AnnaE
#0

                                                        Noul Paris de JOHANN WOLFGANG VON GOETHE 

 

CUM CÎTVA TIMP, în noaptea dinspre duminica rusaliilor, visai că stau în faţa unei oglinzi şi că mă străduiesc să îmbrac veşmintele primite în dar, cu prilejul sărbătorilor, de la dragii mei părinţi. Îmi dăruiseră, cum ştiţi, o pereche de pantofi din piele netedă, cu catarame de argint, apoi ciorapi subţiri de bumbac, pantaloni negri de mătase şi o haină verde din lînă fină, cu butoniere aurite. Vesta, din postav ţesut cu fir de aur, fusese croită pe măsura mea dintr-o jiletcă pe care tatăl meu o purtase ca tînăr însurăţel. Eram proaspăt frezat, pudrat şi cîrlionţii îmi împodobeau capul ca nişte aripioare. Doar că nu mai terminam cu îmbrăcatul, deoarece greşeam mereu şi încurcam lucrurile; cum dădeam să pun pe mine ceva, mă trezeam dezgolit în altă parte. Şi întru această grea nedumerire, iată că răsare în faţa ochilor mei un bărbat tînăr şi frumos, care mă salută cu multă prietenie.

― O, bine aţi venit! îl întîmpinai la rîndul meu. Mă bucur să vă văd aici.

― Aşadar, mă cunoasteti? întrebă el cu un surîs pe buze.

― De ce nu? fu răspunsul meu, de asemeni zîmbitor. Sînteţi Mercur şi vă ştiu chipul zugrăvit adesea pe tablouri.

― Într-adevăr, eu sînt acela. M-au trimis zeii la dumneata, cu o sarcină de mare însemnătate. Vezi aceste trei mere?

Întinse mîna şi-mi arătă trei mere, pe care palma lui abia le putea cuprinde, toate mari şi minunat de frumoase, unul roşu, altul galben, altul verde. Ai fi zis că sînt nestemate cărora cineva le împrumutase înfăţişare de fruct. Dădui să le ating, dar el îşi trase mîna îndărăt.

― Mai întîi să ştii că merele astea nu sînt pentru tine. Va trebui să le dai celor mai frumoşi tineri ai oraşului, trei la număr, care, pe urmă, fiecare după soarta lui, să-şi găsească nevasta dorită. Ia şi fă-ţi treaba cumsecade! spuse Mercur, luîndu-şi rămas bun şi slobozind cele trei mere în palmele mele deschise. Îmi părea că merele crescuseră şi mai mari. Le ţinui spre lumină şi văzui că sînt cu totul şi cu totul străvezii; curînd se alungiră şi se prefăcură în trei femeiuşti drăguţe foc, cam de mărimea unor păpuşi obişnuite, avînd fiecare ochii de culoarea mărului din care s-a ivit. Şi astfel se mlădiară şi lunecară pe degetele mele în sus; dar cînd să le prind pentru a păstra măcar una din ele, mă trezii că au şi zburat departe, plutind în văzduh. Nu-mi rămase decît să le urmăresc din priviri. Stăteam fermecat şi împietrit, cu mîinile încă ridicate, şi îmi cercetam degetele ca şi cum acolo ar fi fost ceva de văzut. Dar deodată zării o drăgălăşenie de fată jucîndu-mi pe vîrfurile degetelor, mai mică decît celelalte, însă plină de graţie şi vioiciune. Şi cum fata nu-şi luă zborul cu suratele ei, ci întîrzia dansînd şi sărind uşure ba pe un vîrf de deget, ba pe altul, o privii cîtva timp, uimit. Şi cum îmi plăcea nespus, crezui că pot pune mîna pe ea şi mă hotărîi s-o prind cu îndemînare; dar în aceeaşi clipă simţii o lovitură în cap, mă prăbuşii şi nu mă deşteptai din ameţeală decît la ora cînd trebuia să mă îmbrac şi să merg la biserică.

Cît ţinu slujba, ca şi în timpul prînzului, la bunici, îmi reveniră mereu în minte acele făpturi. După-masă, plecai să-mi văd cîţiva prieteni, atît pentru a fi văzut la rîndul meu în noile haine, cu pălăria sub braţ şi sabia la şold, cît şi pentru că le eram dator cu nişte vizite. Dar nu găsii pe nimeni acasă şi, aflînd că au plecat la grădină, mă gîndii să-i urmez şi să petrec o seară plăcută.

Drumul mă duse printre cele două ziduri care înconjoară oraşul şi ajunsei curînd în locul care poartă cu îndreptăţire numele de Zidul cel rău, căci acolo nu te afli nicicînd în deplină siguranţă.

Mergeam încet, gîndind la cele trei divinităţi ale mele şi, în primul rînd, la mica mea zînă; uneori înălţăm degetele şi le ţineam aşa, în nădejdea că va fi atît de bună să apară din nou jucînd pe vîrfurile lor. Mergînd astfel, scufundat în gînduri, zării la stînga mea, în zid, o portiţă, pe care nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Părea joasă, totuşi arcada ei ascuţită ar fi lăsat să treacă şi pe omul cel mai înalt. Pervazul, sus, ca şi pe margini, era cioplit şi împodobit cu fineţe de pietrar şi de sculptor; pe mine însă mă atrase îndeosebi uşa propriu-zisă. Era dintr-un lemn străvechi, cafeniu, incrustat numai pe-alocuri, şi bătută-n panglici late de fier, lucrate cu adînc meşteşug, închipuind frunzişuri din care se iţeau păsări parcă aievea şi pe care nu puteam să le admir îndeajuns. Ceea ce mi se păru însă cel mai ciudat era faptul că nu vedeam nici gaura cheii, nici clanţa, nici ciocănelul. Drept urmare, am bănuit că uşa se deschide numai pe dinlăuntru şi nu m-am înşelat, căci, apropiindu-mă ca să-i pipăi desenul atît de frumos, uşa se deschise într-adevăr şi în fata mea răsări un bărbat purtînd veşminte cu totul neobişnuite, foarte largi şi lungi. O barbă mare îi înnora chipul.

― Tinere domn, cum de-aţi venit şi ce căutaţi aici? rosti el cu voce şi cu gest prietenos.

― Admir, răspunsei eu, încrestătura măiastră a porţii; lucru asemănător n-am văzut niciodată, cel mult dacă s-o fi găsind cîte ceva prin colecţiile unor îndrăgostiţi, de artă.

― Mă bucură, zîmbi el, că vă plac înfloriturile acestea. Pe dinăuntru poarta e şi mai frumos lucrată. Intraţi dacă doriţi.

Nu eram într-o stare sufletească prea bună. Hainele ciudate ale portarului, singurătatea locului şi ceva nelămurit, care părea să plutească în aer, mă apăsau. De aceea nu mă grăbii, sub cuvînt că vreau să studiez, mai îndeaproape partea dinafară a porţii, şi mă uitai totodată, pe furiş, în grădină; căci o grădină apăruse în faţa ochilor mei. Chiar lipit de poartă, se deschidea, un spaţiu întins şi umbros; tei bătrîni, aşezaţi la aceeaşi, depărtare unul de altul, îl acopereau peste tot cu ramurile lor dese, îngemănate, încît o mulţime de oameni s-ar fi putut răcori sub ele. Pusei în sfîrşit piciorul pe prag şi bătrînul se pricepu să mă îmbie pas cu pas. De’ fapt, nici nu mă împotriveam, căci auzisem de atîtea ori vorbindu-se că, în astfel de împrejurări, un prinţ, sau un sultan n-ar trebui să întrebe niciodată dacă e vreun pericol sau ba. Unde mai pui că aveam sabie la şold! Nu-l birui eu pe bătrîn, dacă se arată vrăjmaş?

Intrai deci, sigur de mine, străinul împinse poarta, şi aceasta se închise atît de lin, încît abia o simţii. Acum îmi arătă lucrătura, într-adevăr şi mai măiastră de pe partea dinăuntru a porţii, îmi lămuri amănuntele şi îmi arătă o deosebită bunăvoinţă. Astfel, liniştit pe deplin, mă lăsai condus mai departe, prin spaţiul acela, umbros şi rotund de lîngă zid. Firide, împodobite artistic cu corali, scoici şi scări metalice, vărsau apă din belşug în bazine de marmură, prin gura unor tritoni, între acestea se aflau colivii şi căsuţe zăbrelite, unde săltau veveriţe, alergau purceluşi de mare şi tot soiul de vietăţi din cele mai drăguţe. Păsările ne însoţeau paşii cu cîntece şi strigări, mai ales graurii trăncăneau, vrute şi nevrute; unul zicea; „Paris! Paris!", altul „Narcis! Narcis” atît de răspicat şi de limpede, încît ai fi crezut că declamă un şcolar. Bătrînul mă privea întruna cu atenţie, în vreme ce păsările strigau de zor. Eu însă mă prefăceam n-aude, n-a vede şi, la urma urmei, nici nu aveam timp să mă uit la el: îmi dădeam seama că mergeam în cerc şi că spaţiul acesta mare, umbrit şi rotund, împrejmuia de fapt un alt cerc mult mai însemnat. Şi într-adevăr, ajunserăm din nou in preajma porţii şi se părea că bătrînul vrea să mi-o deschidă, ca să plec; dar ochii mei rămaseră aţintiţi pe un grilaj de aur, care împrejmuia parcă mijlocul acelei frumoase grădini şi asupra căruia privirea-mi stăruise şi mai înainte, în timpul plimbării noastre, deşi bătrînul mă ţinuse mereu lîngă zidul mărginaş, adică departe de centru. În vreme ce se îndrepta spre poartă, eu îi spusei înclinîndu-mă:

― Aţi fost atît de binevoitor cu mine încît îmi iau curajul să vă fac o rugăminte pînă a ne despărţi. N-aş putea să mă uit mai de aproape la grilajul acela de aur, care pare să închidă într-un cerc foarte larg partea de mijloc a grădinii?

― Cu plăcere, făcu bătrînul, dar atunci trebuie să vă supuneţi unor condiţii.

― Care anume? întrebai grăbit.

― Trebuie să lăsaţi aici pălăria şi să nu vă scoateţi mîna din mîna mea în timp ce vă conduc.

― Încîntat, răspunsei eu şi îmi lepădai pălăria şi sabia pe prima bancă de piatră ce ne ieşi în drum.

Bătrînul îmi prinse repede stînga în dreapta lui şi, ţinîndu-mi-o strîns, mă trase cu destulă vigoare drept înainte. Ajunşi la grilaj, mirarea mea se schimbă în uimire: nu mai văzusem nicicînd aşa ceva. Pe un soclu înalt de marmură stăteau rînduite o mulţime de lănci şi halebarde, ale căror vîrfuri alăturate şi ciudat împodobite se împlineau într-un cerc. Privii printre ele şi văzui în spatele lor o apă curgînd domol, străjuită de pereţi de marmură; adînc, în limpezimea ei, zăreai mişcîndu-se, fie repede, fie încet, cîte unul sau în roiuri, o sumedenie de peşti aurii şi argintii. Aş fi vrut să-mi arunc privirea peste apă, să văd cum arată de fapt inima grădinii; dar, spre marea mea dezamăgire, observai că de partea cealaltă apa era îngrădită cu acelaşi fel de grilaj, cu atîta dibăcie lucrat încît fiecărei deschideri aici îi răspundea dincolo cîte o lance sau halebardă; astfel, punînd la socoteală şi celelalte adaosuri, se înţelege că, de oriunde ai fi privit, nu puteai să vezi nimic. În afară de asta, mă stînjenea şi bătrînul, care mă ţinea strîns şi nu-mi lăsa mişcarea liberă. Curiozitatea mea însă creştea, după cele văzute, tot mai mult; îmi luai deci inima în dinţi şi îl întrebai pe bătrîn dacă nu s-ar putea trece dincolo.

― Cum de nu! răspunse el, dar atunci mai sînt nişte condiţii.

Voind să ştiu care anume, dînsul mă făcu să înţeleg că trebuie să-mi schimb hainele. Primii cu mulţumire şi mă lăsai condus înapoi la zid. Acolo, într-o sală nu prea mare, însă bogat împodobită, atîrnau pe pereţi veşminte de tot felul, care toate semănau cu portul oriental. Mă schimbai repede. După ce, spre desperarea mea, îmi scutură temeinic părul dat cu pudră, bătrînul luă o plasă pestriţă şi mi-o aşeză pe cap. Privind în oglindă, găsii că arăt în deghizarea mea destul de drăguţ; îmi plăcea chiar mai mult decît în hainele mele ţepene de duminică. Făcui cîteva plecăciuni şi sărituri, aşa cum văzusem că fac dansatorii la teatru. Între timp, tot uitîndu-mă în oglindă, zării din întîmplare, în spatele meu, imaginea unei firide. Pe fondul ei alb atîrnau trei sforicele verzi, fiecare împletită aşa fel încît, din depărtarea la care mă aflam, nu prea puteam să le desluşesc. Mă răsucii deci în grabă şi îl întrebai pe bătrîn despre firidă şi sfori. Acesta, foarte amabil, desprinse una din ele şi mi-o arătă. Era un şnur de mătase, verde,

Abia atunci observai că jos, de-a curmezişul, se afla o bancă scundă, lunguţă, pe care sta o mandolină. Fata o luă de pe bancă, se aşeză şi mă trase cu drăgălăşenie alături de ea. Mă uitam acum şi la cea de a doua fată, din dreapta. Purta rochie galbenă şi avea în mîini o ţiteră; şi dacă harpista era de o statură impunătoare, cu trăsături şi purtări maiestuoase, în schimb cîntăreaţa din ţiteră arăta ca o fiinţă graţioasă şi veselă. Era o blondă zveltă, pe cînd cealaltă avea o poboabă de păr castaniu-închis. Varietatea şi armonia cîntului lor nu mă puteau împiedica să-mi îndrept ochii asupra celei de a treia frumuseţi, care purta veşminte verzi şi al cărei viers de lăută năştea în mine ceva tulburător, dar şi străin. Aceasta părea să-mi acorde cea mai mare atenţie şi să cînte anume pentru mine. Totuşi nu mă putui alege cu mare lucru în ce o privea. O vedeam ba gingaşă, ba ciudată, ba sinceră, deschisă, ba orgolioasă, după cum îşi schimba cîntecul şi luminile feţii. Voia cînd să mă înduioşeze, cînd să mă stîrnească. Dar putea să facă orice, nu era chip să mă cîştige, căci mica mea vecină, cu care şedeam cot la cot, mă ţinea în mrejele ei şi apoi, recunoscînd eu în cele trei fete pe zînele ce-mi apăruseră în vis, ca şi culoarea merelor, înţelesei foarte limpede că n-ar avea nici un rost să-mi aleg vreuna şi să o reţin. Aş fi ales-o pe micuţa graţioasă, dacă lovitura pe care mi-o dăduse în vis nu mi-ar fi stăruit dureros în minte. Stătuse pînă acum liniştită cu mandolina ei, dar cînd celelalte două, stăpînele, încetară să cînte, îi porunciră să se producă cu cîteva bucăţi vesele. Abia de ciupi din strune cîteva melodii de dans, că şi sări în sus, iar eu făcui la fel…

Ea cîntă şi dansă, pe cînd eu îi urmai paşii mărunţi, ispititori. Închipuirăm astfel un soi de balet cu care stăpînele păreau a fi mulţumite, căci, abia isprăvit dansul, ele îi porunciră micuţei sa mă învioreze cu ceva bun, pînă la vremea cinei. Uitasem fireşte că, în afară de acest paradis, mai există şi altceva pe lume. Alerte mă conduse imediat înapoi în gangul prin care intrasem. Pe o latură se aflau două odăi ale ei, frumos dichisite. Într-una din ele, unde locuia, micuţa îmi servi portocale, smochine, piersici, struguri şi eu gustai cu mare poftă atît din fructele ţărilor străine cît şi din altele care se coc de obicei abia în lunile următoare. Prăjituri erau din belşug; fata îmi turnă vin spumos într-o cupă de cristal şlefuit; dar nu simţeam nevoia să beau, căci mă răcorisem îndestul cu fructele.

― Şi acum, hai să ne jucăm! spuse ea şi mă pofti în cealaltă odaie.

Aici, totul arăta ca la tîrgul de crăciun, doar că lucruri atît de fine şi preţioase nu se văzuseră nicicînd într-o prăvălie. Se aflau aici tot felul de păpuşi, veşminte şi unelte pe măsura lor, bucătării, camere de locuit şi magazine păpuşăreşti, precum şi o sumedenie de alte jucării. Fata mă conduse pe rînd la dulapurile de sticlă care adăposteau aceste lucruri de preţ. Pe cele dintîi le închise repede la loc, zicînd;

― Ştiu bine că astea nu vă interesează. Dincoace, în schimb, am putea găsi materiale de construcţie, ziduri şi turnuri, case, palate şi biserici, pentru a închipui un oraş. Numai că pe mine asemenea joc nu mă prea încîntă. Să alegem altceva, care va fi pe placul dumneavoastră cît şi al meu.

Scoase la iveală cîteva lădiţe, în care se aflau o grămadă de oşteni micuţi, aşezaţi rînduri-rînduri unii peste alţii, privelişte care mă făcu să recunosc de îndată că nu mai văzusem ceva atît de frumos. Ea nu-mi dădu timp să mă uit mai de aproape, ci luă una din lădiţe sub braţ şi eu apucai încă una.

― Mergem la podul de aur, spuse ea, acolo e cel mai potrivit loc pentru jocul de-a soldaţii: suliţele ne arată imediat cum trebuie rînduite cele două oştiri una împotriva celeilalte.

Ajunserăm curînd pe podul acela de aur, clătinător; în timp ce îngenuncheam pentru a-mi pregăti liniile de bătaie, auzeam sub mine apa susurînd şi peştii plescăind. Amîndouă oştirile, după cum observai acum, erau alcătuite din călăreţi. Fata se lăudă că de partea ei, în fruntea oştirii femeieşti, e însăşi regina Amazoanelor. Eu, în schimb, îl aveam pe Ahile, cu numeroasa lui cavalerie grecească. Armatele stăteau faţă în faţă şi nu se putea închipui ceva mai măreţ. Ostaşii nu semănau cu figurile de plumb care se fac la noi, turtite pe o parte. Cal şi călăreţ aveau corpurile rotunde, pline, lucrate cu de-amănuntul. Şi apoi, mă miram cum de-şi păstrează echilibrul stînd fiecare drept, fără nici o tălpiţă sub picioare.

Trecurăm deci în control, amîndoi, cu mare mândrie, armatele noastre, după care fata îmi anunţă trecerea la atac. Găsisem în lădiţe şi cîteva tunuri, precum şi cutii pline cu obuze de agată, frumos şlefuite. Pe acestea urma să le folosim de la o anume depărtare, cu condiţia să nu bombardăm mai mult decît era necesar pentru a răsturna figurile, căci nici una din ele nu trebuia stricată. Se porni în sfîrşit canonada de amîndouă părţile şi la început totul mergea, spre mulţumirea noastră. Dar cînd văzu că eu ţinteam totuşi mai bine şi că eram pe cale s-o înving, deoarece victoria depindea de numărul soldaţilor rămaşi în picioare, Alerte se apropie sprintenă şi aruncările ei avură succesul dorit. Fata îmi culcă la pămînt o sumedenie din cei mai buni ostaşi şi cu cît protestam mai mult, cu atît rîvna ei creştea. Lucrul mă necăji pînă la urmă. O ameninţai că voi face la fel. Şi nu numai că mă apropiai, dar şi aruncările mele, supărat cum eram, se dovediră deosebit de puternice. Nu dură mult şi cîteva centaure ale ei se făcură ţăndări. Prinsă în focul jocului, fata nu observă imediat; dar eu încremenii văzînd cum figurile sparte, amazoane şi cai, se adună iarăşi, de la sine, într-un întreg şi, înviate de-a binelea, se depărtează în galop de la podul de aur pînă sub tei, apoi aleargă de colo pînă colo în goana mare şi se pierd, nu ştiu cum, prin preajma zidului! Cînd îşi dădu seama de cele întîmplate, frumoasa mea izbucni într-un plîns amar, strigînd totodată că-i pricinuisem o pierdere fără leac şi cu mult mai grea decît se poate spune în cuvinte. Pe mine, în schimb, cuprins de furie, mă bucura să-i pot face un rău, şi apucînd obuzele de agată ce-mi rămăseseră le aruncai orbeşte în trupa ei. Din păcate, nimerii regina, care pînă atunci nu intrase în jocul nostru. Se făcu şi ea ţăndări, cu tot cu adjutanţii cei mai apropiaţi dar se prinseră repede la loc şi o luară la goană ca şi ceilalţi, galopînd veseli pe sub tei şi pierzîndu-se undeva lingă zid.

Alerte, vrăjmaşa, mă certă şi mă dojeni; eu însă, odată pornit, dădui să mai ridic nişte ghiulele de agată rostogolite lîngă suliţele ele aur. Dorinţa mea înverşunată era să-i zdrobesc întreaga oştire. Atunci fata, fără să stea pe gînduri, sări la mine şi îmi croi o palmă, de simţii că-mi bîzîie în cap. Eu, care auzisem din gura altora că palma primită de la o fată se plăteşte cu un sărut apăsat, o apucai frumuşel de urechi şi o sărutai de mai multe ori. Drept care ea scoase un strigăt atît de pătrunzător, încît mă speriai şi o lăsai în pace. Şi asta, spre norocul meu. Căci din clipa aceea nu mai ştiui ce se întimplă cu mine. Pămîntul dedesubt porni să se zguduie şi să huruie. Podul, după cum îmi dădui repede seama, începu să se destrame iar. Nu aveam vreme să judec, nici nu puteam să alerg. Mi-era teamă să nu fiu spintecat, căci halebardele şi suliţele, care se ridicau în sus, îmi şi agăţaseră hainele. Destul că, nu ştiu cum, îmi pierdui pe dată văzul şi auzul, şi mă trezii din buimăceală, din sperietură, abia la rădăcina unui tei, spre care mă zvîrliseră acele suliţi mişcătoare. Deşteptîndu-mă astfel, se trezi în mine şi necazul, cu atît mai mult cu cît auzeam de dincolo vorbele de ocară, şi rîsul vrăjmaşei mele care, pe cealaltă parte, va fi ajuns mai domol pe pămînt. Sării deci în sus şi, cînd văzui mica mea armată şi pe Ahile, conducătorul, împrăştiaţi jur împrejur, aruncaţi laolaltă cu mine prin zvîcnirea podului, înşfăcai mai întîi pe bravul comandant şi îl aruncai într-un pom. Învierea şi fuga lui îmi plăcură acum îndoit; bucuria-mi răutăcioasă se însoţea cu cea mai atrăgătoare privelişte din lume. Eram tocmai pe cale să trimit după el pe toţi grecii, cînd deodată, jeturi de apă, fîşîind, şuierînd, ţîşniră asupra mea din pietre şi ziduri, din pămînt şi crengăriş. Oricum m-aş fi sucit, apa mă, biciuia din toate părţile. Cît ai clipi, haina mea uşoară, sfîşiată de suliţi, se făcu leoarcă de apă şi nu pregetai să mi-o smulg de pe trup. Aruncai pantofii şi un veşmînt după altul. Găsii chiar, în acea zi călduroasă, că e foarte plăcut să te scalzi lăsîndu-te în voia jeturilor. 

 

 

 Gol puşcă, mă plimbam ţanţoş şi demn printre trîmbele de apă şi gîndeam să mă desfăt aşa lungă vreme. Mînia se potoli şi nu-mi doream nimic mai mult decît o împăcare cu mica mea vrăjmaşă. Dar, deodată, jeturile se opriră şi rămăsei cum eram, gol şi ud, pe pămîntul mustind de apă. Prezenţa bătrînului, care răsărise pe neaşteptate în faţa mea, nu mă bucură, deloc. Aş fi vrut să mă ascund undeva sau baremi să-mi acopăr goliciunea. Ruşinat, dîrdîind de frig şi tot căutînd să mă feresc măcar în parte de ochii lui, făceam o figură destul de jalnică. Bătrînul folosi acest moment pentru a mă dojeni cu toată asprimea:

― Ce mă împiedică, se răsti dumnealui, să iau un şnur din cele verzi şi să-ţi măsor cu el, dacă nu gîtul, cel puţin spinarea!

 

Această ameninţare mă scoase din răbdări.

― Păziţi-vă să-mi vorbiţi şi chiar să gîndiţi astfel, îi strigai mînios, altminteri sînteţi pierdut, laolaltă cu patroanele dumneavoastră!

― Cine-mi eşti, la urma urmei, făcu el batjocoritor, de-ţi îngădui asemenea cuvinte?

― Un favorit al zeilor, rostii apăsat, de care atîrnă dacă femeiuştile astea îşi vor găsi bărbaţi vrednici şi vor trăi ani fericiţi, sau dacă le voi lăsa bătrîneţii şi morţii în mănăstirea lor fermecată!

Bătrînul se dădu înapoi cu cîţiva paşi.

― Cine ţi-a dezvăluit taina? întrebă el mirat şi îngîndurat.

― Trei mere, zisei eu, trei giuvaere.

― Şi ce-mi ceri plată? mai întrebă el.

― Întîi şi întîi, să mi-o dai pe copila care m-a adus în starea asta blestemată!

Bătrînul mi se aruncă la picioare, neţinînd seama de pămîntul încă umed şi cleios, apoi se ridică, fără să se fi udat nici un pic, mă luă prietenos de mînă, mă duse în sala de veşminte, mă îmbrăcă repede şi în curînd eram din nou frezat şi gătit ca de duminică. Portarul nu mai scoase nici un cuvînt dar, pînă să trec pragul, mă opri şi îmi atrase luarea-aminte asupra cîtorva lucruri ce se vedeau la zidul de peste drum, arătînd înapoi totodată spre poartă. Pricepui totul pe deplin: voia să-mi întipăresc în minte acele lucruri, pentru a nimeri la nevoie, mai sigur, poarta. După care, aceasta se închise numaidecît în spatele meu.

Reţinui bine tot ce se afla pe partea cealaltă. Deasupra zidului înalt spînzurau crengile unor nuci foarte bătrîni, acoperind în parte şi pervazul cu care se încheia zidul. Crengile coborau pînă la o placă de piatră al cărei contur cioplit îl desluşisem limpede, fără să pot citi însă inscripţia de pe ea. Placa se sprijinea de soclul unei nişe, în care o fintînă artistic împodobită vărsa şuvoaie de apă dintr-un vas în altul şi de aici într-un mare bazin, închipuind parcă un lac micuţ ce se pierdea în pămînt. Fîntîna, placa, nucii, toate stăteau perpendicular una faţă de cealaltă. Aş fi vrut să pictez această privelişte aşa cum am văzut-o. Se poate lesne imagina cum îmi petrecui seara de-atunci şi încă multe zile următoare şi de cîte ori îmi repetai acele întîmplări pe care eu însumi abia reuşeam să le cred. Cum găsii un prilej, cum mă dusei iarăşi la Zidul cel rău, ca să-mi împrospătez cel puţin amintirile şi să admir frumuseţea porţii. Dar, spre marea mea uimire, găsii totul schimbat.

Ce-i drept, nucii îşi mai trec rămurişul peste zid, dar nu mai stau unul lîngă altul. Se vede pe zid şi o placă, însă departe de pomi, pe dreapta, fără înflorituri şi cu o inscripţie uşor de citit. Mult spre stînga, iată şi o nişă cu fîntînă, care însă nu se poate asemui cu cea văzută atunci; încît îmi vine uneori să cred că aventurile mele nu au fost decît un vis. Nici din poartă nu se mai vede vreo urmă. Vizitînd de repetate ori acel tărîm, am observat că nucii parcă se apropie încet; la fel placa şi fîntîna. Cînd lucrurile se vor aduna, cum au fost, atunci s-ar putea ca şi poarta să-mi răsară din nou în faţa ochilor, iar eu, din parte-mi, voi face totul ca să reînnod aventura. Dacă voi primi îngăduinţa să istorisesc întîmplările ce ar urma, sau dacă va fi oprit cu desăvîrşire, asta nu ştiu să vă spun.