Ellia

                                                                        Țăranul și fiul său de EDUARD MORIKE

 

ÎNTR-0 DIMINEAŢĂ, la sculare, Peter îi spune nevestei sale, foarte speriat:

― Ia te uită, Eva, ce de-a vînătăi am! Tot corpul mi-e negru-vînăt şi să nu crezi că-i de la vreo încăierare!

― Omule, zise femeia, l-oi fi deşelat în bătăi pe Hansel, biet căluţul nostru. Or, mie, bunicul mi-a spus-o în sute de rînduri: cînd cineva îşi bate vita, fie taur, fie măgar sau cal, aceasta îi întoarce noaptea vînătăile. Aşa că, totul e limpede.

Dar Peter mîrîi:

― Hm, dacă nu înseamnă şi altceva!

Rămase tăcut şi se gîndi că vînătăile astea pot fi semnul morţii. De aceea se purtă blînd şi înţelegător, spre binele întregii case. Dar abia i se vindecă pielea, că se făcu iar Peter cel dintotdeauna, crunt, roşcovan, scuipînd înjurăturile printre dinţi. Mai ales Hansel, roibul său costeliv, petrecu vreme grea, veşnic înfometat. Şi cînd stătea în grajd şi îl dureau oasele de atîta trudă, gîndea în sinea lui: „De s-ar găsi vreun hoţ să mă fure, m-aş duce cu el ca vîntul!”

Ţăranul însă avea un băiat bun la inimă, pe care îl chema Frieder. Acesta îi arăta bietului căluţ multă dragoste. Cînd uşa grajdului se deschidea mai lin ca de obicei, atunci Hansel întorcea de îndată capul ostenit, să vadă dacă nu e cumva Frieder, care îi aduce pe ascuns tainul de dimineaţă sau de seară. Dar într-o zi, deschizînd băiatul uşa grajdului, se sperie grozav, căci văzu călare pe roib o preafrumoasă fetiţă, cu rochie de argint luminos şi coroană din flori sălbatice în păru-i de aur. Mîngîind cu mîna ei albă rănile şi bubele lui Hansel, fetiţa se uită la băiat şi rosti:

 

Hansel cel vrednic se simte mai bine

Cînd regina de coamă-l ţine,

Şi Frieder, sărman fecior,

Va să fie la capre păstor,

Dar o să-şi afle belşugul,

Numai să scuture nucul,

Numai să scuture nucul!

 

Vorbind astfel, zîna se făcu nevăzută şi lăsă locul gol. Pe Frieder îl năpădiră fiori de bucurie; o şterse vesel din uşă. Dar cînd se mai gîndi niţeluş la cele auzite, aproape că-l apucă tristeţea. „Vai, îşi zise el, să fii păstor la capre, în sat – ce viaţă săracă! Nu mi-ar ajunge nici să-i cumpăr mamei un drob de sare pentru supă. Dar nucii? De unde să-i iau? în livada tatii nu e nici unul. Şi chiar dacă, vorba zînei, mi s-ar umple sacii cu nuci, din asta nu se satură nimeni. Lasă că ştiu eu ce-i de făcut, dacă tot trebuie să păzesc caprele: adun nuiele şi învăţ să leg mături. Mai pică un ban…” Aşa se tot gîndi Frieder în ziua aceea, chiar şi la şcoală, petrecîndu-se adînc în visuri.

― Cît e de şase ori şase? întrebă învăţătorul la tabla înmulţirii. Ei, Frieder, ce-ţi umblă astăzi prin cap? Răspunde!

Băiatul, speriat, nu ştia cum să zică: „treizeci şi şase” ori „nuiele frumoase”, căci la amîndouă se gîndea. El spuse:

― Nuiele frumoase!

Şi se porni un rîs de zdrăngăniră ferestrele şi rămase încă multă vreme o zicală printre şcolari atunci cînd vreunul sta cu gîndurile aiurea:

― Ăsta-i cu nuiele în cap!

Noaptea, Frieder nu putu dormi. I se păru într-un rînd că umblă ceva în curte; se ridică şi se uită pe fereastra de deasupra patului. Şi iată, zări o lumină dinspre grajd şi pe Hansel ieşind cu fetiţa de-a călare. Aceasta îl scoase în curte şi roibul călca atît de uşor de parcă pămîntul ar fi fost aşternut cu bumbac. La început, Frieder vru să ţipe, dar se răzgîndi pe loc. „Asta-i norocul lui Hansel”, îşi zise el şi se culcă din nou şi nu făcu decît să plîngă tăcut în pernă, căci s-a dus căluţul şi n-o să se mai întoarcă nicicînd.

Ajungînd cei doi afară, în uliţă, Hansel îşi văzu umbra la lumina scînteietoare a lunii şi cugetă în sinea lui: „Vai, ce slăbănog sînt! Nici că m-ar încăleca vreodată o regină!“

Iar zîna nu grăi nimic, doar cîrmi şi îl mînă peste cîmp şi, străbătînd astfel o bună bucată de drum, ajunseră curînd la o poiană frumoasă. Era plină de flori aurii şi se numea Nevăzuta, căci nu se arăta oamenilor obişnuiţi, iar ziua se trăgea de fiecare dată într-o pădure megieşă, unde nimeni n-o putea zări. Dacă venea însă vreun copil de oameni sărmani, cu văcuţa sau cu iedul după el, atunci zîna îi arăta poiana. Creşteau acolo ierburi de soi, cît şi buruieni ciudate, care le priau de minune vitelor. Acolo zîna descălecă, zicînd:

― Paste, Hansel!

Fugi apoi de-a lungul pîrîului şi dispăru în văzduh, ca o steluţă nălucind pe cer. Iar Hansel se puse pe păscut şi, cînd se sătură, îi păru rău că nu mai poate să mănînce, aşa de grasă şi lăptoasă era iarba aceea fragedă. În cele din urmă, i se făcu somn. Se culcă deci sub deal, la picioarele unor fagi rotunzi, şi se odihni preţ de patru ore. ÎI trezi deodată un corn de vînătoare; era ziuă şi soarele rîdea limpede pe cer. Hansel se ridică iute în picioare, îşi văzu iarăşi umbra pe pajiştea verde şi se miră:

Ai, ce flăcău frumos m-am făcut! Neted şi curăţel!"

Şi aşa era: pielea îi strălucea ca scăldată în untdelemn.

Se nimerise ca regele acelei ţări să vîneze de cîteva zile prin împrejurimi şi să iasă tocmai atunci din pădure cu oamenii săi.

― Ah, uitaţi-vă! Uitaţi-vă ce bidiviu minunat! strigă el. Cum îşi încearcă mădularele, cum se saltă sprinteior!

Şi vorbind astfel, se apropie împreună cu domnii de la Curte, care lăudară la rîndul lor calul şi îl bătură mîngîietor pe grumaz. Regele porunci unui vînător:

― Du-te în sat şi întreabă dacă acest animal e de vînzare. Spune-le că n-o să încapă pe mîini rele!

Vînătorul cu pricina călărea o iapă dereşă, care îi plăcu lui Hansel, aşa că se ţinu după ea, şi în curînd sătenii îşi scoaseră curioşi capetele la geamuri.

― Hei, spuneţi, al cui e roibul? strigă vînătorul din uliţă.

― Al meu nu-i! Nu-i de prin părţile astea! se auzea de peste tot.

― Ia te uită, Frieder, uite colo, zise Peter, e un cal unguresc! Mi-ar plăcea să fie al meu!

Pînă la urmă şi potcovarul satului se jură că un cal ca ăsta nu găseşti preţ de şase mile jur împrejur. Atunci vînătorul se întoarse cu Hansel la rege, anunţînd cum că roibul e fără stăpîn.

― Să-l păstrăm, aşadar! hotărî regele şi alaiul îşi văzu de drum.

Între timp, Peter îşi aminti că totuşi e vremea să dea de mîncare la vite şi împinse, căscînd, uşa grajdului. „Hait!” făcu ochii mari găliganul, de cum văzu locul gol. Capul său roşcovan nu mai ştia ce să gîndească.

― La naiba, izbucni în sfîrşit, te pomeneşti că roibul acela străin o fi fost Hansel al meu, şi numai o vrajă a făcut să nu-l recunoască nimeni!

Mai să-şi smulgă părul de necaz. Dar ce putea să mai dreagă? Roibul era dus departe. N-a rămas decît să le plîngi de milă celor doi bouleni, căci neomul îşi vărsă necazul pe ei şi în toate zilele îi sili să lucreze cît trei. Dar pe lîngă buşeli, ghionturi şi foame, ceea ce le tăia de-a binelea pofta de viaţă era dorul după bravul lor Hansel. Jelindu-l, boii se încăpăţînau şi făceau totul împotrivă. Drept care Peter îi şopti într-o zi femeii sale:

― Aşa-i cum îţi spun, acuma şi boii mi-s vrăjiţi.

Nu trecu mult şi se înţeleseră să-i vîndă pe nimica toată măcelarului. Acesta îi duse şi îi tăie la oraş. Dar ce întîmplare ciudată! Într-o noapte, pe cînd dormeau cu toţii, aude Peter ciocănituri în oblon şi strigă mînios:

― Cine-i afară?

La care îi răspund două glasuri adînci de bas:

 

― Roşcatul şi Înstelatul.

Din pricina ta umblăm pribegi,

Vrem să mîncăm, dă-ne fînaţul,

Ni-s burduhanele reci!

 

Lui Peter i se încreţi pielea. Îşi ciupi nevasta şoptind:

― Scoală tu, Eva, n-auzi?!

― Eu, nu! răspunse femeia. Boii îţi cer ţie tainul de fîn.

Aşa că se sculă găliganul tremurînd, le aruncă boilor nutreţul şi, cum terminară de mîncat, plecară din nou.

Acum nenorocirile se urmară lanţ. Peter cumpără la tîrg altă pereche de boi, dar se dovedi îndată, cu toată grija ce le-o purta, că nici un dobitoc nu mai poate răbda traiul în grajdul lui. Curînd se îmbolnăviră şi boii, şi vaca. Peter trebui să-i vîndă cu pierdere grea. Fugi atunci şi căută un vraci, adică un pungaş de viţă, îi dădu smerit un taler de aur şi primi în schimb nişte pulbere cu care urma să-şi afume grajdul la ceasul amiezii. Şi se apucă de afumat cu atîta zel, încît se aprinseră paiele şi, cît ai clipi, cocoşul roşu sui pe acoperiş cu aripile întinse, adică grajdul şi şura luară foc şi arseră de parcă n-ar fi fost. Cu mare greu izbutiră pompierii să-i scape baremi casa de flăcări. Peter, ce-o să se mai întîmple cu tine? Noaptea următoare, aude iarăşi bătăi în oblon.

― Cine-i? întreabă el.

 

― Roşcatul şi înstelatul

 Umblăm pe vînt şi ploaie, pribegi,

Vrem să mîncăm, dă-ne fînaţul,

Ni-s burduhanele reci.

 

Atunci Peter, desperat, sare din aşternut, îşi loveşte mîinile deasupra capului şi strigă:

― Vai mie, vai mie, să hrănesc morţii, cînd n-o să mai am, mîine-poimîne, hrană pentru cei vii!

Asta înduioşă vitele. Plecară şi nu se mai întoarseră la el.

În loc să-l cuprindă remuşcarea şi să mai dreagă din ce-a stricat, Peter întîmpina mizeria la cîrciumă, printre cheflii. Cu cît se tînguia şi îl certa nevastă-sa, cu atît i se scîrbea lui de casă; pe deasupra, făcu şi datorii, cu care niciun ditamai general nu s-ar fi ruşinat; în curînd ajunse atît de departe, încît i se scoaseră la mezat casa şi acareturile. Acum trebuia să lucreze cu ziua, iar sărmana femeie ţesea pe la oameni străini. Frieder însă şedea frumuşel pe izlazul de la marginea satului şi ţinea un băţ în mînă, păzind caprele, sau lega nuiele şi făcea tîrnuri de vînzare.

Trecură astfel trei ani şi iată că regele se afla din nou la vînătoare de mistreţi, avînd-o acum şi pe regină alături. Şi cum era vreme de iarnă cu ger vîrtos, înălţimile lor nu voiră să mănînce în aer liber, ci bucătarii Curţii pregătiră masa la hanul Şoimul. Acolo, în sala de sus, se ospătau aceşti musafiri în voia cea bună, iar muzicanţii le cîntau la ureche. Poporul, însă, grămădit pe uliţă, sta şi asculta. Cînd, după ospăţ, fură aduşi din nou caii şi un slujitor tocmai înşeua calul reginei, se ivi drept în faţa lui păstorul de capre şi îi spuse răspicat:

― Calul ăsta e al tatălui meu, ca să ştii!

Mulţimea izbucni într-un rîs mare; roibul însă necheză de trei ori bucuros şi îşi frecă tîmpla de umărul lui Frieder. Toate acestea le văzu şi auzi regina de la fereastra de sus. Foarte mirată, se întoarse şi vorbi cu soţul ei. Regele puse să-l cheme pe micul păstor de capre; acesta intră cuviincios, dar vesel, în sală, cu obrajii ca trandafirul, căci era băieţel curat şi ochii îi rîdeau şăgalnici, doar că umbla desculţ.

Regele îi grăi:

― Ziceai că bidiviul cel frumos ar fi al tatălui tău, nu?

― Păi, am spus adevărat, domnule, raportez cu plecăciune.

― Şi cum vrei s-o dovedeşti, băiete?

― Fac şi dovada, numai să-mi îngăduiţi. L-am auzit pe rîndaş lăudîndu-se că roibul cică n-ar lăsa pe nimeni să-l încalece, doar pe regină, stăpîna lui. Acum uitaţi-vă, vă rog, dacă n-o să-mi stea căluţul liniştit şi dacă n-o să mă asculte cînd îl strig pe nume: Hansel! Pe urmă judecaţi: am spus adevărul ori ba.

Regele tăcu un răstimp, după care zise unuia dintre oamenii săi:

― Aduceţi-mi trei bărbaţi destoinici din sat, să vedem ce mărturisesc în privinţa băiatului.

Dar cînd veniră sătenii, întrebaţi fiind ce ştiu în legătură cu calul, mărturia lor nu fu prielnică lui Frieder. Atunci băiatul hotărî să vorbească singur. Povesti simplu, cinstit, despre zînă, cum aceasta îl răpise pe Hansel, cum el, Frieder, îşi cunoscuse roibul, cum zîna îi arătase poiana nevăzută, unde lui Hansel îi priise atît de mult şi unde se făcuse atît de chipeş. Auzindu-l, cei de faţă fură tare miraţi. Unii îl priviră chiorîş, însă regina grăi:

― Desigur, acesta e un băiat cinstit şi adevărul stă scris pe fruntea lui.

Chiar şi regele păru binevoitor faţă de băiat şi, cum era şi în toane bune, rosti:

― Însă de probă tot nu scapi!

Cu aceasta, îl pofti pe Frieder în dreptul unei fereşti dosnice, care dădea spre un loc înierbat, larg şi neted, în mijlocul căruia se înălţa un nuc bătrîn, ca la vreo sută de paşi de casă. Totul zăcea însă acoperit cu o zeghe de zăpadă, căci era în luna sărbătorilor de iarnă.

― Vezi poiana asta întinsă? făcu regele întrebător

― Păi da, şi de ce nu? se băgă în vorbă unul dintre curteni, măscăriciul regelui, adăugînd cu glas leţinut: Deşi asta-i din cele nevăzute, ha, ha! fiind ascunsă toată sub zăpadă.

Curtenii rîseră, dar regele grăi către băiat:

― Nu te lăsa prostit de o gură spartă. Încalecă pe Hansel şi să mi-l porţi astfel în jurul nucului încît să iasă un cerc pe zăpadă, şi dacă izbuteşti, atunci tot pămîntul cuprins în cercul acela să fie al tău!

Zîmbiră curtenii linguşitori, crezînd că n-o să fie decît o glumă bună. Frieder însă se arătă atît de bucuros încît ziceai că dinţii lui albi nu-şi mai găsesc loc în dosul buzelor. I se aduse calul (după ce îi scoaseră şaua femeiască de aur). Acesta necheză vesel, încît tot poporul se bucură cu el şi, dintr-un salt, Frieder se şi afla călare. Mai întîi merse încet spre poiană, acolo se opri şi îşi roti ochii în toate părţile măsurînd depărtarea pînă la pom; apoi îl porni pe Hansel la trap şi în sfîrşit la galop. Mergea totul strună şi era o plăcere să vezi ce uşor şi sigur se ţinea băiatul în şa. Nu era însă prost Frieder. Închipui cercul cît mai mare cu putinţă şi capetele se uniră atît de frumos de parcă cineva l-ar fi tras cu compasul. Întîmpinat cu urale, Frieder sări apoi din şa, îl sărută pe Hansel drept în bot, iar regele îi făcu semn de la fereastră, să urce sus, în sală.

― Ai trecut cu bine proba, spuse acesta. Înseamnă că poiana va fi a ta. Cît priveşte însă pe Hansel, nu pot să ţi-l înapoiez: l-am dăruit reginei. Dar n-o să rămîi în pagubă.

Zicînd acestea, îi întinse o pungă de galbeni, plină ochi, întru care băiatul fu foarte mulţumit, mai ales că regina adăugă:

― Să vină în fiecare an la oraş, la palat, să-l vadă pe Hansel!

 

― Ei, da, strigă Frieder, şi atunci vă aduc de fiecare dată cîte un săculeţ cu nucşoare verzi din pomul meu!

― Aşa să fie! mai spuse regina, şi astfel se despărţiră.

Tăindu-şi drum prin mulţimea lărmuitoare, Frieder alergă acasă, la părinţi. Peter, tatăl său, privise de departe, pe furiş, toată întîmplarea cu cercul şi făcuse în inima lui un jurămînt, al cărui tîlc fireşte că nu trebuie să vi-l mai spun. Destul că Frieder şi Hansel îl scoseseră din nou la liman. De-acum încolo trăi ca un bărbat cinstit, drept, chiar dacă bogat, lăsînd în urma lui un fecior şi mai înstărit. Şi nici un sătean, de-atunci încoace, n-a mai păcătuit faţă de vita lui.