AnnaE
#0

Punct contrapunct de Aldous Huxley

Capitolul I

— Ai să întârzii mult? Vocea neliniştită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră.

— Nu, n-am să-ntârzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăţie, ştiind sigur că va întârzia. Îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat şi mult prea afectat, dacă te gândeai la situaţia ei nenorocită.

— Nu veni mai târziu de miezul nopţii.

Ar fi putut să-i amintească de vremea când seara nu ieşea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gând. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila.

— Să zicem unu. Ştii cum sunt seratele astea.

De fapt, Marjorie nu ştia, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. Îşi părăsise soţul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, şi poate din sadism şi dorinţă de răzbunare, refuzase să divorţeze. Se împliniseră doi ani de când Walter şi Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ţinuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească şi începuse să iubească pe alta. Păcatul săvârşit de Marjorie, ca şi situaţia ei neplăcută în ochii lumii îşi pierdeau unica scuză şi consolare. Şi mai era şi însărcinată.

— Douăsprezece şi jumătate, îl imploră, deşi îşi dădea seama că insistenţele aveau să-l enerveze, iar el o va iubi şi mai puţin.

Nu îşi putea însă stăpâni cuvintele; îl iubea prea mult, iar gelozia o chinuia prea tare. În ciuda principiilor, frazele răbufneau. Poate că ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Marjorie ar fi avut mai puţine principii şi şi-ar fi exprimat sentimentele cu o violenţă firească. Fusese însă învăţată de mică să-şi controleze cu stricteţe manifestările. Numai oamenii fără educaţie, credea ea, făceau „scene”. Nu se abătu de la principiile ei decât când îl imploră:

— Atunci la douăsprezece şi jumătate, Walter.

Insistenţa ei timidă, prea slabă pentru a-l convinge, reuşi să-l irite. Marjorie îşi dădea perfect seama, dar nu putea să tacă.

— Dac-am să pot. (Uite, reuşise să-l scoată din sărite; vocea lui Walter începuse să tremure de enervare.) Nu-ţi garantez, însă, aşa că s-ar putea să nu vin la ora fixată. Obsedat până la nebunie de chipul lui Lucy Tantamount, era convins că n-avea să se întoarcă la douăsprezece şi jumătate.

Îşi potrivi ultima oară cravata albă. Marjorie stătea alături. Ochii ei îl scrutau din oglindă. Era atât de palidă şi de trasă la faţă, încât lumina lămpii electrice de deasupra îi umbrea obrajii supţi. Avea cearcăne mari. Nasul drept, cam lung chiar pe vremea când Marjorie arăta bine, ieşea acum jalnic în relief pe faţa descărnată. Părea urâtă, obosită şi bolnavă. Peste şase luni avea să nască. Ceea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi, un fel de vierme, un viitor peştişor cu bronhii, se agita acum în ea şi avea să devină într-o bună zi un om – un om în toată firea, care va suferi şi se va bucura, va iubi şi va urî – un om cu gândurile, amintirile şi fantezia lui. Iar ceea ce fusese o picătură gelatinoasă avea să-şi inventeze un Dumnezeu şi să-l adore; ceea ce fusese un fel de peştişor avea să creeze şi, după ce va crea, să devină un câmp de luptă, pe care se vor înfrunta binele să răul; ceea ce trăia orbeşte în ea ca un vierme parazit avea să privească la stele, să asculte muzică şi să citească versuri. Un lucru se va transforma într-o fiinţă, o grămăjoară omenească. În trupul ei se desfăşura uluitorul proces al creaţiei; Marjorie însă nu era conştientă decât de boala şi extenuarea ei; misterul creaţiei reprezenta doar oboseală, urâţenie şi o nelinişte permanentă în privinţa viitorului. Un suflet chinuit şi un trup supus neplăcerilor. La început, când recunoscuse simptomele sarcinii, fusese fericită sau, cel puţin, încercase să fie în ciuda spaimelor care o bântuiau la gândul urmărilor de ordin fizic şi social. Copilul, îşi închipuise ea, avea să-l apropie mai mult pe Walter (care începuse însă de pe atunci să se îndepărteze), să trezească în el sentimente noi, compensând astfel acel element, indiferent care ar fi fost el, ce părea să lipsească din dragostea lui. Marjorie se îngrozea la gândul durerilor şi neplăcerilor inevitabile. Dar atât durerile cât şi neplăcerile meritau să fie îndurate dacă ar fi dus la o reînnoire, la o consolidare a dragostei lui. Marjorie se simţise totuşi fericită. La început, previziunile ei păruseră să se realizeze. Ştirea că va avea un copil răscolise sentimentele lui Walter. Două, trei săptămâni fusese fericită, împăcată cu durerile şi neplăcerile. Apoi, de la o zi la alta, totul se schimbase: Walter o cunoscuse pe femeia aceea. Când nu alerga după Lucy, Walter simula, cât putea, interesul şi bunăvoinţa. Marjorie înţelegea însă că interesul şi bunăvoinţa lui erau nefireşti, că atenţia şi grija izvorau dintr-un sentiment de datorie şi că Walter ura copilul, fiindcă îl silea să fie prevenitor faţă de femeia care-l va naşte. Deoarece Walter ura copilul, începu şi ea să-l urască. Fericirea odată spulberată, temeiurile ieşiseră la suprafaţă şi puseră stăpânire pe ea. Viitorul nu-i rezerva decât dureri şi neplăceri; între timp, avea de înfruntat urâţenia, boala şi oboseala. Cum putea să câştige lupta când se afla în halul ăsta?

— Walter, mă iubeşti? întrebă ea deodată.

Întorcându-şi o clipă ochii căprui de la cravata albă reflectată în oglindă, Walter se uită la ochii ei cenuşii şi trişti, ce-l fixau stăruitor. Zâmbi. „De m-ar lăsa odată în pace!” Îşi strânse buzele, apoi le desfăcu, mimând un sărut. Marjorie nu-i întoarse zâmbetul. Faţa ei, stăpânită de o puternică nelinişte, rămase tristă. Privirea îi căpătă o uşoară luminozitate şi, brusc, pe gene apărură lacrimi.

— N-ai putea să rămâi cu mine astă-seară? îl imploră, călcându-şi hotărârea eroică de a-i lăsa o libertate deplină şi de a nu folosi mijloace agasante pentru a-l constrânge s-o iubească.

În faţa lacrimilor şi auzindu-i vocea tremurătoare şi plină de reproşuri, Walter se simţi cuprins de remuşcări, dar şi de enervare. Un fel de furie, de milă, de ruşine.

„De ce nu pricepi – iată ce-ar fi vrut să-i spună, ce i-ar fi spus dacă ar fi avut curajul – de ce nu pricepi că ce-a fost între noi s-a terminat şi nu se mai poate repeta? Să spunem lucrurilor pe nume, poate că dragostea noastră n-a fost niciodată nici ce ţi-ai închipuit tu, nici ce-am încercat eu să simulez. Să fim prieteni, să fim camarazi. Îmi placi, ţin foarte mult la tine. Da’, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai cocoloşi cu dragostea ta, nu mă mai sili să te iubesc, Dac-ai şti cât de îngrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-i îndrăgostit, ce năpastă, ce blestem…”

Marjorie plângea. Picătură cu picătură, lacrimile izvorau dintre pleoapele închise. Faţa ei, schimonosită de durere, tremura. Din vina lui – el era călăul. Lui Walter i se făcu silă de sine.

„De ce mă las şantajat de lacrimile ei?” se întrebă şi la acest gând, i se făcu silă de ea. O lacrimă alunecă de-a lungul nasului ei prea lung. „N-are niciun drept să se poarte astfel, să fie atât de neînţelegătoare. De ce nu vrea să priceapă?”

„Pentru că mă iubeşte.”

„Dar n-am nevoie de dragostea ei, n-am nevoie.” Simţi că îl cuprinde furia. Nu avea dreptul să-l iubească astfel, şi, în orice caz, nu acum. „Un şantaj, îşi repetă el în gând, un şantaj. De ce trebuie să mă las şantajat de dragostea ei şi de faptul că odinioară am iubit-o – deşi mă întreb dac-am iubit-o vreodată.”

Marjorie scoase o batistă şi începu să-şi şteargă ochii. Walter se ruşina de gândurile lui josnice. Ea era de vină, din cauza ei se simţea ruşinat. Ar fi trebuit să rămână lângă Carling. O aventură ar fi fost de-ajuns. Şi-ar fi petrecut după-amiezile într-un atelier de pictor. Ar fi fost romantic.

„De fapt, eu am insistat să-şi lase soţul.”

„Ar fi trebuit să aibă atâta cap încât să refuze. Putea să-şi închipuie că dragostea noastră n-o să ţină cât lumea.”

Marjorie făcuse ce i se ceruse; renunţase la tot şi, de dragul lui, acceptase neplăcerile sociale. Un alt şantaj. Îl şantaja cu sacrificiul ei. Îl scoteau din sărite obligaţiile pe care sacrificiile ei le reclamau de la onoarea şi decenţa lui.

„Dac-ar avea, într-adevăr, onoare şi decenţă nu mi-ar exploata sentimentele.”

Exista însă copilul.

„Cum Dumnezeu a acceptat să rămână însărcinată?”

Walter ura copilul, căci îi sporea răspunderea faţă de Marjorie, cât şi sentimentul de vinovăţie că o face să sufere. O privi cum îşi şterge faţa umezită de lacrimi. Din cauza sarcinii arăta extrem de urâtă şi îmbătrânită. Cum îşi putea închipui o femeie…? Nu, în niciun caz, nu! Walter închise ochii şi clătină aproape imperceptibil din cap. Gândul acesta odios trebuia izgonit cu orice preţ.

„Cum pot să mă gândesc la aşa ceva?” se întrebă el.

— Mai stai, o auzi Walter din nou. Vocea ei stridentă, felul tărăgănat şi căutat de a vorbi îi deveniseră de-a dreptul insuportabile. Te rog, Walter, mai stai.

Începu să hohotească. Alt şantaj. „Cum putea să fie atât de josnică?” În ciuda ruşinii şi, într-un fel din cauza ei, senzaţia penibilă pe care o încerca, în loc să dispară, se intensifică. Dezgustul faţă de ea crescu tocmai fiindcă Walter se ruşina de propria-i purtare. Senzaţia penibilă de ruşine, sila de sine, provocate tot de Marjorie, constituiau un alt motiv pentru a o detesta. Ura se transforma. în ruşine, iar ruşinea, la rândul ei, alimenta şi mai mult ura.

„Ah, de ce nu mă lasă în pace?” Ajunsese să dorească acest lucru cu furie, din răsputeri; exasperarea lui creştea tocmai fiindcă trebuia stăpânită. (Walter nu avea curajul brutal să-şi exprime sentimentele; îi părea rău de Marjorie şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, ţinea la ea; era însă incapabil să-i vorbească deschis, sincer şi brutal; cruzimea lui involuntară izvora din slăbiciune.)

„De ce nu mă lasă în pace?” Dacă l-ar fi lăsat în pace, Walter s-ar fi ataşat mai mult de ea, şi Marjorie ar fi fost mai fericită. Mult mai fericită. Ar fi fost spre binele ei… Deodată, îşi dădu seama de ipocrizia lui. „Şi totuşi, de ce dracu nu mă lasă să fac ce vreau?”

Dar ce voia, în definitiv? O voia pe Lucy Tantamount. O voia iraţional, în ciuda idealurilor şi principiilor, o voia nebuneşte, în ciuda voinţei şi chiar a sentimentelor – căci nu o iubea pe Lucy; în fond, o ura. Un scop nobil poate justifica mijloace nedemne. Dar ce se întâmplă dacă scopul e nedemn? Din cauza lui Lucy o făcea pe Marjorie să sufere – pe Marjorie, care-l iubea, care se sacrificase pentru el, care era nefericită. Nefericirea ei era însă un şantaj.

— Rămâi cu mine astă-seară, îl imploră ea din nou.

Walter era gata să cedeze rugăminţilor, să renunţe la serată şi să rămână acasă. Impulsul contrar se dovedi mai puternic. Răspunse cu minciuni – minciuni doar pe jumătate, mai rele decât cele adevărate, tocmai din pricina elementului de adevăr care le conferea o justificare ipocrită.

O strânse la piept. Gestul în sine era o altă ipocrizie.

— Draga mea, protestă el pe tonul prefăcut al adultului care roagă un copil să fie cuminte, trebuie să merg neapărat, înţelege, are să vină şi tatăl meu acolo. Era adevărat. Bătrânul Bidlake lua totdeauna parte la seratele familiei Tantamount. Şi am de discutat ceva cu el. Afaceri, adăugă Walter cu un aer vag şi important, trăgând între ei, cu ajutorul acestui cuvânt magic, perdeaua de fum a intereselor ce privesc numai pe bărbaţi. „Minciuna, îşi spuse el, era destul de vizibilă, cu toată perdeaua de fum.”

— N-ai putea să-l vezi altădată?

— E ceva important, răspunse el, clătinând din cap. Şi, în afară de asta, adăugă, uitând că mai multe pretexte sună mai puţin convingător decât unul singur, Lady Edward a invitat special pentru mine pe directorul unei edituri americane. Ar putea să-mi fie util, ştii bine ce sume imense plătesc. Lady Edward îi spusese că îl va invita pe american, bineînţeles dacă acesta nu apucase să se întoarcă în Statele Unite – ea se temea însă că ar fi plecat. Plătesc ridicol de mult, continuă Walter, îngroşând perdeaua de minciuni cu amănunte lipsite de importanţă. America este singura ţară din lume unde un scriitor poate primi mai mulţi bani decât merită. Încercă să râdă. Am mare nevoie de-o sumă mai importantă ca să acopăr cele două lire pe care le primesc aici pentru o mie de cuvinte. O strânse şi mai tare în braţe şi se aplecă să o sărute. Ea îşi feri faţa. Marjorie, o imploră el, te rog, nu mai plânge. Se simţea vinovat şi nefericit. Ah, de ce Dumnezeu nu-l lăsa în pace?

— Nu plânge, răspunse ea. Buzele lui întâlniră obrajii ei umezi şi reci,

— Marjorie, dacă aşa vrei tu, n-am să mai plec.

— Dar eu ţin morţiş să te duci, spuse ea, continuând să-şi ferească faţa.

— Nu ţii. Am să rămân acasă.

— Nici vorbă. Marjorie îl privi şi încercă să zâmbească. Sunt o proastă. Ar fi stupid să ratezi ocazia de-a te întâlni cu tatăl tău şi cu americanul acela.

Folosite de ea ca argumente, propriile lui minciuni sunau şi mai fals şi neconvingător. Tresări aproape dezgustat.

— S-aştepte, răspunse Walter cu o voce plină de mânie. Era furios pe sine pentru că inventase asemenea minciuni (de ce n-a fost în stare să-i spună cu brutalitate adevărul? În definitiv, Marjorie îl ştia), şi furios pe ea fiindcă i le reamintea. Ar fi vrut ca minciunile să se scufunde pe loc într-un hău al uitării, să dispară de parcă nu ar fi fost rostite niciodată:

— Nu, nu, trebuie să te duci. Am fost o proastă. Îmi pare rău.

La început, Walter se împotrivi; refuză să mai plece şi insistă să rămână acasă. Cum primejdia dispăruse, îşi putea permite luxul să insiste. Era limpede că Marjorie vorbise serios când luase hotărârea de a-l lăsa să se ducă la serată. I se oferea prilejul să facă pe nobilul şi pe mărinimosul fără să-l coste prea mult, de fapt, aproape pe gratis. Ce farsă odioasă! Intră totuşi în joc. În cele din urmă consimţi să plece, ca şi cum i-ar fi făcut un mare hatâr că nu rămâne acasă. Marjorie îi înnodă fularul de mătase, îi aduse jobenul şi mănuşile, şi îl sărută uşor la despărţire, mimând cu îndrăzneală buna dispoziţie. Avea mândria şi codul ei de onoare în materie de dragoste şi, în ciuda nefericirii şi a geloziei, se crampona de principiile ei: Walter trebuia să fie liber şi ea n-avea niciun drept să se amestece în chestiunile care nu o priveau. Pe de altă parte, era şi mai înţelept să nu se amestece. Cel puţin aşa spera ea.

Walter închise uşa în urmă şi ieşi în răcoarea nopţii. Un ucigaş fugind de la locul crimei, de lângă victimă, şi încercând să se lepede de milă şi de remuşcări, nu s-ar fi simţit mai uşurat. Ajuns în stradă, răsuflă adânc. Era liber. Scăpase de amintiri şi de presimţiri. Câteva ore era liber să ignore existenţa trecutului sau a viitorului. Liber să trăiască pe placul lui, indiferent de locul unde se afla. Se amăgea, închipuindu-şi că este liber; amintirile nu-i dădeau pace. Nu era uşor să scapi. Vocea ei îl urmărea. „Dar eu ţin morţiş să te duci.” Fapta lui echivala cu o înşelătorie, cu o crimă. „Ţin morţiş.” Pe ce ton nobil protestase! Cu ce aer mărinimos acceptase în cele din urmă! Nu era numai crud, dar se complăcea şi într-un joc dublu.

„Doamne sfinte, spuse el încet. Cum de-am fost în stare?” Era uimit şi scârbit de fapta sa. „De ce Dumnezeu nu-mi dă pace? De ce nu vrea să priceapă?” Din nou se simţi cuprins de o furie slabă şi inutilă.

Odinioară dorise altceva. Odinioară, singura lui ambiţie fusese să nu fie lăsat în pace. Încurajase dragostea lui Marjorie. Îşi aminti căsuţa dintre dealurile golaşe, unde luni de zile locuiseră singuri. Ce perspectivă aveau asupra ţinutului Berkshire! Din păcate, satul cel mai apropiat se afla la trei kilometri. Ce greu atârna rucsacul plin de alimente! Şi ce noroi când ploua! Şi găleata care trebuia scoasă din puţ! Puţul avea peste treizeci de metri adâncime. Nici măcar în momentele când nu se îndeletnicea cu treburi obositoare, cum ar fi fost scosul apei din fântână, nu se simţise cu adevărat mulţumit. Fusese oare fericit alături de Marjorie – atât de fericit cât îşi închipuise şi cum s-ar fi cuvenit în acele împrejurări? Lucrurile urmau să se desfăşoare ca în Epipsychidion[1]; nu se întâmplase aşa tocmai pentru că râvniseră prea mult la asta, pentru că intenţionaseră să-şi modeleze sentimentele şi viaţa comună pe versurile lui Shelley.

Îşi aminti vorbele cumnatului său, Philip Quarles, într-o seară, când discutaseră despre poezie:

— Arta nu trebuie luată ad litteram.

— Nici chiar dacă dragostea este adevărată? întrebase Walter.

— Riscă să devină prea adevărată. Pură ca apa distilată. Adevărul pur e nefiresc, e o abstracţie fără corespondent în lumea reală. În natură întâlneşti permanent o mulţime de impurităţi amestecate cu adevărul esenţial. Arta emoţionează tocmai fiindcă respinge impurităţile vieţii adevărate. Nicio orgie autentică nu excită ca un roman pornografic. Într-o carte de Pierre Louys[2] toate fetele sunt tinere şi au un corp perfect. Nimeni nu sughiţe, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i obosit, plictisit, nimeni nu-şi aminteşte brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri rămase fără răspuns, ca să întrerupă astfel clipele de mare fericire. Arta îţi provoacă o senzaţie, un gând, un sentiment în stare pură, vreau să zic pură din punct de vedere chimic, nu moral, adăugase el râzând.

— Dar în Epipsychidioh nu există pornografie, protestase Walter.

— E adevărat, dar din punctul de vedere al chimistului, poemul e la fel de pur. Cum e sonetul acela de Shakespeare?

 

„Nu-s ochii dragei mele stropi de soare,

Şi roşul gurii ei nu-i de coral.

De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare

Şi negrul păr i-e ca o sârmă-n văl.

 

Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşii.

Dar nu-i socot obrajii trandafiri.

Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi

Decât e boarea întregii sale firi.”[3]

 

Şi-aşa mai departe. Ai luat prea în serios pe poeţi şi uite ce s-a întâmplat. Să-ţi fie învăţătură de minte.

Fireşte, Philip avusese dreptate. Lunile petrecute în acea căsuţă n-avuseseră nimic comun cu Epipsychidion sau cu La Maison du Berger[4]. Se gândi la puţ şi la drumul lung, şi chiar dacă Marjorie i-ar fi aparţinut în stare pură, la ce i-ar fi folosit? Ar fi fost poate mai insuportabilă decât cu unele impurităţi.

Rafinamentele ei, de pildă, aerul distant de femeie virtuoasă, diafană şi spiritualizată – toate astea, văzute de la distanţă şi teoretic, păreau admirabile. Ce se întâmpla însă când te apropiai şi treceai la fapte? Se îndrăgostise de aerul ei virtuos, de spiritualitatea ei rafinată, cultă şi diafană, se îndrăgostise şi de nefericirea ei, căci Carling, soţul lui Marjorie, era un tip imposibil. Mila făcuse din Walter un cavaler în slujba celor oropsiţi. Îşi închipuise că dragostea înseamnă discuţii, că e o comunitate şi o camaraderie spirituală. Pe vremea aceea avea doar douăzeci şi trei de ani şi era de mare puritate, acea puritate a adolescenţei când dorinţele sexuale se răzvrătesc. Tocmai absolvise Universitatea din Oxford, îndopat de poezie şi de elucubraţiile filosofilor şi misticilor. Iată adevărata dragoste. Relaţiile sexuale nu contau, erau inevitabile, deoarece, din nenorocire, fiinţele omeneşti aveau un corp ce trebuia ţinut în frâu, pe cât posibil. Marea lui puritate ca şi impulsurile înflăcărate ale tinereţii, îndrumate în mod artificial spre imitarea purităţii îngereşti, îl făcuseră să admire puritatea rafinată şi calmă care, în cazul lui Marjorie, se datora unei răceli fireşti şi unei vitalităţi congenital scăzute.

— Eşti atât de bună, îi spusese el. Ţi-e atât de uşor să fii bună. Aş vrea să fiu la fel de bun ca tine.

Dorinţa lui echivala, fără ca să-şi dea seama, cu aceea de a fi pe jumătate mort. Aerul lui timid, sfios şi de o adâncă sensibilitate, ascundea o vitalitate puternică. Îi venea greu, de fapt, să fie bun ca Marjorie. Încercase totuşi. Între timp, îi admirase bunătatea şi puritatea. Devotamentul şi admiraţia ei îl emoţionaseră şi îl măguliseră – cel puţin până în clipa când bunătatea ei începuse să-l plictisească, să-l scoată din sărite.

Îndreptându-se spre staţia de metrou Chalk Farm îşi aminti deodată o discuţie a tatălui său cu un şofer italian despre dragoste. (Bătrânul Bidlake avea un adevărul talent să-i facă pe oameni să vorbească, fie ei servitori sau chiar muncitori. Walter îl invidia pentru acest dar.) „Unele femei, spunea şoferul, sunt ţepene ca un garderob. Sono come cassettoni!” Ce picant ştia bătrânul Bidlake să povestească anecdote! „Ce folos că e drăguţă, dacă trebuie să strângi în braţe un garderob drăguţ? Ce sens are, pentru numele lui Dumnezeu?” (Iar Marjorie, reflectă Walter, nici măcar nu era drăguţă.) „Mie îmi plac, spunea şoferul, altfel de femei, chiar dacă sunt urâte. Iubita mea, mărturisise el, e altfel. E un frullino, proprio frullino”, un drac de femeie. Iar bătrânul Bidlake clipise prin monoclu, ca un satir jovial, răutăcios şi bătrân. Un garderob sau un drac de femeie? Walter trebui să admită că împărtăşea preferinţele şoferului. În orice caz, ştia din experienţa personală că (de câte ori în dragostea „adevărată” interveneau impurităţi sexuale) nu-i plăcea prea mult tipul de femeie-garderob. De la depărtare şi teoretic, puritatea, bunătatea şi spiritualitatea rafinată arătau admirabil. Dar la apropiere, şi în contact direct, erau mai puţin atrăgătoare. Iar când mai aparţineau şi cuiva care nu te atrage, atât devotamentul cât şi admiraţia măgulitoare deveneau insuportabile. O urî confuz pe Marjorie pentru răceala, răbdarea şi aerele ei de martiră. Dragostea pentru Lucy avea ceva nebunesc şi neruşinat. Marjorie în schimb era foarte diafană şi pe jumătate moartă. Pe de o parte avea o scuză, de pe alta era de neiertat. Ultima alternativă i se păru mult mai gravă. Instinctele sexuale erau josnice, nedemne. Ce putea fi mai jalnic şi mai nedemn decât o astfel de clasificare: femei-dulap sau draci de femei? Avu impresia că aude râsul copios, senzual al tatălui său. Îngrozitor! Întreaga viaţă conştientă a lui Walter se orientase într-o direcţie contrară celei a tatălui său, opusă senzualităţii frivole şi exuberante a bătrânului. Conştiinţa îl împinse întotdeauna spre mama sa, spre puritate, rafinament şi spirit. Dar, cel puţin, jumătate din sânge provenea de la tatăl său. Acum însă cei doi ani de convieţuire cu Marjorie îl dezgustaseră complet de virtutea frigidă, provocându-i o silă cumplită, deşi se ruşina de sentimentele lui faţă de ea şi de presupusele sale porniri bestiale, cum ar fi fost, de exemplu, dragostea pentru Lucy. Dacă Marjorie l-ar fi lăsat în pace! Dacă nu i-ar mai pretinde să-i răspundă la dragostea ei neîmpărtăşită, cu care continua să-l asalteze! Dacă ar înceta cu devotamentul ei îngrozitor! Ar putea atunci să-i acorde prietenia lui – căci ţinea cu adevărat la ea. Marjorie era bună şi amabilă, credincioasă şi sinceră. Ar fi fost fericit să aibă, în schimb, prietenia ei. Dragostea ei îl înăbuşea. Iar când Marjorie, închipuindu-şi că luptă împotriva celeilalte femei se folosea chiar de armele acesteia şi, înfrângându-şi frigiditatea virtuoasă, încerca să-l recucerească cu ajutorul unor săruturi înfocate – ei bine, era ceva înfiorător, absolut înfiorător.

Pe deasupra, îşi continuă Walter reflecţiile, Marjorie îl cam plictisea cu seriozitatea ei greoaie şi lipsa ei de sensibilitate. De fapt, era cam proastă, cu toată cultura ei şi poate chiar din cauza ei. E drept, avea o cultură autentică, citise cărţi, le ţinea minte. Dar pricepuse ceva? Putea, oare, să le priceapă? Observaţiile cu care întrerupea lungile, foarte lungile ei tăceri, acele observaţii docte şi serioase, erau plate, lipsite de haz, de fineţe. Bine făcea că tăcea, căci tăcerea e plină de adâncă înţelepciune şi de spirit, întocmai ca blocul de marmură nesculptat încă de mâna unui mare artist. Cei ce tac nu îşi trădează gândurile. Marjorie avea talentul de a şti să asculte cu atenţie şi înţelegere. Când ieşea din tăcerea ei, jumătate din cuvintele rostite erau citate, căci Marjorie avea memorie bună şi căpătase obiceiul de a învăţa pe dinafară maxime celebre sau pasaje remarcabile. Lui Walter îi trebuise multă vreme ca să descopere platitudinea patetică şi prostia masivă care întovărăşea tăcerile şi citatele ei. Dar când o descoperise era prea târziu.

Se gândi la Carling. Un beţivan, un bigot. Trăncănea toată vremea despre veşminte preoţeşti, sfinţi şi imaculata concepţie, iar pe de altă parte se îmbăta de te apuca scârba. Dacă nu i-ar fi provocat o silă atât de groaznică, şi n-ar fi făcut un infern din viaţa lui Marjorie, ce s-ar fi întâmplat? Walter îşi imagină libertatea lui. Nu i s-ar fi făcut milă şi nu s-ar fi îndrăgostit de Marjorie. Îşi aminti ochii ei roşii şi umflaţi de plâns după unul dintre acele scandaluri oribile cu Carling. Ce porc împuţit! „Ce s-ar fi întâmplat cu mine?” se întrebă Walter deodată.

Ştia că în momentul când închisese uşa, Marjorie izbucnise în plâns. Carling, cel puţin, avea scuza beţiei. „Iartă-i, Doamne, fiindcă nu ştiu ce fac.” Walter nu se îmbăta niciodată. Era sigur că în clipa aceea Marjorie plângea.

„Ar trebui să mă întorc”, îşi spuse el. Iuţi pasul, până ce ajunse aproape să alerge pe stradă. Fugea de conştiinţa lui şi în acelaşi timp de grăbea să ajungă la femeia dorită.

„Ar trebui să mă întorc, asta ar trebui.”

Îşi continuă însă grăbit drumul, urând-o din tot sufletul, tocmai fiindcă o făcuse atât de nefericită.

Un om care se uita la vitrina unei tutungerii se dădu brusc îndărăt pe când trecea Walter; se ciocniră violent.

— Scuzaţi, spuse Walter, mecanic, văzându-şi mai departe de drum şi fără să se uite înapoi.

— Nu te uiţi pe unde mergi? răcni furios cetăţeanul în urma lui. Ce, eşti de capul tău? Te grăbeşti de parc-ai fi câştigat la curse.

Două haimanale, de pe stradă izbucniră într-un hohot de râs fioros şi batjocoritor.

— Hei, tu ăla cu ţilindru, continuă dispreţuitor cetăţeanul, cuprins de ură faţă de domnul în haine de seară.

Walter ar fi trebuit să se întoarcă şi să-i închidă gura cu un răspuns şi mai violent. Tatăl său l-ar fi dat gata cu o scurtă replică. Lui Walter însă nu-i rămânea decât fuga. Îi era groază de scandaluri şi se temea de oamenii vulgari. Înjurăturile cetăţeanului se pierdură în urma lui.

„Ce odios!” se cutremură el. Se întoarse cu gândul la Marjorie.

„De ce Dumnezeu nu e înţelegătoare? Măcar puţin înţelegătoare. De-ar avea măcar o ocupaţie cu care să-şi piardă timpul.”

Nenorocirea lui Marjorie era că avea la dispoziţie prea mult timp liber ca să se gândească. Prea mult timp ca să se gândească la ea. În fond, el era vinovat, el o făcuse să renunţe la ocupaţia ei, el o obligase să i se devoteze în exclusivitate. Când o cunoscuse era asociată la o prăvălioară de artă decorativă. Unul dintre acele magazine ce înfloresc în cartierul Kensington şi reprezintă o ocupaţie demnă pentru o doamnă din societate – un amestec de artă şi amatorism. Abajururile, compania tinerelor care pictau şi mai ales devotamentul pentru doamna Cole, asociata principală, compensau în ochii lui Marjorie o căsătorie nefericită. Îşi crease o mică lume a ei, departe de Carling; o lume feminină, amintind într-un fel de un pension, unde flecărea despre rochii şi magazine, bârfea, şi contractase ceea ce elevele numeau „o pasiune” pentru o femeie mai în vârstă; pe de altă parte îşi închipuia că efectuează partea ei din munca omenirii, slujind cauza Artei.

Walter o convinsese să renunţe la toate. Întâmpinase totuşi unele dificultăţi, căci pentru Marjorie fericirea de a fi devotată doamnei Cole, pentru care avea o slăbiciune, compensa aproape toate nenorocirile îndurate alături de soţul ei. Carling însă se dovedise greu de înlocuit prin doamna Cole. Walter îi oferise lui Marjorie ceea ce asociata ei nu îşi putea permite şi, evident, nici nu intenţionase – un cămin, protecţie şi un ajutor bănesc. Pe lângă asta, Walter era bărbat, şi, conform tradiţiei, un bărbat trebuia iubit chiar dacă, aşa cum constatase Walter, nu-ţi plac bărbaţii cu adevărat şi eşti atrasă în mod firesc spre compania femeilor. (Din nou, influenţa literaturii. Îşi aminti părerile lui Philip Quarles despre urmările dezastruoase ale artei asupra vieţii.) Da, era bărbat, dar un bărbat complet diferit de ceilalţi, după spusele repetate la infinit ale lui Marjorie. Pe atunci acceptase această apreciere ca o distincţie măgulitoare. Să fi fost oare aşa? Walter se îndoia. Oricum, atunci Marjorie îl considerase „altfel” şi reuşise o dublă lovitură: găsise un bărbat care totuşi nu era bărbat. Fermecată de insistenţele lui Walter, sătulă de brutalităţile lui Carling, Marjorie consimţise să părăsească prăvălioara şi în acelaşi timp pe doamna Cole, pe care Walter nu o putea suferi, spunând despre ea că e personificarea tiranică, nemiloasă şi exploatatoare a voinţei feminine.

— Eşti prea talentată ca să faci pe tapiţerul amator, o lăudase el pe Marjorie, convins pe atunci sincer de capacităţile ei intelectuale.

Avea să-l ajute, nu ştia deocamdată cum, în munca de creaţie literară, sau, de ce nu, să scrie şi ea. Sub înrâurirea lui se apucase să aştearnă pe hârtie eseuri şi nuvele, evident, foarte proaste. După ce o încurajase, Walter deveni mai prudent, şi nu-şi mai exprimă părerea asupra eforturilor ei. În curând, Marjorie părăsi aceste preocupări nefireşti şi inutile. Rămase doar cu Walter, care deveni raţiunea ei de a exista, temelia pe care se clădise întreaga ei viaţă. Această temelie începea să se surpe.

„Dacă m-ar lăsa în pace!” se gândi Walter.

Coborî să ia metroul. La intrare un om vindea ziarele de seară. „Proiectul de lege socialist e o tâlhărie. Primul scrutin.” Cuvintele săreau în ochi de pe afiş. Mulţumit c-a găsit un pretext ca să-şi schimbe şirul gândurilor, cumpără un ziar. Proiectul de lege al guvernului liberal-laburist pentru, naţionalizarea minelor trecuse de primul scrutin cu majoritatea obişnuită. Walter citi cu plăcere ştirile. Avea opinii politice înaintate. Nu aceleaşi opinii le avea şi proprietarul ziarului. Tonul articolului de fond era de o mare virulenţă.

„Ticăloşii”, îşi spuse Walter în timp ce citea. Lectura îi stârni entuziasm şi simpatie faţă de obiectul atacului, precum şi o ură, ce-l umplea de satisfacţie, împotriva capitaliştilor şi a reacţionarilor. Barierele individualităţii erau pentru o clipă înlăturate, iar complexele personale abolite. Stăpânit de plăcerea luptei politice, Walter simţi cum creşte, devenind, ca să spunem aşa, mai mare decât era – mai mare şi mai simplu.

„Ticăloşii”, repetă el în minte, gândindu-se la exploatatori şi la monopolişti.

În staţia Camden Town un bătrânel pricăjit, cu o batistă roşie legată în jurul gâtului, se aşeză alături. Pipa bătrânului duhnea atât de înăbuşitor încât Walter se uită prin vagon ca să vadă dacă nu-şi poate găsi alt loc. Întâmplător, mai erau locuri libere. Plecarea de lângă bătrânelul cu pipa rău mirositoare ar fi putut să pară însă un act ostentativ. Cetăţeanul ar fi fost în stare să-l apostrofeze. Fumul acru îi înţepa gâtlejul; tuşi.

„Trebuie să rămâi credincios gusturilor şi instinctelor tale”, obişnuia Philip Quarles să spună. O filosofie cu o bază temeinică trebuie să slujească oare la raţionalizarea sentimentelor? Dacă n-ai avut niciodată o experienţă religioasă e o nebunie să crezi în Dumnezeu. E ca şi cum ai spune că-ţi plac stridiile, deşi îţi fac rău când le mănânci.

Un iz de sudoare stătută urcă spre nările lui Walter, o dată cu duhoarea mahorcii. „Socialiştii spun că e vorba de o naţionalizare, citi el în ziar, dar noi avem un nume mai scurt şi mai simplu pentru ceea ce îşi propun ei: Furt.”. Cel puţin era un furt de la hoţi, şi în folosul victimelor. Bătrânelul se aplecă şi scuipă cu mare atenţie jos, între picioare. Întinse flegma cu tocul bocancului, Walter se uită în altă parte; ar fi dorit să poată iubi pe cei exploataţi şi să urască din tot sufletul pe exploatatorii înstăriţi. Dar gusturile şi instinctele sunt accidente şi nu principii veşnice. Dar dacă principiile axiomatice nu constituie şi premisele tale personale şi majore…?

 

[1] Poem filosofic de Percy Bysshe Shelley (1792–1882), conţinând o expunere şi o apărare a dragostei libere între „sufletele complimentare”. Epipsychidion înseamnă în greaca veche „suflet peste suflet”.

[2] Pierre Louys (1870–1925), scriitor francez, autor de romane cu violent caracter erotic.

[3] Shakespeare, Sonetul CXXX. traducere de Ion Frunzetti – Sonete. Editura Tineretului, 1963.

[4] Poem de Alfred de Vigny (1797–1863) dedicat vieţii liniştite şi idilice în mijlocul naturii.

 

Attachments