Doctorul Pascal de Emile Zola

I

În zăpuşeala după-amiezei de iulie, odaia, cu obloanele bine închise, era plină de o linişte adâncă. Prin crăpăturile lemnăriei vechi a celor trei ferestre se strecurau doar nişte săgeţi subţiri de lumină, iar clar-obscurul, furişat din unghere, învăluia lucrurile într-o licărire difuză şi blândă. Faţă de vipia de-afară, sub dogoarea soarelui ce incendia faţada, aici, înăuntru, s-ar fi putut spune că-i răcoare.

În picioare, lângă dulap, dinaintea ferestrelor, doctorul Pascal căuta o notiţă. Cu uşile larg deschise, imensul dulap de stejar sculptat, vechi de un secol, prins în ferecături puternice, frumos cizelate, era doldora de hârtii; pe rafturile lui, grămezi de dosare şi manuscrise, de-a valma înghesuite, dădeau să se reverse. De mai bine de treizeci de ani, doctorul azvârlea acolo orice pagină pe care o scria, de la scurte notiţe până la manuscrisele lucrărilor sale despre ereditate. Astfel încât a căuta ceva în dulap nu era totdeauna lucru uşor. Răscolea de mult, cu răbdare, şi, în sfârşit, găsind ceea ce căuta, zâmbi.

Mai rămase câtva timp lângă dulap, citind notiţa la lumina unei raze strecurate prin fereastra din mijloc. În această lumină palid trandafirie, cu barba şi părul ca neaua, părea un om în plină vigoare, deşi se apropia de şaizeci de ani. Cu obrazul proaspăt, cu trăsăturile delicate, cu ochii limpezi, cu înfăţişarea juvenilă, l-ai fi luat, strâns cum era în surtucul de catifea cafenie, drept un tânăr cu bucle pudrate.

— Ţine, Clotilde, o rugă el, copiază această notiţă. Mă tem că Ramond n-ar putea vreodată să descifreze scrisul meu afurisit.

Şi puse hârtia în faţa fetei care lucra în picioare, la un pupitru înalt, lângă fereastra din dreapta.

— Bine, maestre! răspunse ea.

Cufundată cu totul în creionarea unui pastel pe care tocmai îl executa cu mişcări iuiţi, neglijente, nici măcar nu ridică privirea. Alături de ea, într-un vas, înflorea un fir de nalbă de un violet neobişnuit, cu vine galbene. Se vedea foarte limpede profilul căpşorului ei rotund, cu părul blond tăiat scurt, un profil desăvârşit, concentrat, cu fruntea dreaptă, încreţită, gravă, ochi albaştri de azur, nasul delicat, bărbia puternică. Sub aurul buclelor neastâmpărate, ceafa trăda o tinereţe fragedă, încântătoare. În lunga-i rochie neagră de lucru, părea foarte înaltă; cu mijlocul gingaş, pieptul delicat, trupul zvelt, avea acea supleţe alungită pe care o au minunatele figuri ale Renaşterii. În pofida celor douăzeci şi cinci de ani ai săi, rămăsese copilăroasă şi părea abia de optsprezece.

— Şi te mai rog să faci puţină ordine în dulap, zise doctorul. Nu se mai poate omul descurca în el.

— Bine, maestre, îndată! răspunse ea fără să ridice capul.

Pascal se îndreptă spre celălalt capăt al camerei şi se aşeză la biroul său în faţa ferestrei din stânga. Era o masă simplă de lemn neagră, încărcată la rândul ei cu hârtii şi cu tot felul de cărţi şi broşuri. Tăcerea se aşternu din nou – o pace adâncă, umbrită pe jumătate, sub dogoarea de afară. Camera, lungă de vreo zece metri şi lată de şase, nu avea, ca mobilier, pe lângă dulapul înalt, decât două corpuri de bibliotecă ticsite de cărţi. Scaune şi fotolii de modă veche se înşirau în dezordine pretutindeni; drept orice podoabă, de-a lungul pereţilor tapetaţi ca în vechile saloane empire, cu motive de trandafiri, atârnau bătute în cuie pasteluri reprezentând flori în culori stranii, care nu se desluşeau prea bine. Cele trei uşi sculptate, cu canat dublu, cea de la intrare, dinspre coridor, şi celelalte două, de la extremităţile încăperii, ce dădeau una spre odaia doctorului, alta spre odaia fetei, erau de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, ca şi cornişa plafonului afumat.

Se scurse un ceas fără niciun zgomot, fără nicio şoaptă. Apoi Pascal, luându-şi o clipă de răgaz, rupse banderola unui număr al ziarului Le Temps uitat pe masă şi exclamă:

— Ia te uită! Tatăl tău a fost numit director al ziarului republican de mare succes L’Epoque, în care se publică documentele de la Tuileries!

Vestea, neaşteptată pentru el, părea să-l fi amuzat, căci izbucni într-un râs sănătos, mulţumit, deşi puţin cam trist. Cu glas scăzut, continuă:

— Pe cinstea mea! Nici că s-ar putea născoci ceva mai urât! Nemaipomenit! Uite un articol foarte interesant.

Clotilde nu răspunse nimic, ca şi cum ar fi fost la o sută de leghe de ceea ce spunea unchiul său. Iar el, fără să insiste, luă un foarfece şi, după ce citi articolul, îl decupă, îl lipi pe o foaie de hârtie, pe care o adnotă cu scrisul său apăsat, neregulat. Apoi se întoarse iarăşi spre dulap, pentru a pune la locul cuvenit acest nou document. Dar trebui să ia un scaun, neputând ajunge la raftul de sus, cu toată statura lui înaltă.

Pe acest raft se aliniau, într-o ordine perfectă, o enormă serie de dosare, clasate metodic. Se aflau acolo diferite documente, notiţe, manuscrise, hârtii timbrate, articole tăiate din ziare, strânse în scoarţe de hârtie groasă albastră, purtând fiecare un nume în litere de-o şchioapă. Se simţea că aceste documente sunt ţinute la zi cu dragoste, reluate fără încetare şi puse cu grijă la locul lor: căci în tot dulapul, numai acest colţ era în ordine.

Când Pascal, urcat pe scaun, găsi dosarul pe care îl căuta, unul cu coperta mai burduşită, pe care scria numele „Saccard”, introduse notiţa cea nouă, apoi puse iarăşi totul la litera respectivă. Mai rămase acolo câtva timp, gânditor, aranjând cu grijă un teanc ce se prăvălise într-o parte. În timp ce cobora de pe scaun, zise:

— Auzi, Clotilde? Când ai să faci ordine, să nu te atingi de dosarele de sus.

— Bine, maestre! răspunse ea, pentru a treia oară, cu supunere.

El râse din nou, cu aerul său de veselie firească:

— Strict oprit!

— Ştiu, maestre!

Şi, închizând din nou dulapul, răsuci bine cheia pe care apoi o aruncă în fundul unui sertar al mesei de lucru. Fata era îndeajuns de la curent cu cercetările lui, pentru a-i îngădui să facă puţină ordine în manuscrise; iar el, folosind-o bucuros şi ca secretară, o punea să-i transcrie însemnările, când vreun confrate sau un prieten, ca de pildă doctorul Ramond, îi cerea date asupra vreunui document. Dar, cum nu era o savantă, îi interzicea pur şi simplu să citească ceea ce considera că e de prisos să ştie.

Totuşi atenţia ei concentrată asupra lucrului sfârşi prin a-l surprinde.

— Dar ce-i cu tine? Cu cleştele îţi scoate omul vorba din gură. Te pasionează atâta florile acelea?

Printre altele, doctorul îi dădea deseori să facă desene, acuarele, pasteluri, pe care el le folosea drept planşe în lucrările sale. De cinci ani făcea experienţe extrem de ciudate asupra unei specii de nalbă, obţinând, prin fecundaţie artificială, o gamă întreagă de colorituri noi. Clotilde punea în desene o migală, o exactitate în contur şi în colorit extraordinar de precise, care pe doctor îl minunau totdeauna, determinându-l să spună că fata poartă pe umeri un admirabil căpşor limpede şi solid.

De astă dată însă, apropiindu-se să privească peste umărul ei, strigă cu o furie comică:

— Fugi de-aici! Ce-i asta? Iar ai luat-o razna!… Te poftesc s-o rupi imediat!

Ea se ridică, roşie la faţă, cu ochii aprinşi de pasiune pentru opera ei, cu degetele delicate mânjite de roşul şi albastrul pastelurilor amestecate pe paletă.

— Vai, maestre!

Şi iată că în acest „maestre”, totdeauna duios, supus, cald, în acest apelativ de totală dăruire cu care i se adresa, ca să nu-l folosească pe cel de „unchi” sau „naş”, găsindu-le stupide, pâlpâi pentru prima dată o flacără de revoltă, reacţia legitimă a unei fiinţe care, regăsindu-se pe sime, e pe cale să se afirme.

De aproape două ceasuri dăduse deoparte desenul exact şi corect al nalbelor, şi aşternuse pe o altă foaie un ciorchine de flori imaginare, flori de vis, stranii şi minunate. I se întâmpla uneori ca, în timp ce lucra cele mai precise desene, să facă un salt neobişnuit, să dea frâu liber imaginaţiei. În acele momente era mulţumită. Orice ar fi făcut, ajungea mereu la extraordinara ei pasiune pentru florile care nu erau niciodată aceleaşi, lucrate cu o fantezie şi o ardoare înflăcărată. Picta trandafiri cu miezul sângeriu, plângând lacrimi verzui, crini asemenea unor cupe de cleştar, flori cu forme necunoscute, răspândind raze de stele, cu nişte corole plutind asemenea norilor. În ziua aceea, pe fila brăzdată cu linii mari de creion negru, sub o ploaie de stele palide, unduia o revărsare gingaşă de petale, iar într-un colţ, o floare necunoscută îşi desfăcea vălurile feciorelnice.

— Încă unul pe care vrei să mi-l agăţi acolo! arătă doctorul spre un perete, unde se aliniau alte desene la fel de stranii. Şi, în definitiv, cam ce reprezintă asta?

Ea rămase foarte serioasă; se dădu la o parte să-şi contemple mai bine opera:

— Nu ştiu. Ε frumos.

În acel moment intră Martine, unica slujnică, devenită adevărata stăpână a casei după cei aproape treizeci de ani de când era în serviciul doctorului. Deşi împlinise şaizeci de ani, păstra şi ea o înfăţişare tinerească. Harnică şi tăcută, semăna cu o călugăriţă, în veşnica ei rochie neagră şi bonetă albă, cu obrazul palid şi liniştit, în care ochii ei cenuşii păreau stinşi.

Fără o vorbă, se aşeză de-a dreptul pe podea, în faţa unui fotoliu din a cărui tapiţerie, printr-o spărtură, ieşea umplutura şi, scoţând din buzunar un ac şi un ghem de lână, se apucă să-l cârpească. De trei zile aştepta momentul să facă această reparaţie care o obseda.

— Cât stai aici, Martine, zise Pascal în glumă, luând în amândouă mâinile capul îmbufnat al Clotildei, coase şi acest căpşor care are ceva stricat înăuntru.

Martine, ridicându-şi ochii decoloraţi, îşi privi stăpânul cu obişnuitul aer de adoraţie.

— De ce-mi spune stăpânul meu aşa ceva?

— Pentru că, fata mea, mi se pare că dumneata, cu prea marea dumitale cucernicie, ai îngrămădit în acest drăguţ căpşor, cuminte şi serios, idei din altă lume.

Cele două femei schimbară între ele o privire de înţelegere tainică.

— Vai de mine, domnule, religia n-a făcut rău nimănui, niciodată… Şi dacă nu avem aceleaşi idei, mai bine să nu vorbim despre ele.

Se aşternu o tăcere apăsătoare. Aceasta era singura divergenţă, care uneori strecura neînţelegerea între cele trei fiinţe altfel atât de unite, care duceau o viaţă tihnită. Martine avea doar douăzeci şi nouă de ani – un an mai mult ca doctorul – când intrase în serviciul lui, pe când el îşi începea cariera de medic la Plassans, într-o căsuţă luminoasă din cartierul nou. Iar treisprezece ani mai târziu, când Saccard, un frate al lui Pascal, recăsătorit după moartea soţiei sale, îi trimisese de la Paris pe fiica lui, Clotilde, în vârstă de şapte ani, Martine o crescuse, ducând-o la biserică, transmiţându-i puţin din focul credinţei de care era însufleţită, pe când doctorul, înţelegător, le lăsa în voia credinţei lor, socotind că nu are dreptul să interzică nimănui această bucurie. Mai apoi el se mulţumi să vegheze asupra instruirii fetei, oferindu-i cunoştinţe precise şi sănătoase despre toate. De aproape optsprezece ani, de când trăiau astfel toţi trei, retraşi la Souleiade, o proprietate situată în marginea vechiului cartier al oraşului, la un sfert de ceas de catedrala Saint-Saturnin, viaţa se scursese fericită, în umbra marilor cercetări tainice, tulburată totuşi întrucâtva de un rău care tot creştea, un conflict surd din ce în ce mai puternic între credinţele lor.

Pascal se plimbă un moment, posomorât. Apoi, ca un om obişnuit să spună lucrurilor pe nume, zise:

— Vezi tu, scumpa mea, toată această fantasmagorie a misterului ţi-a pervertit mintea sănătoasă… Dumnezeu n-avea nevoie de tine. Dacă te păstram numai în spiritul credinţelor mele, ar fi fost mai bine pentru tine.

Dar Clotilde, tremurând, cu privirea ei limpede fixată semeţ asupra lui, îi înfruntă:

— Ba pentru tine, maestre, ar fi mai bine dacă nu te-ai mărgini numai la ceea ce vezi cu ochii… Există şi altceva, de ce nu vrei să înţelegi?

Martine îi sări şi ea într-ajutor, vorbind în felul ei.

— Ε foarte adevărat, domnule, că dumneavoastră, care sunteţi un sfânt, cum le spun eu tuturor, dumneavoastră ar trebui să ne însoţiţi la biserică… Cu siguranţă că Dumnezeu vă va mântui. Dar aşa, la gândul că n-aţi putea merge de-a dreptul în paradis, tremură carnea pe mine.

El se opri. Le avea în faţă pe amândouă, revoltate, ele care de obicei erau aşa de blânde, supuse, pline de dragostea lor de femei cucerite de veselia şi bunătatea lui. Tocmai deschidea gura, gata să le răspundă aspru, când îşi dădu seama de zădărnicia discuţiei.

— Hai! Lăsaţi-mă în pace! Aş face mai bine să-mi văd de treburi… Şi, mai ales, să nu mă deranjeze nimeni!

Cu pas sprinten, ajunse în odaia lui, unde îşi instalase un fel de laborator, şi se închise înăuntru. Interdicţia de a intra acolo era categorică. Aici se ocupa cu nişte preparate speciale despre care nu vorbea nimănui. Aproape imediat se auzi zgomotul regulat al unui pilug într-un mojar.

— Oh, spuse zâmbind Clotilde, auzi-l iar în bucătăria lui Scaraoschi, vorba bunicii.

Şi se aşeză din nou, liniştită, în faţa planşei, să deseneze firul de nalbă. Făcea desenul cu o precizie matematică, găsea culoarea potrivită a petalelor violete, pătate cu galben, până la nuanţele cele mai delicate.

— Ah! exclamă după o clipă Martine, care se aşezase iar pe jos, ocupată să dreagă fotoliul, ce păcat! Un om sfânt ca dânsul să-şi piardă sufletul zadarnic!… Căci nu-i vorbă, uite, sunt treizeci de ani de când îl cunosc şi n-a făcut niciodată vreun rău cuiva. O adevărată inimă de aur… Şi-ar da bucăţica de la gură… Şi are o vorbă bună pentru toţi şi totdeauna-i sănătos şi mereu vesel, o adevărată binecuvântare!… Ε o crimă că nu vrea să facă pace cu Dumnezeu. Nu-i aşa? Domnişoară, va trebui să-l silim.

Clotilde, surprinsă că o aude vorbind atât de mult deodată, făgădui, cu un aer grav:

— Desigur, Martine, am jurat. Îl vom sili.

Liniştea se lăsase din nou, când, deodată, se auzi ţârâitul soneriei fixate jos, la uşa de la intrare. O puseseră acolo pentru a fi înştiinţaţi oriunde s-ar fi aflat, în această casă prea mare pentru ei trei. Mirată, slujnica mormăi ceva în şoaptă: cine să fie pe o asemenea arşiţă? Se ridică, deschise uşa, se aplecă peste balustradă, apoi se întoarse, spunând:

— Ε doamna Félicité.

Bătrâna doamnă Rougon intră repede. În ciuda celor optzeci de ani ai săi, urcase scara cu o sprinteneală de fetiţă; îşi păstrase înfăţişarea de altădată, era slabă şi ascuţită ca o gânganie cafenie. Foarte elegantă acum, îmbrăcată în mătase neagră, văzută din spate, mai putea fi luată, datorită taliei subţiri, drept o îndrăgostită oarecare sau vreo ambiţioasă mânată de cine ştie ce pasiuni. Când o priveai din faţă, ochii ei îşi păstrau flacăra, pe chipul uscat, luminat de un zâmbet frumos, dar asta numai atunci când voia.

— Cum? Tu eşti, bunico? strigă Clotilde, ieşindu-i în întâmpinare. Dar te poţi coace pe o căldură ca asta!

Sărutând-o pe frunte, Félicité începu să râdă.

— O, draga mea, soarele mi-e prieten!

Apoi, călcând cu paşi mici şi repezi, se duse să dea în lături oblonul unei ferestre.

— Dar deschideţi puţin! Ε trist să trăieşti astfel, pe întuneric… La mine acasă las soarele să intre.

Prin fereastra întredeschisă pătrunse un snop de lumină arzătoare, un val de flăcări jucăuşe. Şi, sub cerul de un albastru vânăt, ca de incendiu, se zări întinsa câmpie pârjolită, adormită, ca moartă, nimicită sub căldura de cuptor. În dreapta, deasupra acoperişurilor roşietice, se înălţa clopotniţa de la Saint-Saturnin, o turlă aurită, cu muchiile albite în lumina orbitoare.

— Mda, făcu Félicité, cred c-am să plec curând la Tulettes şi voiam să ştiu dacă-l găsesc pe Charles, ca să-l iau cu mine… Văd că nu-i aici. Rămâne pentru altă dată.

Pe când îşi motiva astfel vizita, ochii ei iscoditori făceau ocolul încăperii. Dar nu insistă, ci aduse imediat vorba despre fiul ei, Pascal, auzind în camera vecină zgomotul ritmic al pilugului care nu încetase.

— Aha, e tot acolo, în bucătăria lui Scaraoschi!… Nu-l deranjaţi, n-am nimic să-i spun.

Martine, care se apucase iar să cârpească fotoliul, înălţă capul pentru a spune că n-avea nicio poftă să-şi deranjeze stăpânul şi, în liniştea care se aşternu iarăşi, Clotilde îşi şterse cu o cârpă degetele pătate de pastel, iar Félicité îşi reluă mersul cu paşi mărunţi, cercetând încăperea.

De aproape doi ani, bătrâna doamnă Rougon era văduvă. Bărbatul ei, care se îngrăşase atât de mult încât nu se mai putea mişca, murise asfixiat din cauza unei indigestii, la 3 septembrie 1870, în noaptea zilei când aflase despre catastrofa de la Sedan. Prăbuşirea regimului cu care se fălea, socotindu-se drept unul dintre fondatori, părea să-l fi dat gata. De aceea Félicité se prefăcea că nu se mai ocupă de politică, trăind de aci înainte ca o regină detronată. Toată lumea ştia că, în 1851, Rougonii salvaseră oraşul Plassans de anarhie, făcând să triumfe lovitura de stat din 2 decembrie şi că, după câţiva ani, îl mai cuceriseră o dată, luptând împotriva candidaţilor legitimişti şi republicani, ca să-l dea unui deputat bonapartist. Până la război, imperiul rămăsese atotstăpânitor şi atât de apreciat, încât obţinuse la plebiscit o majoritate zdrobitoare. Dar de când cu dezastrele, oraşul devenea din nou republican, cartierul Saint-Marc căzuse iar în ascunse intrigi regaliste, pe când vechiul cartier şi cel nou trimiseseră în Cameră un reprezentant liberal, de uşoară nuanţă orleanistă, gata oricând să treacă de partea Republicii, în cazul că aceasta ar fi triumfat. Iată motivul pentru care Félicité, femeie foarte deşteaptă, nu se mai interesa de politică şi consimţea să fie doar regina detronată a unui regim apus.

Totuşi, în oraş, ea mai deţinea încă o poziţie înaltă, învăluită într-o poezie melancolică. Domnise timp de optsprezece ani. Legenda celor două saloane ale ei – salonul galben, unde se pregătise lovitura de stat, şi cel verde, terenul neutru în care mai târziu se desăvârşise cucerirea oraşului Plassans – căpăta acel plus de frumuseţe pe care-l au faţă de prezent epocile dispărute. De altfel, doamna Rougon era şi foarte bogată. Lumea o socotea foarte demnă în prăbuşirea ei, fără regrete, nici lamentări, plimbând odată cu cei optzeci de ani un alai atât de lung de pofte violente, de intrigi şi satisfacţii nemăsurate, încât devenea impunătoare. Acum singura ei plăcere era să profite în linişte de marea bogăţie şi de domnia ei trecută, din care nu-i mai rămăsese decât o pasiune, aceea de a-şi apăra istoria propriei familii, îndepărtând tot ceea ce, odată cu scurgerea anilor, ar fi putut s-o întineze. Orgoliul ei, hrănindu-se din cele două fapte memorabile despre care locuitorii mai vorbeau încă, veghea cu grijă şi gelozie hotărât să nu lase în picioare decât dovezile frumoase, acea legendă care făcea ca, ori de câte ori trecea prin oraş, să fie salutată ca o regină detronată.

Apropiindu-se de uşa camerei, Félicité ascultă zgomotul pilugului. Apoi, cu o mină îngrijorată, se întoarse spre Clotilde.

— Ce Dumnezeu meştereşte acolo? Ştii că prin noul său leac îşi face cu mâna lui un mare rău. Am auzit că deunăzi era gata să omoare un bolnav.

— O, bunico! strigă fata.

Dar ea continuă:

— Asta-i adevărul! Femeile mai spun şi altele… Du-te şi le întreabă prin cartier… Cică pisează oase de om mort, amestecându-le cu sânge de nou-născut.

De data asta, însăşi Martine protestă, iar Clotilde se supără, rănită în dragostea ei.

— O, bunico, cum poţi să spui asemenea grozăvii!… Tocmai despre maestrul, care are o inimă aşa de bună, care nu se gândeşte decât la fericirea tuturor!

Văzând că amândouă se supără, Félicité înţelese că mersese prea departe şi continuă ceva mai potolită:

— Dar, drăguţa mea, nu eu spun astea. Repet doar prostiile pe care le spune lumea, ca tu să înţelegi că Pascal greşeşte neţinând seama de opinia publică… Crede că a găsit un leac nou? Cu-atât mai bine! Şi eu sunt gata să cred că e pe cale de a vindeca toată omenirea, aşa cum speră. Numai că prea se învăluie în mister. De ce să nu spună cu glas tare ce face şi, mai ales, de ce încearcă leacul numai pe oameni de jos, drojdia societăţii, din cartierul vechi şi de la ţară, când ar putea să obţină rezultate răsunătoare cu oameni „bine” din oraş, care i-ar face cinste?… Scumpa mea, vezi tu, unchiul tău n-a putut niciodată să trăiască la fel cu toată lumea.

Vorbise pe un ton necăjit, coborând vocea pentru a-şi da pe faţă rana tainică a inimii.

— Slavă Domnului! Avem destui oameni mari în familie! De pe urma celorlalţi fii ai mei am avut destule bucurii! Nu-i aşa? Unchiul tău, Eugène, a ajuns departe, a fost ministru timp de doisprezece ani, aproape împărat! Şi tatăl tău, chiar, s-a jucat cu milioanele, n-a stat deoparte când cu refacerea Parisului! Ca să nu mai vorbesc de fratele tău, Maxime, care e atât de bogat şi atât de distins, şi de verii tăi, Octave Mouret, un as al comerţului de azi, şi scumpul nostru abate Mouret, un adevărat sfânt!… Da, da! Şi de ce Pascal, care ar fi putut merge pe urmele lor, ale tuturor, trăieşte cu încăpăţânare în vizuina lui, ca, un bătrân original, pe jumătate ţicnit?

Văzând însă că fata, din ce în ce mai revoltată, stă gata să izbucnească iarăşi, îi acoperi gura cu un mângâietor gest al mâinii:

— Nu, nu! Lasă-mă să isprăvesc… Ştiu prea bine că Pascal nu-i un prost, că are lucrări remarcabile şi că acelea trimise la Academia de medicină i-au adus chiar oarecare glorie printre savanţi… Dar ce importanţă au toate astea, pe lângă ceea ce am visat eu pentru dânsul? Toată clientela aleasă a oraşului, o avere mare, decorarea… în sfârşit, onoruri, o poziţie demnă de familia noastră. Vezi tu, pisicuţa mea, de asta mă plâng: din acest punct de vedere el nu aparţine familiei, n-a vrut să facă parte din familie. Te rog să mă crezi, încă de când era copil, îi spuneam: „De unde mi-ai mai răsărit şi tu? Tu nu eşti de-al nostru!” Cât despre mine, am jertfit totul familiei, m-aş lăsa tăiată bucăţele pentru ca familia să fie totdeauna sus-pusă, glorioasă!

Îndreptându-şi mijlocul subţire, părea foarte înaltă, însufleţită de singura ei pasiune: ambiţia şi orgoliul care-i umpluseră viaţa. Începu iar să se plimbe, când deodată tresări, zărind pe jos numărul din Le Temps aruncat de Pascal după ce tăiase din el articolul, ca să-l adauge la dosarul „Saccard”. Locul gol, rămas în mijlocul paginii, o lămuri desigur imediat, deoarece se opri şi căzu pe un scaun, ca şi când ştia în sfârşit ceea ce voise să afle.

— Tatăl tău a fost numit director al ziarului L’Epoque, rosti ea brusc.

— Da, zise Clotilde liniştită, mi-a spus maestrul, scria în ziar.

Félicité o privea atentă şi neliniştită, deoarece numirea lui Saccard, însemnând de fapt aderarea lui la Republică, era ceva nemaipomenit. După căderea imperiului, el îndrăznise să vină din nou în Franţa, în ciuda faptului că suferise o condamnare ca fost director al Băncii Universale, al cărei crah colosal precedase prăbuşirea regimului. Noi influenţe, urmările unei intrigi extraordinare, îl puseseră probabil din nou pe picioare. Nu numai că fusese graţiat, dar, o dată mai mult, era pe cale de a pregăti afaceri considerabile, se lansase în ziaristică şi îşi recăpătase locul în toate afacerile bazate pe mită. Şi doamna Rougon îşi aminti de certurile de odinioară dintre el şi fratele său, Eugène Rougon, pe care-l compromisese adeseori şi pe care, printr-o ironie a soartei, el, Saccard, avea poate să-l ocrotească acum, când fostul ministru al imperiului nu mai era decât un simplu deputat, resemnat să joace doar rolul de apărător al stăpânului căzut, cu aceeaşi încăpăţânare pe care mama sa o punea în a-şi apăra familia. Ea asculta încă, supusă, poruncile fiului mai mare, Eugène, şoimul, chiar dacă era acum doborât. Dar şi pe Saccard, orice ar fi făcut, îl avea la inimă datorită nedomolitei lui nevoi de succes. Şi era mai ales mândră de Maxime, fratele Clotildei, instalat din nou, după război, în palatul său de pe calea Bois-de-Boulogne; devenise prevăzător, căpătând înţelepciunea omului atins la măduva spinării, şi toca averea lăsată de soţia lui, încercând să înşele paralizia care-l ameninţa.

— Director al ziarului L’Epoque, repetă ea, înseamnă o adevărată situaţie de ministru pe care tatăl tău a cucerit-o… Uitam să-ţi spun, i-am scris iarăşi fratelui tău, ca să-l hotărăsc să vină să ne vadă. Asta l-ar mai distra, i-ar face bine. Apoi mai e şi copilul acela, bietul Charles…

Nu insistă, era încă o rană din pricina căreia orgoliul ei sângera: un fiu pe care-l avusese Maxime la şaptesprezece ani, cu o slujnică, fiu care, acum în vârstă de cincisprezece ani, slab de minte, trăia la Plassans, trecând de la unul la altul, ca o pacoste pe capul tuturor.

Aşteptă o clipă, nădăjduind că Clotilde va spune ceva, va arunca o punte de trecere care i-ar fi permis să ajungă acolo unde voia. Când văzu că pe fată n-o interesa subiectul şi continua să-şi potrivească hârtiile pe pupitru, se hotărî să continue, după ce aruncă o privire spre Martine care, surdă şi mută, repara înainte fotoliul.

— Aşadar unchiul tău a tăiat articolul din Le Temps?

Foarte liniştită, Clotilde zâmbea.

— Da, maestrul l-a pus la dosar. Vai, ce de note îngroapă acolo! Naşterile, morţile, cele mai mici incidente ale vieţii, toate le trece acolo. Şi tot acolo se mai află şi arborele genealogic, îl ştii bine, faimosul nostru arbore genealogic pe care-l ţine la zi!

Ochii bătrânei doamne Rougon se aprinseră. Se uita ţintă la fată.

— Cunoşti aceste dosare?

— Vai, nu, bunico! Maestrul nu-mi vorbeşte niciodată despre dosarele acelea şi mi-a interzis să mă ating de ele.

Dar bătrâna n-o credea.

— Haida-de! Le ai doar sub mână, cu siguranţă le-ai citit…

Zâmbind din nou, Clotilde răspunse simplu, calm, cinstit:

— Nu, când maestrul îmi interzice ceva, înseamnă că are motivele lui, şi-l ascult.

— Ei bine, fetiţo, strigă cu violenţă Félicité, împinsă de orgoliu, la tine Pascal ţine atât de mult, încât pe tine poate că te-ar asculta! Ar trebui să-l implori să ardă toate hârţoagele astea, deoarece, dacă el ar muri şi s-ar găsi lucrurile oribile ce se află înăuntru, am fi dezonoraţi cu toţii!

O, dosarele acestea îngrozitoare! Le vedea şi noaptea în coşmarurile ei, scoţând la lumină cu litere de foc poveştile adevărate, tarele fiziologice ale familiei, faţa ascunsă a gloriei, pe care ar fi vrut să o îngroape pentru totdeauna împreună cu strămoşii morţi de mult! Ştia cum îi venise doctorului ideea să strângă la un loc aceste documente, chiar de la începutul vastelor sale studii asupra eredităţii, ştia cum ajunsese să ia drept exemplu propria lui familie, tocmai pentru că toate cazurile tipice pe care le constata veneau în sprijinul legilor descoperite de el. Unde putea găsi un câmp de observaţie mai la îndemână şi pe care să-l cunoască mai în profunzime decât pe acesta? Astfel, cu aerul nepăsător al savantului, strângea asupra alor săi, de treizeci de ani, datele cele mai intime, culegând şi clasând totul, redactând acest arbore genealogic al familiilor Rougon-Macquart, ale căror dosare voluminoase nu erau decât un comentariu, însoţit de dovezi.

— Da, da! izbucni cu patimă bătrâna doamnă Rougon.. Pe foc, pe foc, toate hârţoagele astea care ne vor mânji neamul!

În clipa aceea, pe când slujnica se ridica să iasă, văzând întorsătura pe care o lua discuţia, Félicité o opri cu un gest repezit.

— Nu, nu! Martine, rămâi! Dumneata nu eşti de prisos, pentru că acum faci parte din familie.

Apoi, cu o voce şuierătoare, strigă:

— O grămadă de minciuni, de mahalagisme, toate bârfelile pe care duşmanii noştri le-au aruncat odinioară asupra noastră, turbaţi de triumful nostru!… Gândeşte-te puţin la asta, copila mea. Asupra noastră, a tuturor, asupra tatălui tău, a mamei tale, asupra fratelui tău, asupra mea, planează atâtea orori!

— Orori, bunico? Dar cum de ştii că e aşa?

Bunica se tulbură o clipă:

— Ei, bănuiesc şi eu… Există vreo familie care să nu fi fost lovită de nenorociri ce-ar putea fi răstălmăcite? Astfel, mama noastră a tuturora, această scumpă şi respectabilă mătuşă Dide, străbunica ta, nu este oare de douăzeci şi unu de ani la Casa de nebuni din Tulettes? Dacă pe de o parte Dumnezeu s-a milostivit s-o lase să trăiască până la vârsta de o sută patru ani, uite că a şi lovit-o, luându-i minţile. Desigur, nu-i nicio ruşine în asta; dar ce mă scoate din sărite, ce nu trebuie să se întâmple este să se spună din cauza asta că noi toţi am fi nebuni… Cât despre stră-unchiul tău Macquart, bunăoară, câte murdării n-au circulat pe socoteala lui! Macquart, mai de mult, a păcătuit destul, nu-l apăr. Dar astăzi nu trăieşte el în mod foarte cuminte, în mica lui proprietate din Tulettes, la doi paşi de nenorocita noastră mamă, asupra căreia veghează ca un fiu devotat?… În sfârşit, ascultă, să-ţi dau un ultim exemplu: fratele tău, Maxime, a săvârşit o greşeală mare atunci când l-a făcut cu o slujnică pe sărmanul Charles care, bietul de el, e cu siguranţă cam slab de minte. Dar ce-are a face? Ţi-ar plăcea dacă ţi s-ar spune că nepotul tău e un degenerat, că o moşteneşte, după trei generaţii, pe străbunica lui, drăguţa de ea, la care îl ducem uneori şi cu care se înţelege aşa de bine?… Nu! Familia s-ar distruge dacă cineva s-ar apuca să scormonească nervii unuia, muşchii celuilalt. Asta te face să-ţi piară cheful de viaţă!

Clotilde o ascultase atentă, stând în picioare, în lunga-i rochie neagră. Devenise din nou gravă. Braţele îi atârnau în jos, şi nu-şi ridica ochii din pământ. Păstră o clipă de tăcere, apoi spuse, cu încetineală:

— Asta-i ştiinţa, bunico.

— Ştiinţa! strigă Félicité, bătând nervos din picioare. Halal ştiinţă, care atacă tot ce e mai sfânt pe lume! Unde vor ajunge, după ce vor scormoni totul?… Ucid respectul, ucid familia, îl ucid pe Dumnezeu…

— O, nu vorbiţi aşa, doamnă! o întrerupse cu durere Martine, rănită în îngusta-i smerenie. Nu spuneţi că stăpânul meu îl ucide pe Dumnezeu!

— Ba aşa şi e, draga mea, îl ucide… Şi, vezi tu, e o crimă în faţa lui Dumnezeu şi a religiei să-l lăsaţi să se osândească singur. Pe cuvântul meu de onoare, voi nu-l iubiţi. Nu, nu-l iubiţi, tocmai voi care aveţi fericirea de a crede în Dumnezeu, pentru că nu faceţi nimic ca el să pornească pe calea cea dreaptă… Ah, eu, în locul vostru, mai curând aş sparge dulapul ăsta cu toporul şi de bucurie aş aprinde un foc straşnic cu toate ocările împotriva lui Dumnezeu care se află înăuntrul lui!

Se opri în faţa dulapului uriaş, îl măsură cu privirea ei de foc, de parcă ar fi vrut să-l ia cu asalt, să-l jefuiască, să-l nimicească, în ciuda slăbiciunii uscate a celor optzeci de ani ai ei. Apoi, cu un gest de dispreţ ironic, zise:

— Măcar de-ar putea cunoaşte totul, cu ştiinţa lui!

Clotilde rămăsese cu ochii în gol. Într-un târziu vorbi ca pentru ea însăşi, părând că uitase de celelalte două:

— Ε-adevărat, nu poate ştii totul… Mereu se întâmplă câte ceva… Asta-i lucrul ce mă supără, asta ne face să ne certăm uneori, căci eu nu pot, ca dânsul, să las misterul la o parte: mă nelinişteşte până la tortură… acea voinţă şi faptă de „dincolo”, din taina umbrei, toate forţele necunoscute…

Vocea i se domolise puţin câte puţin, stingându-se într-un murmur de neînţeles.

Atunci Martine, a cărei faţă se întunecase între timp, intră la rândul ei în vorbă:

— Dar dacă o fi adevărat, domnişoară, că stăpânul se osândeşte cu aceste hârtii blestemate! Spuneţi-mi, l-am lăsa să facă una ca asta?… Cât despre mine, dacă mi-ar spune să mă arunc de pe terasă, aş închide ochii şi m-aş arunca, fiindcă ştiu că are totdeauna dreptate. Dar, pentru mântuirea sufletului său, o! dac-aş putea, aş face orice, chiar fără voia lui. Prin orice mijloace, da, l-aş sili. Mă îngrozesc la gândul că nu va fi în cer cu noi.

— Asta-i foarte bine, fata mea, aprobă Félicité. Dumneata cel puţin îţi iubeşti stăpânul într-un chip inteligent.

Între ele două, Clotilde părea încă nehotărâtă. În sufletul său, credinţa nu se supunea regulii stricte a dogmei, sentimentul religios nu se materializa în speranţa unui paradis, a unui loc de fericire veşnică unde trebuie să-i întâlneşti pe-ai tăi. La ea, ideea despre viaţa viitoare era pur şi simplu o necesitate, o certitudine că lumea întreagă nu se opreşte la senzaţii, că mai există şi o altă lume, necunoscută, de care trebuie să ţii seama. Dar bunica ei atât de bătrână şi slujnica atât de devotată îi clătinau dragostea plină de grijă faţă de unchiul său. Oare nu-l iubeau ele mai mult, într-un fel mai luminos şi mai drept, voind să-l ştie fără pată, dezbărat de maniile lui de savant, destul de curat sufleteşte pentru a intra printre cei aleşi? În minte îi reveneau fraze din cărţile cucernice, lupta permanentă dusă împotriva spiritului răului, gloria convertirilor câştigate prin grele lupte. Dacă s-ar apuca de această faptă sfântă, dacă totuşi, fără voia lui, l-ar mântui? Şi astfel, puţin câte puţin, exaltarea îi cuprindea sufletul înclinat în mod firesc spre fapte îndrăzneţe.

— Desigur, sfârşi ea, aş fi foarte fericită să nu-şi mai bată capul atâta, strângând bucăţele de hârtie, şi mai bine să vină cu noi la biserică.

Văzând-o gata să cedeze, doamna Rougon o sfătui insistent să acţioneze, iar Martine interveni cu toată autoritatea de care dispunea. Apropiindu-se, amândouă o băteau pe fată la cap, cu glas scăzut, ca într-un complot din care sperau să iasă o binefacere miraculoasă, o bucurie divină care va înmiresma casa întreagă. Ce victorie, dacă vor izbuti să-l împace pe doctor cu Dumnezeu! Şi ce bine vor trăi după aceea împreună, uniţi în aceeaşi credinţă!

— În sfârşit, eu… ce-ar trebui să fac? întrebă Clotilde învinsă, cucerită.

În clipa aceea însă, pilugul doctorului se auzi şi mai tare în liniştea odăii, bătând în ritm regulat. Şi Félicité, victorioasă, gata să vorbească, întoarse capul cu îngrijorare, privind un moment uşa camerei vecine. Apoi spuse pe şoptite:

— Ştii unde-i cheia de la dulap?

Clotilde nu răspunse, ba chiar printr-un gest simplu îşi exprimă tot dezgustul de a-şi trăda astfel maestrul.

— Ce copilă eşti! Îţi jur că nu iau nimic, nici măcar nu mişc ceva din loc… Numai că, nu-i aşa, pentru că tot suntem singure şi Pascal nu apare niciodată până la masă, putem vedea şi noi ce este înăuntru… O, zău, doar să arunc o privire!

Fata, nemişcată, tot nu dădea semn că se învoieşte.

— S-ar prea putea să mă înşel. S-ar putea ca înăuntru să nu se afle niciunul dintre lucrurile urâte despre care ţi-am vorbit.

Aceste cuvinte o hotărâră şi, luând cheia din sertar, Clotilde deschise cu mâna ei dulapul dând în lături uşile.

— Uite, bunico, dosarele sunt acolo sus.

Fără o vorbă, Martine se duse şi-şi lipi urechea de uşa camerei vecine, la pândă, ascultând pilugul, în timp ce Félicité, pironită locului de emoţie, se uita la dosare, în sfârşit, iată-le, aceste cumplite dosare, iată coşmarul oare îi învenina viaţa! Le vedea, putea să le pipăie, să le ia cu dânsa! Şi se înălţa pătimaşă pe vârful picioarelor ei scurte.

— Sunt prea sus, draga mea. Ajută-mă, dă-mi-le! porunci ea.

— Vai, bunico! Asta nu! Ia-ţi un scaun.

Félicité luă un scaun, se sui cu uşurinţă pe el. Dar nici astfel nu ajungea, era totuşi prea măruntă. Cu o sforţare extraordinară se înălţă şi, întinzându-se, ajunse să atingă cu vârful unghiilor îmbrăcămintea din hârtie groasă albastră; degetele i se plimbau pe ele, se zgârceau, cu zgârieturi de gheare. Deodată se auzi un zgomot; o mostră geologică, o bucată de marmură ce se găsea pe un raft mai de jos, atinsă de ea, căzuse pe podea.

Pilugul se opri îndată şi Martine strigă cu glas înăbuşit:

— Păzea, vine!

Dar Félicité, disperată, nu auzi nimic, nu-şi lăsă prada, pe când Pascal intră repede. Crezuse că se întâmplase o nenorocire, că cineva căzuse şi rămase încremenit în faţa celor ce vedea: maică-sa pe scaun, cu braţul încă ridicat în aer, în vreme ce Martine se depărtase, iar Clotilde, în picioare, foarte palidă, aştepta, fără să întoarcă privirea. Când înţelese, el însuşi se făcu alb ca hârtia. Clocotea în el o mânie grozavă.

Bătrâna doamnă Rougon, însă, nu se tulbură deloc, îndată ce văzu pierdută ocazia, sări de pe scaun şi nu făcu nicio aluzie la fapta murdară asupra căreia fusese surprinsă.

— A, tu erai? Nu voiam să te deranjez… Venisem s-o îmbrăţişez pe Clotilde. Dar iată că flecăresc de aproape două ore, aşa că o şterg repede, repede. M-or fi aşteptând acasă, nimeni nu ştie ce s-o fi întâmplat cu mine… La revedere, pe duminică!

Şi plecă mulţumită, după ce aruncă un zâmbet fiului, rămas fără grai în faţa ei, respectuos. Era o atitudine luată de dânsul de multă vreme, pentru a evita o explicaţie despre care simţea că ar fi fost crudă şi de care se temuse totdeauna. O cunoştea bine, voia să-i ierte totul, cu marea lui îngăduinţă de savant, care ştia ce parte i se cuvine eredităţii, mediului şi împrejurărilor. În definitiv nu-i era ea mamă? Şi aceasta ar fi fost de ajuns; căci cu toate cumplitele lovituri pe care le dădea familiei prin cercetările sale, păstra pentru ai săi o mare dragoste pornită din inimă.

Când mama sa nu mai fu de faţă, mania izbucnind în sfârşit, se năpusti asupra Clotildei. Întorcând ochii de la Martine, îi aţinti asupra fetei, ale cărei priviri nu se plecau deloc, cu o îndrăzneală ce accepta responsabilitatea faptei.

— Tu, tu! izbucni el în fine.

O apucase de braţ, o strângea tare, gata s-o facă să ţipe. Ea însă continua să-l privească în faţă, fără a se pleca dinaintea lui, cu voinţa de neînfrânt a personalităţii, a gândirii sale. Era frumoasă, aţâţătoare şi atât de delicată, atât de zveltă, îmbrăcată în rochia neagră; iar minunata ei tinereţe blondă, fruntea ei dreaptă, nasul fin, bărbia puternică aveau, în revolta sa, un farmec războinic.

— Tu, creaţia mea, tu, care eşti eleva mea, prietena mea, al doilea gând al meu, căreia i-am dat ceva din inima şi din mintea mea! Ah, ar fi trebuit să te păstrez întreagă pentru mine, să nu-l las pe nătângul tău de Dumnezeu să ia din tine partea cea mai bună!

— O, domnule, nu huliţi! strigă Martine, care se apropiase pentru a atrage asupră-şi o parte din mânia lui.

Dar el parcă nici n-o vedea. Numai Clotilde exista. Era ca transfigurat, mânat de o patimă atât de puternică, încât obrazul înconjurat de părul alb şi de barba-i albă strălucea de tinereţe, de o puternică şi intensă dragoste rănită şi dusă la exasperare. Încă o clipă se priviră astfel, ochi în ochi, fără să cedeze vreunul.

— Tu, tu! repeta el, cu glas tremurând.

— Da, eu!… De ce adică, maestre, nu te-aş iubi şi eu tot atât cât mă iubeşti şi tu? Şi de ce, dacă te cred în primejdie, n-aş încerca să te salvez? Te îngrijorează mult ceea ce gândesc eu şi vrei să mă sileşti să gândesc ca tine!

Niciodată fata nu i se împotrivise astfel.

— Dar eşti o fetiţă, habar n-ai de nimic!

— Sunt un suflet, iar tu nu ştii mai mult ca mine despre asta.

Doctorul îi lăsă braţul şi schiţă un gest vag spre cer. Se lăsă o mare tăcere, plină de ceva grav, de inutilitatea discuţiei pe care nu voia s-o înceapă. Cu un gest violent, se duse să deschidă oblonul ferestrei din mijloc, căci soarele apunea şi încăperea se umplea de lumina vagă a amurgului. Apoi se întoarse.

Dar ea, din nevoia de aer şi de libertate, se dusese la fereastra deschisă. Arzătoarea revărsare de foc încetase; se mai simţea ultimul fior al cerului supraîncălzit şi palid, din înălţime, iar din pământul încă fierbinte se ridicau miresme calde, odată cu respiraţia uşurată a serii. Jos, dincolo de terasă, se zărea mai întâi linia ferată, apoi clădirile primelor magazii ale gării; spre orizont, străbătând câmpia întinsă, uscată, un şir de copaci însoţeau albia râului Viorne, şi după malurile lui se înălţau colinele din Sainte-Marthe, ca nişte trepte de pământ roşietic, plantate cu măslini, susţinute de ziduri de piatră netencuită, şi încununate cu păduri negre de pini: un întins amfiteatru trist, ros de soare, de culoarea cărămizii vechi, arse, desfăşurând spre cer ciucuri de verdeaţă întunecată. La stânga se căscau cheile Seillei, îngrămădire de pietre gălbui, prăbuşite în mijlocul terenului sângeriu, dominate de o imensă strâmtoare de stânci, asemenea zidurilor unei fortăreţe uriaşe; pe când spre dreapta, chiar la intrarea văii pe unde curgea râul Viorne, oraşul Plassans îşi desfăşura treptele acoperişurilor de ţiglă decolorată şi trandafirie, o adunătură dezordonată de oraş vechi, străpuns de vârfurile unor ulmi bătrâni şi străjuit de turnul bisericii Saint-Saturnin, singuratic şi senin la acest ceas, în aurul curat al asfinţitului.

— O, Doamne, exclamă încet Clotilde, mult prea orgolios trebuie să fie cineva ca să-şi închipuie că poate ţine totul în mână şi că poate cunoaşte totul!

Pascal tocmai se suise pe scaun, să se încredinţeze că nu-i lipseşte niciun dosar. Apoi ridică bucata de marmură, o puse la loc pe raft şi, după ce închise bine dulapul, ascunse cheia în fundul buzunarului.

— Da, răspunse el, încearcă să cunoşti totul, dar mai ales nu-ţi pierde capul cu ceea ce nu cunoşti şi nici n-ai să cunoşti, fără îndoială, niciodată!

Martine se apropiase din nou de Clotilde, să-i vină în ajutor şi să arate că ele două făceau front comun. Acum doctorul o zări şi pe ea, le simţea pe amândouă unite în aceeaşi voinţă de a-l învinge. După ani de surde încercări, războiul în sfârşit se declarase; savantul îi vedea pe ai lui ridicându-se împotriva gândirii sale şi ameninţând-o cu distrugerea. Nu poate exista mai mare durere decât să vezi trădarea în casa ta, în jurul tău, să e simţi încolţit, jefuit, distrus de cei pe care îi iubeşti şi te iubesc!

Brusc îi veni în minte această idee cumplită.

— Totuşi, voi două mă iubiţi!

Le văzu ochii împăienjenindu-se de lacrimi. Îl cuprinse o nespusă tristeţe, la sfârşitul acestei zile atât de liniştite şi frumoase. Toată bucuria, toată bunătatea care izvorau din dragostea lui de viaţă se risipiseră.

— O, scumpa mea! Şi tu, sărmană fată! Voi faceţi asta pentru fericirea mea, nu-i aşa? Dar vai, cât de nenorociţi vom fi!