AnnaE
#0

Fecunditate de Emile Zola

În dimineaţa aceea, în micul pavilion de la marginea pădurii, unde se instalaseră de trei săptămâni, Mathieu se grăbea să ia din Janville trenul de la ora şapte, care-l aducea în fiecare zi înapoi la Paris. Se şi făcuse ora şase şi jumătate şi mai erau doi kilometri de la pavilion până la Janville. Apoi, după cele trei sferturi de oră de drum, mai trebuiau alte trei sferturi ca să meargă de la Gara de Nord în bulevardul Grenelle; aşa că nu ajungea la biroul său de la uzină decât pe la opt şi jumătate.

Îşi îmbrăţişase copiii, din fericire adormiţi; fiindcă nu l-ar mai fi lăsat să plece, i s-ar fi prins de gât cu mânuşiţele, râzând şi sărutându-l. Şi, când intră în grabă în dormitor, o găsi pe Marianne, nevastă-sa, încă în pat, însă trează, pe jumătate ridicată. Trăsese tocmai perdeaua şi întreaga strălucire a dimineţii de mai năvălise, scăldând-o într-un val de soare vesel, în sănătoasa şi proaspăta frumuseţe a celor douăzeci şi patru de ani ai ei. El, mai vârstnic cu trei ani, o adora.

— Ştii, draga mea, mă grăbesc, mi-e frică să nu scap trenul… Vezi ce poţi face, mai ai un franc şi cincizeci de bani, nu-i aşa?

Ea începu să râdă, încântătoare, cu braţele-i goale şi cu minunatu-i păr negru despletit. Veşnica strâmtorare în care se zbătea tânăra lor căsnicie nu-i tulbura curajul şi voia bună; se căsătoriseră, ea la şaptesprezece ani, el, la douăzeci, şi erau împovăraţi, încă de pe-acum, cu patru copii.

— Deoarece azi e sfârşitul lunii şi iei leafa diseară… Am să plătesc mâine micile datorii la Janville. Numai soţii Lepailleur, de la care cumpăr lapte şi ouă, mă indispun, fiindcă mereu îşi închipuie că vrem să-i furăm… Un franc şi cincizeci de bani, iubitule! Putem face un chef!

Ea râdea mereu şi-i întindea braţele pietroase şi albe să-şi ia rămas bun, ca în fiecare dimineaţă.

— Hai, du-te repede, dacă te grăbeşti… Astă-seară o să vin să te aştept la podeţ.

— Nu, nu, vreau să te culci! Ştii bine că şi astăzi; chiar dacă nu scap trenul de unsprezece fără un sfert, tot nu sosesc la Janville decât la unsprezece şi jumătate… O, ce zi! A trebuit să promit soţilor Morange că iau masa cu ei la prânz, iar diseară Beauchêne a invitat un client, o cină de afaceri, la care trebuie să iau parte… Culcă-te şi fă nani până mă întorc.

Ea dădu drăgălaş din cap, fără să promită nimic.

— Şi nu uita, continuă ea, să treci pe la proprietar şi să-i spui că plouă în odaia copiilor. Acest Séguin du Hordel, putred de bogat, e drept că ne închiriază magherniţa lui numai cu şase sute de franci, dar pentru asta nu trebuie să ne lăsăm udaţi ca pe drumul mare.

— Bine că mi-ai adus aminte! Era să uit… Am să trec pe la el, îţi făgăduiesc.

Dar, la rândul lui, o luase în braţe şi despărţirea se prelungea; nu se mai îndura să plece. Ea izbucnise în râs şi-l săruta zgomotos, cu sete. Între ei era o dragoste sănătoasă, bucuria unei uniri totale şi adânci, de-a nu fi decât un trup şi un suflet.

— Pleacă, pleacă, scumpule… A! nu uita să-i spui Constancei că, înainte de-a se duce la ţară, trebuie să vină să petreacă o duminică la noi, cu Maurice.

— Da, da, am să-i spun… La revedere, pe diseară, scumpo.

Se întoarse, o strânse din nou puternic în braţe, o sărută lung pe buze, sărutare pe care ea i-o înapoie din toată inima, şi plecă.

De obicei, sosind la Gara de Nord, lua omnibuzul. Dar, în zilele când nu avea decât un franc şi cincizeci de bani în casă, făcea voiniceşte drumul pe jos. Era un drum foarte frumos de altfel: strada Lafayette, Opera, marile bulevarde, strada Regală, apoi, după Piaţa Concordiei, aleea Reginei, podul Alma şi cheiul d’Orsay.

Uzina Beauchêne se întindea chiar la capătul cheiului d’Orsay, între strada Federaţiei şi bulevardul Grenelle. Se afla acolo un teren întins în formă de echer, unui din vârfurile căruia pe chei era ocupat de-o frumoasă casă de locuit, un palat de cărămizi roşii încadrate de piatră albă, pe care o zidise Leon Beauchêne, tatăl lui Alexandre, actualul patron. Din balcoane se zăreau, dincolo de Sena, pe coline, prin verdeaţă, casele înalte din Passy; iar pe dreapta se ridicau cele două turnuleţe ale palatului Trocadero. Alături se mai vedeau încă, de-a lungul străzii Federaţiei, o grădină şi o căsuţă, vechea locuinţă modestă a lui Leon Beauchêne, de pe timpul eroic de muncă înverşunată când îşi înfiripa averea. Apoi clădirile, hangarele uzinei, o îngrămădire de construcţii cenuşii, deasupra cărora se ridicau două coşuri imense, ocupau partea din fund a terenului, precum şi partea dinspre bulevardul Grenelle, închisă de-un zid înalt fără ferestre. Această foarte importantă firmă de mecanici-constructori, bine cunoscută, fabrica mai ales maşini agricole, de la maşinile cele mai puternice până la uneltele ingenioase şi delicate care cer o atenţie deosebită spre a fi perfecte. Şi, în afară de cele câteva sute de bărbaţi folosiţi zilnic, mai era acolo şi un atelier cu vreo cincizeci de femei, care lucrau la polisaj şi la lustruit.

Intrarea în ateliere şi birouri se făcea prin strada Federaţiei, o poartă largă, de unde se zărea curtea enormă, cu pavajul ei veşnic negru, pe care-l brăzdau adeseori scurgeri de apă aburindă. Un praf gros se ridica din coşurile înalte, aburi ţâşneau şuierând din acoperişuri, în timp ce o trepidaţie surdă, care făcea ea pământul să tremure, vădea zbuciumul lăuntric, mugetul continuu al muncii.

Era ora opt şi treizeci şi cinci la ceasul cel mare al clădirii centrale când Mathieu traversă curtea, ca să ajungă în biroul său de desenator-şef. De opt ani era la uzină, unde începuse, la vârsta de nouăsprezece ani, după strălucite studii speciale, ca ajutor de desenator, plătit cu o sută de franci pe lună. Tatăl său, Pierre Froment, care avusese de la soţia sa, Marie, patru fii, pe Jean, cel mai mare dintre ei, apoi pe Mathieu, pe. Marc şi pe Luc, deşi îi lăsase în voie să-şi urmeze vocaţia, îşi dăduse totuşi osteneala ca fiecare să se aleagă eu câte-un meşteşug. Leon Beauchêne, întemeietorul uzinei, murise de un an, iar fiul lui, Alexandre, îi luase locul şi tocmai se însurase cu Constance Meunier, fiica unui foarte bogat fabricant de tapete din Marais, la data când Mathieu intră în serviciul firmei, sub ordinele acestui patron tânăr, care era numai cu cinci ani mai mare ca el. Şi aici a cunoscut-o pe Marianne, pe atunci în vârstă de şaisprezece ani, o verişoară săracă a lui Alexandre, cu care se căsători în anul următor.

Încă de la vârsta de doisprezece ani, Marianne rămăsese în seama unchiului ei, Leon Beauchêne. Un frate al acestuia, Felix Beauchêne, un zăpăcit, după nenumărate insuccese, obsedat de nevoia de aventuri, plecase cu nevasta şi fiica să-şi încerce norocul în Algeria; şi, de data aceasta, ferma întemeiată de el acolo prospera, când, în urma unei neaşteptate reînvieri a tâlhăriilor, tatăl şi mama au fost masacraţi, clădirile distruse, astfel că fetiţa, scăpată ca prin minune, nu găsi alt adăpost decât în casa unchiului, care se arătă foarte bun faţă de ea, timp de doi ani, cât mai trăi. Dar mai erau aici şi Alexandre, un tovarăş cam greu de mulţumit, şi, mai ales, soră-sa cea mică, Sérafine, o fată trupeşă, smintită şi rea, care părăsi din fericire casa aproape imediat, la optsprezece ani, în urma unui scandal groaznic, fugind cu un oarecare baron de Lowicz, baron autentic, escroc şi falsificator, cu care au trebuit s-o mărite, dându-i trei sute de mii de franci. Apoi, când, după moartea tatălui său, Alexandre începu şi el să se gândească la însurătoare, fiind silit s-o ia în căsătorie, pentru banii ei, pe Constance, care-i aducea o zestre de-o jumătate de milion, Marianne se simţi mai străină, mai izolată încă, alături de noua-i verişoară, slabă, uscată, autoritară, stăpână absolută în gospodărie. Mathieu era acolo, şi câteva luni au fost de ajuns: o dragoste frumoasă, sănătoasă şi trainică se înfiripă între cei doi tineri, nu dragostea-fulger care aruncă pe îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, ci stima, duioşia, încrederea, mutuala siguranţă a fericirii în reciproca dăruire ce face căsătoria de nedesfăcut. Şi amândoi au fost încântaţi că se căsătoresc fără un ban, că nu aduc drept zestre decât inima lor mare, pentru totdeauna. Mathieu primi o leafă de două mii patru sute de franci, iar Alexandre, vărul lui prin alianţă, îl lăsă pur şi simplu să spere o asociaţie posibilă, într-un viitor îndepărtat.

De altfel, puţin câte puţin, Mathieu Froment avea să devină de neînlocuit. Tânărul stăpân al uzinei, Alexandre Beauchêne, tocmai trecuse printr-o criză îngrijorătoare. Zestrea pe care tatăl său o scosese din casă ca s-o mărite pe Sérafine, cum şi alte cheltuieli mari făcute din pricina acestei fiice răzvrătite şi vicioase, îl siliseră să-şi micşoreze pentru câtva timp fondul de rulment. Apoi, a doua zi după moartea lui, se constată că nu avusese grijă, lucru destui de des întâlnit, să lase vreun testament; aşa că Sérafine se pusese cu înverşunare de-a curmezişul intereselor fratelui său, cerându-şi partea şi voind să-l forţeze să vândă uzina. Toată averea se aflase astfel pe punctul de-a fi ciopârţită, iar uzina împărţită în bucăţele, nimicită. Beauchêne tremura încă de groază şi mânie, fericit că reuşise, în cele din urmă, să-şi despăgubească sora, plătindu-i partea, cu dărnicie, în bani. Dar rana făcută rămânea deschisă şi, numai ca s-o astupe, se însurase cu jumătatea de milion ce i-o aducea Constance, fată urâtă – a cărei posesiune, bărbatul frumos şi amator de femei o socotea amară – şi atât de uscată şi slabă încât el însuşi o numea „osul acesta” înainte de-a consimţi s-o ia de nevastă. În cinci sau şase ani totul se îndreptă, afacerile uzinei se dublară, o eră de prosperitate începu. Şi Mathieu, care devenise unul dintre colaboratorii cei mai activi şi mai necesari, ocupa acum postul de desenator-şef, cu o leafă de patru mii două sute de franci.

Morange, şeful contabil, al cărui birou era alături, ridică ochii îndată ce auzi că tânărul se aşază în faţa mesei lui de desen.

— Ascultă, dragul meu Froment, nu uita că prânzeşti la noi.

— Da, da, scumpe Morange, fii fără grijă. Vin să te iau la amiază.

Şi Mathieu începu să-şi revadă cu grijă schiţa unei batoze cu aburi, o invenţie a lui, de-o perfectă simplitate şi de-o putere considerabilă, la care lucra de mult timp şi pe care un mare proprietar din Beauce, domnul Firon-Badinier, trebuia să vină s-o vadă în după-amiaza aceea.

În acel moment, uşa cabinetului patronului se deschise însă brusc şi Beauchêne apăru. Înalt, cu faţa îmbujorată, cu nasul mare, cu buzele groase, cu ochii negri şi bulbucaţi, cu o barbă mare, neagră bine îngrijită şi cu părul pieptănat în bucle încât să-i ascundă, la numai treizeci şi doi de ani, un pronunţat început de chelie, încă de dimineaţă, în redingotă, îşi fuma trabucul, şi glasu-i puternic, veselia lui neastâmpărată, activitatea-i febrilă vădea sănătatea încă robustă a unui iubitor de plăceri egoist, pentru care banii, capitalul înmulţit prin munca altora, însemnau singura putere suverană.

— Ah, ah, e gata, nu-i aşa?… Domnul Firon-Badinier mi-a scris iar că va fi aici la ora trei. Şi ştii că diseară te iau la restaurant cu el; fiindcă pe oameni ca aceştia nu-i hotărăşti să facă o comandă decât dându-le să bea vin bun… Aici, Constance se supără, de aceea prefer să-i poftesc în oraş… I-ai spus Mariannei?

— Desigur. Ştie că nu mă voi înapoia decât cu trenul de unsprezece fără un sfert.

Beauchêne se trânti pe-un scaun.

— Ah, dragul meu, sunt mort de oboseală! Aseară am cinat în oraş şi m-am culcat abia la ora unu. Şi ce de lucru mă aştepta aici, în dimineaţa asta! Trebuie să ai o sănătate de fier.

Până acum se arătase un muncitor neobosit, înzestrat într-adevăr cu o rezistenţă şi cu o energie extraordinare, în afară de aceste calităţi, dăduse dovadă de-un constant talent de a descoperi afacerile bune. Venea cel dintâi la uzină, nescăpându-i nimic din vedere, prevăzând totul, umplând-o cu zelul şi prudenţa lui activă şi dublând, astfel, în fiecare an, cifra de afaceri. De câtva timp, însă, oboseala îşi lăsa tot mai mult urmele pe chipul său. Petrecuse întotdeauna după pofta inimii, acordând un loc important, în viaţa lui de muncă, desfătărilor mărturisite şi nemărturisite. Acum escapadele, cum le numea, îl doborau.

Se uită la Mathieu.

— Arăţi foarte bine. Cum faci că nu pari niciodată obosit?

Într-adevăr, Mathieu, stând în picioare în faţa mesei de desen, părea înzestrat cu o sănătate deplină, ca un stejar tânăr: vânjos, zvelt şi brun, avea fruntea familiei Froment, largă şi înaltă, în formă de turn. Părul des îl purta tăiat scurt, barba ascuţită şi puţin încreţită. Dar ceea ce ieşea mai mult în relief pe chipul său erau ochii, adânci şi limpezi, totodată vii şi gânditori, aproape mereu surâzători. Era totodată un gânditor, un om chibzuit şi de acţiune, foarte simplu în comportare, foarte vesel şi foarte bun.

— Oh! eu, răspunse el râzând, sunt cuminte.

Beauchêne protestă însă.

— A! nu, nu dumneata eşti cuminte! Nu e cuminte cineva când are patru copii la douăzeci şi şapte de ani. Şi încă de la început doi gemeni: pe Blaise şi Denise! După aceea pe Ambroise şi apoi pe micuţa Rose! Fără s-o mai punem la socoteală pe cealaltă fetiţă, pe care aţi pierdut-o la naştere, înaintea acesteia. Cu totul ar fi cinci, nenorocitule!… Nu, nu! eu sunt cuminte, eu care n-am decât unul şi care ştiu să mă opresc la timp, ca un om înţelept şi prudent!

Acestea erau obişnuitele glume, prin care se strecura o adevărată indignare, pe care nu se sfia s-o manifeste faţă de tânăra pereche ce nu se gândea la ziua de mâine, precum şi faţă de vădita fecunditate a verişoarei sale, Marianne, pe care-o proclama scandaloasă.

Obişnuit cu aceste atacuri, ce-l lăsau pe de-a-ntregul senin, Mathieu continua să râdă, fără să răspundă măcar, când intră un lucrător, moş Moineaud, cum i se spunea la uzină, cu toate că avea numai patruzeci şi trei de ani, scurt, îndesat, cu un cap rotund, un gât de taur, faţa şi mâinile brăzdate după mai bine de-un sfert de veac de muncă. Era mecanic-ajustor şi venea să-i anunţe patronului greutăţile întâmpinate la montarea unei maşini. Dar acesta, în pornirea de care era cuprins împotriva familiilor destul de numeroase, nu-i lăsă timp să se explice.

— Şi dumneata, moş Moineaud, câţi copii ai?

— Şapte, domnule Beauchêne, răspunse lucrătorul puţin nedumerit. Şi-am mai pierdut trei.

— Atunci cu asta ar fi zece. Ei bine! halal să-ţi fie, cum vrei să nu crăpaţi de foame?

Moineaud, cu firea lui de lucrător parizian, neprevăzător şi vesel, care nu avea altă bucurie decât să facă dragoste cu nevastă-sa după ce băuse un păhărel, începu şi el să râdă. Micuţii creşteau fără ca el barem să observe, şi chiar îi iubea, până nu-şi luau zborul din cuib. Şi apoi lucrau şi ei, mai aduceau şi ei un ban acasă. Dar preferă să se scuze cu o glumă, pe care o găsea altminteri foarte adevărată:

— Păi, domnule Beauchêne, nu-i fac eu, îi face nevastă-mea.

Tustrei se înveseliră, şi lucrătorul, arătând în sfârşit necazul ce i se ivise, ceilalţi doi îl urmară ca să-şi dea seama despre ce anume era vorba. Erau pe punctul să intre într-un gang, când patronul, văzând deschisă uşa dinspre atelierul femeilor, hotărî să treacă prin el şi să arunce înăuntru o privire, ca de obicei. Era o sală mare şi lungă, unde lustruitoarele, în bluze de serj negru, aşezate pe două rânduri în faţa unor măsuţe, frecau piesele şi le dădeau la tocilă. Aproape toate erau tinere, unele drăguţe, majoritatea cu un chip obişnuit şi vulgar. Şi un miros animalic se amesteca cu acela de uleiuri râncede.

În timpul lucrului tăcerea trebuia să fie absolută. Toate flecăreau. Dar cum aflară că vine stăpânul, vocile amuţiră de îndată. Numai una, care era cu capul întors şi nu prinsese de veste, continua furioasă să se certe cu alta. Erau tocmai cele două surori, fiicele lui moş Moineaud: Euphrasie, cea mai mică – aceea care ţipa – o fată slăbuţă de şaptesprezece ani, cu părul castaniu-deschis, cu faţa prelungă, uscată şi ascuţită, urâţică, şi cu un aer răutăcios; şi cea mai mare, Norine, abia de nouăsprezece ani, o fată drăguţă, tot blondă, dar cu pielea ca laptele, grăsuţă, robustă, cu umeri, braţe şi coapse puternice, o figură luminoasă, cu părul zbârlit şi ochii negri, cu toată prospeţimea acelor mutrişoare pariziene în care străluceşte o frumuseţe de drac.

Norine, cu un gând ascuns, o lăsă pe Euphrasie, cu care se găsea veşnic în ceartă, să-şi continue flecăreala, fericită că patronul are s-o prindă vorbind. Beauchêne trebui să intervină. El se arăta, de obicei, foarte sever în atelierul femeilor, fără niciun fel de îngăduinţă, fiind până în acea zi de părere că un patron pierde orice prestigiu când uită cine e, şi râde, vorbind cu lucrătoarele lui. Într-adevăr, cu toate neînfrânatele lui pofte de mascul, de care se spunea că dă dovadă în târg, nu se auzise nici cea mai mică poveste despre el şi lucrătoarele sale; nu se atinsese încă de niciuna.

— Ei bine! domnişoară Euphrasie, ai de gând să taci? E-o necuviinţă… Vei plăti un franc amendă şi, dacă mai aud o singură vorbă, te dau afară pe opt zile.

Surprinsă, fata se întorsese. Înăbuşindu-şi mânia, îi aruncă o privire fioroasă soră-sii, care ar fi putut prea bine să-i dea de veste. Aceasta continua să zâmbească, însă, cu aerul ei discret de fată frumoasă şi cu vino-ncoa’, privindu-şi stăpânul drept în faţă, ca şi cum ar fi fost sigură că nu mai avea de ce să-i fie frică. Ochii lor se întâlniră, se oglindiră două secunde unii într-alţii, după care el urmă, cu obrajii îmbujoraţi, adresându-se tuturor:

— Îndată ce supraveghetoarea întoarce spatele, nu vă mai tace gura, vă certaţi. Băgaţi de seamă, altminteri o păţiţi!

Moineaud tatăl fusese de faţă la această scenă, nepăsător, ca şi cum cele două lucrătoare, cea pedepsită de patron şi cealaltă care-l privea pe furiş, n-ar fi fost fetele lui. Inspecţia continuă, cei trei bărbaţi părăsiră atelierul femeilor în mijlocul unei tăceri mormântale, tulburate doar de uruitul micilor tocile.

Jos, după ce problema de ajustaj fu rezolvată şi lucrătorul primi ordinele respective, Beauchêne se urcă în apartamentele sale, luându-l şi pe Mathieu, care voia s-o invite pe Constance, în numele Mariannei, aşa cum îl rugase ea. O galerie lega clădirile negre ale uzinei cu luxoasa casă de pe chei. O găsiră pe Constance într-un salonaş tapetat cu mătase galbenă, unde îi plăcea să stea lângă o canapea, pe care era lungit Maurice, fiul unic şi adorat, care tocmai împlinise şapte ani.

— E cumva bolnav? întrebă Mathieu.

Copilul părea voinic, era leit taică-său, cu fălcile mai puternice. Palid, însă, cu pleoapele umflate, uşor încercănate. Iar maică-sa, „osul acesta”, o femeie mică, oacheşă, pământie, gălbejită şi veştedă la douăzeci şi şase de ani, îl privea cu un aer de mândrie egoistă.

— O! nu, nu e niciodată bolnav, răspunse ea. Numai de picioare se plânge. De aceea l-am culcat şi i-am scris aseară doctorului Boutan să treacă azi-dimineaţă pe aici.

— Nu zău! strigă Beauchêne într-un hohot de râs, femeile sunt toate la fel! Un copil solid ca un taur! Ah! n-aş crede că ştrengarul nu e sănătos!

Chiar în acel moment intră şi doctorul Boutan, un bărbat gras şi îndesat de vreo patruzeci de ani, cu ochii vii, scrutători, pe faţa lui lată, complet rasă, ce exprima o mare bunătate. Imediat examină copilul, îl palpă, îi ascultă; apoi, cu aerul său binevoitor, dar totuşi serios:

— Nu, nu, nu e nimic. E un fenomen de creştere. Un copil puţin palid din pricina iernii petrecute la Paris şi care se va înzdrăveni după câteva săptămâni de aer curat la ţară.

— Păi ce spuneam! strigă din nou Beauchêne.

Constance mai ţinea încă în mâna ei mânuţa fiului ei, care, lungit din nou, închidea pleoapele, cu un aer obosit; şi ea zâmbea, fericită, plăcută, în ciuda feţei sale urâte, când voia să-şi dea puţină osteneală. Doctorul se aşezase, încântat să zăbovească şi să. stea de vorbă în casele prietenilor. Mamoş, îngrijind mai ales boli de femei şi de copii, era duhovnicul firesc, ştia toate tainele, se simţea ca la el acasă în familiile pe care le îngrijea. El o asistase pe Constance la naşterea acestui fiu unic, atât de răsfăţat, şi pe Marianne, la patru naşteri până acum.

Mathieu, în picioare, aştepta să transmită invitaţia.

— Carevasăzică, spuse el, dacă trebuie să plecaţi în curând la ţară, veniţi să petreceţi o duminică la Janville. Soţia mea ar fi atât de fericită să vă vadă, să vă arate „domeniul” nostru!

Şi începu să glumească pe socoteala sărăcăciosului pavilion răzleţ în care locuiau, povesti că aveau, deocamdată, numai o duzină de farfurii şi cinci ouare. Beauchêne cunoştea însă pavilionul, fiindcă vâna prin locurile acelea în fiecare iarnă, era copărtaş la arendarea întinselor păduri, al căror proprietar constituise o societate pe acţiuni pentru exploatarea dreptului de a vâna.

— Ştii bine că Séguin mi-e prieten. Am luat masa în pavilionul dumitale. E o cocioabă.

Şi Constance, la rându-i, pe care gândul unei astfel de sărăcii o făcea să fie ironică, îşi aminti de ce-i spusese doamna Séguin, Valentine, cum o numea ea, despre paragina în care ajunsese acest vechi pavilion unde se întâlneau vânătorii. Doctorul, care asculta zâmbitor, interveni:

— Doamna Séguin e una dintre clientele mele. După ultima ei lăuzie am povăţuit-o să se mute în acest pavilion. Aerul e admirabil, copiii trebuie să crească acolo ca iarba.

Beauchêne reluă de îndată gluma obişnuită, râzând zgomotos.

— Ei bine! dragul meu Mathieu, ia seama! pe când al cincilea?

— O! spuse Constance cu o figură de femeie jignită, ar fi o adevărată nebunie. Sper că Marianne se va opri aici… Într-adevăr, de data asta n-ai mai avea nicio scuză, ar fi de neiertat.

Şi Mathieu înţelegea bine ceea ce voiau amândoi să spună. Îşi băteau joc de Marianne şi de el, simţeau o milă amestecată cu indignare faţă de ei, nepricepând cum poate cineva aşa, de florile mărului, să-şi vâre capul în sărăcie. Sosirea ultimului copil, mica Rose, le îngreunase într-atât viaţa încât trebuiseră să se refugieze la ţară, în fundul unei colibe mizere. Şi-ar mai fi oare în stare să comită această supremă imprudenţă de-a avea încă un copil, ei care nu stăpâneau nimic, nicio avere, nicio bucăţică de pământ sub soare!

— Apoi, continuă Constance, cu falsa candoare a educaţiei sale rigide, asta începe să fie scandalos. Pe mine una, când văd oameni târând după ei o droaie de copii, mă dezgustă de parcă aş vedea o familie de beţivani. Pentru mine e acelaşi lucru, ba şi mai scârbos.

Beauchêne izbucni din nou în râs, deşi asupra acestei probleme pesemne că era de altă părere. De altfel, Mathieu rămase foarte liniştit. Marianne şi Constance nu putuseră niciodată să se înţeleagă, prea se deosebeau în toate privinţele; iar el făcea haz de vorbele de ocară, se ferea să se supere, ca să nu ajungă la o ruptură.

— Ai dreptate, spuse el cu simplitate, ar fi o nebunie… Totuşi, dacă ar fi să vină şi un al cincilea, nu-l putem trimite înapoi de unde a venit.

— O, dar există mijloace! strigă Beauchêne.

— Mijloace, repetă doctorul Boutan, care asculta cu aerul său părintesc, nu cunosc niciunul nevinovat şi nepericulos.

Beauchêne se înflăcără, această chestiune a natalităţii şi a depopulării actuale era una dintre acelea pe care socotea că le cunoaşte bine şi le rezolvă cu talent. Îl combătu mai întâi pe Boutan, pe care-l ştia apărătorul convins al familiilor numeroase, glumind şi spunându-i că un medic-mamoş nu putea să aibă, în această materie, o părere dezinteresată. Apoi spuse tot ce ştia, în chip vag, despre Malthus, progresia geometrică a naşterilor şi progresia aritmetică a mijloacelor de existenţă, pământul suprapopulat şi adus în stare de înfometare în mai puţin de două secole. Era vina săracilor dacă mureau de foame: n-aveau decât să se restrângă, să nu facă decât atâţi copii cât pot să hrănească. Bogaţii, învinuiţi pe nedrept că sunt răufăcători sociali, departe de-a fi răspunzători de mizeria celorlalţi, erau, dimpotrivă, singurii oameni cu judecată, aceia care, limitându-şi familia, se purtau ca nişte buni cetăţeni. Şi triumfa, repeta că n-are să-şi facă niciun reproş, că averea lui în continuă creştere nu-i tulbură nicidecum conştiinţa: cu atât mai rău pentru cei săraci, dacă voiau să rămână săraci! În zadar îi răspundea doctorul că ipoteza lui Malthus nu mai stă în picioare, că socotelile lui vizau înmulţirea posibilă, iar nu înmulţirea reală; în zadar îi dovedea că actuala criză economică, reaua repartiţie a bunurilor în regimul capitalist era singura şi execrabila cauză a mizeriei, şi că, în ziua în care munca va fi repartizată drept, pământul rodnic va putea hrăni cu uşurinţă o lume fericită şi de zece ori mai numeroasă: celălalt nu voia să audă nimic, se lăfăia în egoismul lui, declarând că toate acestea nu-l privesc, că, deşi bogat, n-are remuşcări, şi că cei ce doresc să fie bogaţi n-au decât să facă şi ei ca el.

— Cu alte cuvinte, acesta e sfârşitul pe care raţiunea i-l pregăteşte Franţei, nu-i aşa? spuse Boutan maliţios. Numărul naşterilor în Anglia, în Germania, în Rusia sporeşte-n permanenţă, pe când la noi scade în chip îngrozitor. Chiar în clipa de faţă suntem, în ceea ce priveşte numărul lor, pe-o treaptă foarte joasă în Europa; iar astăzi numărul înseamnă mai mult decât oricând puterea. S-a socotit că trebuie o medie de patru copii de familie pentru ca populaţia să progreseze, să constituie şi să menţină forţa unei naţiuni. Dumneata ai numai un copil, nu eşti un bun patriot.

Scos din fire, Beauchêne se înfurie, se-necă.

— Eu, un rău patriot! eu care mă spetesc muncind, eu care vând maşini până şi în străinătate!… De bună seamă, da, văd în jurul meu familii, cunoştinţe de-ale noastre, care-şi pot permite să aibă câte patru copii: şi recunosc că acestea ar fi vinovate dacă nu i-ar avea… Eu, însă, dragul meu, nu pot! ştii bine că, în situaţia mea, în orice caz, nu pot!

Şi îşi expuse pentru a suta oară motivele, povesti cum uzina era să fie îmbucătăţită, nimicită, fiindcă avusese ghinionul să aibă o soră. Sérafine se purtase foarte urât: mai întâi zestrea, apoi împărţeala cerută, la moartea tatălui lor, uzina salvată printr-un sacrificiu mare de bani, care-i compromisese timp îndelungat prosperitatea. Cum putea să-şi închipuie cineva că va repeta greşeala tatălui său, că va risca să dăruiască un frate sau o soră micului său Maurice, pentru ca acesta să se afle la rândul său în cumplita încurcătură de a-şi vedea moştenirea primejduită! Nu, nu! nu-l va expune la un partaj, de vreme ce legea era prost întocmită. Se voia stăpân unic al acestei averi moştenite de la taică-său şi pe care el însuşi i-o va trece înzecită. Spera să-i dăruie bogăţia supremă, averea colosală, care, singură, asigură azi puterea.

Constance, care nu lăsase mâna copilului cu faţa palidă, îl contempla cu o pasiune de nemaiîntâlnit orgoliu, acel orgoliu al bogăţiei propriu industriaşului şi financiarului, tot atât de aprig şi combativ ca şi orgoliul numelui la vechii nobili. Numai pentru el se lupta, ca să fie rege, unul dintre acei prinţi ai industriei, stăpâni ai lumii noi!

— Haide, micuţul meu, fii liniştit, tu nu vei avea nici frate, nici soră, suntem de acord în această privinţă. Şi dacă tatăl ar uita, ar avea mama grijă!

Acest cuvânt îi readuse lui Beauchêne întreaga veselie zgomotoasă. Îşi ştia nevasta mai îndărătnică decât el, mai hotărâtă să-şi mărginească familia. El, brutal şi vesel, pornit să ducă o viaţă de plăceri, trişa, cu destulă stângăcie, în patul conjugal, căutând plăcerea aiurea; şi poate că soţia lui ştia, dar, îngăduitoare, închidea ochii înaintea unui fapt pe care nu-l putea împiedica.

La rându-i, se aplecă şi el să-şi sărute copilul.

— Auzi, Maurice? E foarte adevărat ce spune mama: nu vom cere berzei alt copil.

Şi întorcându-se spre Boutan:

— Ştii, doctore, că femeile au şi ele micile lor mijloace.

— Din păcate, ştiu! spuse blând acesta. Am îngrijit-o pe una, acum în urmă, şi a murit din pricina unui asemenea mijloc.

La aceste vorbe, Beauchêne râse ca un nebun, în timp ce Constance, jignită, se prefăcea că nu înţelege. Iar Mathieu, care se abţinuse să intervină, rămânea grav, pentru că această problemă a natalităţii i se părea îngrijorătoare, pasionantă, problema fundamentală care hotărăşte viitorul omenirii şi al lumii. Nu s-a realizat niciun progres care să nu fi fost determinat de-un prisos de naşteri. Dacă popoarele au evoluat, dacă civilizaţia a înflorit, e pentru că, mai întâi, oamenii s-au înmulţit, ca să se răspândească apoi în toate regiunile pământului. Şi evoluţia de mâine, adevărul, dreptatea, nu vor fi ele determinate, din nou, de această năvală constantă a celor mulţi, fecunditatea revoluţionară a muncitorilor şi a săracilor? Toate lucrurile acestea el nu le spunea tocmai limpede, se simţea oarecum ruşinat din cauza celor patru copii ai lui, tulburat de sfaturile de evidentă prudenţă pe care i le dădeau soţii Beauchêne. Dar încrederea lui în viaţă stăruia, credinţa neclintită că, cu cât e mai multă viaţă, cu atât are să fie mai multă fericire. O fiinţă nu se naşte decât ca să creeze, ca să transmită şi să răspândească viata. Şi mai e apoi şi satisfacţia organică, aceea a bunului lucrător care şi-a făcut datoria.

— Aşadar, Marianne şi cu mine vă aşteptăm la Janville duminica viitoare.

Încă nu primise un răspuns, când intră un om de serviciu şi spuse că o femeie cu un copil în braţe ar dori să vorbească cu doamna. Şi Beauchêne, recunoscând-o pe nevasta lui Moineaud, lucrătorul mecanic, o pofti să intre. Boutan, care sa ridicase, rămase locului din curiozitate.

Soţia lui Moineaud era o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi mică de statură, ca şi bărbatul ei, veştejită înainte de vreme, cu o faţă cenuşie, ochii tulburi, părul rar şi decolorat, o gură moale din care lipseau mulţi dinţi. Numeroasele sarcini o deformaseră, şi ea se lăsa în voia soartei.

— Ia spune, ce vrei, draga mea? o întrebă Constance.

Dar nevasta lui Moineaud rămase încurcată, stânjenită de lumea asta toată, pe care nu se aşteptase s-o vadă acolo. Sperase s-o găsească pe doamna singură, şi acum tăcea.

— Ăsta ţi-e ultimul? o întrebă Beauchêne, uitându-se la copilul ce-l avea în braţe, palid şi firav.

— Da domnule, e micul meu Alfred, are zece luni. A trebuit să-l înţarc, pentru că nu mai aveam lapte… Înaintea ăstuia am avut alţi nouă, din care trei au murit. Fiul cel mai mare, Eugene, îşi face armata, acolo, la dracu-n praznic, la Tonkin. La uzină le-aţi primit pe cele două fete mai mari ale mele, pe Norine şi pe Euphrasie. Şi mai am trei acasă: Victor, de cincisprezece ani, apoi Cécile şi Irma de zece şi şapte… Atunci treaba s-a oprit, şi credeam că s-a sfârşit cu ouatul, doar aveam destui. Eram mulţumită. Iată însă că a mai venit şi plodul ăsta… La patruzeci de ani, dacă s-a mai auzit! Se vede treaba că bunul Dumnezeu ne-a părăsit, pe bietul bărbatu-meu şi pe mine.

O amintire îl înveseli pe Beauchêne.

— Ştii ce spune bărbatul dumitale? Că nu el face copiii, ci dumneata.

— A! da, glumeşte. Ce-l costă pe el să-i facă!… Eu una, înţelegeţi dumneavoastră, nu asta mi-aş dori. La început mi-era şi mie groază. Dar ce vreţi? N-am avut încotro şi-am cedat, că n-aveam poftă, fireşte, ca bărbatu-meu să se ducă la alte femei. Şi apoi, nu e om rău, munceşte, nu bea prea mult, şi când bărbatul n-are altă plăcere decât asta, ar fi, zău aşa, păcat ca femeia să i se împotrivească, nu?

Doctorul Boutan interveni, punând o întrebare, cu aerul lui liniştit:

— Dar nu ştiai dumneata că, şi când îţi arde de joacă, încă se mai pot lua oarecari măsuri de prevedere?

— Păi de, domnule, nu e totdeauna uşor. Seara, când bărbatul vine mai cu chef, după ce-a băut un kil de vin cu prietenii, nu prea ştie ce face. Şi apoi, Moineaud zice că asta-i strică toată plăcerea.

După aceea numai doctorul îi puse întrebări, ferindu-se să-i mai privească pe soţii Beauchêne. În ochii lui mici licărea încă şiretenia şi se vedea cât colo că se amuza, repetând argumentele directorului uzinei împotriva fecundităţii exagerate. Se prefăcea că se supără, că-i reproşează soţiei lui Moineaud cei zece copii ai ei, nişte nenorociţi, carne de tun sau prostituţie, spunându-i că, dacă e nefericită, vina e numai a ei, deoarece, dacă vrei să te chiverniseşti, nu trebuie să te împovărezi cu o droaie de copii. Şi biata femeie îi răspundea, amărâtă, că are dreptate; dar nici prin gând nu le putea trece să se îmbogăţească, Moineaud ştia că nu va ajunge niciodată ministru; şi de aceea faptul că aveau mai mulţi sau mai puţini copii în spinare nu le ţinea nici cald, nici rece; ba era chiar de folos să ai mai mulţi, când copiii ajung să poată munci.

Fără să mai scoată un cuvânt, Beauchêne se plimba cu paşi domoli. Stânjenirea iscată, apăsarea creşteau, şi Constance se grăbi să întrebe:

— În sfârşit, draga mea, ce-aş putea face pentru dumneata?

— Doamne! sunt tare necăjită, doamnă… E vorba de-un lucru pe care Moineaud n-a cutezat să-l ceară domnului Beauchêne. Eu speram să vă găsesc singură şi să vă rog să stăruiţi pentru noi… V-am rămâne foarte, foarte recunoscători, dacă aţi binevoi să-l primiţi la uzină pe micul nostru Victor.

— Dar are numai cincisprezece ani, spuse Beauchêne. Aşteaptă să împlinească şaisprezece, legea e categorică.

— Fără-ndoială. Dar nu s-ar putea să spunem o mică minciună? Ne-ar fi de mare folos,

— Nu, e cu neputinţă.

Lacrimi mari se iviră în ochii femeii lui Moineaud. Iar Mathieu, care asculta cu pasiune, fu adânc mişcat. Ah! mizerabila carne ce vine să se ofere pentru muncă fără să aştepte până va fi în stare s-o facă! Lucrătorul care vrea să mintă, silit de foame să calce legea care-l ocroteşte!

Când femeia lui Moineaud plecă, disperată, doctorul continua să vorbească despre munca copiilor şi a femeilor. De la primele naşteri o femeie nu poate să rămână la uzină: sarcina, alăptatul o ţin acasă, altfel se expune la primejdii grave – şi ea, şi pruncul. Cât despre copil, el rămâne anemiat, schilod adesea, fără să mai punem la socoteală că angajarea lui cu o leafă înjumătăţită e cauza nedreaptă a scăderii salariilor. După aceea aduse din nou vorba despre fecunditatea mizeriei, despre înmulţirea claselor de jos, care n-au nimic de pierdut şi nicio ambiţie. Nu e oare această natalitate lucrul cel mai rău, care face să se înmulţească la infinit muritorii de foame şi revoltaţii?

— Te-nţeleg foarte bine, spuse în cele din urmă Beauchêne fără să se supere, oprindu-se brusc din plimbarea pe care o reîncepuse. Vrei să mă pui în contradicţie cu mine însumi, să mă faci să spun că-i accept pe cei şapte copii ai lui Moineaud şi că am nevoie de ei. pe când eu, cu voinţa mea neclintită de a rămâne cu un singur fiu, îmi mutilez familia, pentru a nu-mi mutila proprietatea. Franţa, ţara fiilor unici, cum i se spune acuma, nu-i aşa?… Ei bine! da, e adevărat. Dar, scumpul meu, problema e atât de complexă, şi câtă dreptate am de fapt!

Vru atunci să se explice, se bătu din nou cu pumnul în piept, strigând că e liberal, democrat, gata să revendice toate progresele serioase. Recunoştea bucuros că oamenii trebuie să aibă odrasle, că armata are nevoie de soldaţi, iar uzinele de lucrători. Numai că invoca şi datoria ce-o aveau clasele de sus de a fi prudente; gândea aşa cum gândeşte un om bogat, un conservator care încremeneşte în sânul averii dobândite.

Şi Mathieu înţelese, în sfârşit, crudul adevăr: capitalul e silit să creeze oameni mizerabili, trebuie chiar să încurajeze fecunditatea claselor salariate, ca să-şi poată asigura statornicia profiturilor. Legea vrea să fie cât mai mulţi copii, pentru ca lucrătorii să aibă salarii cât mai mici. În afară de asta, specularea salariatului răpeşte orice nobleţe muncii, care e privită drept cea mai rea dintre toate pacostele, pe când, în realitate, e cel mai preţios dintre bunuri. Iată şancrul mistuitor: în ţările în care domneşte egalitatea politică şi inegalitatea economică, regimul capitalist, bogăţia nedrept distribuită exasperează şi restrânge totodată natalitatea, viciind din ce în ce mai mult nedreapta repartiţie: pe de o parte cei bogaţi, cu câte-un singur fiu, a căror îndărătnicie de a nu restitui nimic le măreşte neîncetat avutul; de cealaltă săracii, a căror fecunditate nesăbuită le fărâmiţează necontenit puţinul ce-l au. Dacă mâine munca va fi onorată, dacă bogăţia va fi mai just distribuită, se va naşte echilibrul. Altfel, totul se va sfârşi cu o revoluţie, şi de aici vin şi se agravează, în fiecare clipă, nemulţumirile, trosnetele care zguduie vechea societate, ale cărei temelii putrede se prăbuşesc.

Dar Beauchêne, triumfător, îşi da aere de om cu spiritul larg, recunoştea mersul neliniştitor al depopulării, îi denunţa cauzele: alcoolismul, militarismul, mortalitatea noilor-născuţi, şi încă altele, foarte numeroase. Apoi, arăta mijloacele de îndreptare: reducerile de impozite, mijloacele fiscale, în care nu credea deloc, libertatea testamentară mai eficientă, revizuirea legii referitoare ia căsătorie şi, bineînţeles, căutarea paternităţii.

Boutan îl întrerupse.

— Toate măsurile ce s-ar putea lua nu vor fi de niciun folos. Moravurile trebuie schimbate, ideea noastră despre morală şi ideea noastră despre frumos. Dacă Franţa se depopulează, înseamnă că ea o vrea. Deci, trebuie, pur şi simplu, să n-o mai vrea. Ce problemă însă; o lume de refăcut!

Mathieu, vesel, strigă cu trufie:

— Ei, bine! o vom reface, eu unul am şi început!

Constance, râzând cam în silă, răspunse, în sfârşit, invitaţiei lui, spunându-i că i-ar plăcea să vină la ei, dar că i-e teamă că nu va putea să dispună de-o duminică pentru a se duce la Janville. Înainte de plecare, Boutan se apropie să-l mângâie pe obraz pe Maurice, care, după ce aţipise în zgomotul discuţiei, îşi ridica pleoapele greoaie. Iar Beauchêne făcu o ultimă glumă:

— Carevasăzică ai auzit, Maurice, e lucru hotărât… Mama se va duce mâine în piaţă să cumpere o barză, şi tu vei avea o soră.

Dar copilul ţipă, începu să plângă.

— Nu, nu vreau!

Cu o mişcare pasionată, ce distona cu temperamentul ei de femeie rece şi cumpătată, Constance îl strânse la piept şi-i sărută buclele.

— Nu, nu, scumpule! Vezi bine că tata glumeşte… Niciodată, niciodată, îţi jur!

Beauchêne îl însoţi pe doctor. Continua să glumească, fericit că trăieşte, mulţumit de sine şi de ceilalţi, având certitudinea că-şi croieşte o existenţă cât mai plăcută şi cât mai favorabilă intereselor sale.

— La revedere, doctore. Fără supărare… Şi apoi, zău, dacă vrei să faci un copil, găseşti oricând timpul pentru aşa ceva!

— Nu oricând! răspunse Boutan, ieşind.

Cuvântul căzu, limpede şi tăios, ca o izbitură de secure. Şi mama, care luase copilul în braţe, îl puse jos, spunându-i să se ducă la joacă.

O oră mai târziu, când tocmai sunase de câteva minute de amiază, Mathieu, care întârziase prin ateliere şi se urca să-l ia pe Morange, după cum îi promisese, avu ideea să-şi scurteze drumul, trecând prin atelierul femeilor. Şi aici, în vasta sală, goală acum, pustie şi tăcută, dădu peste o scenă neaşteptată, ce-l înmărmuri. Norine, rămasă ultima, sub un pretext oarecare, se topea de plăcere, cu capul dat pe spate, cu ochii împăienjeniţi, în timp ce Beauchêne, care-o cuprinsese strâns de mijloc, îi strivea buzele cu buzele lui. Era soţul care trage chiulul, masculul înfometat care îşi duce în altă parte sămânţa. Îşi şoptiră ceva, fără-ndoială data vreunei noi întâlniri. Apoi, zărindu-l pe Mathieu, rămaseră împietriţi. El fugi însă, foarte stingherit de taina pe care o surprinsese.

Attachments
Fecunditate de Emile Zola.doc 2.73 Mb . 185 Views