Greseala abatelui Mouret de Emile Zola
I
Teuse, intrând, rezemă de altar mătura şi pămătuful de pene. Întârziase pentru a pregăti leşia semestrială. Străbătu biserica, pentru a suna Angelusul, şchiopătând şi mai tare în graba ei, împingând băncile. Frânghia, lângă confesional, atârna din tavan, goală, roasă, având la capăt un nod mare, devenit soios din cauza mâinilor; ea se-agăţă de funie cu toată greutatea trupului şi începu s-o tragă cu mişcări regulate, apoi îşi luă vânt, legănându-se în fuste, cu scufia pe o parte, atât de congestionată, că sângele stătea gata să-i ţâşnească din obraji.
După ce-şi potrivi scufia cu o uşoară lovitură, Teuse se duse, gâfâind, să măture în faţa altarului. Praful se-ndărătnicea acolo, zilnic, printre scândurile rău încheiate ale estradei. Mătura scotocea ungherele cu un fâşâit mânios. Ea ridică apoi de pe masă covorul, cârpit deja în douăzeci de locuri; avea o nouă gaură drept în mijloc; se zărea cel de-al doilea acoperământ, îndoit în două, care era şi el atât de subţiat şi de străveziu, că lăsa să se vadă piatra consacrată, încadrată în altarul de lemn vopsit. Scutură aceste odoare zdrenţuite de atâta folosire, plimbă viguros pămătuful de pene de-a lungul gradenului, ridicând cartoanele liturgice, apoi, urcându-se pe un scaun, scoase învelitoarea de bumbac galben ce acoperea crucea şi două sfeşnice. Alama era punctată de pete verzi.
— Aha! murmură Teuse cu glas scăzut, au mare nevoie de o curăţare. Am să le frec cu cretă.
Şi alergând, şontâc-şontâc, cu legănături de-ai fi zis că o să înfunde lespezile, intră în sacristie să caute liturghierul, pe care-l puse pe tetrapod lângă Epistolar, fără să-l deschidă. Aprinse apoi cele două lumânări şi, luându-şi mătura, aruncă o privire împrejur pentru a se asigura că bisericeasca gospodărie fusese bine făcută. Biserica dormita; numai frânghia se legăna încă lângă confesional, cu o lungă şi flexibilă mişcare.
Abatele Mouret tocmai cobora în sacristie, o încăpere mică şi rece pe care o despărţea de sufragerie numai un coridor.
— Bună ziua, părinte, zise Teuse lăsându-şi mătura. Ah! făcuşi pe leneşul azi-dimineaţă! Ştii că-i şase fără un sfert?
Şi fără a lăsa tânărului preot vreme să răspundă:
— Am să te cert, urmă ea, sfântul acoperământ iar e găurit. Asta n-are nicio noimă! Nu mai avem decât unul de schimb, şi-mi trudesc ochii de trei zile cârpindu-l… De va merge tot aşa, o să-l laşi gol pe bietul Isus.
— Isus n-are nevoie de-atâtea acoperăminte, buna mea Teuse, îi e totdeauna cald, şi pururi e împărăteşte primit când îl iubeşti cu-adevărat.
Apoi, îndreptându-se spre o mică fântână, întrebă:
— Sora mea s-a sculat? N-am văzut-o.
— Domnişoara Désirée a coborât de mult, răspunse servitoarea, îngenuncheată în faţa unui vechi bufet de bucătărie în care se păstrau odăjdiile. E la găini şi la iepuri… De ieri tot aşteaptă să scoată cloşca pui, şi-nţelegi că fierbe de nerăbdare.
Ea se întrerupse, zicând:
— Patrafirul de aur, nu-i aşa?
Preotul, care-şi spălase mâinile, recules, îngânând o rugăciune, făcu semn din cap că da. Parohia nu avea decât trei patrafire, unul violet, unul negru şi altul de fir. Acesta din urmă, care servea în zilele când albul, roşul sau verdele erau prescrise, căpăta o importanţă deosebită. Teuse îl ridică cu religiozitate de pe raftul împodobit cu hârtie albastră, unde-l aşeza după fiecare slujbă; îl puse pe bufet, ridicând cu băgare de seamă tulpanul care acoperea broderiile. Un miel de aur dormea pe o cruce de aur, înconjurat de un nimb de raze. Din ţesătura chenăruită ieşeau ciucuri subţiri. Ornamentele în relief erau roase şi şterse. O necurmată îngrijorare înconjura sfânta odajdie, o înfricoşată duioşie de-a o vedea cum se prăpădeşte astfel fir cu fir. Preotul trebuia s-o pună mai în fiecare zi. Şi cum s-o înlocuiască, cum să cumpere cele trei patrafire cărora le ţinea locul, când cele din urmă fire de aur vor fi roase?
Teuse puse deasupra patrafirului stola, mânecarul, brâul, stiharul şi omoforul. Şi, tot sporovăind, puse mânecarul în cruce deasupra stolei, aşeză brâul în ghirlandă, astfel încât să închipuie iniţiala proslăvitului nume al Mariei.
— Brâul ăsta nu mai face multe parale, murmură ea. Va trebui să te hotărăşti să cumperi altul, părinte… Nu-i cine ştie ce greutate, ţi-aş ţese chiar eu unul, de-aş avea cânepă.
Abatele Mouret nu răspundea. Pregătea potirul pe o măsuţă, un mare potir de argint aurit, cu piciorul de bronz, pe care-l luase din fundul unui dulap de lemn alb în care erau închise vasele şi rufele sfinte, mirul, cărţile de rugăciune, sfeşnicele, crucile. Puse peste cupă un acoperământ curat, aşeză deasupra acelei pânze discul de argint aurit ce conţinea o ostie, pe care o acoperi cu un petec de tulpan. Pe când învelea potirul, strângând capetele vălului de stofă de fir la fel cu patrafirul, Teuse strigă:
— Aşteaptă, nu mai avem niciun antimis. Am luat ieri seară toate acoperămintele, aerele şi antimisele murdare pentru a le spăla, deosebit, bineînţeles, nu cu leşie… Ah! Nu ţi-am spus, sfinţia ta: am pregătit leşia. E foarte tare! O să fie mai bună ca ultima dată.
Şi pe când preotul îşi vedea de treabă:
— A, era să uit! ştrengarul acela de Vincent n-a venit. Vrei să slujesc eu la liturghie, sfinţia ta?
Tânărul preot o privi cu severitate.
— Eh! nu-i niciun păcat, urmă ea, cu blajinu-i zâmbet. Am slujit odată la liturghie pe vremea părintelui Caffin. Slujesc mai bine decât ştrengarii ceia care râd ca nişte păgâni de-o muscă ce zboară prin biserică… Ei, măcar că port scufie, că am şaizeci de ani şi-s groasă ca un turn, am mai mult respect pentru Dumnezeu decât zurbagiii ăia de copii, pe care i-am găsit mai deunăzi jucând capra după altar.
Preotul continua s-o privească, refuzând din cap.
— Satul ăsta e-o văgăună, bombăni ea. Nu-s nicio sută cincizeci de inşi. Sunt zile, precum cea de azi, când nu-i ţipenie de om în Artaud. Până şi copiii în scutece se duc la vii. Şi ce-or fi făcând la vii, zău aşa! Nişte vii sfarogite care cresc sub pietriş, uscate ca scaieţii. Ia, o pustietate curată!… Nu mă ai decât pe mine pentru slujbă, sfinţia ta, afară numai de n-ar veni să te-ajute la liturghie vreun heruvim! Sau vreun iepure de-al domnişoarei Désirée, să-mi fie cu iertăciune!
Tocmai în clipa aceea însă, Vincent împinse încet uşa de la sacristie. Părul roşcat încâlcit, ochii lui mici, cenuşii şi strălucitori o supărară pe Teuse.
— Procletul! strigă ea, mă prind c-a făcut vreo boroboaţă! Fă-te-ncoa, calendroiule, căci sfinţiei sale îi e frică să nu pângăresc cele sfinte!
Văzându-l pe copil, abatele Mouret luase omoforul. El sărută crucea brodată la mijloc, puse odăjdia o clipă pe cap; apoi, lăsând-o în jos pe gulerul anteriului, încrucişă şi legă cordoanele, pe cel drept pe deasupra celui stâng. Îşi puse apoi stiharul, simbolul purităţii, începând cu braţul drept. Vincent, care se aşezase pe vine, se învârtea în jurul lui, potrivind stiharul, veghind ca să cadă deopotrivă în toate părţile, până la două degete de pământ. Apoi înfăţişă preotului brâul, iar acesta se încinse cu el strângându-şi bine mijlocul, spre a aminti astfel legăturile cu care Mântuitorul fusese strâns în timpul Patimilor.
Teuse stătea în picioare, geloasă, jignită, făcând sforţări ca să tacă; avea însă o atât de mare mâncărime de limbă, că reluă aproape îndată:
— Fratele Archangias a venit. N-o să aibă azi niciun copil la şcoală. S-a dus ca o furtună la vii să tragă de urechi claia aceea de diavoli. Ai face bine să-l vezi. Pare-mi-se că are să-ţi spună ceva.
Abatele Mouret îi făcu semn să tacă. Gura îi amuţise. Recita în gând sfintele rugi, luând mânecarul, pe care-l sărută, mai înainte de a-l pune la braţul stâng, sub cot, ca un semn ce indica milosteniile, şi încrucişând pe piept stola, după ce deopotrivă o sărutase, simbol al demnităţii şi puterii lui. Teuse trebui să aştepte ca Vincent să fixeze patrafirul, pe care-l legă cu ajutorul unor mici şireturi ca să nu cadă.
— Maică Precistă! am uitat sfintele vase! bolborosi ea, repezindu-se la dulap. Haide, repede, ştrengarule!
Vincent umplu sfintele vase, nişte sticle grosolane, în vreme ce ea se grăbea să ia dintr-un sertar un ştergar curat. Abatele Mouret, ţinând potirul cu mâna stângă de nod, cu degetele de la mâna dreaptă puse pe pungă, se înclină adânc, fără să-şi scoată bareta, în faţa unui Crist de lemn negru atârnat deasupra bufetului. Copilul se înclină deopotrivă; apoi, trecând cel dintâi, ţinând sfintele vase acoperite cu ştergarul, părăsi sacristia, urmat de preot, care mergea cu ochii plecaţi, într-o adâncă evlavie.
