Sirena cu ochi de aur de Linda Miller

CAPITOLUL I

În mod sigur, nu era frumos la vedere. Înfășurat în pături, cu ochii înlăcrimați, cu nasul roșu… Da, avea într-adevăr o alură jalnică, fostul campion de fotbal, adulat de sportivi și de femei, proprietarul celui mai bun restaurant italienesc din Seattle…

Doborât de gripă!

A băgat mâna pe pipăite în cutia cu șervețele Kleenex de lângă el și și-a aplicat două sau trei din ele pe față, tocmai la timp pentru a face față unui strănut enorm. Camera mirosea a tei și cataplasme cu eucalipt. Dar el nu simțea nimic. Fruntea îl ardea, obrajii îi erau în flăcări și îl scuturau frisoane violente.

Soneria telefonului l-a făcut să tresară. A întors o mână febrilă și a ridicat receptorul.

— Nick? Tu ești?

Era Gina, sora lui mai mică. I-a răspuns afirmativ, cu o voce cavernoasă, dar răspunsul s-a pierdut într-un acces de tuse teribil.

— Ei bine… Treaba asta nu-mi lasă impresia că se rezolvă. Dacă n-aș fi avut examen săptămâna viitoare, aș fi venit să te îngrijesc. Însă înțelegi că nici nu se pune problema, pot să iau gripa.

— Solicitudinea ta e emoționantă, Gina.

— Dacă într-adevăr ești atât de bolnav, poate ar trebui s-o chem pe Charlotte.

În curs de a obține doctoratul în sociologie la Universitatea din Washington, Gina cunoștea toate rotițele psihicului uman și știa exact pe ce butoane să apese la momentul propice. Confruntat cu amenințarea mătușii Charlotte, Nick a bătut prudent în retragere.

— Nu, nu e cazul…

— Credeam însă că…?

— Da, e grav. Dar nu ca s-o deranjăm… Așteaptă un minut să-mi șterg nasul.

A reluat telefonul după câteva secunde.

— Dacă ar fi fost un guturai banal, nu m-aș fi plâns… Însă ce am eu… N-am mai văzut așa ceva…

Gina a izbucnit în râs.

— O să dau alarma la departamentul științific al universității… Sunt sigură că vor trimite imediat o echipă de cercetători.

Nick a găsit ideea prea extravagantă, însă s-a reținut s-o spună.

— Zău că n-ai inimă.

— Ai nevoie de ceva? Provizii, medicamente? …Aș putea să le depun pe ștergătorul de picioare de la ușă.

— Păzește-te. Am auzit că microbii sunt în stare să treacă și pe sub ușă… Ar fi mai bine să închiriezi un elicopter. Asta ți-ar da posibilitatea să dai drumul pachetului deasupra imobilului.

Gina a sesizat ofensa din sarcasmul lui. A oftat.

— Ascultă, Nick… De ce nu-ți chemi micile tale prietene? Sunt convinsă că ar fi încântate să vină să te cocoloșească… Ai putea avea un întreg harem în jurul tău, să-ți aranjeze pernele, să-ți pregătească supele de legume și să-ți pună ventuze…

— Micile mele prietene, cum le zici tu, nu sunt disponibile… Și am oroare de ventuze. Nu, dar nu vreau câtuși de puțin să-ți faci griji pentru mine, Gina… a reluat el cu o voce mieroasă. Nu trebuie să te simți cumva obligată să… pentru că îți plătesc studiile, garsoniera, distracțiile și vacanțele…

— A, asta era! Mă așteptam la asta! Vrei să încerci să mă faci să mă simt vinovată!

Râsul lui Nick s-a pierdut încă o dată într-o tuse aspră.

— Nu credeai totuși că o să scapi numai cu asta, nu?

După ce Gina a închis telefonul, Nick s-a regăsit singur cu suferința lui. Până și propria soră îl abandona. Abținere de la a acorda asistență unei persoane aflate în pericol. Omenia cea mai elementară părea într-adevăr a fi devenit o calitate pe cale de dispariție.

Prea epuizat pentru a aborda un subiect de meditație atât de vast, și-a mobilizat ultimele forțe pentru a apăsa pe telecomanda televizorului. Cu puțin noroc, va da de un film macho, mai viril și nu prea intelectual. Un Rambo, de exemplu…

A trecut de pe un canal pe altul, fără cine știe ce succes. Obosit de atâtea imagini insipide, tocmai era pe punctul de a închide televizorul și a încerca să doarmă, când pe neașteptate a văzut-o…

Cu părul de un roșcat foarte deschis, ochii luminoși, ea prezenta un fel de vas în formă de urnă funerară, cu un surâs fermecător. Un preț și un număr de telefon se aflau înscrise concomitent pe bluza ei de culoarea șofranului.

Ce apariție… Nick s-a simțit brusc atins de un alt virus, care i-a ridicat repede temperatura.

Cu degetul mare a apăsat până la distrugere pe butonul pentru sunet și vocea seducătoare a frumoasei sirene a început să urle cu maximă intensitate în încăpere. O serie de înjurături au scăpat de pe buzele uscate ale lui Nick. În cele din urmă a reușit să reducă decibelii la un nivel rezonabil…

— …ascultați în acest moment Midas Network, o emisiune prezentată de Vanessa Lawrcnce.

Ea a reluat imediat. Vocea ei plăcută de sirenă lăudând meritele incomparabile ale acestui vas îngrozitor pe care îl propunea, însă Nick era deja cu gândul aiurea.

Midas Network… o rețea la nivel național consacrată exclusiv vânzărilor. Vânzarea oricăror produse, de la lotul de șase săpunuri de toaletă cu glicerină până la apartamentul de trei camere și bucătărie, incluzând și mașina Chrysler model 1962 decapotabilă și cuțitul revoluționar de curățat legume… Întreprinderea era de dată recentă. Însă deja atât de rentabilă, încât un prieten l-a sfătuit cu ardoare să investească. După opinia lui, marketingul televizat era invenția cea mai genială a secolului — după inventarea televiziunii, bineînțeles…

Fără să piardă o secundă, Nick a pus mâna pe telefon și a format numărul restaurantului.

— Restaurantul DeAngelo, a anunțat Harriet.

Harriet era o femeie de cincizeci și trei dc ani, combinând de minune competența unei secretare și atitudinea prevenitoare, reconfortantă a unei mame.

— Harriet, sunt Nick.

— Bietul meu Nick… Deci, ai gripă?

— În sfârșit cineva care mă înțelege… Sunt aproape cu un picior în groapă. Harriet, însă datorită curajului meu, cred că mă voi restabili… Harriet, trebuie să-mi găsești numărul lui Paul Harmon. Nu am puterea să ridic cartea de telefon.

— Un minut… Iată, îl am. Ți-l dau pe cel de la birou. E 355—9876.

Nick a răsturnat o sticlă cu sirop și a trântit termometrul pe jos înainte de a găsi un stilou pe noptieră. A făcut-o pe secretară să îi repete numărul, l-a notat pe cutia Kleenex și a închis.

Tânăra de pe ecran propunea acum un barometru în formă de chitara, de cel mai prost gust.

— O, Vanessa… a murmurat el printre dinți. Îți vreau trupul, îți vreau sufletul… vreau să porți copilul nostru…

Sirena a surâs.

— …și totul va fi al dumneavoastră numai pentru nouăsprezece dolari și nouăzeci și cinci de cenți.

— Cumpăr! a strigat Nick.

 

Vanessa a băgat cartea de credit în automatul de bancnote din centrul comercial și a așteptat, cu ochii pironiți pe ceas. În zece minute avea întâlnire cu avocatul ei. Și-i trebuia cel puțin un sfert de oră cu mașina pentru a ajunge la biroul lui.

A început să bată în bitumul trotuarului cu piciorul. Automatul a scos un zgomot bizar apoi a tăcut. Oare cartea de credit pe care o introdusese îi făcea probleme?… Și încă nu se vedea nici o bancnotă. Agasată, Vanessa a apăsat pe taste. Pe ecran a apărut un mesaj: „Solicitarea dumneavoastră a fost înregistrată”. Bun. Totdeauna era așa…

O nouă așteptare zadarnică. Exasperată, s-a apucat să lovească cu pumnul în aparat.

— La naiba!

Lângă ea s-a oprit o femeie. Corpolentă, de vreo cincizeci de ani, înfiptă.

— Aăă… Dar parcă v-am văzut la televizor?

S-a apucat s-o studieze îndeaproape.

— Da, da, asta e… Pe rețeaua la care poți cumpăra o mulțime de lucruri…

— Așa e… Midas Network.

Și-a îndreptat atenția asupra mașinii infernale, implorând-o, dacă nu-i da bancnotele, cel puțin să-i înapoieze cartea de credit.

— Vă văd în fiecare zi… Săptămâna trecută am cumpărat robotul pentru legume… Știți, acela care se poate transforma în tăietor de cartofi pai… E puțin cam mic, dar cu totul suficient pentru Frank și mine, acum când băiatul meu a plecat în armată… Și apoi cumnata mea, de asemenea, este una din clientele dumneavoastră, a cumpărat ventilatorul…

Vanessa a recitat în minte predica lui Paul Harmon, directorul pentru relații cu publicul: „Cu cât emisiunea va deveni mai populară, cu atât mai. des veți fi recunoscută pe stradă. Oricare ar fi împrejurările este neapărat necesar să vă păstrați o amabilitate constantă. De asta depinde imaginea de seamă a rețelei.

— Aa, da? a spus ea. Sper că sunteți mulțumită.

Și-a aruncat o privire rapidă la ceas. A avut o tresărire… La ora asta ar fi trebuit să intre în biroul avocatului. Cu podul palmei, a mai izbit o dată în automat. Miracol! Prin fantă au apărut două hârtii de douăzed de dolari. Însă cartea de credit a rămas definitiv blocată în măruntaiele aparatului. Amânând pentru mai târziu formalitățile pentru recuperarea ei, Vanessa s-a repezit spre mașină.

Culmea ghinionului, blocajele de circulație s-au ținut lanț, astfel încât a ajuns la imobilul lui Walter Brass cu o întârziere de patruzeci de minute.

Parker se afla deja acolo cu avocatul său și noua sa logodnică. A întâmpinat-o cu un zâmbet radios și se pregătea să o sărute pe obraz, însă Vanessa s-a eschivat. Cu o privire i-a impus ferm să păstreze distanța.

Fostul ei soț, cel mai bun aruncător din Liga de base-ball americană, afișa o expresie de amărăciune.

— Bună, Vanessa…

Ea ignoră vocea lui gravă, menită să evoce o intimitate pe care ea o lăsase de mult în urmă. Deși divorțul lor dura de aproape un an, prezența lui Parker o făcea întotdeauna să fie nervoasă. Nu pentru că regreta. Departe de ea așa ceva. Nu, ceea ce regreta, de fapt, era numai timpul și dragostea pe care i le dăruise cu generozitate… din toată inima.

Deși nu era de o perspicacitate scânteietoare, Walter Brass înțelese că trebuie să ajungă imediat la obiectul acelei întâlniri. A invitat-o pe Vanessa să se așeze aproape de el. A tușit și și-a dres glasul înainte de a se lansa în discuție. Însă Bill Wilton, avocatul lui Parker, i-o luă înainte.

— Vom face tot posibilul pentru a regla acest diferend prin bună înțelegere.

Vanessa deveni rigidă. „Diferendul” nu era atât de ușor cum pretindea el… Parker, atras de suma frumușică pe care i-o oferise un editor, redactase prin intermediul unui „negru”, autobiografia, sa. N-ar fi nici o problemă dacă s-ar fi limtiat la a relata isprăvile lui sportive. Din păcate, mânat fără îndoială de preocuparea de a place publicului în căutare de scandal, a crezut de cuviință că e bine să destăinuie detalii intime din viața sa cu Vanessa… Care era gata să-l dea în judecată dacă apărea cartea, în totalitatea ei.

Parker a ridicat mâna.

— Nu așa de repede, vă rog. Cred că e preferabil ca cu și Vanessa să discutăm această problemă… în particular.

„Logodnica” se agita incomodată pe scaunul ei. El a potolit-o punându-i mâna pe genunchi.

— Nu e nimic de discutat, i-o tăie scurt Vanessa. E foarte simplu, Parker… Dacă nu scoți tot ce mă privește din carte, te voi da în judecată. Și nu vei lua suficient din drepturile de autor pentru a mă putea despăgubi, ți-o garantez.

Parker păli sub bronz. Vanessa atinsese un punct sensibil… S-a tras mașinal de nodul cravatei și a clătinat din cap.

— Nu ești rezonabilă, Vanessa.

— Crezi? Pentru că în opinia ta, ai dreptul să mă împroști cu noroi fără ca eu să reacționez? Mă prezinți ca un fel de nevinovată… o… o nimfomană! Și ai vrea să te las s-o faci? Nici nu se pune problema, Parker. Reputația mea e în joc. Pentru mine e la fel de importantă cum e contul tău la bancă pentru tine!

— Draga mea, te rog…

S-a ridicat și a vrut să-i pună mâinile pe umeri. Era mai mult decât putea suporta. Indignată, își ceru scuze cu o privire scurtă lui Walter și se năpusti pe culoar, cu Parker după ea, care a urmat-o până la ascensor.

— Ce vrei. Vanessa? O blană? O mașină? Spune-mi… Te asigur că voi ști să fiu generos.

Fără să țină seama de curiozitatea avidă a celor două secretare șl a ușierului înghesuiți în cabină cu el, îl plesni cu toată forța.

— Ești și mai odios decât te știam!

Ușile alunecară pe șină, deschizându-se. Vanessa a fost prima care ieși din lift. Se precipită afară, unde briza proaspătă de septembrie îi răvăși părul.

— Cel puțin îți dai seama de suma de bani care e în joc? a insistat Parker, care fugea în urma ei, frecându-și obrazul.

— Nu, și puțin îmi pasă!

Încă o sută de metri și va fi la adăpost, în mașina ei. Însă, apucând-o brusc de braț, Parker a oprit-o împingând-o în vitrina unui bijutier.

— N-o să te las să strici totul, Vanessa, te previn.

Ea îi cunoștea temperamentul violent, dar el nu uzase niciodată de forță cu ea. Cu toate acestea, în acel moment, expresia lui era deosebit de amenințătoare. Vanessei i se făcuse frică. El și-a dat seama de asta pentru că i-a dat imediat drumul din strânsoare.

— Sunt profund mâhnit… Nu vroiam să fiu brutal. Însă e și greșeala ta… Ascultă, hai să bem un pahar undeva. Am putea discuta cu calm și…

— E inutil, Parker. Știu prea bine ce vrei să-mi spui și nu mă vei face să-mi schimb părerea. Portretul pe care mi l-ai zugrăvit în cartea aceea este inacceptabil. E revoltător. Dacă ar apărea, n-aș mai îndrăzni să privesc pe nimeni în ochi.

— Și eu care credeam că-ți fac o plăcere trimițându-ți o copie a manuscrisului…

El ridică din umeri și oftă.

— Îți faci gânduri negre degeaba, știi… Oamenii bănuiesc deja că totul e inventat. Nu citesc asemenea istorii pentru prima oară.

Ea ridică o sprânceană.

— Așa crezi… Scuză-mă, dar nu sunt de aceeași părere. Și nu țin să mă expun nici celui mai mic risc. Câțiva gură-cască începuseră să încetinească pasul în jurul lor. Unii le murmurară numele. Îi recunoșteau…

— Să nu mai stăm aici, i-a zis el. Hai… Nu te țin mai mult de două minute.

Îl urmă resemnată în salonul de ceai cel mai apropiat, unde el a comandat cafele fără măcar să o întrebe.

„Drăguțul de Parker… Nu s-a schimbat nici un pic…”

— Vanessa, cartea aceea îmi asigură o retragere confortabilă, înțelegi? Nu voi putea juca base-ball până la șaizeci de ani. În câțiva ani, voi fi un om terminat. Trebuie să-mi asigur spatele…

Vanessa ridică ochii spre cer. Parker dusese întotdeauna un mod de viață demn de un șeic arab. Sărăcia nu era o chestiune imediată.

— Aș putea să te plasez la Armata Salvării, dacă vrei. Ți-aș putea rezerva un loc acolo.

El se ridică în picioare, profund ofensat.

— Pe cuvânt. Vanessa, mă decepționezi. Nu mi-aș fi putut imagina să devii atât de acră.

Cafelele ajunseseră pe masă. Privirea lui Parker se ațintise mașinal pe șoldurile unduitoare ale chelneriței care se îndepărta. Apoi s-a întors spre Vanessa, a tras puternic aer în piept și și-a pus mâinile cu podul palmei în jos pe masă, cu degetele îndepărtate.

— Vanessa… Știu că divorțul ăsta a fost o încercare dificilă pentru tine. Însă acum ai o viață independentă și un serviciu interesant. Nu are nici un rost să mă torturezi astfel.

— Să te torturez?

— Da. Recunoaște că ai tu ceva în cap… Dacă totuși vrei bani…

A simțit că se îngălbenește. Dacă n-ar fi avut oroare de scandal, i-ar fi aruncat cu plăcere cafeaua fiartă în față.

— Nu aștept nimic de la tine, Parker. Absolut nimic. N-am nevoie de blănurile tale, nici de mașinile tale sport… Păstrează-ți banii murdari pentru „logodnica” ta… În ceea ce mă privește, tot ce-ți cer este să-mi ștergi numele din cartea aceea. Cel puțin în măsura în care e asociat cu o serie de minciuni murdare!

— Bine, de acord… am derapat puțin. Totuși n-o să-mi reproșezi că n-am imaginație.

— Dacă era vorba de scrierea unui roman, nu s-ar fi pus problema.

Ea clătină din cap exasperată. Conversația se desfășura așa cum prevăzuse.

— Pe drept cuvânt, nu știu de ce am acceptat să vin aici cu tine… i-a spus ea ridicându-se. În orice caz, trebuie să plec. sunt așteptată.

Din fericire, el renunță de data asta să o urmeze.

— O întâlnire amoroasă? a întrebat-o el cu o ciudă vogă.

— Foarte amoroasă.

 

Rodney, vărul ei, o aștepta, după cum conveniseră, lângă fântâna de lângă centrul comercial. Cum o văzu, se îndreptă spre ea.

— Mmm… Nu lași impresia a fi în bună dispoziție… Probleme?

Ea i-a întins obrazul pe care el îl sărută.

— Tocmai am discutat cu Parker. Înțelegi ce vreau să spun?

— Da… Înțeleg.

Rodney era singurul membru al familiei ei în Seattle. Îl adora. Cu părul negru, cârlionțat și ochii la fel de negri, cu tenul palid. Rodney avea frumusețea unui tânăr zeu grec. Mai mic cu cinci ani decât ea, avea în plus o prospețime și o drăgălășenie care deseori o reconfortaseră în momente dificile.

— Să vorbim despre apartament, va fi mai vesel, i-a spus ea.

El a luat-o de braț râzând și a condus-o spre restaurantul lui preferat, unul tailandez unde se mâncau fileuri mici de carne crudă cu sos marinat asezonat cu condimente și ardei roșu.

— Deci, e liber?

— Exact. Locatarul meu a plecat săptămâna trecută.

— Fantastic.

— Nu e mare, să știi. O cameră, o chiuveta, un duș… Și chiar deasupra garajului.

— E mai bine decât deasupra unei întreprinderi de pompe funebre… Nu mai suport să văd toți acei oameni care intră în magazin cu o mină de înmormântare.

— E cazul să-ți spun… Mai trebuie să mai ai puțină răbdare. Aș vrea să zugrăvesc înainte de a te muta.

Fața lui Rodney se lumină. De doi ani, urma cursurile unei școli de chiropraxie[1] și îți plătea studiile practicând diverse îndeletniciri: curier, spălător de vase la restaurant sau rândaș. Și curajul făcea în mod hotărât parte din numeroasele lui calități.

— Mă voi ocupa.

 

Se făcuse târziu când Vanessa împinse ușa marii case coloniale din Queen Ann Hill. Își scoase pantofii, aprinzând lumina și traversând salonul cu corespondența în mână. Butonul automatului el telefonic clipea. Primul mesaj era din partea patronului ei, Paul Harmon: „Janet și cu mine am fi bucuroși să te invităm la masă vinerea viitoare la DeAngelo. Vino singură”.

O invitație pe care a primit-o cu o plăcere temperată. Cei doi Harmon, un cuplu cu totul încântător de altfel, aveau obiceiul regretabil de a o prezenta cu orice preț cunoștințelor lor masculine celibatare. Nici de această dată nu vor face, fără îndoială, excepție de la regulă.

A ascultat distrată celelalte comunicări, ambele de la Parker. Însă mintea ei rămânea preocupată. DeAngelo… Unde mai auzise deja acest nume? Abia când și-a preparat ceaiul de tei și mentă pentru seară și-a amintit. Nick DeAngelo!… Un vechi jucător de fotbal, a cărui reputație în privința femeilor nu era de invidiat pe lângă cea a lui Parker… Și cel mai bun prieten al lui Paul…

Vanessa își consultă ceasul. Ora nouă și jumătate. Mai avea timp să-i telefoneze lui Paul Harmon. I-a răspuns Janet, soția lui.

— Janet? Bună seara… Tocmai am primit mesajul vostru… Aveți intenția să mă aruncați în brațele lui Don Juan? a întrebat ea fără vreun preambul.

Janet a izbucnit în râs.

— Presupun că vrei să vorbești de Nick?

— Văd că ne înțelegem.

— Bun, mărturisise… Voiam să ți-l prezentăm. E un băiat adorabil, Vanessa. Nu-i vei rezista.

— E exact ce mi-ați zis și ultima dată de acel obsedat sexual care era cât pe ce să mă înghesuie într-un automat pentru timbre… Nu, pe cuvânt, Janet, nu cred că e o idee bună.

— Oricum, nu e un alt Parker, dacă asta te preocupă.

Vanessa avusese ocazia în mai multe rânduri să-și dea seama de inițiativa Janetei.

— Ar fi nejust să-l plasăm pe Nick în aceeași categorie. Dă-i cel puțin o șansă…

Vanessa oftă. De la căsătoria ei dezastruoasă cu Parker avea o suspiciune instinctivă față de bărbați. Însă, pe de altă parte, nu putea nici să se izoleze în casă și să închidă ușa oricărei ocazii de a întâlni figuri noi.

— Ne-am înțeles… Dar dacă acest De Angelo nu știe să se poarte, vă radiez definitiv, pe tine și pe Paul, de pe lista mea de felicitări.

— Oh, oh… Am impresia că confruntarea cu Parker nu s-a desfășurat prea bine, nu?…

— Vrea să publice cartea și nu știu cum să-l împiedic. Își dă seama că, în ciuda amenințărilor mele, nu am de fapt posibilitățile financiare de a-l urmări în justiție.

— E odios.

— Pot să mă reciclez rapid pentru altă meserie dacă apare acea porcărie. Nu voi mai fi luată în serios în jurnalistică.

Janet a reflectat un moment. Apoi:

— Ascultă… Ești obosită, Vanessa. Fă o baie, pune un disc de muzică clasică și culcă-te. Mâine dimineață vei vedea lucrurile mai limpede.

Cu excepția discului, Vanessa i-a urmat sfaturile. Și după o jumătate de oră, se scufunda într-un somn agitat din care a ieșit a doua zi de dimineață, într-o dispoziție foarte proastă.

 

Mel Potter, un alt animator al emisiunii, a arborat o mină îngrijorată când a văzut-o sosind la studio. La patruzeci și cinci de ani, Mel avea o aptitudine înnăscută de a vinde orice oricui, ceea ce îi crea o popularitate inegalabilă în branșă. Colecționa soție după soție și numărul de pensii alimentare plătite fostelor sale neveste ar fi fost demn să figureze în cartea recordurilor.

— Ce-i cu tine, Vanessa? Ai o față de dos de plapumă în dimineața asta… constată el pe tonul patern pe care-l folosea cu ea.

Ea se lăsă să cadă într-un fotoliu, în timp ce Margie, machioarea, își deschidea cutia cu farduri.

— Mulțumesc de compliment, Mel. Face întotdeauna plăcere.

Cu brațele încrucișate, el se așeză pe masă cu fața la ea.

— Am citit în ziar că fostul tău soț e în oraș… Participă, se pare, la o întâlnire cu foștii colegi de școală. Crezi că ai putea să-l convingi să treacă pe aici înainte de a pleca. Lotul de bastoane și mingi s-ar vinde ca pâinea caldă dacă ar veni chiar el să le prezinte.

— Da… Ei bine, sunt dezolată, Mel… Va trebui să te mulțumești cu propriul tău talent. Parker și cu mine nu suntem în termeni prea buni…

Semnalul roșu de deasupra ușii începu să clipească. Emisiunea debuta în cinci mi-nute. Vanessa își alungă orice preocupare și se concentră exclusiv asupra acestei ore pe care urma să o petreacă în direct cu telespectatorii.

Pe platou a simțit că renaște. Timp de șaizeci de minute devenea Vanessa Lawrence, prezentatoarea lui Midas Network. Și nimic altceva.