AnnaE
#0

Idila in munti de Nicola Andrews

Capitolul 1

Fusese o seară de joi foarte ocupată. De obicei, joia era cea mai liniştită zi din săptămână, dar începutul vacanţei de Paste şi sosirea bruscă a primăverii dublase traficul rutier în Londra şi, cum se întâmpla de fiecare dată, şi numărul de accidente de circulaţie. În această seară, operaţiile începuseră de la ora zece. Era deja trei fără douăzeci când cele cinci operaţii programate pentru această seară luară sfârşit, iar sala de operaţii fu curăţată şi pregătită pentru intervenţiile de urgenţă, pe care nimeni nu le dorea.

Asistenta de la ortopedie ieşi din camera de gardă chiar în clipa în care stingeam luminile din sala de operaţii.

— Ce mai avem de făcut, soră Wade? mă întrebă ea.

— Numai un ultim tur de verificare, răspunsei, încercând să-mi ascund un căscat. Asta în cazul în care nu apare ceva nou...

— Sper că nu, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ea. Doctorii mai au de făcut vizita de noapte. Mi s-a părut mie, sau i-am auzit trecând când mă schimbam?

— Da, domnul Dawkins – medicul şef ortoped – m-a rugat să-ţi spun noapte bună.

Făcu o grimasă.

— E păcat că bunele maniere ale domnului Dawkins nu sunt la fel de bune ca talentul lui de chirurg, dar cred că nu putem avea prea multe pretenţii. Mă duc în birou să scriu raportul, iar după aceea sper că putem să ne ducem amândouă la culcare. Pari foarte obosită după acest tur de forţă.

— A fost la fel de dur şi pentru tine.

— Da, dar după zece ani de vechime în această meserie, sunt mai obişnuită.

După plecarea ei, verificai cu multă grijă toate saloanele şi stinsei luminile. Asistenta sefă, cea de la ortopedie, nu avea foarte multe fixaţii, dar era foarte hotărâtă că nimeni n-are voie să adoarmă în vreuna dintre camerele spitalului. Pentru că era o femeie cu suflet mare, toată lumea se străduia să-i facă pe plac. Toată lumea, cu excepţia domnului Dawkins...

Lăsai la urmă cabinetul doctorilor, cu toate că ştiam că aceştia plecaseră de mult. Din obişnuinţă, bătui la uşă înainte de a intra. Era ştiut de toată lumea că în spitalul nostru, St. Martha, dacă o soră medicală intră în cabinetul medicilor în timp ce aceştia sunt înăuntru, riscă nu numai furia asistentei şefe, dar şi să fie obligată să practice altă meserie, cea mai veche din lume. Eram deja la jumătatea camerei, când îl observai pe Joe Fenton, care adormise la birou.

— Hei, Joe! Trezeşte-te!

Părea că avusese ceva de scris şi adormise. Capul lui cu păr blond se sprijinea pe un braţ, şi nu făcu nicio mişcare ca răspuns la strigătul meu.

Luând un prosop, îl muiai în apă rece, apoi îl lovii uşor cu el peste obraz:

— Îmi pare rău, dragul meu, dar nu poţi să dormi aici! Asistenta şefă n-ar fi de acord!

— Dumnezeule! Liz, afurisito! exclamă el, împingându-mă şi scuturându-se ca un căţel. Oh, de ce nu sunt lăsat să mor în pace? Au plecat ceilalţi?

— De secole!

În timp ce se spăla, adunai hârtiile împrăştiate de pe birou.

— Trebuie să pleci şi tu. Sora e în birou să scrie raportul, dar o să facă o crimă dacă se întoarce şi te găseşte aici. Mick Dawkins nu i-a spus noapte bună, aşa cum îi place ei.

— Da, e un cretin care crede că, dacă are talent de chirurg, este un mic Dumnezeu. Dar trebuie să recunosc: se pricepe la mânuirea bisturiului!

— La fel de bine se va pricepe şi asistenta şefă dacă te prinde aici, răspunsei, aruncându-i haina din cuier, strecurându-i hârtiile sub braţ şi împingându-l spre uşă. Hai, mişcă-te!

— Nu încă, mormăi el, oprindu-se în prag şi încheindu-şi haina. Mi-am adus aminte de ce am rămas în urmă. Trebuie să-ţi spun ceva.

— Bine, dar nu poate să mai aştepte?

— Nu, e prea important. N-ai liber în weekendul ăsta?

Aruncai o privire spre ceasul din perete. Cu puţin noroc, mai avea la dispoziţie cinci minute.

— Ba da, de la unu şi jumătate vineri după-amiază până la şapte şi jumătate luni dimineaţă. De ce?

Mă privi cu atenţie, ezitând.

— Îţi aduci aminte că stabilisem să-i duc pe copii la Glasgow, cât timp tata e plecat în Italia în excursie?

— Da, şi?

— Cred că ştii că, în pauza dintre primele două operaţii, JadleyGrey i-a dat un telefon lui Dawkins... Ghici despre ce e vorba? Dragul nostru domn Jadley-Grey vrea să facă o operaţie demonstrativă pentru nişte potenţiali sponsori, tocmai sâmbătă. N-am ce face. Aşa că m-am gândit la tine, Liz. Crezi c-ai putea să-i duci tu?

Mă sprijinii de perete.

— La Glasgow?

— {tiu că-ţi cer un serviciu imens, dar n-am altă soluţie. Tata nu e în niciun caz de acord să plece singuri, chiar dacă sunt sigur că s-ar descurca. Numai că el e tatăl nostru şi trebuie să-l ascultăm.

— Şi acolo, ce trebuie să fac?

— Îi conduci la unchiul Dougal, de la spitalul central din Glasgow, sâmbătă dimineaţa. El nu poate să vină aici să-i ia, pentru că trebuie să participe la o conferinţă mâine seară. El plăteşte biletele pentru ei la ducere şi pentru mine dus-întors, iar tata va plăti biletele lor la întoarcere. Totul e aranjat, sunt făcute şi rezervări pentru tren. Oh, nu! exclamă el, mi-am adus aminte că sâmbătă eşti invitată la o petrece la o prietenă din Sussex!

Nu era genul de bărbat care să se piardă repede cu firea, dar acum era foarte obosit. Părea în pragul lacrimilor.

— Oh, Liz ce mă fac?

— Linişteşte-te, dragule. Dacă tatăl tău e de acord, o să-i duc eu.

— Păi, petrecerea?

— Vor mai fi şi alte petrecerioricum, parcă văd că mi s-a ales deja un partener „minunat”.

— Dar prietena ta?

— O să înţeleagă, are o inimă mare.

— Eşti sigură? mă întrebă el, privindu-mă cu afecţiune. Oh, Liz, aş putea să te sărut!

— Aici în niciun caz, viteazule! Acum fugi, o să-mi dai restul detaliilor mâine.

Îmi trimise o bezea şi dispăru, cu trei minute înainte de apariţia asistentei şefe.

Seara fu liniştită, nu mai apăru nicio urgenţă, aşa că ne duserăm la culcare. Nu avusei timp decât să mă întreb o singură dată dacă n-ar fi cazul să-mi fac un control psihiatric, înainte de a adormi profund.

Acelaşi lucru mă întrebă şi prietena mea dimineaţa următoare, când îi dădui telefon să-i explic.

— Şi ce te priveşte pe tine? E iubitul tău?

— Nu, doar că ţin la el.

— Elizabeth, de ce nu-mi spui adevărul?

— Nu te mint.

Îi povestit că îl cunoşteam pe Joe Fenton de mult timp.

— Mama lui a murit cu două luni înaintea bunicului meu.

Tonul vocii ei se schimbă:

— Oh, da. Înţeleg acum. Continuă.

— N-am cunoscut niciodată restul familiei, pentru că locuiesc în Cornwall. E o diferenţă foarte mare de vârstă între el şi restul fraţilor. Mai are doi fraţi gemeni, fată şi băiat, de doisprezece ani şi încă un frate de paisprezece ani.

— Eşti sigură că nu sunt destul de mari să călătorească singuri?

— Mi-am spus acelaşi lucru şi la fel crede şi Joe. Numai că tatăl lor nu e de acord. Pentru că nu s-a recăsătorit, adăugai gânditoare, probabil că simte că e cazul să-şi facă probleme pentru doi. Cum făcea şi bunicul.

— Dar, Liz, draga mea, el era mult mai bătrân! exclamă ea, apoi schimbă subiectul. În ce parte a Scoţiei?

— Mă întrebi în ce parte a Scoţiei trăieşte unchiul lor? Nu ştiu, undeva în Highlands, în munţi. Dar nu mă interesează, din moment ce nu trebuie să merg decât până la Glasgow.

— Şi unchiul are familie?

— Din câte ştiu eu, nu. E medic specializat în boli tropicale şi a lucrat în Africa până la Crăciunul trecut. Nu sunt sigură ce face acum, Joe nu mi-a spus.

— Ai mai fost în Scoţia, Liz?

— Nu, crezi că o să pot vedea destule din tren?

— Dacă vezi bine în întuneric, râse ea. Distracţie plăcută şi vino să ne vezi cât de repede.

Ţineam foarte mult la prietena mea şi eram bucuroasă că primise vestea atât de bine. Îl pusesem pe Joe pe primul plan dintr-un motiv pe care nu prea puteam să i-l explic, deoarece dintre toţi prietenii mei, era singurul care a înţeles cu adevărat cât de mult m-a afectat moartea bunicului meu. Era şi singurul prieten din St. Martha căruia îi putusem povesti despre moartea părinţilor mei într-un accident aviatic, când aveam abia şapte ani. Eu eram în vizită la bunicul din partea tatălui, văduv şi singura rudă apropiată. Casa lui a devenit a mea până când a murit în somn. Pentru mine fusese mamă, tată şi întreaga lume. Lumea lui Joe s-a clătinat la moartea mamei lui. Am recunoscut unul în celălalt suferinţa ascunsă şi am găsit sprijin în durerea noastră. De atunci, cu toate că ne-am mai făcut şi alţi prieteni, am avut iubiţi, dacă aveam nevoie de sprijin ne duceam unul la altul. Ţineam foarte mult la relaţia noastră şi eram amuzaţi de analizele şi diagnosticele puse de ceilalţi privind sentimentele noastre. Joe spunea că restul cunoştinţelor noastre erau uluite de faptul că rămăsesem atât de buni prieteni, fără să avem o relaţie amoroasă.

— Oare suntem bolnavi, Liz? Sau suntem fosile din epoca victoriană? mă întreba el adeseori, dar nu găsisem încă răspunsul.

Oricum, nici nu ne preocupa prea mult.

Dimineaţa fu atât de ocupată, încât nici nu ne puturăm vedea, dar să stăm de vorbă. La pauza de prânz, în sertarul pentru corespondenţă găsii un plic mare, care conţinea bilete de tren, precum şi un bileţel, scris pe spatele unei fişe medicale:

„Am schimbat rezervările pe numele tău şi am dat telefon acasă. Doamna Evans, menajera tatii, va fi la Euston, plus copiii, la unsprezece noaptea. Unchiul D. E la Spitalul Central Glasgow. Copiii îi cunosc maşina. Sper că nu vor profita de tinepoţi să foloseşti lupta corp la corp, dacă e nevoie. Transmite toate salutările mele unchiului D., iar dacă vrei să-l faci fericit, întreabă-l despre medicina tropicală. Nu vorbeşte prea mult, dar e de treabănu cred c-a mai atins o femeie de ani de zile. Mulţumesc din nou. Cu dragoste, J”.

Pentru că aveam o după-amiază liberă, împinsă de curiozitate, mă dusei la biblioteca Facultăţii de Medicină.

Bibliotecarul fu şocat:

— Doctorul D. R. Grant din Edinburgh, soră? Dacă a publicat ceva despre medicina tropicală? Cred că glumiţi! Lucrările profesorului sunt lucrări de referinţă în acest domeniu, căutate în toate bibliotecile şi librăriile. Stiţi că, începând din toamnă, va fi şef de catedră la secţia „Boli tropicale” de la Oxford? Sau era Cambridge? Profesorul Mullen vorbea despre el zilele trecute.

Îmi cerui scuze pentru ignoranţa mea.

Cu o privire dezaprobatoare, bibliotecarul îmi puse în faţă un număr impresionant de cărţi şi reviste. Până la cinci după-amiază, numele profesorului îmi devenise foarte cunoscut, şi eram pusă în gardă cu privire la obiceiurile proaste ale muştei ţeţe.

În taxi, repetai în gând toate frazele inteligente şi bine documentate pe care voiam să i le spun doctorului.

Taxiul meu opri şi imediat după el opri un altul. Un băiat înalt, foarte blond, sări din el, începând să descarce bagaje. Era fratele lui Joe, nici nu putea fi altfel, iar acest gând mă făcu să zâmbesc. El îmi aruncă o privire aspră, văzându-şi de treabă. O femeie în vârstă, care coborî repede din maşină, veni spre mine.

— Domnişoara Elizabeth Wade? Mi-am dat seama că sunteţi dumneavoastră. Îmi pare foarte bine să vă cunosc. Eu sunt doamna Evans, iar aceştia sunt copiii: Robin, Judy, Johnnie. Dragilor, aceasta este amabila prietenă a fratelui vostru, domnişoara Wade.

Cei trei mă priviră în tăcere.

— Bună, ce faceţi? spusei eu.

Se pare că era secret, pentru că nu primii niciun răspuns.

— Din nefericire, suntem foarte timizi, interveni doamna Evans – cu toate că n-aţi fi crezut, dacă i-aţi fi văzut pe drum. Eu i-am înţeles întotdeauna foarte bine pe tineri, poate pentru că n-am fost binecuvântată cu urmaşi. Dar unii dintre noi sunt destul de dificili, adăugă el, ridicând un deget mustrător spre copii.

N-o prea ascultam, ci îi priveam cu atenţie pe cei trei copii. Robin, băiatul cel mare, era mai înalt decât mine, avea acnee şi o expresie posomorâtă. Dar, pentru că semăna atât de mult cu Joe, eram dispusă să trec acest lucru cu vederea. Judy era la fel de blondă, subţire, mult mai înaltă decât fratele ei geamăn. Avea părul lung, o figură micuţă şi inteligentă. Era foarte palidă, dar nu aveam de unde să ştiu dacă de vină nu e oboseala călătoriei, sau este culoarea ei obişnuită. Abia dacă deschise o dată gura înainte de plecarea trenului.

Johnnie Fenton părea din altă familie. Era un băiat robust, cu păr şaten, ondulat, cu o faţă rotundă şi plină de voioşie, cu ochi mari, aproape negri, mărginiţi de gene lungi şi dese. Avea cei mai largi umeri şi cea mai directă privire pe care le-am întâlnit la un băiat de vârsta lui. Era la fel de tăcut ca fraţii lui, fără să pară posomorât şi, cu toate că-mi dădea impresia că nu i-ar fi păsat dacă aş fi căzut moartă în faţa lui, mă îndoiam c-ar fi participat la crimă.

Începusem să număr deja orele pe care trebuia să le petrec împreună cu ei până la Glasgow cu mult înainte de plecarea trenului. La un moment dat, Robin descoperi că lăsase una dintre valize de cealaltă parte a barierei. Doamna Evans spuse că nu era decât un semn care arăta câtă dreptate avusese tatăl lor, nelăsându-i să plece singuri, în grija lui, ca frate mai mare.

— Dragul de el, micul Robin! exclamă ea. E un tânăr atât de visător, nu-i aşa? Sunt sigură că, până la Glasgow, ar fi pierdut biletele, bagajele şi, până la urmă, pe cei doi gemeni.

„Micul Robin” îi aruncă o privire care spunea c-ar vrea s-o strângă de gât şi dispăru în interiorul trenului, împreună cu cei doi gemeni. Rămăsei la fereastră, în timp ce trenul se punea în mişcare. Deodată, pe peron apăru un bărbat, urmat de un hamal care-i ducea bagajele, alergând amândoi după tren. În ultima clipă, bărbatul se agăţă de uşă şi urcă, iar hamalul îi aruncă bagajele lângă el.

Noul venit îmi zâmbi, străduindu-se să-şi recapete răsuflarea.

— Chiar c-am ajuns în ultima clipă!

— Nu mai contează, aţi ajuns.

— Şi ce e mai important, într-o singură bucată, răspunse el, verificându-şi bagajele. Cred că n-au păţit ceva undiţele. Sper să mă bucur de un pescuit pe cinste. E primul concediu pe care-l iau de ani buni. Sunteţi în vacanţă?

— Nu, am doar un weekend liber.

Îl privii cu atenţie, în timp ce şi el mă cântărea din priviri. În niciun caz nu era genul de privire pe care mi-o aruncaseră fraţii lui Joe.

Părea să aibă în jur de treizeci de ani, era înalt, cu păr de culoarea nisipului, ochi albaştri şi un zâmbet atrăgător, mai degrabă timid.

De noi se apropie un însoţitor, dornic să-l ajute.

— Am urcat unde trebuie? întrebă călătorul, întinzându-i biletul.

— În vagonul următor, domnule MacDonald. O să vă ajut cu bagajele. Doriţi să mă urmaţi?

— Imediat, răspunse americanul, întinzându-mi mâna. Îmi pare bine de cunoştinţă, zâmbi el. Vă urez o călătorie plăcută.

— Mulţumesc, răspunsei, la fel şi dumneavoastră.

Îmi părea rău să-l văd că pleacă, îmi făcuse plăcere să-mi aducă aminte că sunt femeie. Apoi îmi adusei aminte motivul pentru care eram în acest tren. Păcat, oftai.

Însoţitorul ne arătase deja care era cuşeta noastră. Cei doi băieţi aveau un compartiment separat, iar eu împărţeam unul cu Judy. Când ajunsei în patul meu, uşa despărţitoare era închisă.

Mă urcai în pat, întrebându-mă dacă cei trei erau pregătiţi pentru noapte şi dacă n-ar fi cazul să verific.

Auzii în acea clipă vocea lui Judy:

— Da, intraţi! E în patul ei.

Vocea lui Robin părea furioasă:

— De ce naiba trebuie să suportăm şi pacostea asta?

— Putea să fie şi mai rău, interveni Johnnie, nu arată la fel de nesuferită ca monstrul de doamna Evans.

— Da’ de unde, au acelaşi nume, mormăi Judy. Pun pariu că bombăne la fel ca ea, dacă nu-i convine ceva. Toate fac la fel. Cu Joe ar fi fost altfel, el e amuzant. Mi-ar fi plăcut să fi venit el.

— Cred că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să vină, răsună din nou vocea lui Robin. E la fel ca restul, nu face ce promite. Toţi sunt la fel.

Judy începuse să suspine.

— Da, şi ne-a promis că ne va duce la unchiul Douglas...

— Oh, Ju, la naiba! protestă fratele ei mai mare. Ai început deja să suspini! Nu înţeleg de ce fetele trebuie să facă asta?

— Dar nu suspin! răspunse fata cu indignare. Ştii foarte bine că am răcit! Nu puteam să-i spun tatii, ar fi luat-o razna!

Johnnie spuse cu voce voit veselă:

— Unchiul Dougal te va face bine, Ju. Tata spune despre el că e foarte deştept, iar eu cred că e de treabă. Mă aştept să fie minunat în Gairlie. De Crăciun mi-a spus că se bucură foarte mult că şi-a recăpătat casă, după plecarea chiriaşilor, şi vrea să stăm cu el foarte mult. Mi-a mai spus că mama a fost o soră mai mare grozavă şi că i-a părut îngrozitor de rău când a murit.

Tăcerea se lăsă în compartiment, aducându-mi amintiri la care preferam să nu mă gândesc, nici măcar acum, după cincisprezece ani. Cu toate că acum ştiu că sunt şi lucruri mai rele decât să fii orfan de mamă, nici la vârsta lui Robin nu eram capabilă să gândesc aşa.

Coborâi din pat şi bătui la uşă.

— Pot să intru, Judy?

Erau cu toţii în patul lui Judy. Picioarele lungi ale lui Robin se sprijineau de chiuvetă, dar nu făcu nicio mişcare să le ia. Se încruntă la mine.

— Johnie şi cu mine ar fi trebuit să fim deja în pat, dacă asta vrei să spui.

— Nu, răspunsei, sprijinindu-mă de uşă. Nu ştiu la ce oră vă duceţi la culcare de obicei, dar sunteţi destul de mari ca să staţi, cel puţin într-o noapte, până mai târziu, fără să se întâmple nimic grav. Voiam să vă spun noapte bună.

— Noapte bună! răspunseră în cor.

— Mulţumesc, somn uşor şi vouă, zâmbii, aruncând o privire spre ceas. E aproape miezul nopţii. Sper că Joe se duce mai devreme la culcare în această noapte. Stiţi la ce oră s-a culcat ieri?

Nu mă aşteptam să primesc un răspuns la această întrebare, aşa că le povestit ce se întâmplase la spital ziua trecută şi cum primise Joe vestea operaţiei demonstrative.

— E o poveste neplăcută, mai ales că trebuia să fie liber. Numai că nu poate risca, pentru că şefii se vor răzbuna, cel mai probabil când ar trebui să fie avansat.

— Dar e nedrept! exclamă Johnnie.

— Asta spune şi ea, mormăi fratele lui.

— Da, e nedrept, repetai, dar aşa stau lucrurile. Astea fiind spuse, ne vedem mâine dimineaţă. Apropo, mă numesc Elizabeth şi sunt mai mică decât fratele vostru cu un an.

După ce închisei uşa, auzii murmurul lui Johnnie:

— Ce picioare lungi are!

Mă aşezai în pat zâmbind.

A doua zi, când mă dusei s-o văd pe Judy, încă dormea.

— Ajungem în patruzeci de minute la Glagow, Judy. Bună dimineaţa! Ai dormit bine?

Părea îmbujorată şi clipea des.

— Da, mulţumesc, răspunse, întorcându-se cu spatele.

Ezitai, pentru că vocea ei era răguşită.

— Te doare gâtul?

— Nu, mă simt bine.

N-o credeam, dar n-avea niciun rost s-o deranjez cu alte întrebări, aşa că mă îndreptai spre compartimentul băieţilor, să văd dacă s-au trezit. Johnnie venea pe culoar, deja îmbrăcat.

— Robin se îmbracă. Sunt mort de foame! Sper că unchiul Dougal nu va întârzia. Ne-a promis că vom lua micul dejun împreună.

Îi oferii o ciocolată.

— Dacă poţi să mănânci aşa ceva la această oră, chiar te rog!

— Oh, Doamne! Pot să mănânc dulciuri la orice oră. Tu nu poţi?

— Nu, trebuie să am dispoziţia necesară. Numai ideea de a mânca dulciuri înainte de masă mă face să vomit. Ia-o cu încredere. Dă-i şi lui Robin.

— O, Elizabeth, mulţumesc! E foarte frumos din partea ta să ne-o dai nouă pe toată, zâmbi el.

Îmi venea să-l iau în braţe.

— Sper să nu vă strice pofta de mâncare.

— O, nici pomeneală! Nimic nu-mi strică pofta de mâncare!

Robin apăru în cadrul uşii.

— Vino şi adună-ţi lucrurile, Johnnie. Nu vrem să întârziem la întâlnirea cu unchiul Dougal.

Din nefericire, profesorul Grant fu acela care întârzie. Aşteptarăm pe peron, iar copiii mă văzură schimbând saluturi şi fluturări de mâini cu americanul. Judy arăta de parcă ar fi avut şi o durere de cap. În gând, spusei câteva la adresa profesorilor nepunctuali, dar cu voce tare propusei să-l aşteptăm în bufetul gării.

— Dacă vom sta la fereastră, o să-l vedem apărând în timp ce mâncăm.

Robin murmură:

— Nu trebuie să-ţi faci probleme, o să luăm micul dejun cu unchiul.

Numai că aliatul meu era Johnnie.

— Cred că e o idee minunată, Elizabeth. Putem să mâncăm şi acum şi cu unchiul Dougal. Haideţi, ce mai aşteptaţi?

Eram încântată că reuşisem s-o iau pe Judy din frig, dar masa fu destul de posomorâtă. Numai Johnnie mâncă totul cu plăcere şi mă ajută în încercarea de a face conversaţie. Judy abia putea să bea ceaiul. Rămaserăm în bufet cât puturăm de mult, iar apoi ne aşezarăm pe o bancă la soare. Cu toate că în jurul nostru veneau şi plecau multe maşini, cea a profesorului nu se vedea nicăieri.

După o oră, eram în acelaşi loc. Judy devenise cenuşie, în afară de un cerc alb în jurul gurii. Eram de părere că purtarea profesorului era de neiertat.

Robin se întoarse de la un alt tur la biroul de informaţii, clătinând din cap. Judy îşi pusese capul pe umărul meu, acceptând să-i iau pulsul. Mă îngrijora.

Fratele cel mare se aşeză pe bancă.

— Dar dacă unchiul Dougal a uitat de noi?

— N-ar putea să facă una ca asta! protestai. Probabil a dormit mai mult după prelegerea pe care a ţinut-o aseară, iar acum e blocat undeva în trafic. Glasgow e un oraş mare. Îmi vine să-mi dau palme pentru că nu i-am cerut lui Joe numărul de telefon de la hotelul în care stă unchiul vostru. O, sau am putea să dăm un telefon la el acasă, cred că găsim pe cineva care să ne ofere vreo informaţie.

— Dacă e blocat în trafic, n-are niciun rost, suspină Judy. Dacă a avut un accident? Dacă nu poate să ajungă aici mai devreme de câteva ore? Tu va trebui să iei trenul spre Londra, Elizabeth!

— Nu, draga mea, zâmbii, simţind privirile tuturor aţintite asupra mea. Îmi pare rău, dar trebuie să te anunţ că nu scăpaţi de mine până când nu vă predau unchiului vostru. I-am promis lui Joeşi e mai puternic decât mine, n-am curaj să nu mă ţin de promisiune.

Gemenii erau vizibil uşuraţi.

Robin spuse, pe un ton supărat:

— Ştiu că suntem o povară, dar.

Deodată, se întrerupse, sărind de pe bancă, într-un elan de bucurie:

— Maşina unchiului Dougal! strigă el.

— Da, dar nu e el cel care o conduce, murmură Judy.

Băieţii se ridicaseră şi luaseră bagajele, în timp ce o maşină mare, cenuşie, întorcea în faţa noastră. Le lăsară jos, arătând nesiguri.

Mă ridicai.

— Sunteţi siguri că e maşina lui? Bine. Staţi aici, mă duc să văd despre ce e vorba.

Maşina era oprită la celălalt capăt al parcării. Soferul era un tânăr bronzat. Aruncă o privire nesigură de la mine la cei trei copii.

— Domnişoară, îl aşteptaţi cumva pe domnul profesor Grant?

Îi explicai ce se întâmplase. Încă nedumerit, îmi întinse o scrisoare adresată lui Joe.

— Cumnata mea, Mary Cameron, care e menajera domnului profesor, m-a rugat să dau această scrisoare domnului Fenton. Pentru că ajungeam azi la Glasgow, fiind ultima zi de permisie, înainte să mă întorc pe mare, am putut să aduc maşina. Cred că e mai bine să citiţi ce scrie profesorul. Puteţi să conduceţi o maşină, domnişoară Wade?

Cuvintele lui mă luară prin surprindere.

— Aşadar, domnul profesor nu e în Glasgow? N-ar fi trebuit să ţină o prelegere?

— Ba da, dar a fost anulată din cauza căutării.

— Căutare?

— Da, sus pe Ben. S-au rătăcit doi tineri pe culmea nordică, adăugă el, de parcă asta ar fi clarificat totul.

— Sus pe Vrei să spui pe munte? înţelesei în sfârşit.

El dădu din cap, făcând o plecăciune.

— Chiar aşa, pe Ben Gairlie. Sunt rătăciţi de două zile, iar ceaţa groasă îngreunează căutarea.

— Probabil.

Respirai adânc şi deschisei scrisoarea.

Fusese scrisă de profesorul Grant înainte de plecarea de acasă, ieri dimineaţă. Explica în câteva rânduri că n-avusese timp să dea telefon la Londra să anunţe, dar că spera că va ajunge acasă în timp util.

„Evident, dacă ai această scrisoare în faţa ochilor, înseamnă că n-am reuşit să ajung. În acest caz, vrei să-i aduci tu pe copii la Gairlie? O s-o rog pe Mary Cameron să-ţi rezerve un bilet pentru

Londra de la Inverness, pentru duminică. Vino pe drumul principal, are suficiente indicatoare de circulaţie. Găseşti hărţi în maşină. Drumul are cam o sută patruzeci de mile. Nu te grăbi, poţi ajunge la orice oră, nu deranjezi. Îmi pare foarte rău că trebuie să te rog să faci asta, dar n-am altă soluţie”.

Citii scrisoarea de două ori, apoi aruncai o privire spre banca pe care stăteau cei trei copii. Erau foarte atenţi şi răbdători, ceea ce era ciudat. Îşi dăduseră seama că era ceva în neregulă, iar nişte copii mai siguri pe ei ne-ar fi copleşit pe amândoi cu o mulţime de întrebări. Numai că ei aşteptau în linişte. Copiii care se simt în siguranţă nu cred niciodată că li se poate întâmpla ceva rău. Ei ştiau că, dacă s-a întâmplat ceva rău o dată, se poate întâmpla şi-a doua oară. Sentimentul acesta îmi era foarte cunoscut.

Privii din nou scrisoarea.

— Profesorul Grant spune că până la Gairlie sunt o sută patruzeci de mile.

— Aşa e.

Aruncai o privire de profesionist spre Judy. Speram că n-are nimic prea grav, dar dacă are ceva infecţios, niciun spital nu va vrea s-o primească. Dacă n-avea decât o mică răceală, nici atât. Orice medic ar fi dat acelaşi sfat: „În pat şi ţinută sub observaţie”.

Aveam permis de conducere şi mă pricepeam să urmez o hartă. N-aveam pe nimeni acasă, care să-şi facă probleme dacă întârziam. Îmi era clar că n-am ce face, aşa că-l întrebai pe domnul Cameron dacă poate să-mi arate cel mai potrivit drum pentru a ieşi din Glasgow. 

 

Attachments
Idila in munti de Nicola Andrews.docx 174.74 Kb . 1090 Views