PROLOG

De unde începe, de fapt, o poveste? În viaţă există rareori începuturi clare, acele momente despre care să putem spune, privind în urmă, că atunci a început totul. Totuşi există momente în care destinul intersectează vieţile noastre de zi cu zi, punând în mişcare o serie de evenimente al căror rezultat nu l-ar fi putut prevedea niciodată.

E aproape ora două dimineaţa şi sunt încă treaz. Înainte de asta m-am zvârcolit în pat timp de aproape o oră încercând să adorm dar, în cele din urmă, am renunţat. Acum stau la biroul meu, cu stiloul în mână, meditând la propria mea întâlnire cu destinul. Nu e ceva neobişnuit pentru mine. Pare singurul lucru la care mă pot gândi în ultima vreme.

În afară de tic-tacul neobosit al ceasului, care stă pe un raft al bibliotecii, în casă e linişte. Soţia mea doarme la etaj şi, cum stau aşa holbându-mă la caietul galben din faţa mea, îmi dau seama că nu ştiu de unde să încep. Nu pentru că n-aş fi sigur de povestea mea, ci, în primul rând, pentru că nu sunt sigur de ce mă simt obligat s-o spun. Ce câştigi dacă dezgropi trecutul? În definitiv, întâmplările pe care o să vi le povestesc s-au petrecut în urmă cu treisprezece ani, dar cred că se poate spune că au început cu alţi doi ani mai devreme. Cum stau aşa, ştiu că trebuie să încerc s-o spun, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a o da, în sfârşit, uitării.

Amintirile mele legate de acea perioadă îmi sunt împrospătate de câteva lucruri: un jurnal pe care îl ţin de când eram copil, un dosar cu articole îngălbenite din ziare, propriile mele cercetări şi, bineînţeles, informaţiile publice. Apoi mai e şi faptul că, în mintea mea, am retrăit evenimentele acestei poveşti de sute de ori… Îmi sunt fixate în memorie. Dar, alcătuită doar din aceste lucruri, povestea ar fi incompletă. Au fost implicate şi alte persoane şi, cu toate că am fost martor la unele evenimente, nu am fost de faţă la toate. Îmi dau seama că este imposibil să recreezi fiecare sentiment şi fiecare gând din viaţa unei persoane, dar, c-o fi bine sau rău, asta am să încerc să fac.

 

Mai presus de orice, aceasta este o poveste de dragoste şi, ca multe alte poveşti de dragoste, povestea de dragoste a lui Miles Ryan şi a lui Sarah Andrews îşi are rădăcinile într-o tragedie. În acelaşi timp este şi o poveste despre iertare şi, după ce o veţi termina, sper că o să înţelegeţi ce provocări au avut de înfruntat Miles Ryan şi Sarah Andrew. Sper că o să înţelegeţi şi deciziile, fie ele bune sau rele, pe care le-am luat, la fel cum sper că, până la urmă, mă veţi înţelege şi pe mine.

Dar daţi-mi voie să fiu limpede: aceasta nu este doar povestea lui Sarah Andrews şi a lui Miles Ryan. Dacă povestea aceasta are un început, ea are legătură cu Missy Ryan, iubita din liceu a unui ajutor de şerif dintr-un oraş din Sud.

Missy Ryan, la fel ca soţul ei, Miles, a crescut în New Bern. După cum se spune, era bună şi frumoasă, iar Miles a iubit-o din adolescenţă. Avea părul castaniu-închis şi ochii şi mai închişi la culoare, şi mi s-a spus că vorbea cu un accent care îi făcea pe bărbaţii din alte zone ale ţării să li se înmoaie genunchii. Râdea cu uşurinţă, asculta cu interes şi deseori atingea braţul persoanei cu care se întâmpla să stea de vorbă, invitând-o parcă să facă parte din lumea ei. Ca cele mai multe femei din sud avea o voinţă mai puternică decât s-ar fi putut observa la prima vedere. Ea, nu Miles, conducea casa; de regulă, prietenii lui Miles erau soţii prietenelor lui Missy, şi viaţa lor se concentra în jurul familiei lor.

În liceu Missy fusese şefa galeriei sportive. În anul al doilea ea era nu numai drăguţă, dar şi populară, îl ştia pe Miles Ryan, deşi el era cu un an mai mare decât ea şi nu aveau ore împreună. Asta n-a contat. Prietenii le-au făcut cunoştinţă şi ei au început să se întâlnească în timpul pauzelor de masă sau să stea de vorbă după meciurile de fotbal. Când se întorceau odată acasă, într-un sfârşit de săptămână, au stabilit să se ducă împreună la o petrecere. În curând deveniseră de nedespărţit şi, câteva luni mai târziu, când el o invită la balul de absolvire, erau deja îndrăgostiţi.

Ştiu că sunt unii care iau în derâdere ideea că poate exista o dragoste adevărată la o vârstă atât de fragedă. Totuşi în cazul lui Miles şi Missy ea a existat şi uneori a fost mai puternică decât dragostea trăită la maturitate, pentru că nu a fost domolită de greutăţile vieţii. Au continuat să se întâlnească până a terminat Miles liceul şi şi-au rămas credincioşi şi după ce el a plecat la facultate la Universitatea de Stat din Carolina de Nord, iar Missy se pregătea de absolvire. S-a dus după el la USCN în anul următor şi, când el a cerut-o în căsătorie, la cină, cu trei ani mai târziu, ea a plâns şi a spus da şi şi-a petrecut următoarea oră la telefon, sunându-şi familia să le împărtăşească vestea cea bună, în timp ce Miles a rămas să-şi mănânce restul mesei singur. Miles a stat la Raleigh până şi-a luat şi Missy licenţa, iar nunta lor, în New Bern, a umplut biserica.

Missy s-a angajat ca funcţionar de împrumuturi la Banca Wachovia, iar Miles şi-a început pregătirea ca să devină ajutor de şerif. Ea era însărcinată în luna a doua când a început Miles să lucreze pentru comitatul Craven, patrulând străzile oraşului care fusese întotdeauna căminul lor. Ca multe alte cupluri tinere şi-au cumpărat prima casă, iar când s-a născut fiul lor, Jonah, în ianuarie 1981, Missy i-a aruncat o privire bebeluşului înfofolit în scutece şi a ştiut pe dată că maternitatea era cel mai bun lucru care i se întâmplase în viaţă. Deşi Jonah n-a dormit noaptea până la vârsta de şase luni şi au fost momente când îi venea şi ei să ţipe la el cum ţipa el la ea, Missy îl iubea mai mult decât şi-ar fi imaginat vreodată că este posibil.

Era o mamă minunată. Şi-a lăsat serviciul ca să stea tot timpul acasă cu Jonah, îi citea poveşti, se juca cu el şi-l ducea în locurile de joacă unde se întâlnea cu alţi copii. Ar fi putut petrece ore întregi numai uitându-se la el. Înainte ca el să împlinească cinci ani, Missy şi-a dat seama că îşi mai dorea un copil, aşa că ea şi Miles au încercat din nou. Cei şapte ani de când erau căsătoriţi fuseseră pentru amândoi cei mai fericiţi din vieţile lor.

Dar în august 1986, când avea douăzeci şi nouă de ani, Missy Ryan a fost ucisă.

Moartea ei a umbrit lumina din ochii lui Jonah şi l-a obsedat pe Miles vreme de doi ani. A pregătit drumul pentru tot ce a urmat.

Aşa că, după cum am spus, asta este povestea lui Missy, la fel cum este povestea lui Miles şi a lui Sarah. Este şi povestea mea.

Şi eu am jucat un rol în tot ceea ce s-a întâmplat.

CAPITOLUL 1

În dimineaţa zilei de 29 august 1988, la doi ani şi ceva de la moartea soţiei sale, Miles Ryan stătea pe veranda din spatele casei sale, fumând o ţigară şi privind soarele care răsărea încet, schimbând culoarea cerului pe neaşteptate din cenuşiu-închis în portocaliu. În faţa lui se întindea râul Trent, cu undele sale sălcii ascunse de chiparoşii care creşteau în pâlcuri pe malul apei.

Fumul de la ţigara lui Miles se încolăcea în sus, iar el simţea umezeala ridicându-se, îngroşând aerul. Cu timpul, păsările îşi începură cântările de dimineaţă şi trilurile lor umplură aerul. Pe râu trecu o mică barcă de pescuit, pescarul făcu cu mâna, iar Miles îi răspunse cu o uşoară înclinare a capului. Mai mult de-atât nu putea face.

Simţea nevoia unei cafele. Puţină zeamă neagră şi o să se simtă destul de pregătit să înfrunte ziua – să-l trimită pe Jonah la şcoală, să-i ţină în frâu pe localnicii care încălcau legea, să pună anunţuri de evacuare prin tot comitatul şi, totodată, să se ocupe de orice ar mai fi intervenit pe neaşteptate, cum ar fi să o întâlnească pe învăţătoarea lui Jonah mai târziu în cursul după-amiezei. Şi ăsta era doar începutul. S-ar putea zice că serile erau şi mai aglomerate. Sunt întotdeauna atâtea de făcut, numai pentru ca gospodăria să funcţioneze normal: facturi de plătit, cumpărături, curăţenie, diverse reparaţii prin casă. Chiar şi în acele clipe rare când Miles se trezea că are puţin timp liber la dispoziţie, simţea că trebuie să profite de el imediat, ca să nu piardă ocazia. Repede, găseşte ceva de citit! Grăbeşte-te, ai numai câteva minute să te odihneşti! Închide ochii, în curând n-o să mai ai timp! Era destul ca să epuizeze pe oricine, dar ce putea să facă?

Chiar avea nevoie de cafea. Nicotina nu-şi mai făcea efectul şi se gândi să arunce ţigările, dar, de fapt, nu conta dacă le arunca sau nu. În mintea lui, nu era cu adevărat fumător. Sigur, aprindea câteva ţigări de-a lungul zilei, dar asta nu se putea numi fumat. Nu era acelaşi lucru cu a termina un pachet pe zi şi nici nu făcuse asta toată viaţa; se apucase după ce a murit Missy şi se putea lăsa oricând ar fi vrut. Dar de ce s-ar fi sinchisit? La naiba, plămânii lui erau într-o formă bună – chiar săptămâna trecută trebuise să fugă după un hoţ de magazine şi nu avusese nicio problemă să-l prindă pe puşti. Un fumător n-ar fi putut face asta.

Şi iarăşi, nu fusese la fel de uşor ca atunci când avea douăzeci şi doi de ani. Dar asta fusese cu zece ani în urmă şi chiar dacă avea vârsta de treizeci şi doi de ani nu însemna că o să înceapă să-şi caute un azil. Îmbătrânea. Şi o şi simţea – era o vreme, la facultate, când el şi prietenii lui îşi începeau serile la unsprezece. Şi rămâneau în oraş tot restul nopţii. În ultimii câţiva ani, cu excepţia nopţilor în care era de serviciu, unsprezece însemna târziu şi, chiar dacă nu reuşea să adoarmă, se ducea, oricum, la culcare. Nu vedea niciun motiv destul de puternic care să-l facă să-şi dorească să rămână treaz. Epuizarea devenise o prezenţă permanentă în viaţa lui. Chiar şi în nopţile în care Jonah nu avea coşmaruri – cum se întâmpla din timp în timp de când murise Missy – Miles tot se trezea simţindu-se… obosit. Buimac. Lent, ca şi cum s-ar fi mişcat sub apă. De cele mai multe ori atribuia starea asta vieţii agitate pe care o ducea; dar uneori se întreba dacă nu era vorba de ceva mai grav cu el. Citise odată că unul dintre simptomele critice ale depresiei era „letargia inexplicabilă, fără motiv sau cauză”. Bineînţeles, în cazul lui exista o cauză…

De ce avea cu adevărat nevoie era o perioadă liniştită într-o căsuţă pe plajă, la Key West, un loc unde să poată pescui calcan sau pur şi simplu să se odihnească într-un hamac, legănându-se uşor în timp ce ar fi băut o bere rece, fără să aibă în faţă o decizie mai importantă decât dacă să-şi pună sau nu sandalele când se ducea să se plimbe pe plajă cu o femeie drăguţă alături.

Şi asta era o parte a problemei. Singurătatea. Se săturase să fie singur, să se trezească într-un pat pustiu, cu toate că sentimentul încă îl surprindea. Nu se simţise aşa până de curând. În primul an după moartea lui Missy, Miles nu putea nici măcar să-şi imagineze că ar mai putea iubi din nou o altă femeie. Niciodată. Era ca şi cum nevoia unei prezenţe feminine nici n-ar fi existat, ca şi cum dorinţa şi senzualitatea şi dragostea nu erau mai mult decât nişte posibilităţi teoretice care nu aveau nicio legătură cu lumea reală. Chiar şi după ce reuşise să-şi exteriorizeze şocul şi jalea atât cât să plângă în fiecare noapte, simţea doar că în viaţa lui ceva era anapoda – ca şi cum ar fi luat-o razna din când în când, dar şi-ar fi revenit imediat şi nu avea niciun motiv să se ambaleze prea mult.

Cele mai multe lucruri, în fond, nu se schimbaseră după înmormântare. Facturile au continuat să sosească, Jonah trebuia să mănânce, iarba trebuia tunsă. Şi avea în continuare un serviciu. Odată, după prea multe beri, Charlie, cel mai bun prieten şi şeful lui, îl întrebase cum era să-ţi moară nevasta, iar Miles îi răspunsese că era ca şi cum Missy n-ar fi murit cu-adevărat. Era mai mult ca şi cum ea ar fi plecat într-o excursie de sfârşit de săptămână cu o prietenă şi i l-ar fi lăsat în grijă pe Jonah cât era plecată.

Timpul trecuse şi, în cele din urmă, la fel trecuse şi amorţeala cu care se obişnuise. În locul ei se instală realitatea. Oricât încerca Miles să-şi vadă mai departe de viaţă, încă se trezea că gândurile i se îndreaptă spre Missy. I se părea că toate îi amintesc de ea. În special Jonah, care, pe măsură ce creştea, semăna tot mai mult cu ea. Uneori, când Miles stătea în uşă, după ce-l învelise pe Jonah, îşi vedea soţia în trăsăturile mici de pe chipul fiului său. Şi trebuia să iasă repede, înainte ca Jonah să-i vadă lacrimile. Dar imaginea îi stăruia în minte ore întregi; îi plăcuse cum arăta Missy când dormea, cu părul lung şi castaniu împrăştiat pe pernă, întotdeauna cu un braţ deasupra capului, cu buzele uşor întredeschise, uşoara ridicare şi coborâre a pieptului ei când respira. Şi mirosul ei – asta era ceva ce Miles n-o să uite niciodată. În prima dimineaţă de Crăciun după moartea ei, în timp ce stătea în biserică, simţise o undă din parfumul pe care-l folosise şi Missy şi se agăţase de durerea pe care aceasta i-o provocase multă vreme după ce slujba luase sfârşit, cum se agaţă un om pe cale să se înece de colacul de salvare.

Se agăţa şi de alte lucruri. Imediat după ce se căsătoriseră, el şi Missy obişnuiau să ia prânzul la Fred şi Clara, un restaurant mic din capătul străzii unde se afla banca la care lucra ea. Era izolat, liniştit, şi atmosfera lui tihnită îi făcea cumva pe amândoi să se simtă ca şi cum nimic n-avea să se schimbe vreodată între ei. Nu s-au dus pe acolo prea des după ce se născuse Jonah, dar Miles a început din nou să se ducă după ce s-a prăpădit ea, ca şi cum ar fi sperat să găsească o rămăşiţă a simţămintelor de-atunci dăinuind în pereţii lambrisaţi. Acasă, la fel, îşi organiza viaţa potrivit lucrurilor pe care le făcea ea. De vreme ce Missy se dusese la băcănie joia după-amiază, tot atunci se ducea şi Miles. Pentru că lui Missy îi plăcea să cultive roşii lângă casă, le cultiva şi Miles. Missy considerase că Lysol este cel mai bun detergent universal pentru bucătărie, aşa că Miles nu a văzut vreun motiv să folosească altceva. Missy era întotdeauna prezentă în tot ce făcea el.

Dar, la un moment dat, primăvara trecută, sentimentul ăsta a început să se schimbe. S-a întâmplat fără niciun avertisment şi Miles l-a sesizat de îndată ce a apărut. În timp ce mergea cu maşina prin centrul oraşului, se trezi că priveşte fix o tânără pereche care se plimba ţinându-se de mână pe trotuar. Şi, pentru o clipă numai, Miles se imagină în locul bărbatului, îşi imagină că femeia ar fi cu el. Sau dacă nu ea, atunci cineva… cineva care să-l iubească, nu numai pe el, ci şi pe Jonah. Cineva care să-l facă să râdă, cineva cu care să împartă o sticlă de vin la o cină tihnită, cineva pe care s-o ţină în braţe şi s-o mângâie, şi căreia să-i şoptească încet după ce se stingeau luminile. Cineva ca Missy, se gândi el şi imaginea ei stârni imediat sentimente de vinovăţie şi trădare, îndeajuns de copleşitoare pentru el ca să-şi alunge imediat din minte perechea cea tânără.

Sau aşa îşi închipui el.

Mai târziu, în seara aceea, imediat după ce se strecură în pat, se trezi că se gândeşte din nou la ei. Şi, cu toate că sentimentele de vinovăţie şi trădare erau încă prezente, nu mai erau la fel de puternice cum fuseseră mai devreme. Şi în clipa aceea Miles îşi dădu seama că a făcut primul pas, chiar dacă unul mic, către împăcarea cu pierderea sa.

Începu să-şi justifice această nouă realitate, spunându-şi că acum era văduv, că era normal să aibă sentimentele astea şi că ştia că nimeni nu l-ar dezaproba. Nimeni nu se aştepta ca el să-şi trăiască restul vieţii singur; în ultimele câteva luni, prietenii se oferiseră chiar să-i aranjeze nişte întâlniri. Pe lângă asta, ştia că şi Missy ar fi vrut ca el să se căsătorească din nou. Îi spusese aşa ceva de mai multe ori – la fel ca cele mai multe cupluri, jucaseră şi ei jocul „ce-ar fi dacă”, cu toate că niciunul dintre ei nu se gândise vreodată că li se va întâmpla ceva îngrozitor, amândoi fuseseră de acord că n-ar fi corect ca Jonah să crească cu un singur părinte. Că n-ar fi corect nici pentru soţul care avea să supravieţuiască. Totuşi, i se păru puţin cam prea devreme.

Pe măsură ce trecea vara, gândul de a-şi găsi pe cineva începu să se ivească tot mai des şi cu mai mare intensitate. Missy era încă acolo, Missy o să fie întotdeauna acolo… şi totuşi Miles începu să se gândească mai serios să-şi găsească pe cineva cu care să-şi împartă viaţa. Seara, târziu, în timp ce-l mângâia pe Jonah în balansoarul de pe veranda din spate – ăsta era singurul lucru care părea să-l ajute împotriva coşmarurilor – gândurile astea păreau mai puternice şi urmau întotdeauna acelaşi tipic. Că probabil ar putea să-şi găsească pe cineva se transforma în probabil ar găsi; în cele din urmă, devenea probabil ar trebui. În această etapă – indiferent cât de mult ar fi vrut să fie altfel – gândurile lui reveneau la probabil n-ar găsi.

Motivul se afla la el în dormitor.

Pe raft, într-un plic umflat, de hârtie de manila, se afla dosarul cu privire la moartea lui Missy, cel pe care-l alcătuise pentru sine însuşi, în lunile care urmaseră înmormântării ei. Îl ţinea acasă ca să nu uite ce se întâmplase, îl ţinea ca să-i aducă aminte de munca pe care încă o avea de făcut.

Îl ţinea ca să-i amintească de eşecul lui.

 

Peste câteva minute, după ce-şi strivi ţigara de balustradă şi intră în casă, Miles îşi turnă cafeaua de care avea nevoie şi traversă holul. Jonah încă dormea când el împinse încet uşa şi aruncă o privire înăuntru. Bun, mai avea puţin timp. Se îndreptă spre baie.

După ce răsuci robinetul, duşul hurui şi şuieră un moment înainte ca apa să înceapă să curgă. Făcu un duş, se bărbieri şi se spălă pe dinţi. Îşi trecu un pieptene prin păr, observând din nou că părea să aibă mai puţin decât avea odată. Îşi îmbrăcă în grabă uniforma de şerif; apoi îşi scoase tocul cu pistolul din dulăpiorul încuiat de deasupra uşii dormitorului şi şi-l luă şi pe acesta. De pe coridor îl auzi pe Jonah foindu-se în camera lui. De data asta Jonah se uită la el cu ochii umflaţi de somn, de îndată ce Miles intră să vadă ce face. Stătea încă în pat, cu părul ciufulit. Nu se trezise decât de câteva minute.

Miles zâmbi.

— Bună dimineaţa, campionule.

Jonah se uită la el din pat, de parcă ar fi fost filmat cu încetinitorul.

— Bună, tati.

— Eşti gata de masă?

Jonah îşi întinse braţele în lături şi mormăi încet:

— Îmi dai clătite?

— Nu vrei mai bine nişte gofre? Suntem în întârziere.

Jonah se aplecă peste marginea patului şi-şi înşfăcă pantalonii. Miles i-i aşezase frumos cu o seară înainte.

— Aşa zici în fiecare dimineaţă.

Miles ridică din umeri.

— Întârzii tu în fiecare dimineaţă.

— Atunci, scoală-mă mai devreme.

— Am o idee mai bună – ce-ar fi să te culci când îţi spun eu?

— Atunci nu mi-e somn. Mi-e somn doar dimineaţa.

— Nimic nou sub soare.

— Hâm?

— Nu contează, îi răspunse Miles. Arătă spre baie. Nu uita să te piepteni după ce te îmbraci.

— Bine, spuse Jonah.

Majoritatea dimineţilor erau la fel. Aruncă nişte aluat de gofre în prăjitor şi-şi mai turnă o ceaşcă de cafea. Până să se îmbrace Jonah şi să vină la bucătărie, gofrele îl aşteptau pe farfurie, cu un pahar cu lapte alături. Miles le unsese deja cu unt, dar lui Jonah îi plăcea să-şi toarne singur siropul. Miles începu să mănânce şi timp de un minut niciunul nu spuse nimic. Jonah încă părea pe jumătate adormit şi, cu toate că Miles dorea să vorbească cu el, dorea şi ca băiatul să fie cât de cât coerent.

După câteva minute de tăcere prietenoasă, Miles îşi drese în sfârşit vocea.

— Ei, şi cum merge şcoala? întrebă el.

Jonah ridică din umeri.

— Bine, cred.

Şi întrebarea asta făcea parte din rutina zilnică. Miles îl întreba întotdeauna cum mergea şcoala; Jonah îi răspundea întotdeauna că mergea bine. Dar mai devreme în dimineaţa aceea, în timp ce-i pregătea ghiozdanul lui Jonah, Miles găsise un bilet de la învăţătoare, prin care ea îl ruga să treacă astăzi pe la şcoală dacă era posibil. Ceva din formularea biletului îi lăsă impresia că era vorba de ceva mai serios decât obişnuita discuţie dintre profesor şi părinte.

— Te descurci la ore?

Jonah ridică din umeri.

— Î-hî.

— Îţi place învăţătoarea?

Jonah dădu din cap printre îmbucături.

— Î-hî, răspunse el din nou.

Miles aşteptă să vadă dacă Jonah mai adaugă ceva, dar nu o făcu. Miles se aplecă puţin în faţă, ca să fie mai aproape.

— Atunci de ce nu mi-ai spus de biletul pe care mi l-a trimis acasă?

— Ce bilet? întrebă Jonah cu inocenţă.

— Biletul din ghiozdanul tău – cel pe care învăţătoarea voia să-l citesc.

Jonah ridică iar din umeri, făcându-i să sară în sus şi-n jos ca gofrele în prăjitor.

— Cred că am uitat, pur şi simplu.

— Cum ai putut să uiţi aşa ceva?

— Nu ştiu.

— Ştii de ce vrea să mă vadă?

— Nu…

Jonah ezită şi Miles ştiu pe dată că nu-i spunea adevărul.

— Fiule, ai necazuri la şcoală?

La asta, Jonah clipi şi-şi ridică privirea. Tatăl lui nu-i spunea „fiule” decât dacă făcea ceva rău.

— Nu, tati. Nu fac niciodată prostii. Pe cuvânt.

— Atunci, despre ce e vorba?

— Nu ştiu.

— Gândeşte-te.

Jonah se foi pe scaun, ştiind că-l adusese pe taică-său la limita răbdării.

— Păi, cred că s-ar putea să am ceva necazuri cu învăţătura.

— Parcă ai zis că şcoala merge bine.

— Şcoala merge bine. Domnişoara Andrews e chiar drăguţă, nu am ce să zic, şi îmi place acolo. Doar că uneori nu înţeleg tot ce se petrece la oră.

— De asta te duci la şcoală. Ca să înveţi.

— Ştiu, răspunse el, dar ea nu e ca doamna Hayes, de anul trecut. Temele pe care ni le dă de făcut sunt grele. Pe unele pur şi simplu nu pot să le fac.

Jonah arăta speriat şi stânjenit în acelaşi timp. Miles se întinse şi puse mâna pe umărul fiului său.

— De ce nu mi-ai spus că ai probleme?

Dură mult timp până ca Jonah să răspundă.

— Pentru că, spuse el în cele din urmă, n-am vrut să te superi pe mine.

 

După micul dejun, Miles se asigură că Jonah este pregătit de plecare, îl ajută să-şi pună ghiozdanul în spate şi-l conduse până la uşa din faţă. De la micul dejun Jonah nu mai spusese mare lucru. Lăsându-se pe vine, Miles îl sărută pe obraz.

— Nu-ţi face griji pentru după-amiază. O să fie bine, da?

— Bine, mormăi Jonah.

— Şi nu uita că te iau eu, aşa că nu te urca în autobuz.

— Bine, spuse el din nou.

— Te iubesc, campionule.

— Şi eu te iubesc, tati.

Miles îşi privi fiul în timp ce se îndrepta spre staţia de autobuz din capătul străzii. Ştia că Missy n-ar fi fost surprinsă cum fusese el de ceea ce se întâmplase în dimineaţa asta. Missy ar fi ştiut deja că Jonah are probleme la şcoală. Missy avusese grijă de lucruri de genul ăsta.

Missy avusese grijă de toate.