Arhipeleagul Gulag de Alexandr Soljenitin volumul 1
1918-1956
ÎNCERCARE DE INVESTIGAŢIE LITERARĂ
Părţile întîi şi a doua
În ANUL o mie nouă sute patruzeci şi nouă, împreună cu nişte prieteni, am găsit în revista „Priroda" („Natura") a Academiei de Ştiinţe o notiţă remarcabilă. Scria acolo cu litere mărunte că pe rîul Kolîma, cu prilejul unor săpături, nu se ştie cum a fost descoperită o lentilă de gheaţă subterană - un vechi torent îngheţat, iar în el - reprezentanţi ai faunei fosile, avînd o vîrstă de cîteva zeci de milenii. Acei peşti ori tritoni s-au păstrat atît de proaspeţi, afirma savantul corespondent, încît participanţii la săpături, după ce au spart gheaţa, i-au mîncat pe loc cu plăcere.
Cititorii nu prea numeroşi ai revistei au fost pesemne destul de uimiţi, aflînd cît de mult timp se poate păstra în gheaţă carnea de peşte, însă puţini dintre ei erau în stare să priceapă tîlcul adevărat al acestei notiţe imprudente.
Noi am priceput numaidecît. Ne-am închipuit cu toată intensitatea această scenă, pînă la cel mai neînsemnat amănunt: cum participanţii spărgeau gheaţa cu o grabă plină de îndîrjire; cum, călcînd în picioare interesele extraordinare ale ihtiologiei şi înghiontindu-se unul pe altul cu coatele, rupeau bucăţi de carne milenară, o tîrau lîngă foc, o dezgheţau şi o înfulecau pînă la saturaţie.
Am priceput pentru că noi înşine ne număram printre acei participanţi, ca membri ai acelui trib puternic al zeki-lor, unic pe pămînt şi singurul în stare să mănînce triton cu plăcere.
Iar Kolîma era cea mai mare şi cea mai celebră insulă, polul ferocităţii acelei uimitoare ţări, numită GULAG, ciopîrţită de geografie într-un arhipelag, dar ferecată de psihologie într-un continent, al acelei ţări aproape invizibile, aproape imperceptibile, locuită de poporul zeki-ior.
Acest arhipelag a sfîrtecat în parcele răzleţe şi a împestriţat o altă ţară, ţara care îl includea, a pătruns adine în oraşele ei, a atîrnat peste străzile ei - şi cu toate acestea unii nu-şi dădeau seama de nimic, foarte mulţi auziseră ceva destul de vag, numai cei care au trecut pe acolo ştiau totul.
Dar, ca şi cum şi-ar fi pierdut graiul în insulele Arhipelagului, ei păstrau tăcerea
O cotitură neaşteptată a istoriei noastre a făcut ca nişte lucruri, extrem de puţine, despre acest Arhipelag să iasă la iveală, însă aceleaşi mîini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: „Nu trebuie !... Nu trebuie să răscolim trecutul!... Celui care va pomeni trecutul - să i se scoată un ochi! Însă proverbul continuă astfel: „Iar celui care îl va uita – să i se scoată amîndoi!"
Trec ani, trec decenii şi şterg irevocabil cicatricele şi rănile trecutului, în această vreme, unele insule s-au cutremurat, au fost inundate, marea polară a uitării clipoceşte deasupra lor. Şi cîndva, în veacul viitor, acest Arhipelag, cu aerul lui, cu osemintele locuitorilor lui, congelate în lentila de gheaţă, se va înfăţişa ca un triton neverosimil.
Eu nu voi cuteza să scriu istoria Arhipelagului: nu mi-a fost cu putinţă să cercetez documentele. O să aibă oare cineva, cîndva, această posibilitate?... Cei care nu doresc să-şi aducă aminte au avut (şi vor avea încă) destul timp să distrugă cu desăvîrşire toate documentele.
Cei unsprezece ani petrecuţi acolo, pe care nu i-am resimţit ca pe o ruşine, nici ca pe un coşmar cumplit, căci aproape îndrăgisem acea lume monstruoasă, şi faptul că acum, printr-o turnură fericită, am devenit procuratorul multor istorisiri şi scrisori ulterioare mă vor ajuta poate să dezgrop cîte ceva din oscioarele şi carnea - de altminteri o carne încă vie, a unui triton, de altminteri, încă viu.
În această carte nu există nici personaje, nici evenimente născocite. Oamenii şi locurile apar cu numele lor adevărate. Dacă apar cu iniţiale, aceasta se întîmplă din considerente personale. Dacă nu apar deloc, este numai pentru că memoria oamenilor nu a reţinut numele — însă totul s-a petrecut întocmai.
Această carte nu ar fi putut să fie scrisă de un singur om. În afară de tot ce am scos din Arhipelag pe pielea mea şi mulţumită memoriei, urechilor şi ochilor mei, materialul pentru carte mi-a fost pus la dispoziţie, sub formă de relatări, amintiri şi scrisori, de [un şir de 227 de nume]
Nu le exprim aici recunoştinţa personală: acesta e monumentul nostru comun şi prietenesc ridicat în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi.
Din această listă aş fi vrut să evidenţiez pe aceia care prin truda lor m-au ajutat să consolidez această lucrare cu referinţe bibliografice extrase din cărţi aflate în fondurile bibliotecilor contemporane sau de mult retrase din circulaţie şi distruse, încît pentru a găsi acei exemplar care s-a păstrat era nevoie de multă stăruinţă; aş fi vrut şi mai mult să evidenţiez pe cei care m-au ajutat să ascund acest manuscris în clipe de restrişte şi apoi să-l multiplic.
Însă n-a sosit încă vremea ca să pot cuteza să le dezvălui numele.
Bătrînul Dmitri Petrovieci Vitkovski, unul dintre surghiuniţii insulelor Solovki (Grup de insule în Marea Albă, la intrarea în estuarul Onega) trebuia să fie redactorul acestei cărţi, însă anii petrecuţi acolo, jumătate de viaţă (memoriile lui din lagăr se intitulează chiar aşa: Jumătate de viaţă), i-au declanşat o paralizie prematură. Pierzîndu-şi darul vorbirii, el a putut să citească doar cîteva capitole definitivate şi să se convingă că totul va fi povestit.
Şi dacă steaua libertăţii nu va străluci încă multă vreme peste ţara noastră, lectura şi răspîndirea acestei cărţi constituind un mare pericol, atunci va trebui să mă înclin cu recunoştinţă înaintea viitorilor cititori din partea celorlalţi, a celor care au murit.
Cînd am început această carte în anul 1958, nu cunoşteam nici un fel de memorii ori opere literare consacrate vieţii lagărelor, în timp ce lucram, pînă în anul 1967, am făcut treptat cunoştinţă cu Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Şalamov (Şalamov, Varlam Tihonovici (n. 1907-1982), poet şi prozator. Condamnat pe nedrept în 1937, a efectuat şaptesprezece ani în lagărele din bazinul fluviului Kolîma, din nord-estul Siberiei. Amintirile lui au circulat clandestin în URSS, ulterior fiind editate în Occident sub titlul Povestiri din Kolîma) şi cu memoriile lui D. Viţkovski, ale E. Ghinzburg (Ghinzburg, Evghenia Semionovna (n. 1911), scriitor şi publicist, autor al unui volum de memorii despre viaţa petrecută mulţi ani în lagăre, care a circulat clandestin, apoi a apărut în Franţa sub titlul Le Vertige C Ameţeala)), ale O. Adamova-Sliozberg, la care pe parcursul expunerii fac referinţe ca la nişte fapte literare cunoscute de toată lumea (căci pînă la urmă aşa va fi).
În pofida intenţiilor proprii, în contradicţie cu propria voinţă, au oferit material pentru această carte, au păstrat multe fapte inestimabile şi chiar cifre, ba încă şi aerul pe care îl respirau: cekistul M. L Sudrabs-Laţis (Laţis, Martîn Ivanovici (Sudrabs, Ian Fridrihovici) (1888-1938), om politic. A îndeplinit mai multe funcţii în cadrul CEKA. Este autorul unui scurt istoric al activităţii acestei instituţii (Doi ani de luptă pe frontul intern)); N. V. Krîlenko (Krîlenko, Nikolai Vasilievici (1885-1938), om politic. Printre funcţiile ocupate se numără şi cele de preşedinte al Tribunalului Suprem, procuror al RSFSR, comisar al poporului pentru justiţie. Demis din toate funcţiile, este executat prin împuşcare) - procuror şef vreme de mulţi ani; succesorul său A. I. Vîşinski (Vîşinski, Andrei lanuarievici (1883-1954), jurist şi diplomat sovietic. Adjunct al procurorului general şi procuror general al URSS (1933-1939). Ministru de externe al URSS ((1949-1953). Autor al unor lucrări prin care se afirmă ca teoretician al justiţiei staliniste) şi juriştii complici, dintre cars este imposibil să nu-l menţionez pe I. L. Averbah.
Material pentru această carte ne-au furnizat de asemenea cei treizeci şi şase de scriitori în frunte cu Maxim Gorki - autorii ruşinoasei cărţi (Este vorba de volumul Canalul ,,Stalin" Marea Albă-Marea Baltică, prefaţat de Maxim Gorki) despre Belomorkanal, care, pentru prima oară în literatura rusă, a glorificat munca de rob.
Partea ÎNTÎI - INDUSTRIA PENITENCIARĂ
„În epoca dictaturii şi cînd eram înconjuraţi din toate părţile de vrăjmaşi, noi am dat dovadă de îngăduinţă inutilă, de blîndeţe inutilă".
(Krîlenko, din cuvîntul la procesul „Partidului industrial")
Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinaţiei. Şi vînzătorii de la casele de bilete, şi slujbaşii agenţiilor Sovturist şi Inturist vor fi miraţi dacă le veţi cere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar şi nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu şi nici de vreuna dintre numeroasele lui insuliţe.
Cei care se duc să lucreze în administraţia Arhipelagului ajung acolo prin şcolile MVD.
Cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutaţi prin comisariatele militare.
Iar cei care se duc acolo să moară, precum dumneata şi cu mine, cititorule, trebuie să treacă neapărat şi exclusiv prin arestare.
Arestarea!! Este oare nevoie să spuneam că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieţi? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toţi se pot obişnui şi deseori eşuează în nebunie?
Lumea are tot atîtea centre cîte fiinţe vii există în ea Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două cînd ţi se şuieră în faţă; „Eşti arestat!"
Şi dacă tu eşti cel arestat, atunci ce se mai ţine în picioare în vîrtejul acestui cutremur de pămînt?
Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înţeleagă aceste perturbări ale universului, cei mai subtili şi cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experienţa vieţii lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de:
— Eu?? Pentru ce?!
Întrebare repetată de milioane şi milioane de ori înaintea noastră şi care n-a primit nicicînd vreun răspuns.
Arestarea, într-o clipă şi în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta.
Pe uliţa lungă şi întortocheată a vieţii noastre am alergat fericiţi ori am trecut încet, nefericiţi, pe lîngă nişte garduri, nesfîrşite garduri de lemn, putrede, împrejmuiri din chirpici, îngrădituri din cărămidă, beton, fontă. Nu ne-am întrebat niciodată - oare ce se află dincolo de ele? Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă, şi tocmai acolo îşi află începutul ţara GULAG, chiar alături, la doi paşi de noi. Şi nu am observat în aceste garduri nenumăratele portiţe şi uşi ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portiţe au fost pregătite pentru noi! Şi iată, repede, una fatală s-a deschis larg, şi patru mîini de bărbat, patru mîini albe, neobişnuite cu munca, dar apucătoare, ne înşfacă de picior, de mînă, de guler, de căciulă, de ureche, ne tîrăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viaţa dinainte, este închisă pentru totdeauna.
Gata. Eşti arestat!
Şi nim-m-mic nu găseşti să răspunzi la asta, în afară de acel behăit de mieluşel:
— Eu?? Pentru ce-e??
Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare şi o lovitură care transferă dintr-o dată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline.
Şi gata. Asta-i totul. Nu eşti în stare să pricepi nimic altceva nici în prima oră nici chiar în primele douăzeci şi patru de ore.
În disperarea de care eşti cuprins, pe dinainte îţi licăreşte încă, precum o jucărie, lumina unei lumi de circ: „Este o greşeală! Îşi vor da seama!"
Toate celelalte, care s-au cristalizat acum într-o imagine tradiţională şi chiar literară despre arestare, nu se vor acumula şi nu se vor ordona de acum în memoria ta dezorientată, ci în memoria familiei tale şi a vecinilor de apartament
Ţirîitul strident al soneriei în miez de noapte ori bătăile brutale în uşă. Intrarea bravă a cizmelor neşterse pe preşul de la prag ale vajnicilor agenţi ai securităţii. Şi în spatele lor - martorul, covîrşit şi speriat de moarte. (Ce nevoie o fi de acest martor? La aşa ceva victimele nici nu îndrăznesc să se gîndească, agenţii au uitat şi ei, dar aşa se cuvine după instrucţiuni, şi el trebuie să rămînă acolo toată noaptea, iar spre dimineaţă să semneze. Pentru martorul ridicat din patul său este, de asemenea, un chin: să meargă noapte de noapte şi să ajute la arestarea vecinilor şi cunoscuţilor săi.)
O arestare tradiţională mai înseamnă şi pregătirile făcute cu mîini tremurătoare pentru cel ce va fi ridicat: un schimb de rufe, o bucată .de săpun, ceva de mîncare, şi nimeni nu ştie ce trebuie, ce poţi să iei cu tine şi cum e mai bine să te îmbraci, iar agenţii te grăbesc şi te întrerup: „Nu trebuie să luaţi nimic. Acolo o să vă dea mîncare. Acolo e cald". (Minciuni, bineînţeles. Şi te zoresc doar ca să te înspăimînte.)
Arestarea tradiţională mai înseamnă şi ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin apartament a forţei străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereţi şi azvîrle, goleşte dulapurile şi sertarele, scutură, împrăştie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe duşumea, şi trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cizmelor. Şi nu există nimic sfînt în timpul unei percheziţii! Cînd l-au arestat pe mecanicul Inoşin, în cameră se afla un sicriaş cu corpul copilului său care tocmai murise. Juriştii au aruncat copilul şi au căutat şi în sicriu. Şi trîntesc bolnavii din pat, şi le rup pansamentele (Cînd în anul 1937 a fost distrus institutul doctorului Kazakov. „comisia" a spart recipientele în care se aflau lizatele inventate de el, deşi în jur ţopăiau infirmii vindecaţi sau în curs de vindecare şi implorau să fie păstrate aceste medicamente miraculoase. (Conform versiunii oficiale, lizatele erau socotite otravă - atunci de ce nu le-au păstrat ca probe materiale?)). Şi nimic în timpul unei percheziţii nu va fi socotit absurd! De la colecţionarul de antichităţi Cetveruhin au confiscat „atîtea file de ucazuri împărăteşti" - şi anume: ucazul privind sfîrşitul războiului cu Napoleon, ucazul privind formarea Sfintei Alianţe şi tedeumul împotriva holerei din anul 1830. De la cel mai bun cunoscător al Tibetului, Vostrikov, au confiscat preţioasele manuscrise tibetane vechi (elevii defunctului de-abia le-au smuls de la KGB după 30 de ani!). La arestarea orientalistului Nevski, au capturat manuscrisele tangute (Tanguţii, popor din grupul tibetano-birman. Limba tangută face parte din familia limbilor chino-tibetane, scrierea hieroglifică datează din anul 1036) (iar peste 25 de ani, pentru descifrarea lor, celui dispărut i s-a acordat post-mortem premiul Lenîn). Lui Karger i-au sustras arhiva ostiacilor (Ostiacii (numele vechi al hanţilor), popor din Siberia de Nord (21 000 locuitori). Limba hanti face parte din familia limbilor ugro-finice. Scrierea lor a fost alcătuită pe baza alfabetului rus) de pe Enisei, au interzis scrierea pe care o inventase pentru ei si abecedarul, lăsînd acest mic popor fără scriere, în limbaj intelectual îţi ia mult timp să descrii toate astea, dar norodul zice despre o percheziţie aşa: caută să culeagă ce n-au semănat.
Tot ce s-a confiscat este luat şi dus, ba uneori îl silesc chiar pe arestat să ducă - precum pe Nina Alexandrovna Palcinskaia, care a purtat pe umăr sacul cu hîrtiile şi scrisorile soţului răposat, un mare inginer rus veşnic activ - să ducă, deci, în spate pînă la ei, în gura lor larg deschisă, pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere.
Iar pentru cei care au rămas după arestare, aceasta înseamnă trena lungă a unei vieţi întoarse pe dos, a unei vieţi distruse. Şi încercarea de a duce celui arestat pachete. Dar de la toate ghişeele îţi răspundeau nişte voci care parcă lătrau: „Ăsta nu figurează aici", „Ăsta nu este!" Şi ca să ajungi la acest ghişeu, în zilele cumplite ale Leningradului, trebuia să te înghesui la coadă cinci zile şi cinci nopţi. Şi poate doar peste şase luni - un an, arestatul va da el însuşi un semn de viaţă ori ţi se va arunca de la ghişeu: „Fără drept de corespondenţă". Iar asta înseamnă - pentru totdeauna. „Fără drept de corespondenţă" înseamnă aproape sigur: împuşcat.
Într-un cuvînt, „noi trăim în condiţii blestemate, cînd un om dispare fără urmă si fiinţele cele mai dragi, soţia şi mama... ani de zile nu ştiu ce s-a întîmplat cu el". Este just? Nu? Aceste rînduri le-a scris Lenin în anul 1910 în necrologul lui Babuşkin (Babuşkin, Ivan Vasilievici (1873-1906), revoluţioanar social-democrat, apoi bolşevic. A participat la revoluţia din 1905. A fost împuşcat). Dar trebuie s-o spunem pe şleau: Babuşkin însoţea un transport de arme pentru răscoală şi chiar cu ele a fost împuşcat. El ştia ce riscă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre noi, nişte mieluşei.
Aceasta este imaginea noastră despre arestare.
Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante. Toţi locatarii apartamentului sunt sugrumaţi de spaimă chiar de la cea dintîi bătaie în uşă. Arestatul este smuls din căldura aşternutului, este încă stăpînit de neputinţa stării de somnolenţă, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenţii securităţii statului sunt în superioritate numerică: sosesc cîţiva, înarmaţi, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor şi al percheziţiei în mod sigur mulţimea de eventuali susţinători ai vicitimei nu se va aduna la intrarea în clădire. Succesiunea fără grabă a descinderilor într-un apartament, pe urmă în altul, mîine în cel de al treilea şi al patrulea, oferă posibilitatea de a folosi corect personalul operativ şi de a băga la închisoare un număr de cetăţeni ai oraşului considerabil mai mare decît totalul acelui personal.
Arestările nocturne mai au şi avantajul că nici casele vecine, nici străzile oraşului nu văd cîţi oameni au fost ridicaţi într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiaţi, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtaţi. Ca şi cînd nici n-ar fi existat. Pe aceeaşi bandă de asfalt, pe care noaptea forfotesc într-un du-te-vino continuu dubele, transportind arestaţi şi deţinuţi, ziua defilează generaţia tînără cu steaguri şi flori şi cîntă marşuri pline de voioşie şi optimism.
Arestuitorii însă, al căror serviciu constă exclusiv din arestări, pentru care spaimele arestaţilor devin plicticoase prin repetiţie, au o concepţie mult mai largă despre operaţiunea de arestare. Ei au o teorie întreagă, să nu aveţi naivitatea şi să credeţi că nu au. Arestologia este un capitol important al cursului de temniţologie generală şi are la bază o teorie socială serioasă. Arestările beneficiază de o clasificare, efectuată după criterii variate: arestări nocturne şi diurne; la domiciliu, la serviciu, în călătorie; pentru prima şi a doua oară; individuale şi în grup. Arestările se deosebesc după gradul de surpriză necesară, după gradul de împotrivire estimată (dar în zeci de milioane de cazuri agenţii nu s-au aşteptat la nici o împotrivire şi nici nu a fost vreuna). Arestările se disting după seriozitatea percheziţiei efectuate; după necesitatea de a face sau nu inventarul obiectelor confiscate, de a sigila camerele sau apartamentele; de a aresta şi soţia, copii urmînd să fie trimişi la cămin, ori de a deporta tot restul familiei, ori de a-i trimite şi pe părinţi în lagăr.
Şi, separat, există o întreagă Ştiinţă a Percheziţiei (am avut prilejul să citesc o broşură pentru juriştii din Alma-Ata, studenţi la fără frecvenţă). Acolo sunt foarte lăudaţi acei jurişti care la percheziţie nu au pregetat să răscolească două tone de bălegar, şase metri cubi de lemne de foc, două căruţe de fin, au curăţat zăpada de pe terenul din apropierea unei case, au scos cărămizi din sobă, au golit haznalele, au controlat vase de closete, au cercetat cuşti de clini, coteţe de găini, colivii pentru grauri, au străpuns saltele, au smuls plasturi de pe corpuri şi chiar dinţi de metal pentru a găsi în ei microdocumente. Studenţilor li se recomandă insistent să înceapă şi să încheie acţiunea printr-o percheziţie personală (dacă omul a sustras ceva din obiectele confiscate?); şi să revină încă o dată în acelaşi loc, dar Ia altă oră şi să facă o nouă percheziţie.
De bună seamă că arestările sunt foarte diferite după forma lor. Irma Mendel, unguroaică, a izbutit să procure la Komintern (1926) două bilete la Teatrul Mare, în primele rînduri. L-a invitat şi pe anchetatorul penal Klegel, care îi făcea curte. Au petrecut foarte tandru tot timpul cît a durat spectacolul, apoi el a condus-o... direct la Lubianka (Stradă şi piaţă în centrul Moscovei, unde se află sediul organelor securităţii, precum şi o închisoare pentru deţinuţii politici). Şi dacă într-o însorită zi de iunie 1927 o vedeţi pe strada Kuzneţki Most pe Anna Skripnikova - o frumoasă domnişoară blondă şi bucălată, care tocmai şi-a cumpărat o stofă albastră pentru rochie - cum suie într-o birjă cu un tînar elegant (dar birjarul şi-a dat seama şi se încruntă: Organele nu plătesc niciodată) - să ştiţi că nu e vorba de o întîlnire amoroasă, ci tot de o arestare: ei vor coti îndată pe strada Lubianka şi vor pătrunde în gura largă a porţii. Şi dacă (douăzeci şi două de primăveri mai tîrziu) Boris Burkovski, căpitan de rangul doi, în tunică albă, mirosind a colonie scumpă, cumpără un tort pentru o fată, să nu juraţi că acest tort va reveni acelei fete şi nu va fi sfîrtecat de cuţitele celor însărcinaţi cu percheziţia şi dus de căpitan în prima lui celulă. Fără îndoială, la noi a fost întotdeauna la mare cinste şi arestarea diurnă, şi arestarea în stradă, şi arestarea într-un furnicar de lume. Ea este însă efectuată curat şi - lucru uimitor! - victimele înseşi, de acord cu agenţii securităţii de stat, se comportă cît mai elegant posibil, ca să nu dea celor vii posibilitatea să observe cum piere un condamnat.
Nu toţi pot fi arestaţi acasă cu ciocănitul prealabil în uşă (iar dacă se ciocăneşte - acesta e „administratorul blocului", „poştaşul"), nu toţi trebuie arestaţi la locul de muncă. Iar dacă victima se dovedeşte un tip recalcitrant, e mai comod ca el să fie ridicat cînd este rupt de ambianţa lui obişnuită: de familie, de colegii de muncă, de tovarăşii de idei, de ascunzătorile lui. El nu trebuie să izbutească să distrugă, să ascundă ori să transmită nimic. Celor de rang mare, militari sau activişti de partid, le dădeau uneori alte însărcinări, le puneau la dispoziţie un vagon-salon, iar apoi îi arestau în timpul călătoriei. Un muritor de rînd, îngrozit de arestările pe capete şi, timp de o săptămînă, chinuit de privirile încruntate ale şefilor, este chemat brusc la comitetul sindical de întreprindere, unde i se oferă, radios, un bilet la o casa de odihnă din Soci. Fricosul nostru este profund emoţionat: va să zică, spaimele lui au fost inutile. Mulţumeşte şi, jubilind, aleargă acasă grăbit să-şi facă geamantanul. Pînă la tren mai sunt două ore, şi el îşi ceartă nevasta neîndemînatică. lată şi gara! Mai este timp. În sala de aşteptare sau lîngă tejghea, cu o halbă de bere în mînă, se aude strigat de un tînăr foarte simpatic: „Piotr Ivanîci, nu mă recunoşti?" Piotr Ivanîci este încurcat: „Cred că nu, deşi... „Tînărul iradiază o simpatie prietenoasă debordantă: „Ei, cum se poate, o să-ţi aduc aminte..." şi se înclină respectuos înspre soţia lui Piotr Ivanîci: „Iertaţi-mă, îmi daţi voie să-l răpesc pe soţul dumneavoastră pentru un minut?..." Soţia îi dă voie, şi necunoscutul îl duce pe Piotr Ivanîci intim, de braţ - pentru totdeauna sau pentru zece ani!
În furnicarul gării, nimeni nu observă nimic... Cetăţeni amatori de călătorii ! Nu uitaţi că în fiecare gară mare există o secţie a GPU şi cîteva celule!
Această insistenţă sîcîitoare a cunoscuţilor imaginari este atît de febrilă, încît unui om care n-a trecut prin infernul lagărului îi este aproape imposibil să se descotorosească de ea. Să nu crezi că dacă eşti angajatul ambasadei americane şi te numeşti, să zicem, Alexander Dolgan, nu pot să te aresteze în plină zi pe strada Gorki, în apropiere de telegraful central. Amicul necunoscut se va repezi spre tine înotînd prin mulţime şi desfăcîndu-şi braţele ca nişte greble: „Saşa! va striga el pur şi simplu fără nici un ascunziş. Prietene! Nu ne-am văzut de un car de ani! Hai să ne dăm mai la o parte, să nu incomodăm oamenii." Iar mai la o parte, lîngă trotuar tocmai opreşte o „pobedă" (,,Pobeda" (Victorie), marcă de automobile, fabricate la uzina din Nijni Novgorod (Gorki) între anii 1946-1958)... (Peste cîteva zile agenţia TASS va face o declaraţie plină de indignare, tipărită în toate ziarele, cum că în cercurile competente nu se ştie nimic de dispariţia lui Alexander Dolgan.) Dar ce-i aici atît de complicat? Voinicii noştri au efectuat astfel de arestări la Bruxelles (aşa a fost arestat Jora Blednov), darmite la Moscova.
Trebuie să recunoaştem Organelor meritele ce li se cuvin: într-un secol cînd discursurile oratorilor, piesele de teatru şi modelele de toaletă feminină par ieşite de pe bandă rulantă, arestările pot să pară foarte variate. La intrarea în uzină, după ce ai prezentat legitimaţia, te cheamă la o parte şi - te-au luat; te iau din spitalul militar cu temperatură 39° (Hans Bernstein), şi medicul nu va obiecta împotriva arestării tale (să încerce numai!); te iau direct de pe masa de operaţie în timp ce eşti operat de ulcer la stomac (N. M. Vorobiov, inspector şcolar regional, 1936), şi mai mult mort decît viu, sîngerînd, te duc în celulă (îşi aminteşte Karpunici); ai solicitat (Nadia Levitskaia) o întrevedere cu mama condamnată, ţi se acordă! - dar aceasta nu este decît o confruntare şi arestare! La un magazin alimentar eşti invitat la casa de comenzi şi te arestează acolo; te arestează călătorul de care ţi-a fost milă şi l-ai adăpostit într-o noapte sub acoperişul tău; te arestează casierul de la electricitate, care vine şi citeşte contorul; te arestează biciclistul care s-a ciocnit cu tine pe stradă; conductorul de tren, şoferul de taxi, funcţionarul de la casa de economii şi administratorul cinematografului - toţi aceştia te arestează şi tu nu vezi decît tîrziu legitimaţia de culoare bordo foarte bine ascunsă.
Uneori arestările par o joacă, punîndu-se în ele multă inventivitate şi multă energie de prisos, chiar dacă victima oricum nu opune nici o rezistenţă. Oare prin asta agenţii securităţii vor să-şi justifice serviciul ori numărul lor mare? Căci, după cît se pare, este de ajuns să trimită citaţii tuturor mieluşeilor luaţi în vizor şi, la ora şi secunda fixată, ei vor apărea supuşi cu bocceluţa în mînă la poarta neagră de fier a securităţii statului, ca să-şi ocupe pe duşumea locul ce li s-a destinat într-o celulă. (De altminteri, pe colhoznici chiar aşa îi arestează - doar n-o să se ducă la ei acasă noaptea, pe drumuri desfundate? Îi cheamă la sovietul sătesc şi acolo îi arestează. Pe muncitorii necalificaţi îi cheamă la birouri.)
Fireşte, orice maşină are capacitatea ei, dincolo de care nu mai poate înghiţi nimic, în perioada anilor 1945-1946, ani încordaţi, ani grei, cînd din Europa soseau eşaloane după eşaloane şi toate trebuiau înghiţite dintr-o dată şi tăinuite în GULAG, se terminase cu acel joc de prisos, teoria însăşi năpîrlise considerabil, îi zburaseră penele de ceremonial, şi arestarea zecilor de mii arăta acum ca un apel mizer: strigau de pe listă, îi scoteau dintr-un eşalon, îi aliniau într-altul - şi asta era toată arestarea.
Timp de cîteva decenii, arestările politice se caracterizau prin faptul că erau ridicaţi oameni absolut nevinovaţi şi, în felul acesta, nepregătiţi să opună nici un fel de rezistenţă. Se crea sentimentul general de fatalitate, credinţa (de altfel destul de justă, dat fiind sistemul nostru privind buletinele de identitate (Conform acestui sistem cetăţeanul sovietic era obligat să ceară aprobarea miliţiei pentru a-şi alege locul de domiciliu. Cei care călătoreau în alte localităţi trebuiau să se anunţe la miliţie în douăzeci şi patru de ore)) că este imposibil să fugi de GPU-NKVD. Şi chiar în toiul epidemiilor de arestări, cînd oamenii, plecînd la lucru, îşi luau în fiecare zi rămas-bun de la familie, fiindcă nu puteau fi siguri că se vor mai întoarce seara, nici chiar atunci aproape că nu fugea nimeni (în puţine cazuri se sinucideau). Asta li se şi cerea. Lupul se dă în vînt după oaia blîndă.
Acest lucru se întîmpla din pricina neînţelegerii mecanismului epidemiilor arestărilor. Cel mai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze şi de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. Această cifră putea fi realizată în conformitate cu anumite reguli, dar putea să aibă şi un caracter absolut întîmplător. În anul 1937, în sala de primire a NKVD-ului din Novocerkassk a venit o femeie să întrebe ce o să se întîmple cu sugarul vecinei sale, care fusese arestată. „Aşteptaţi puţin, i-au spus, o să clarificăm." A aşteptat vreo două ceasuri, apoi au luat-o din sala de primire şi au dus-o într-o celulă: trebuiau să realizeze grabnic cifra de plan şi nu aveau destui angajaţi să-i trimită prin oraş, iar aceasta era aici! Şi invers, la Andrei Pavel, un leton de lîngă oraşul Orşa, a venit NKVD-ul să-l aresteze; el însă, fără să deschidă uşa, a sărit pe fereastră, a izbutit să fugă şi nu s-a oprit pînă în Siberia Şi cu toate că a trăit sub numele lui adevărat, şi din acte reieşea clar că este din Orşa, nu a fost niciodată închis, nici chemat de Organe, nici măcar bănuit de ceva. Căci există trei feluri de urmărire judiciară: unională, republicană şi regională, şi aproape pentru jumătate din cei arestaţi în timpul acelor epidemii nu s-ar fi anunţat o urmărire judiciară superioară celei regionale. Cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanţe întîmplătoare, cum ar fi denunţul unui vecin, putea fi lesne înlocuit cu un alt vecin. Oamenii care nimereau fortuit într-o razie sau într-un apartament-cap-cană, şi în acele clipe, aidoma lui A. Pavel, aveau curajul să fugă, înainte de primul interogatoriu, nu au mai fost căutaţi niciodată şi nici chemaţi în faţa vreunei instanţe; iar cei ce rămîneau, aşteptînd să se facă dreptate, erau cu siguranţă condamnaţi. Şi aproape toţi, majoritatea covîrşitoare, aveau aceasta comportare bicisnică, neajutorată, marcată de fatalitate.
Este, de asemenea, adevărat că NKVD-ul, în absenţa persoanei de care avea nevoie, lua de la rude o declaraţie că nu vor părăsi localitatea şi, fireşte, nu constituia o problemă mai pe urmă să facă formele pentru cei rămaşi în locul celui fugit.
Nevinovăţia generală zămisleşte pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja? A. L Ladîjenski era profesor şi director al şcolii dintr-un sătuc uitat de lume, Kolovrig. În anul 1937, la piaţă, de el s-a apropiat un ţăran şi i-a transmis un mesaj: „Alexandr Ivanîci, fugi, eşti pe listă!" Dar el a rămas: căci eu duc toată şcoala în spinare, şi propriii lor copii sunt elevii mei - cum o să poată să mă ridice?... (Peste cîteva zile a fost arestat.) Şi nu oricui i-a fost dat, precum lui Vanea Levitski, să înţeleagă încă la vîrsta de paisprezece ani că: „Fiecare om cinstit trebuie să facă închisoare. Acum sade tata, dar cînd voi creşte mare mă vor băga şi pe mine." (A fost închis la douăzeci şi trei de ani.) Majoritatea continuă să stăruie în speranţa iluzorie. Dacă nu eşti vinovat, atunci de ce să te aresteze? este o greşeală! Te-au înşfăcat şi te trag după ei de guler, tu însă nu încetezi să repeţi pentru tine; „Este o greşeală! Îşi vor da seama şi mă vor elibera!" Alţii sunt arestaţi în bloc, lucru, de asemenea, absurd, însă aici, fiecare caz este cufundat în întuneric: „Poate că acesta, totuşi...?" Pe cînd tu? Tu, în mod cert eşti nevinovat! Tu încă mai consideri Organele drept o instituţie guvernată după normele logicii umane: îşi vor da seama - te vor elibera.
Atunci de ce să fugi?... Şi cum ai putea să te împotriveşti?... căci astfel nu faci decît să-ţi agravezi situaţia, să împiedici elucidarea erorii. Nu numai că nu te împotriveşti, dar şi pe scară cobori în vîrful picioarelor, cum ţi s-a ordonat, ca să nu audă vecinii.
Ce zbucium, pe urmă, în lagăre! Ce s-ar fi întîmplat dacă fiecare agent de securitate, care pleca noaptea la arestări, nefiind sigur că se mai întoarce viu, şi-ar fi luat rămas-bun de la familie? Dacă, în timpul arestărilor în masă, de pildă la Leningrad, cînd un sfert din oraş a fost întemniţat (Este vorba de perioada 1934-1935, după asasinarea lui Kirov), oamenii n-ar fi stat ascunşi în vizuinile lor mistuiţi de spaimă ori de cîte ori se ţrîntea uşa de la intrare şi răsunau paşi pe scară, ci ar fi înţeles că nu mai au ce pierde şi, în vestibulul locuinţei lor, ar fi organizat netemători ambuscade din cîţiva oameni, înarmaţi cu topoare, ciocane, vătraie şi orice le-ar fi căzut sub mînă? Căci e ştiut că aceşti vizitatori nocturni nu vin cu bune intenţii, astfel încît nu vei greşi altoindu-l pe acest ucigaş. Ori duba neagră, cu şoferul rămas în stradă singur, să fie alungată ori să i se spargă cauciucurile. Organul ar fi rămas repede fără cadre şi mijloace auto, şi, cu tot nesaţul lui Stalin, blestemata maşină s-ar fi oprit!
Dacă... dacă... Pur şi simplu am meritat tot cea a urmat.
Şi pe urmă - de ce să te împotriveşti? Să nu-ţi ia cureaua de la pantaloni? Sau ordinului de a te aşeza la colţ? De a trece pragul casei? Arestarea constă dintr-o mulţime de mărunţişuri şi nimicuri, şi nici unul dintre ele nu merită efortul unei discuţii în contradictoriu (mai ales cînd gîndurile celui arestat se învîrtejesc în jurul marii probleme: „pentru ce?!") - toate aceste nimicuri puse laolaltă alcătuiesc arestarea
Cîte se petrec în sufletul unui proaspăt arestat! Merită o carte întreagă. Acolo se pot afla sentimente pe care nici nu le bănuieşti. Cînd, în 1921, au arestat-o pe Evghenia Doiarenko, o tînără de nouăsprezece ani, şi cei trei cekişti tineri i-au răscolit patul şi comoda cu lenjerie, ea a rămas liniştită: nu există nimic, deci n-or să găsească nimic, însă cînd brusc au pus mîna pe jurnalul ei intim, pe care nici chiar mamei nu putea să i-l arate, faptul că rîndurile scrise de ea erau acum citite de aceşti tineri străini şi ostili a şocat-o mai tare decît toată Lubianka cu zăbrelele şi beclurile ei. La mulţi aceste simţăminte personale şi ataşamente violate de arestare pot fi mult mai puternice decît ideile politice ori teama de închisoare. Omul care nu este lăuntric pregătit pentru opresiune este întotdeauna mai slab decît opresorul.
Sunt puţini cei inteligenţi şi temerari care îşi dau seama pe loc despre ce este vorba. Grigoriev, directorul institutului de geologie al Academiei de Ştiinţe, cînd au venit să-l aresteze în 1948, s-a baricadat şi două ceasuri a ars hîrtii.
Uneori sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: cînd în jur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amînă mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decît orice arestare şi nu doar pentru un suflet slab. Vasili Vlasov, un comunist neînfricat (pe care îl vom mai pomeni în continuare), care a refuzat să fugă, cum îl sfătuiau subalternii lui fără de partid, ajunsese la capătul puterilor din cauză că întreaga conducere a raionului Kadîi a fost arestată (1937), doar pe el încă nu-l luau, încă nu-l luau. El nu putea să primească lovitura decît direct, în faţă, - a primit-o şi s-a liniştit, iar în primele zile după arestare s-a simţit extraordinar. - Părintele Irakli,, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincioşii deportaţi, în vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Cînd s-a întors, enoriaşele l-au întîmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutîndu-l dintr-o locuinţă în alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atît, încît în anul 1942, cînd totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnezeu.
În acest capitol am vorbit numai de masă, de mieluşeii întemniţaţi nu se ştie pentru ce. Insă vom avea prilejul în carte să vorbim şi despre aceia care şi în perioada contemporană au rămas autentici deţinuţi politici. Vera Rîbakova, studentă social-democrată, în libertate visa la închisoarea din Suzdal: numai acolo, credea ea, se va întîlni cu tovarăşii mai vîrstnici (în libertate nu mai rămăsese nici unul) şi va putea să-şi modeleze concepţiile. Ekaterina Oliţkaia, adeptă a partidului socialist revoluţionar, în 1924, considera că nu este demnă să fie băgată la închisoare, căci prin închisoare au trecut cei mai buni fii ai Rusiei, iar ea este încă tînără şi n-a făcut încă nimic pentru Rusia. Dar şi libertatea o izgonea din lăuntrul ei. Astfel, amîndouă s-au dus la închisoare cu mîndrie şi bucurie.
„Rezistenţa! Unde a fost rezistenţa voastră?" îi dojenesc acum pe cei care au suferit cei care au avut noroc.
Da, ea trebuia să înceapă de aici, chiar din momentul arestării.
Dar n-a început
Şi, iată, te-au luat, te duc. La arestarea diurnă există negreşit acel moment scurt, unic, cînd pe furiş, printr-o înţelegere marcată de frică, ori absolut făţiş, cu pistoalele scoase din tocuri, te duc prin mulţime, printre sute de nevinovaţi şi hărăziţi, ca şi tine, pierzaniei. Şi gura nu îţi este închisă. Puteai şi ar fi trebuit neapărat să strigi! Să strigi că eşti arestat! Că nişte nelegiuiţi deghizaţi vînează oameni! Că îi arestează sub denunţuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuşi unei represiuni neînduplecate! Poate ca, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi şi în toate zonele oraşului, concetăţenii noştri s-ar zbîrli? Poate şi arestările n-ar mai fi atît de uşoare!?
În 1927, cînd resemnarea încă nu ne înmuiase într-atît creierele, în piaţa Serpuhov, ziua amiaza mare, doi cekişti încercau să aresteze o femeie. Ea a luat în braţe stîlpul unui felinar, a început să ţipe, să nu se lase. S-a strîns mulţimea. (Trebuia o astfel de femeie, însă trebuia şi o astfel de mulţime! Nu toţi trecătorii au lăsat ochii în jos, nu toţi s-au grăbit s-o zbughească!) Băieţii noştri cei dezgheţaţi s-au pierdut cu firea. Ei nu pot să lucreze la lumina societăţii. S-au urcat în automobil şi au şters-o. (Atunci, femeia ar fi trebuit să se ducă direct la gară şi să plece cu trenul. Dar ea s-a dus să doarmă acasă. Şi în noaptea aceea, au dus-o la Lubianka)
De pe buzele tale însă nu se desprinde nici un sunet, şi mulţimea din jur, nepăsătoare, te ia, pe tine şi pe călăii tăi, drept prieteni care au ieşit la plimbare.
Şi eu am avut de multe ori posibilitatea să strig.
In cea de a unsprezecea zi după arestarea mea, trei paraziţi de la SMERŞ, împovăraţi de cele trei geamantane de trofee mai mult decît de grija mea (de acum, după atîta drum împreună, aveau încredere în mine), m-au adus la Gara Bielorusă din Moscova. Ei se numeau escortă specială, dar în realitate automatele îi împiedicau să-şi care geamantanele grele, pline cu trofee jefuite din Germania de către ei şi şefii lor de la serviciul de contraspionaj al celui de al 2-lea Front bielorus, şi pe care acum, sub pretextul escortării mele, le duceau familiilor în Patrie. Cel de al patrulea geamantan îl căram eu fără nici o plăcere, în el se aflau jurnalele de zi şi creaţiile mele - probe contra mea
Nici unul dintre cei trei nu cunoştea oraşul, şi a trebuit ca eu să aleg drumul cel mai scurt spre închisoare, să-i conduc eu la Lubianka, unde ei nu fuseseră niciodată (iar eu o confundam cu Ministerul Afacerilor Externe).
După o zi şi o noapte petrecute la contrainformaţiile armatei; după trei zile şi trei nopţi la contrainformaţiile frontului, unde tovarăşii de celulă m-au instruit (m-au iniţiat în toate înşelăciunile anchetatorului, am aflat cum se ameninţă, cum se bate; că pentru cei arestaţi nu mai există speranţă de întoarcere ori de a scăpa cu mai puţin de zece ani), pe neaşteptate iată-mă eliberat ca prin minune, şi de patru zile călătoresc ca un om liber printre oameni liberi, deşi trupul meu s-a culcat pe paie putrede lîngă hîrdăul cu excremente, ochii au văzut oameni bătuţi şi nedormiţi, urechile au auzit adevărul, gura a gustat zeama chioară... Atunci de ce tac? De ce nu lămuresc mulţimea înşelată în ultimele mele clipe de existenţă publică?
Am tăcut în oraşul polonez Brodnica, dar poate acolo oamenii nu înţeleg ruseşte? N-am strigat nici pe străzile oraşului Bialystok, dar poate că pe polonezi nu-i interesează aşa ceva? N-am scos nici un cuvînt la gara din Volkovîsk - era puţină lume. M-am plimbat cu aceşti tîlhari ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic pe peronul gării din Minsk, dar gara era încă numai ruine. Iar acum, iată-mă introducîndu-i pe cei trei bandiţi de la SMERŞ în rotonda superioară, cu boltă albă, a staţiei de metrou „Gara Bielorusă", inundată de lumina electrică şi, de jos în sus, în întîmpinarea noastră, pe două scări rulante paralele, urcă înghesuiţi moscoviţii. Mi se pare că toţi se uită la mine! Ca un şir nesfîrşit, de acolo, din străfundurile ignoranţei, ei urcă sub cupola scînteietoare, urcă spre mine ca să audă măcar un adevăr. Atunci de ce tac??!...
Fiecare deţine întotdeauna o duzină de motive impecabile, demonstrînd de ce are dreptate că nu se sacrifică.
Unii încă mai speră într-un deznodămînt fericit şi se tem ca nu cumva, prin strigătul lor, să-l pericliteze (căci noi nu receptăm nici o veste de pe tărîmul celălalt şi nu ştim că din prima clipă a arestării soarta noastră a fost deja hotărîtă în varianta cea mai rea, şi mai rea de atît nu poate fi). Alţii încă nu se maturizaseră pentru acele idei care se orînduiesc într-un strigăt către, mulţime. Fiindcă numai un revoluţionar îşi are întotdeauna lozincile pe buze gata să ţîşnească în afară, dar de unde să le ia un simplu cetăţean, care nu a fost amestecat în nimic? El pur şi simplu nu ştie ce să strige, în sfîrşit, există încă o categorie de oameni al căror piept este prea plin, ochii lor au văzut prea multe, ca să poată să verse această mare imensă în cîteva strigăte incoerente.
Iar eu? Eu am încă un motiv ca să nu strig: aceşti moscoviţi înghesuiţi pe treptele celor două escalatoare pentru mine erau puţini, prea puţini! Aici strigătul meu îl vor auzi două sute, de două ori două sute de oameni, dar ce va fi cu cele două sute de milioane?... Şi ca prin ceaţă mi se năzăreşte că odată şi odată o să strig celor două sute de milioane...
Deocamdată însă, fără să deschid gura, escalatorul mă duce năvalnic spre infern.
Voi tăcea şi în străduţa Ohotnîi Riad.
N-o să strig nici lîngă. hotelul „Metropol".
N-o să-mi agit braţele nici în piaţa Golgotei - Lubianka...
