Lasa-mi o sansa de Angela Alexie
Capitolul 1
— Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett.
Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale.
Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenuşii, care rămaseră aţintiţi asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei.
— Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo.
Mulţumesc.
Se întoarse spre îngrijitoare şi declară:
— Vreţi să-i spuneţi lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie.
— Da, doamnă Garrett.
Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieşind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secţia de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă.
Doamna Garrett nu făcea confidenţe nici unuia dintre colegi şi se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate şi o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoştea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituţie atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputaţie în domeniul chirurgiei uşoare, a urgenţelor şi a obstetricii, dar nu oferea posibilităţile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut.
Lezlie intră în ascensor şi apăsă pe butonul etajului şapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva şuviţe de păr şaten-roşcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja faţa, punând în evidenţă fruntea bombată.
Era întotdeauna foarte conştientă de aspectul său fizic.
De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simţise observată, judecată. Ca şi când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecţiune. Aşa că acorda aproape tot atâta atenţie aspectului său ca şi pacienţilor, preocupată să păstreze o înfăţişare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguităţi. În primele luni, câţiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar şi pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-şi dorea câtuşi de puţin să cultive relaţii personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-şi obţine licenţa în psihologie, apoi gradul de conferenţiar universitar şi doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăzneţe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreţ glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci şi nouă de ani, trăia singură şi fără legături, simţindu-se foarte bine.
Ascensorul se opri şi Lezlie porni pe culoar însoţită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulţi medici se întoarseră, admirând, în ciuda menţinerii lor sobre, uşoara balansare a şoldurilor sau eleganţa picioarelor. Cei pe care silueta perfectă şi inteligenţa sa nu-i mai mira, erau fascinaţi de privire. Într-adevăr, în ochii cenuşii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică şi cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuşi, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale.
Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou.
La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de uşurare îi destinse trăsăturile.
— Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-şi o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiţă de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită.
Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma.
— Părinţii sunt aici?
— Este o poveste destul de complicată, Lezlie.
L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum.
Dar nu-l pot aştepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârşitul după-amiezii la Miami, unde se desfăşoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o linişteşti. Aş amâna cu plăcere intervenţia, dar nu vreau să risc o peritonită.
— Voi vedea ce pot face.
Chipul lui Lezlie era blând şi relaxat, transfigurat.
Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiaţi pe care şi-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă dispreţuitoare şi o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca şi el unei profesii pretenţioase.
Lezlie împinse uşa unei camere şi descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani şi fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond şi ochii mari albaştri plini de lacrimi.
— Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetiţa terorizată. Ţi-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ţi facă?
— Mă va op... opera, sughiţă micuţa. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă!
— Asta datorită injecţiei care ţi s-a făcut adineaori. Te vei simţi mai bine dacă îţi voi explica ce se va întâmpla?
— Nu ştiu, murmură Merri.
Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice şi de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenţiei chirurgicale şi încheie.
— Vezi tu, Merri, dacă nu ţi se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Şi când vei ieşi din sala de operaţie, tatăl tău va fi sosit.
Fetiţa, care o ascultase cu mare atenţie, păru cuprinsă brusc de tristeţe.
— Nu va fi acolo, mormăi, cu dicţia deja încetinită de injecţia preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, ştiu bine că da. Am auzit ce discutau...
Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri şi despre ce vină? După toate aparenţele, asta îl privea pe tatăl său, poate şi pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure şi mai mult fetiţa, Lezlie afirmă pe un ton liniştitor:
— Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot?
— Dumneavoastră?
— Voi ţine locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aştepta să te trezeşti.
— Adevărat?
Speranţa neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie.
— Mă vei găsi aici, o asigură.
— Este o promisiune? insistă Merri, puţin sceptică.
— Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi ceva.
— Ce? făcu fetiţa, neliniştită.
— Că n-ai să mai plângi, ai înţeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi uşor, ştiu, dar vrei să încerci?
Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicaţiilor lui Lezlie şi cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă.
O infirmieră împinse uşa şi făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul.
— Veţi fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă.
— Cu siguranţă, afirmă Lezlie.
Se aplecă şi sărută fruntea fetiţei, care se întoarse ruşinată.
În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă şi-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie îşi vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susţinerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente şi ceru fişa micuţei paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în faţa menţiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abţinuse să-i menţioneze absenţa!
— Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră.
— Doctorul Sanders. Cunoaşte familia de ani de zile.
— Când a fost adusă Merri?
— Spre prânz, cred.
Erau aproape şase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească...
— Oare domnul Bradinton a telefonat?
— Din câte ştiu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reuşit şi a obţinut permisiunea verbală s-o opereze.
— Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăşi.
Indignată şi sceptică, îi venea greu să-şi imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase şi că, mai mult, nu-şi dădea osteneala de a afla veşti despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...”
Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenţie majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Şi din moment ce el ţinea loc şi de mamă şi de tată pentru Merri... Lezlie oftă şi puse fişa la loc.
— Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreţi să-i spuneţi că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de aşteptare de la etajul al treilea.
Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa şi-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi îşi sună secretara, rugând-o să-i aducă nişte dosare să le studieze în timp ce aştepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii.
Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la uşă la fereastră. În sfârşit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie.
— Infirmiera m-a informat că aştepţi, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfăşurat foarte bine. Merri este la reanimare şi în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit?
— Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinţii...
— Îţi voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puţin noroc.
Andrew va fi acolo.
— Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri.
Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată!
Lezlie era postată în faţa ferestrei cu geamuri când auzi culisând uşile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări.
Părul cenuşiu şi des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută şi gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepţie, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulţumi interlocutoarei cu un semn din cap şi traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi.
Cu un gest energic, îşi scoase pardesiul şi-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunţă:
— Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepţioneră, aveţi să-mi comunicaţi veşti despre Merri?
Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală şi o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea şi trăsăturile trase.
— Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie.
— Cum se simte? o întrerupse.
— Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operaţie.
Bărbatul se încruntă neîncrezător.
— De ce asta?
— Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton.
Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniştesc înainte de anestezie.
Tonul tăios, uşor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton.
Îşi aţinti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaştri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta.
— Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuţie, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă daţi seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj şi alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinţi, dar dacă şi celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniştesc...
— Cum asta? întrebă Bradinton.
— I-am afirmat că veţi fi cu siguranţă aici când se va trezi.
Mulţumesc că nu m-aţi făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său...
— Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde aţi scos-o că-i sunt tată?
Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm:
— Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situaţiei, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample...
— Dar ce funcţie aveţi, exact? Sunteţi internă, asistentă socială, sau ce?
— Sunt doamna Garrett, psihologa ataşată acestei clinici, replică Lezlie cu semeţie. Specialistă în tulburări de adolescenţă.
— Ei bine, ar fi de preferat să vă informaţi mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să ţineţi cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită.
De exemplu, că cei doi părinţi şi-au găsit moartea într-un accident, acum mai puţin de un an. Eu îi sunt doar unchi şi tutore legal. Şi, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie şi cu un minut mai devreme, aş fi făcut-o. Mai aveţi şi alte sfaturi să-mi daţi?
Lezlie rămase fără grai, greşeala sa era oribilă.
Poate agravase o situaţie deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui:
— Vă rog să mă iertaţi, domnule Bradinton.
— Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă aţi fi avut cât de puţină conştiinţă profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-aţi fi produs Dumnezeu ştie ce traumatism lui
Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă şi din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe.
Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie îşi pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta:
— Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenţia.
Nu cred că nepoata dumneavoastră şi-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acţioneze deja. Poate nici nu-şi va aminti de asta.
— Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, aş prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce.
— Dar i-am promis să fiu aici...
— Sunt eu aici, doamnă Garrett.
Lezlie se pregătea să-i ţină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei.
— Aţi rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie.
— Oare nu ţi-am promis asta?
Lezlie luă braţul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici şi reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie.
— Bună ziua, draga mea. Cum te simţi?
— Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetiţa, care părea intimidată. Mă simt puţin ciudat şi am burta strânsă.
— Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ţi-am vorbit despre asta, îţi aminteşti?
Merri dădu din cap.
— Vei simţi acelaşi lucru timp de câteva zile, până când ţi se vor scoate firele.
— Aş putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate.
— Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine.
Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă.
— Veţi mai veni să mă vizitaţi?
Lezlie zâmbi şi îndepărtă cu blândeţe o buclă lipită de fruntea micuţei paciente.
— Bineînţeles.
— Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură.
— Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte şi să faci ceea ce-ţi vor spune infirmierele. De acord?
Merri consimţi încet, cu pleoapele grele de somn.
Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu
Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-şi reînnoiască scuzele, îl salută cu o mişcare a bărbiei şi se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuţii clinice, poate cu consecinţe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! îşi jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Îşi adresa încă reproşuri amare, când
Charles Sanders ieşi din ascensorul pe care-l aştepta. În faţa expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru.
— I s-a întâmplat ceva lui Merri?
— Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situaţia sa familială! Domnul Bradinton este furios şi pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-şi amintească de asta.
Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap.
— Îmi pare rău, Lezlie. Ştiu că Andrew se înfurie uşor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o priveşte pe Merri.
Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea?
— Nu cred că l-am uimit prin competenţa mea, comentă cu tristeţe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuţa pare să aibă o problemă în legătură cu părinţii săi.
— Vei înţelege imediat dacă îţi voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta.
— Oare nu trebuia să te duci la un congres?
— Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău?
Lezlie dădu din cap şi-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului.
Secretara plecase deja şi tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri.
Oare ce putea fi mai tragic decât să-ţi pierzi amândoi părinţii?
Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate!
Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew şi o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului.
Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe maşina de scris a Janei, apoi ieşi. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o linişte ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroşi vizitatori aşteptau, sau discutau cu voce joasă.
Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton.
După sprâncenele încruntate ale prietenului său şi gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbaţi se confruntau probabil cu o neînţelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversaţie.
— Ascultă, Charles, ştiu că acţionezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă faţă unei situaţii dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică.
— Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an.
Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poţi trata singur.
— Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-şi barba şi o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze.
Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară.
— După umila mea părere, folosiţi aici un stereotip oarecum depăşit, spuse aceasta zâmbind.
Charles râse sonor şi psihologa luă loc între ei doi.
— Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios.
Ştiţi oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinţilor să-i?
Andrew susţinu fără să clipească privirea directă:
— Ce v-a spus, exact?
— Nimic precis, dar când am comis greşeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu şi că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu ştiam totul.
— A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew.
— Nu... De ce?
— Imediat după decesul fratelui şi al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproşează.
Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Îşi trecu nervos degetele prin părul des, cenuşiu.
— Presupun că veţi vrea să ştiţi totul despre ea.
— Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie.
Dar aş prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simţit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informaţii despre viaţa sa de familie înaintea dramei şi despre accidentul în sine.
Andrew îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare; îşi aţinti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător.
— În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveţi sugestii?
Lezlie îşi dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant!
— Nimic nu ne obligă să facem această discuţie chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veţi putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă.
— Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu.
Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situaţia dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver.
Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranţă aici câtva timp.
Îşi luă pardesiul şi o aşteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales.
— Aţi putea merge la „Galleria”, propuse Charles.
Doar cunoşti locul mai bine decât mine, Andrew.
Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieşirea din bufet. Afară, blândeţea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu şi, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârşit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori şi frunzişul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câţiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilităţile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber.
Totuşi, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă.
Andrew îi întrerupse brutal şirul gândurilor.
— Maşina mea este acolo.
— Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcţia opusă.
— Ne vom certa oare pentru a şti pe care s-o luăm?
Lezlie nu-şi putu stăpâni un zâmbet.
— Nu, o va lua fiecare pe a lui şi ne vom întâlni la „Galleria”.
Nu este departe, la dreapta.
— Ştiu, făcu Andrew cu o notă de enervare.
Restaurantul era construit în terase deschise spre nişte grădiniţe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum.
Pereţii de un verde închis, tăiaţi de arcade albe, ofereau locului o prospeţime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o faţă de masă imaculată, trona o vază cu verdeaţă, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul.
Andrew îi atinse uşor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele.
Se aşeză în faţa ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detaşau pe fondul marcat de flăcările jucăuşe ale buştenilor. Chelnerul apăru aproape imediat şi le aduse meniul.
— Doriţi un aperitiv? propuse Andrew.
Lezlie făcu un semn negativ şi tânărul bărbat îşi comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în faţă şi declară încet:
— Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenţia de urgenţă, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-aţi luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire.
— Vă accept scuzele dacă le primiţi în schimb pe ale mele.
— De acord.
Această înţelegere risipi imediat tensiunea care-i separa.
— Ce voia oare să spună Charles menţionând că dumneavoastră cunoaşteţi extrem de bine „Galleria”? întrebă
Lezlie cu scopul de a anima conversaţia care lâncezea.
— În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect şi a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex şi l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit şase luni, Meredithei şi mie, pentru a-l convinge să-şi depună candidatura.
La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet.
— Dacă l-aţi fi văzut în ziua în care a primit răspunsul iniţiatorilor! Erau încântaţi de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos şi pe pereţii holului de la hotel. Bugetul era enorm. Aşa că Greg lucra cu arhitecţii investitorilor şi iată rezultatul final.
Din nefericire, nu l-a văzut terminat...
În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” şi arhitectura sa îndrăzneaţă. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de şantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante şi restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta.
— Fratele dumneavoastră şi-a imaginat toate astea?
Murmură privind în jurul său.
— Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfăşurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în acelaşi timp pe ale mele.
— Eraţi asociaţi?
— Nu, deşi în tinereţe ne-am dorit întotdeauna asta.
Eu conduc propria întreprindere de construcţii. Speram să realizez construcţiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Şi alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată.
— Ce evenimente? îl încurajă Leslie.
— Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa?
— Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înţeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveaţi cu tatăl său.
Andrew schiţă o mină ironică.
— Relaţiile dintre Merri şi mine nu vă interesează oare deloc?
— Ba da, fireşte. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinţilor.
— Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeaşi fetiţă. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg şi cu Meredith. A închis o uşă între mine şi ea.
— Ştiţi de ce?
Andrew îşi ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâşietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă.
— Da, ştiu, declară calm. Doriţi oare amănunte?
Lezlie scutură din cap şi întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei şi a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viaţa. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetiţa dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Maşina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc şi să explodeze. Inconştientă la sosirea ajutoarelor, îşi recăpătase, din păcate, cunoştinţa la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinţii. Ca prin minune, ea nu suferise decât o uşoară comoţie şi o fractură la un picior.
„Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-şi ziua fatală care îi răvăşise propria viaţă, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-şi întrerupe gândurile.
— Ştiţi oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră şi soţia sa?
Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită.
— Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuţie.
— După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident?
— N-aş putea jura, dar cred că da.
Chelnerul se apropie discret de masa lor.
— Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie.
— Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew.
Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulţumi cu o salată de homar.
Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării şi compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieşise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanţă că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinţii îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparenţele, rămas fără soţie, tatăl îşi pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci şi trei de ani, iar fratele său, douăzeci şi unu. De-abia îşi terminase studiile că primi înştiinţarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase şi fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învăţând să supravieţuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului naţional de eliberare şi zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere.
Alesese chiar şi numele întreprinderii: „Bradinton Design and
Construction”. Dar când se întoarse în sfârşit în Atlanta, totul se schimbase, fireşte. Greg se căsătorise şi îşi deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”.
Erau asemenea circumstanţe, încât n-ar fi putut colabora cum îşi doriseră. Era de preferat să-şi ducă vieţile separat. Aşa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre fraţi reuşise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew.
— În sfârşit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg şi cu mine nu mai eram la fel de apropiaţi ca înainte, rămăsesem fraţi. Nu i-am refuzat niciun serviciu şi nici el mie.
Fără să intru în detalii, să ştiţi doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială.
Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceaşca de cafea pe care o ţinea între degetele puternice, înainte de a relua:
— Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât şi de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg şi Meredith.
Îşi puse şerveţelul pe masă.
— Mai aveţi nevoie şi de alte informaţii?
Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversaţie care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă nelinişte. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi fraţi?
Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui
Merri cu unchiul său?
— În acest caz, vorbiţi-mi despre doamna Garrett, reluă
Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră şi la munca pe care o faceţi. După el, aţi fi putut obţine un post în cele mai mari spitale. De ce aţi ales
Riverview?
Lezlie ridică uşor din umeri, jenată.
— Am avut discuţii în principalele instituţii şi le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituţiile importante.
Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienţi.
— Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră?
— Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile.
Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără ţintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri şi examinară restaurantele, mergând până în faţa holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului.
— Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet
Andrew.
Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spaţiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roşu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în linişte de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor.
— Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă...
Impresionant, comentă Lezlie.
— Aşa este... regret că Greg nu şi-a putut vedea opera terminată.
Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferinţe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereţi, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanţi la vreun congres, ameţiţi mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel şi, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew îşi luă însoţitoarea de talie.
Nişte senzaţii tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre faţa bronzată a tânărului bărbat şi când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulţime. Cu obrajii în flăcări, conştientă în mod aproape dureros de atingerea uşoară dar fermă a mâinii lui Andrew.
Lezlie nu se putu stăpâni să-şi imagineze cât de posesive, de tandre şi de insistente în acelaşi timp, ar putea fi aceste degete.
Îşi reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinaţiei, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgosteşte cu uşurinţă la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Şi acum, nu o mai interesa nicio relaţie intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă fiinţă, să rişte să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă.
Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soţul său. Amintirile o copleşiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat.
Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat.
Meseria învăţată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie îşi întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viaţa profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuţi, îşi amintea încă greutăţile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obţine gradul de conferenţiar şi apoi doctoratul în psihologie.
Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiţie de a deveni altceva decât soţia sa. Toate aceste mici probleme dispărură când îşi reaminti ziua morţii lui, amorţeala întregii fiinţe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbuşească total.
Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopţilor, apoi în cabinetul unui psihanalist.
Alături de el îşi revărsase vinovăţia şi teama de neînţeles, suferinţa sfâşietoare care fuseseră discutate şi analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-şi reia viaţa.
Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu ştia nimic... Îi remarcă paloarea şi observă tremurul care-i agita mâinile.
— Lezlie?
Aceasta înălţă ochii încet, îi văzu faţa la câţiva centimetri de a sa şi-i simţi căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenţie. Lezlie îşi reveni şi se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească şi, cu greu, ea îl imită.
— Ce-ai spune de o îngheţată? propuse brusc Andrew.
Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de îngheţată situat lângă ieşire.
Câteva minute mai târziu ţinea în mână un cornet acoperit în vârf cu îngheţată de ciocolată, vanilie şi cireşe. La rândul său, Andrew părea un băieţel, care îşi savura desertul cu evidentă plăcere.
— Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata şi cu Greg la vânzătorul de îngheţată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulţime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfăţul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noştri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obişnuită.
— Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată şi înseamnă să te supui la a o reface permanent.
În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverşunată pentru a rupe obiceiul.
— Dar dumneavoastră, nu aveaţi mici „obiceiuri”, cum le spuneţi? o tachină Andrew.
— Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinţilor mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane...
— Sunt încă în viaţă?
— Tata a decedat acum aproximativ cinci ani.
Mama locuieşte încă în Atlanta, dar călătoreşte foarte mult.
Lezlie schiţă un zâmbet amuzat.
— Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie şi că am grijă de sănătatea mea.
— Să nu vă plângeţi de asta, remarcă Andrew.
— Bineînţeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simţ. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales...
— Mai ales?
Lezlie ridică din umeri şi se întoarse.
— Nu, nimic. Pur şi simplu, este foarte perspicace.
Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise.
Se plimbară fără grabă spre ieşire. Afară se înnoptase şi iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuştii şi tufişurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoţi pe Lezlie la maşina sa şi izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulţumi pentru o seară până la urmă încântătoare.
Scoţând batista din buzunar, şterse îngheţata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei.
— Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie.
Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaştri, tânăra femeie îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul.
Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut.
Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era şi mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie ştia că o va săruta şi că nu-i va opune nicio rezistenţă.
