Ellia

Invidia  de Stefan Berciu

                                                           Capitolul I

CRIMA

 

 

Peronul haltei e pustiu.

Să fie, poate, orele 4 dimineaţa.

De ieri, ninge întruna.

Liniile abia se mai zăresc.

Am pierdut trenul, iar următorul vine doar peste trei ore şi jumătate.

Din depărtare se aude croncănitul unei ciori, apoi şuieratul unei locomotive ce pare să se găsească la celălalt capăt al pământului. Mă apropii de o cabină şi rezem de zidul ei bradul pe care mama mi-l dăduse, ca în fiecare an; peste patru zile avea să fie Anul Nou, iar copiilor mei nu trebuie să le lipsească darul bunicii.

Privesc încordat, scrutând întunericul, de parcă aş căuta ceva ori pe cineva anume, când de fapt nici eu nu ştiu ce-aş putea întâlni ori afla dacă ochii mei ar răzbi dincolo de beznă şi de perdeaua ninsorii. Apoi, istovit, îmi aplec privirea peste linii, al căror luciu pare să mă atragă, şi mă fixez asupra unui punct, insistând, nu ştiu de ce, până când oboseala mă-mpinge să caut un alt rea­zem, sfârşind prin a ajunge din nou în punctul ce pare „capătul capătului”. Am pus între ghilimele aceste două cuvinte pentru că expresia nu-mi aparţine, iar cel care a rostit-o, cum şi sensurile spuselor sale vor juca un rol important în cele ce vă voi istorisi.

De o parte şi de alta a drumului-de-fier se întinde câmpia, o nesfârşită câmpie ce pare cufundată într-un somn adânc sub plapuma ocrotitoare a zăpezii. Priveliştea mă îmbie la hoinăreală, ca în anii copilăriei... ai tinereţii şi – de ce n-aş mărturisi – chiar şi acum, ori de câte ori ninge ori plouă torenţial. Mă-ntorc spre cabina de zidul căreia am sprijinit bradul, mă asigur că e tot acolo şi simt cum îmi vine să râd din pricina temerii mele neghioabe. Pe urmă străbat micul peron şi pornesc de-a lungul rambleului, cu paşi rari. Să fi mers vreo treizeci-patruzeci de minute când mi-am dat seama că bucla făcută de liniile de fier mărginea comuna vecină cu aceea din care abia ple­casem. Mă uit într-acolo, căutând să desprind case ori locuri binecunoscute, dar albul şi grosimea zăpezii pare să fi şters orice detaliu, cufundând totul într-un spectacol de măreţie uniformă.

Mă hotărăsc să revin la haltă, dar n-apuc să fac nici zece paşi, când liniile sunt fulgerate de o lumină ce cade pieziş; undeva în apropiere se aprinsese un bec. Apoi se aude lătratul unui câine. O clipă sunt ispitit să-mi întorc privirile spre locul în care viaţa se redeşteaptă, dar puterile par să mă fi părăsit; o altă imagine, şi un alt fundal sonor, de data asta izvorâte din amintire sau mai exact din amin­tirea închipuirii mele, răzbat şi mă covârşesc cu totul. În locul licărului de lumină aşternut pe liniile de tren văd un fulger în care străluceşte lama unei toporişti ce se abate năprasnic spre a curma o viaţă de om, iar lătratu­lui vesel i se suprapune un urlet prevestitor de moarte. Astfel socoteam eu că se săvârşise asasinarea actriţei Zina Gogan, din oraşul în care trăiam şi lucram de aproape douăzeci de ani.

 

*

 

Omorul se produsese cu trei săptămâni în urmă.

Era aproape ora 8 seara şi mă pregăteam să verific felul în care copiii mei îşi făcuseră lecţiile, când soneria telefonului veni să mă smulgă clipelor mele de tihnă. Am răspuns cu oarecare şovăială:

— Procuror-şef Tiu Borcea.

— La aparat e doamna Ana Vârban, se auzi glasul unei femei bătrâne.

— Pe mine mă căutaţi? întrebai eu într-o doară, sperând că poate interlocutoarea mea o fi greşit numărul.

— Chiar pe dumneavoastră... mă asigură ea, şi se grăbi să-mi explice rostul apelului: Sunt proprietăreasa imobilului cu numărul 35, de pe strada Duzilor. Chiar în curtea casei mele, lângă poartă, se află cadavrul actriţei Zina Gogan. O cunoaşteţi, sper...

O cunoşteam foarte bine, o apreciam pentru dăruirea şi talentul ei, aşa cum o preţuia întregul oraş.

Am asigurat-o pe Ana Vârban că voi veni imediat, am lăsat controlul lecţiilor în seama soţiei şi am pornit în­tr-acolo unde mi se spusese că Zina Gogan a fost găsită moartă, nădăjduind, tot drumul, că poate bătrâna mea in­terlocutoare se înşelase, ori, şi mai bine, că cineva îmi jucase o farsă. Dar, odată ajuns la adresa indicată constatai, spre marea mea părere de rău, că nimeni nu făcuse o glumă de prost-gust şi nici proprietăreasa acelei case nu s-a înşelat câtuşi de puţin,

Ajutorul meu, un tânăr procuror abia ieşit de pe băncile facultăţii, Mihai Rareş, anunţat de mine, ajunsese la locul omorului cu câteva clipe înaintea mea. Privea tulburat când pe cei din jur, când trupul actriţei, prăbuşit lângă o băltoacă ce se formase în curtea aceea prost asfaltată.

După câteva minute de atentă examinare, medicul legist ne făcu semn să ne aplecăm asupra Zinei, arătându-ne o rană adâncă produsă în partea din spate a capului ei, cu un corp tăios.

Mihai era atât de impresionat, încât se agăţă de braţul meu, cu ambele mâini. Era la primul său caz. I-am spus să cheme fotograful, mai mult pentru a-l îndepărta de ima­ginea care-l tulburase într-atâta. Apoi, am trecut la cerce­tarea câmpului infracţiunii.

Se adunase lume foarte multă, ceea ce mă îngrijora, la gândul că urmele pe care le-aş fi putut afla dincolo de gardul curţii s-ar pierde. Ploua torenţial; mai exact, era burniţă, şi asta avea să îngreuieze cercetarea locului.

Odată terminată examinarea statică a cadavrului, am dispus trecerea la faza dinamică. Nici trupul şi nici îm­brăcămintea victimei nu prezentau vreo urmă de luptă între ea şi agresor. Devenise cât se poate de limpede că fusese ucisă mişeleşte, lovită pe la spate, iar moartea se instalase fulgerător.

La un moment dat, un ofiţer mă chemă lângă o gră­madă de moloz amestecat cu câteva plăci din teracotă sparte şi îmi arătă o toporişcă însângerată. Abia terminai să dau ordinul de a se conserva şi trimite la expertiză posibilul obiect de săvârşire a omorului, când Mihai îmi atrase atenţia că lângă o magazie din curtea doamnei Vârban găsise o sacoşă. Mă îndreptai într-acolo, dar în clipa când mă aplecai să examinez sacoşa descoperită de ajutorul meu, silueta unui bărbat foarte înalt şi uşor încovoiat se desprinse de zidul magaziei, şi veni spre noi.

— E-a mea! murmură el, arătând spre obiectul pe care voiam să-l cercetez.

Am tresărit; l-am privit atent, spre a mă convinge că nu m-am înşelat, m-am întors brusc şi i-am spus lui Mihai să se ocupe el de „meşterul” Zangă.

Tânărul se uită lung la mine şi rămase pironit locului, căci nu înţelegea ce se petrece în sufletul meu.

Reveni lângă victimă, şi o vreme privii absent cum se executau fotografiile metrice, pe urmă trecui la grupul celor ce se ocupau cu luatul mulajelor în gips ale urmelor de încălţăminte, ce se găseau din abundenţă în curtea Anei Vârban. Se vede că am ajuns la mică distanţă de locul unde Mihai discuta cu cel pe care îl numisem „meşterul” Zangă, deoarece auzii destul de bine răspunsul celui in­terogat de ajutorul meu:

— Ion Zangă! Niciodată... dar absolut niciodată... nu am avut un alt nume.

Timbrul glasului şi tărăgăneala vorbelor trădau pe omul netrezit încă din beţie.

Discuţia lor părea să continue, dar ajutorul meu vorbea foarte încet, iar eu nu mai auzii decât o şoaptă, ur­mată de un alt răspuns:

— Da... sigur. O cunosc bine pe moartă. O… o cheamă Zina... Zina Gogan şi...

Fraza i se curmă, părând că-l îneacă plânsul.

În clipa aceea nu mă mai putui stăpâni şi mă-ntorsei spre el; din fericire, Ion stătea cu spatele la mine. Con­tinuă:

— A fost mare artistă... Ehee! Poate cea mai mare sau… cea mai adevărată. Şi eu... eu am văzut multe artiste, dar nici una ca ea. Nimeni nu juca cum juca ea... Ehei, dar ce prostie am spus! Ea nu juca... Trăia! Înţelegi? Zina trăia orice rol; Zina trăia... Aşa o chema: Zina Gogan – dacă asta mai are vreo importanţă! strigă el, gâtuit de o furie pe care Mihai n-avea cum s-o înţeleagă.

Se depărtă de el, îndreptându-se către o tânără care, ciudat, trăgea cu urechea la tot ceea ce discutam eu sau ajutorul meu cu fiecare dintre oamenii prezenţi acolo.

Tocmai voiam să o întreb câte ceva în legătură cu in­teresul ei destul de nefiresc faţă de o asemenea împreju­rare, când Ana Vârban îmi apăru dinainte, de mână cu o femeie mult mai tânără decât ea.

— Iat-o pe Olga Daneş! făcu prezentarea bătrâna proprietăreasă, şi se grăbi să precizeze rostul demersului său: ea a găsit-o pe Zina, moartă, acolo lângă gard.

Tânără indiscretă se grăbi să vină cât mai aproape de micul nostru grup şi, fără să trădeze nici cea mai uşoară urmă de sfială, ne privi cu nişte ochi mari şi vioi, ca a unui copil năzdrăvan şi curios, iar eu, care cu numai câteva clipe mai înainte eram hotărât s-o pun la punct, n-am mai fost în stare să-i fac o cât de mică observaţie, ci mă prefăcui a nu-i mai lua în seamă prezenţa. Mi-am îndreptat atenţia spre Olga Daneş, iar aceasta s-a grăbit să-mi explice:

— Dacă fata aceea vă stinghereşte, o puteţi goni de-aici, Of! Generaţia asta tânără n-are nimic sfânt.

— Nu, nu mă stinghereşte, am răspuns eu destul de tare, ca „fata aceea”, cum o numise noua mea interlocu­toare pe tânără indiscretă, să mă poată auzi.

Un zâmbet trist fu răspunsul de mulţumire al tinerei curioase, şi privirea ei se aplecă pentru prima oară, jenată, spre pământ.

— Este o proaspătă absolventă a Institutului de teatru, repartizată la teatrul nostru de câteva luni, se grăbi Olga Daneş să-mi explice.

— Doamna Daneş este tot actriţă, preciză Ana Vârban. A fost colegă cu Zina.

Mă silii să zâmbesc, pentru a masca astfel că nu-mi era necunoscută aceea pe care bătrâna se străduia să mi-o prezinte sub cât mai multe aspecte. Pe urmă, intrai în subiect:

— Aşadar, dumneavoastră aţi fost cea dintâi persoană care a găsit victima, da?

Olga păru oarecum stingherită de întrebarea mea. O clipă, avui impresia că privirile ei se îndreaptă spre ma­gazia de lângă care apăruse Zangă, căutând parcă pe cineva. După aceea răspunse pe un ton nu prea sigur:

— Da... cred că da. Cred... sper... poate... Am alergat apoi la proprietăreasa mea, şi ea v-a telefonat. Altceva… Glasul puternic al unui bărbat se făcu auzit din stradă.

— Ce se-ntâmplă aici?

Olga se desprinse de lângă noi şi alergă spre gard.

— Zina a fost ucisă! strigă.

Bărbatul păru năucit. Privirile i se pironiră în ale aces­tei femei, cu o insistenţă ce aducea a iscodire nemiloasă. Cum scena mă intrigă, pornii spre cei doi. Olga se-ntoarse spre mine. şi se grăbi să mă informeze.

— E soţul meu, Romeo Daneş.

Romeo păşi dincolo de pragul porţii şi rămase cu ochii aţintiţi asupra victimei.

— Du-te! îl îndemnă actriţa în şoaptă, dar el ezită. Apoi se-ntoarse spre mine şi-mi zise cu îngrijorare:

— Ce ne facem cu Vlad? Cum o să-i spunem?

Ridicai din umeri a nedumerire, iar Romeo se grăbi să-mi explice că Vlad e soţul Zinei.

Din spate, cu voce stinsă, un om bâigui:

— Eu sunt soţul Zinei.

M-am întors şi am văzut un bărbat între două vârste, cu capul descoperit şi cu hainele ude leoarcă. Nu privea pe nimeni, nu căuta nimic, nu aştepta nimic şi părea să fi uitat ceea ce spusese adineaori.

De undeva din întuneric, apăru Mihai.

Vlad porni cu pas domol spre Zina, iar ajutorul meu se grăbi să-l oprească cu un strigăt autoritar:

— Nu-i voie să intraţi!

— Lasă-l! contravenii eu dispoziţiei sale. Dumnealui este Vlad Gogan, soţul victimei.

Tânărul meu coleg îl privi atent. Probabil că aspectul omului oprit de el din drum îl impresionase, pentru că ochii îi jucau în aburul lacrimilor cu greu stăpânite. Îmi spusei că la urma urmei e încă un copil; abia împlinise douăzeci şi doi de ani. Îi căutai privirea, şi când i-o întâlnii, îl bătui pe umăr, părinteşte. Înţelese gestul meu de îmbăr­bătare, şi ca să-mi dovedească ce bine îşi poate stăpâni emoţiile, se apropie de Vlad, îl luă la braţ, angajându-l în drum spre victimă, şi-i murmură:

— Dacă aţi putea… dar numai dacă aţi putea, ştiţi, câteva date...

Se depărtară prea mult de mine şi nu mai auzii restul întrebării şi răspunsul lui Gogan, dar, sigur, tânăra indis­cretă, pornită pe urmele lor, le înregistrase cu fidelitate.

 

*

 

Şi toate astea mi se perindaseră prin minte cu iuţeala fulgerului pe care mi-l sugerase licărul de lumină azvârlit de un bec pe luciul şinelor de cale ferată. Şi poate că mi-aş fi reamintit multe alte lucruri în legătură cu asasinarea Zinei Gogan, ca de pildă primele interogatorii, intervenţiile colegilor, atitudinea fiecărui om audiat, faţă de victimă, faţă de ceilalţi martori şi chiar faţă de ancheta noastră, dacă glasul unei tinere fete nu m-ar fi trezit din sumbrele mele amintiri.

— Bună dimineaţa, tovarăşe procuror-şef!

Tresar şi mă întorc brusc, descoperind un chip frumos, luminat de doi ochi mari, iradiind de bucuria revederii cu mine.

— Bună dimineaţa! mă grăbesc să-i răspund.

Se crapă de ziuă, iar lumina asta difuză, ca şi tulbu­rarea, pradă căreia încă mă mai aflu, nu-mi îngăduie s-o recunosc.

Fata pare amuzată de nedumerirea mea. După câteva clipe, îşi ridică gluga de pe cap şi se holbează la mine de parcă m-ar întreba: „Hei, nici acum nu ştii cine sunt?”

— Iscoado! izbutesc eu să strig, şi tânără hohoteşte de râs.

— Mai ţineţi minte cum mă cheamă?

— Anca! Anca Ceplan, răspund eu, şi n-aş putea spune cine dracu m-a pus s-adaog: ...dacă asta mai are vreo importanţă.

Ochii aceia, luminoşi până atunci, se-ntunecară deodată, privirile i se desprind dintr-ale mele, se abat spre depărtări, căutând parcă un reazem în orizontul cernut de albul zăpezii.

Pentru moment mă pomenesc că întreb prosteşte:

— Ce s-a întâmplat?

Tânăra mă măsoară cu o privire ascuţită, parcă să se asigure de buna mea credinţă, şi abia într-un târziu murmură:

— Cred că vorbele domnului Ion Zangă nu au fost rostite în batjocură. Sau cel puţin să nu le fi spus în prezenţa mea!

În clipa asta îmi amintesc răspunsul pe care Ion i-l dăduse lui Mihai în legătură cu Zina Gogan. Sunt atât de plăcut impresionat de sensibilitatea tinerei mele interlo­cutoare şi – de faptul că îl apără pe Zangă, încât nu gă­sesc altceva mai potrivit decât s-o mângâi ca pe propriul meu copil, să-i scutur zăpada de pe păr şi să-i trag bine gluga pe cap.

Îşi lipeşte obrazul de mâneca paltonului meu, şuşotind printre lacrimi:

— Vă rog să mă iertaţi. Ştiţi, pe mine m-a cam scos dintr-ale mele moartea doamnei Gogan. Deşi am trăit numai două-trei luni în preajma ei, pot spune că n-am îndrăgit-o degeaba. Da, da, se grăbeşte ea să mă asigure, sunt oameni pe care izbuteşti să-i cunoşti dintr-o privire, dintr-un simplu gest, iar pe alţii... nici într-o viaţă. Ha-ha! se străduie Anca să pară veselă. Ştiţi de ce-am izbucnit în lacrimi adineaori? Pentru că... pentru că sunt o proastă. Da, cât sunt de mare, pe-atât sunt de proastă. Ha-ha-ha! Cum de mi-a trecut prin minte că dumneavoastră l-aţi putea jigni pe „meşterul” Zangă?

Îmi scutur capul în senin de negare, dar ea a înţeles ceea ce eu nu bănui.

— Am minţit. De fapt, gestul dumneavoastră m-a făcut să plâng. Ştiţi, pe mine m-au mângâiat doar doi oameni; de când mă ştiu, numai doi oameni m-au mângâiat: Zina şi dumneavoastră. Aşaa... au mai pus mâna şi alţii pe mine, dar să mă simt eu cu-adevărat mângâiată... nu, nu mi s-a întâmplat decât cu Zina, şi-apoi astăzi. Şi... şi Zina... ştiţi de ce m-a mângâiat? O! Tot pentru că i-am luat apărarea domnului Zangă. Era o repetiţie generală... Dumnealui mai face figuraţie la noi şi...

— Zangă?! izbucnesc eu necontrolat. Zangă a ajuns figurant?

— Da, se arată Anca speriată.

— Cred că e rândul meu să-mi cer scuze, spun eu, ru­şinat din pricina nesăbuitei mele izbucniri, încât fata zâmbeşte îngăduitor.

— Nu-i nimic. La urma urmei, mă bucură că şi dum­neavoastră socotiţi că e prea puţin pentru domnul Ion Zangă. Şi Zina spunea la fel. A! Toată povestea a pornit de la domnul Daneş, soţul Olgăi... El e regizor de film, dar cum nu prea e folosit pe-acolo... pune în scenă, din când în când, pe la teatrul nostru vreo piesă, şi-atunci şi-atunci... din câte-am aflat de pe la colegii mai vârstnici, soţia lui – Olga – capătă rolul principal. Ei bine, acum două luni, când au început repetiţiile la noua piesă regizată de Romeo Daneş, era nevoie de un vagabond, dar ştiţi... de un tip care să pară cu-adevărat lipsit de cea mai mică urmă de personalitate... de nădejde, de tot ce-ar fi putut însemna legătura cu viaţa. Vă daţi seama, sper, cât de greu este să găseşti un asemenea tip, mai ales că rolul e tare ingrat: vagabondul avea doar câteva replici şi apărea numai de două ori în scenă, dar prezenţa lui era hotărâtoare pentru relevarea contrastului de atitudini, poziţii sociale şi mai ales împrejurări de viaţă care pot depersonaliza un om, Ei bine, şeful maşinist l-a adus pe domnul Zangă, l-a pre­zentat lui Daneş, iar acesta a zâmbit puţin încurcat, fiindcă cei mai mulţi dintre actori ştiau că noul figurant locuieşte chiar în curtea bătrânei Ana Vârban şi deci îi este vecin. Desigur, regizorului nu i-a prea convenit că şeful maşinist a descoperit tipul pe care el ar fi trebuit să-l observe îna­intea tuturor, şi s-a purtat foarte urât cu „meşterul”, batjocorindu-l în fel şi chip. Dar asta i-a mers până când „meşterul” s-a urcat pe scenă. Atunci s-a petrecut un mi­racol! Da, da, un adevărat miracol! Domnul Zangă deve­nise cu totul altul decât jerpelitul pe care l-aţi văzut şi dumneavoastră. Ochii prinseră a-i străluci de parcă ar fi avut febră, îşi privi partenera, care... care era Zina Gogan, şi când înaintă spre ea murmurând „Iată... iată cum în­ţeleg eu să mă pedepsesc!”, noi toţi am izbucnit în plâns. Ştiţi dumneavoastră ce-nseamnă când plâng actorii cu-adevărat? înseamnă că se găsesc în faţa unui autentic talent. Ei bine, după câteva clipe, Olga Daneş a făcut o criză de nervi, a urlat cât o ţinea gura: „Dacă nenorocitul ăsta merge pe această linie... se denaturează sensul piesei!” Romeo i-a dat dreptate, căci a priceput că deşi soţia lui avea rolul principal, Zina – în compania unui partener de o evidentă virtuozitate – avea s-o umbrească foarte mult şi i-a tăiat cele câteva replici din text. Ei bine, repetiţia s-a reluat, rolul vagabondului reducându-se doar la o singură trecere prin scenă. Toţi erau mâhniţi, dar supărarea noastră n-avea să dureze decât până la reapariţia domnului Zangă; când a trecut pe dinaintea câtorva personaje şi le-a privit, pe fiecare în alt fel, de parcă ar fi cunoscut piesa ca pe propriile-i zdrenţe, ne-am cutremurat. După aceea, odată ajuns în faţa Zinei, fără s-o privească măcar, şi-a ridicat braţele şi le-a lăsat apoi să recadă, lent, în­tr-un gest de total şi sfâşietor abandon. Jucase, ba chiar trăise magistral acel moment al renunţării definitive, mult mai bine ca mai înainte, pentru că de data asta era elibe­rat de convenţia impusă de text. Toţi cei din sală ne-am ridicat de pe scaune şi l-am aplaudat îndelung. Atunci, „meşterul” a venit spre noi până la marginea scenei, ne-a privit atent, iar după o vreme ochii lui s-au înălţat spre galerie, căutând parcă pe cineva anume, şi s-a înclinat doar aceluia ştiut numai de el. Noi toţi ne-am pornit iar pe aplauze; aplaudam un mare, un foarte mare moment de teatru, curmat de strigătul lui Daneş: „Părăsiţi sala! Nu rămâne decât cel care repetă. Ce-nseamnă tot circul ăsta?” În clipa aceea m-am repezit în faţa lui, urlând aproape: „Circ faci dumneata! Şi dacă poţi fi atât de subiectiv, te cred şi lipsit de sensibilitate; poate că nici talent nu ai!” „M-a scos din rol”, chicoteşte ea, străduindu-se să râdă, dar Zina m-a mângâiat şi mi-a spus: „Dacă nu joci dumneata, înseamnă că nici de mine nu e nevoie”. Şi m-a mângâiat din nou. Am fost repusă în drepturi; ştiţi, Zina era capul de afiş în orice spectacol, indiferent de întin­derea rolului interpretat. Ea era adorata publicului şi... Dar ce faceţi? Vă vad foarte emoţionat... O! Aş putea să jur că dacă mai continui povestea domnului Zangă, procurorul-şef al oraşului nostru va izbucni în lacrimi.

Îmi desprind privirea din cea a tinerei actriţe, şi mă prefac că scrutez depărtările;

— Ştii, o clipă m-am temut că zăresc trenul.

— Asta ar fi fost îngrozitor! se arată ea dispusă să renunţe la agravarea stării în care mă cufundase. Ne găsim la mare distanţă de gară.

— Într-adevăr, răspund eu, bucuros că discuţia alu­necase pe alt tărâm.

Anca se apleacă, îşi umple pumnii cu zăpadă şi pe urmă şi-i repede pe obraji.

— Faceţi şi dumneavoastră la fel, mă îndeamnă. Nici nu ştiţi cât de mult ajută.

Aşadar, fata aceea ştia că am nevoie să-mi potolesc dogoarea care mă încinsese, şi în naivitatea ei crede că simpla cufundare a feţei într-un pumn de omăt poate fi salutară.

Mă supun sfatului său şi încep să mă mai liniştesc. Pe urmă îi arăt ceasul. Drept răspuns, ea îmi arată zarea cernită de ninsoare, care pare să nu mai contenească. O vreme privim amândoi uriaşa sită prin care se strecoară fulgi mari şi albi. Apoi pornim tăcuţi spre gară, unde odată ajunşi, actriţa mă întreabă, pe un ton ce trăda un interes deosebit:

— Ancheta dumneavoastră a mai progresat?

Tresar şi mă-ntorc spre ea.

— Vreau să zic, precizează fata, dacă aţi obţinut date în legătură cu asasinul. Ştiţi, continuă ea văzându-mă con­trariat de întrebarea aceea atât de directă, mi-am îngăduit să vă mărturisesc această curiozitate în speranţa că perseverând în atitudinea mea nu vă oblig să-mi schimbaţi calificativul „Iscoadă”.

Zâmbesc, şi asta cred c-o încurajează puţin.

— La drept vorbind, nu prea mă interesează numele ucigaşului. Ştiţi... pentru mine... faptul şi cauza au impor­tanţă; restul e chestiune de rutină.

Încep să devin atent la peroraţia tinerei mele interlocu­toare; intuiesc un interes nemărturisit, ascuns cu grijă, şi simt nevoia să-l aflu. Cuvintele ei „...faptul şi cauza au importanţă” se înşurubează adânc în mintea mea şi prind a mă răscoli. Curând, cealaltă părere „...restul e rutină” simt chiar că mă şochează, dar îmi dau seama că sensul acestor ultime cuvinte avea menirea să exprime nu o desconsiderare a profesiei mele, ci un tâlc nepriceput încă de mine.

Fata înţelese frământarea mea şi se grăbeşte să-mi vină în ajutor:

— Am scris o piesă de teatru, scurtă, într-un singur act, care cuprinde numai două tablouri.

O privesc şi mai nedumerit, iar dânsa continuă:

— O piesă în care e vorba despre asasinarea Zinei Gogan. Da, da, un caz autentic, personaje reale... O! Dar ce-am pătimit până i-am convins pe colegii mei să inter­preteze rolurile! Şi când vă gândiţi că nu le ceream să facă ori să spună nimic altceva decât ceea ce au făcut ori au declarat atât la primele cercetări, cât şi la interogatoriul ce li s-a luat la procuratură.

În clipa aceea tresar şi, neputându-mă stăpâni, o întreb:

— Bine, înţeleg că tot ce-au declarat la cercetarea locu­lui crimei îţi este cunoscut pentru că...

— Pentru că am tras cu urechea, mă ajută Anca să-mi mărturisesc gândul până la capăt.

— Evident, recunosc eu, dar atitudinea lor şi tot ce s-a discutat în biroul meu, după primele cercetări, cum de le-ai aflat?

Pe buzele ei flutură un zâmbet superior.

— Hm, am iscodit pe fiecare dintre ei, şi tot ce mi-au mărturisit am trecut în piesă. A! Bineînţeles că fapta mea pare o indiscreţie, dar...

— Pare? Aşa crezi dumneata? Pare? mă arăt eu su­părat.

Tânăra aşteaptă să mă mai liniştesc, şi-apoi, pe un ton cât se poate de firesc, îmi mărturiseşte ceva care ar fi înnebunit chiar şi pe cel mai calm om din lume:

— Mă surprinde că n-aţi fost încă informat.

— Informat? La ce te referi?

— La insistenţele depuse de mine pe lângă toţi cei pe care i-aţi audiat sau... interogat în biroul dumneavoastră, pentru Zina, dar mai ales la motivul… acelaşi motiv l-am invocat în faţa fiecăruia dintre martori spre a-l determina să mi se spovedească.

— Şi, mă rog, care a fost motivaţia dumitale?

— Faţă de ei! precizează actriţa cu oarecare duritate.

Aşadar, faţă de mine avea să enunţe alt... sau poate alte motive. Ridic mâinile în semn de acceptare, şi ea continuă:

— Ei bine, le-am spus că mă tem de dumneavoastră şi mai ales de procurorul cel tânăr... Atunci, fiecare dintre ei s-a simţit dator să-mi explice cât de abil s-a descurcat la interogatoriu, ocolind răspunsuri neconvenabile şi chiar abătând discuţia de pe făgaşul cerut de cercetări.

— Va să zică, toţi cei pe care i-am audiat în legătură cu moartea Zinei au fost nesinceri! mă arăt eu indignat.

Anca surâde, marcând – nu fără ostentaţie – o oarecare îngăduinţă faţă de supărarea mea, Abia într-un. târziu, pe un ton coborât ca atunci când dezvălui unui copil un mare adevăr de viaţă, îmi explică:

— Tovarăşe procuror-şef, vedeţi cât de uşor se pot produce anumite mutaţii?! Iată, cu câteva clipe mai înainte eraţi consternat de atitudinea mea faţă de martorii pe care i-am descusut asupra celor discutate cu dumnea­voastră, iar acum aţi uitat de primul vinovat şi v-aţi lăsat atras de ceilalţi. Nu vă gândiţi că nesocotirea pe care mi-o arătaţi m-ar putea ofensa?

Zâmbesc încurcat, caut să-mi ascund nedumerirea în care ea doreşte să mă cufunde, simţind că jocul nu avea să dureze prea mult. Pe urmă, îmi spun că insinuarea ei de mai înainte s-ar fi putut să fi fost rostită doar pe jumă­tate în glumă, intenţia sa fiind de a-şi pune cât mai mult în valoare revelaţia care avea să urmeze. „Cam prea multă derută”, gândesc eu, şi mă hotărăsc să-i grăbesc destăi­nuirea.

— Cred că ai dreptate; dumneata eşti principalul vinovat.

— De bună seamă, consimte fata. Şi se grăbeşte să adaoge: Ceilalţi nu sunt decât nişte copii cărora le place să facă pe grozavii. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile lor, însă atitu­dinile jucate faţă de mine erau curate perle; vorbesc des­pre construcţia piesei pe care am scris-o. Ştiţi, dacă totul ar fi decurs liniar, acţiunea s-ar fi înfăţişat cât se poate de plicticos şi n-ar mai interesa pe nimeni.

„Fata asta vrea să mă ducă chiar în fundul prăpastiei, acolo unde bezna derutei înghite până şi cea mai limpede judecată”, îmi spun eu după o îndelungă chibzuinţă. „Se vede că şi-a pus la punct cu mare abilitate discuţia, pe care vrea s-o consider ca din întâmplare. Cu siguranţă că dacă nu m-ar fi întâlnit aici, mi-ar fi ieşit în cale cine ştie unde şi tot şi-ar fi pus ciudatul plan în aplicare. Dar, la urma urmei, ce urmăreşte?” întrebarea prinde a mă chinui, iar tăcerea ei ameninţă să devină un adevărat su­pliciu, „Răspunsul trebuie să-l aflu chiar din spusele ei”, îmi impun eu, şi încep să recapitulez tot ceea ce mi-a spus. Dar, ori de unde aş începe rememorarea discuţiei noastre, o frază pare să se fi cuibărit adânc în mintea mea şi să mă obsedeze chiar, suprapunându-se tuturor celorlalte: „Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat...” „Va să zică, Anca era sigură că majoritatea martorilor audiaţi de mine şi de Mihai fuseseră sinceri. Aşadar, continui eu să-mi limpezesc gândurile, nu toate persoanele ascultate în cazul asasinării Zinei Gogan au fost sincere!” Tânara mea însoţitoare nu precizase însă un asemenea aspect al anchetei, şi după o vreme doresc a sfârşi prin a-mi spune că interpretarea mea poate fi eronată. Dar fraza îmi revine în minte cu şi mai mare insistenţă, silindu-mă să mi-o reamintesc pe de-a-ntregul: „...cei mai mulţi dintre ei au fost sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat, însă ati­tudinile jucate faţă de mine erau curate perle”. „Deci, atitudinile martorilor faţă de Anca Ceplan fuseseră altele decât cele jucate faţă de mine şi Mihai! Dar de unde putea şti actriţa cum se comportaseră martorii în biroul meu? Desigur, numai din confidenţele pe care i le-au făcut”, caut eu un răspuns logic, dar imediat judecata îmi este incitată de un nou aspect al problemei: „De ce au spus martorii, tinerei lor colege, că au jucat cum au vrut… cum le-a convenit, în anchetă? Asta n-o face decât cineva care doreşte să ocolească adevărul, să ascundă ceva.” Recapi­tulez cu încăpăţânare fiecare cuvânt rostit de interlocutoa­rea mea şi sfârşesc prin a mă întreba cu glas tare:

— Oare toţi au jucat în fals la interogatorii?

Anca se opreşte brusc şi mă sileşte să fac la fel, agăţându-se de braţul meu. Pe urmă îmi caută privirea, mi-o ţintuieşte şi-mi răspunde pe un ton care nu se sfieşte s-arate supărarea:

— Dar nici prin minte nu mi-a trecut să spun aşa ceva. Nu-mi rămâne decât să uit că v-am întâlnit şi să vă rog a face la fel. Sper că nu voi fi chemată să dau declaraţii pentru că mi-am îngăduit luxul să discut cu dumnea­voastră o problemă personală.

Se vede că am privit-o atât de nedumerit, încât îşi ascunde faţa în palme, ruşinată de nepotrivita ei purtare.

Dar numai asta să fi fost? Numai regretul faţă de o izbucnire necontrolată, ori şi părerea de rău că intuisem prea repede, fie şi o părticică din intenţiile sale?

— Eu, murmură ea într-un târziu, am scris piesa despre care vă vorbeam, aşa... ca un protest împotriva unui act antisocial, împotriva celui mai odios act antisocial – căci ce altceva poate oripila omenirea mai mult decât o crimă? Spuneţi-mi! Cunoaşteţi o speţă mai josnică decât omuci­derea?

— Nu! îi răspund eu, căutând să par cât mai convins că acela era singurul scop urmărit de ea.

Fata zâmbeşte satisfăcută şi mă invită printr-un gest să ne reluăm drumul.

O vreme, mergem tăcuţi, fiecare părând mulţumit de acele clipe de răgaz, după o înfruntare care ameninţase să se termine atât de neconvenabil pentru amândoi.

Caut să nu mă mai gândesc la nimic şi să mă bucur de lumina zilei care apăruse şi de strălucirea zăpezii, când în depărtare, se face auzit şuieratul unei locomotive.

Actriţa îşi priveşte ceasul şi murmură:

— Soseşte!

Suntem la numai câţiva zeci de metri distanţă de gară. Iuţim pasul, şi curând ne aflăm dinaintea bradului căzut în zăpadă. Mă reped şi-l ridic.

— E al dumneavoastră?

— Da, răspund eu, şi-l scutur de zăpada care se aşe­zase din abundenţă printre crengi.

— Nu aşa! strigă Anca.

Mă-ntorc şi-o privesc mirat pentru dojană, căci nu-i pricep sensul.

Tânăra îmi ia bradul din mâini şi, cu o grijă exagerată, începe a-i şterge zăpada de pe fiecare crenguţă.

Mă uit mai departe la ea.

Fata se-ntoarce şi-mi surprinde privirea. Ia bradul în braţe, îşi lipeşte obrazul de ţepile lui şi, jenată parcă, în­cearcă să-mi explice purtarea de mai înainte.

— Ştiţi... eu n-am avut niciodată pom de iarnă... A! Să nu vă închipuiţi că n-am bani să-mi cumpăr... Am! Doar am un salariu. Încearcă să râdă, dar ochii îi joacă în la­crimi, şi vorbeşte mai mult spre a-şi stăpâni emoţia pradă căreia a căzut: Aş putea să-mi cumpăr chiar doi... şi chiar trei pomi, dar... vedeţi... acum sunt mare, iar farmecul pomului de iarnă îl guşti cu-adevărat numai când eşti copil.

— Anca! şoptesc eu, covârşit de trista ei mărturisire, şi tresar, speriat că i-am spus pe nume.

— Nu... nu vă sfiiţi... Chiar îmi face plăcere să mă chemaţi astfel.

— Anca, reiau eu şoapta, nici eu n-am avut pom de iarnă... niciodată. Ce-ar fi să vii la noi în noaptea de Anul Nou?

Tânăra se holbează la mine, părând că nu-i vine să creadă. Apoi bâiguie:

— Vorbiţi... vorbiţi serios?

— Da.

— Şi o să asist când aprindeţi lumânărelele?

— Desigur.

— Pot să vin mai devreme? Pot... pot să vă ajut să-l gătiţi... Am şi eu câteva globuleţe... Mai pot să cum­păr... Am şi beteală... multă, multă beteală, se precipită ea, într-un elan fără seamăn.

— Ai să vii când totul e gata; cu câteva minute înaintea sosirii lui Moş Gorilă.

— Să ştiţi... dacă-mi daţi voie, o să-i spun şi eu o poezie. Spun foarte frumos. O să vedeţi... Spun foarte fru­mos poezii.

Ultimele cuvinte îmi sunt acoperite de şuieratul locomo­tivei care intra în gară.

— Dacă-i aşa, atunci Moşul o să-ţi aducă un dar care o să te bucure şi să...

Anca ia bradul în braţe şi se năpusteşte cu el pe scara unui vagon, astfel că mă văd silit s-o urmez.

Curând, pornim spre casă; privim înapoi: am lăsat peronul aproape pustiu.

După o vreme, gândul la piesa Ancăi începe să mă chinuie. Nu mă mai pot stăpâni, aşa că o întreb:

— N-ai vrea să-mi vorbeşti despre piesă?

Fata tresare, speriată parcă de bruscheţea cu care am smuls-o din cine ştie ce visuri ori sumbre amintiri. Mă priveşte încruntat, poate vrea să-mi arate nemulţumirea ce i-am stârnit-o, şi după câteva clipe îmi confirmă presu­punerea.

— Să nu vă temeţi că e o melodramă în care efectul lacrimogen abundă. Dimpotrivă. Se vede că expresia chipului meu n-o convinge că m-ar fi lămurit pe deplin şi continuă pe un ton rece şi dur: Dacă ţineţi cu orice preţ, să aflaţi pentru ce am scris această piesă, o să vă mărturisesc, dar... sinceritatea mea nu vă va bucura prea mult.

— Oricum, prefer adevărul, caut eu s-o incit, pe jumă­tate în glumă.

Dar ea pare să fi devenit insensibilă.

— Ei bine, am scris această piesă...

— Pentru că ai vrut să-ţi manifeşti indignarea faţă de cel mai atroce act antisocial: crima.

Surâde ironic şi îşi clatină capul în semn de negare.

— Atunci, m-ai minţit.

— Nu... n-am minţit: n-am minţit niciodată. Uneori însă, spun lucrurile doar pe jumătate. Ca acum; se vede că mi-am făcut o obişnuinţă din a nu spune totul dintr-o dată.

— Fie! mă învoiesc eu să-i accept explicaţia, şi actriţa se grăbeşte să-şi completeze motivarea scrierii acelei piese.

— Am scris-o şi pentru că ancheta dumneavoastră înaintează cu pas de melc; da, da, am vrut să vă stârnesc ambiţia, să vă incit; cineva tot trebuia s-o facă, iar eu... m-am gândit că astfel vă pot ajuta. Mă credeţi?

Dacă n-ar fi adăogat acel „Mă credeţi?” izvorât din adâncul purităţii sale, pe un ton de vădită nesiguranţă, poate că m-aş fi lăsat îmbrobodit de aparenţa logică şi mai ales posibilă a motivării sale, dar întrebarea, adăogată fără noimă unei argumentări atât de severe, mă pune pe gânduri. „Ce nevoie are fata asta ca eu s-o asigur că o cred?” îmi spun după o vreme. Şi încep s-o observ atent.

Ţine bradul atât de strâns în braţe, de parcă s-ar teme că cineva i l-ar putea smulge dintr-o clipă în alta; sunt sigur că atitudinea ei trădează frica de a nu-şi da în vileag adevărul, pe care-l doreşte cu siguranţă ştiut numai de ea. „Dar despre ce adevăr poate fi vorba şi mai ales în legătură cu cine?” mă întreb îndelung. Sfârşesc prin a-mi surâde cu îngăduinţă pentru naivitatea de care începusem să dau dovadă. „Evident, numai despre un adevăr în legă­tură cu asasinarea Zinei Gogan poate fi vorba.” Dar gân­durile par să se fi înţeles între ele, căci mă asaltează, care mai de care, cu fel şi fel de întrebări. La un moment dat, începe să-mi stăruie în minte: „De ce nu spune Anca Ceplan tot ce ştie? De ce nu mărturiseşte ceea ce ştie ori a aflat sau măcar presupune? Ce taină împiedică o fiinţă atât de tânără şi pură să mărturisească ceva ce ar putea duce la descoperirea făptaşului, pe care ea îl doreşte expus necruţătorului aprobriu public? Dar ia stai, caut să pun stavilă tulburării care ameninţă să mă cuprindă din ce în ce mai mult, nu cumva Anca explică totul prin piesa ei?” Mă hotărăsc să-mi aflu liniştea cerându-i piesa.

— O piesă nu se citeşte... întotdeauna bine. Dacă ţineţi cu-adevărat s-o cunoaşteţi, trebuie s-o vedeţi în specta­col... la teatru, pentru că acolo, pe scenă, litera moartă capătă viaţă, cuvintele prind rezonanţă şi sensuri, inten­ţiile mele, ca autoare, vor fi transcrise prin mimica inter­preţilor, şi câte altele.

Îşi expune scurta pledoarie cu atâta patos şi aproape pe nerăsuflate, încât nu sunt în stare să-i comunic imediat că accept invitaţia. Şi fata, departe de a mă fi înţeles, ia tăcerea mea drept refuz ori, în cel mai fericit caz, ezi­tare, şi se întristează. Pe urmă, aproape în şoaptă, adaogă:

— Vă conjur! Veniţi să vedeţi o repetiţie generală! Faceţi-o măcar pentru Zina; în memoria ei, a celei mai bune actriţe din urbea noastră. Ar fi... ar fi cel mai pios... cel mai frumos omagiu pe care i l-aţi putea aduce.

— Bine. Voi veni.

— Să-l luaţi şi pe ajutorul dumneavoastră.

O privesc mirat, şi ea se grăbeşte să-mi explice:

— E mai bine să veniţi împreună; vreau să spun... mai bine să asiste în prezenţa dumneavoastră decât să vină... altă dată... singur.

Mă simt azvârlit din nou într-o stare de cumplită derută. „Ce vrea să însemne această bizară motivare în legătură cu invitarea lui Mihai... împreună cu mine? Se teme oare de anumite obiecţii pe care eu le-aş putea avea şi crede că şi-ar putea găsi un aliat de generaţie în aju­torul meu? Hm! Ce-ar fi să se teamă de el şi să conteze pe sprijinul meu? Dar de ce toate astea? De ce să se teamă?... Poate... poate pentru că nemulţumirea ei faţă de ritmul anchetei noastre este strigată într-un fel... jignitor? Ori... şi mai rău?...”

— Ştiţi, mă întrerupse Anca de parcă mi-ar fi citit gândurile, eu voi interpreta rolul procurorului şi aş dori o părere de... specialist. Dacă sunt doi, cu-atât mai bine.

Un scrâşnet de frâne, un şuierat prelung, şi trenul îşi micşorează simţitor viteza.

Anca se ridică de pe banchetă, ţinând bradul, strâns, în braţe.

— Am ajuns la noi… acasă! murmură ea, cu un aer de uşurare.

O privesc atent şi-mi spun că tot nu mi-a mărturisit întregul adevăr. Mai ştii? Poate... fiindcă vrea cu orice preţ să m-aducă la teatru şi să-i văd piesa. Sau poate că piesa aceea o fi adevărul, cum îl crede ori îl simte ea. Poate că spectacolul este adevărul tuturor celor care au consimţit să joace… sau măcar o opinie, asupra adevăru­lui... opinie... opinia multora... opinia publică...

Coborâm din tren şi trecem în grabă pieţe liniile înză­pezite. Peronul e liniştit: ici şi colo – câţiva localnici cu bagaje voluminoase. Ajungem dincolo de sala de aştep­tare şi ieşim în stradă. Anca îmi spune:

— Mâine seară! Mâine seară la ora 19. E o generală cu public; mai exact: cu cei din teatru şi familiile lor. Aşa se obişnuieşte înainte de premieră.

— Voi veni! Vom veni! mă corectez eu de-ndată.

Îmi întinde mâna, şi eu fac la fel.

Continuă să ningă.

 

  
Attachments
Invidia de Stefan Berciu.doc 940.5 Kb . 30 Views