Ellia

Ipoteze judiciare de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

PROCESUL UNUI HOŢ ROMANTIC

 

 

O după amiază de caniculă şi de mare forfotă pe sala paşilor pierduţi. Pe uşa care purta inscripţia „Colegiul 2 Penal” era afişat doar un singur proces. Preşedintele tribunalului amânase celelalte trei procese pentru zilele următoare, iar această hotărâre de ultimă oră stârnise, dacă nu vâlvă, cel puţin interesul avocaţilor şi chiar al martorilor care se prezentaseră pentru cazurile care ar fi trebuit judecate tot în acea zi.

Pe o bancă, situată de partea cealaltă a coridorului care leagă marea sală de anticamera colegiului 2 penal, stătea un singur bărbat înconjurat de aproximativ douăzeci de persoane. Cel ce şedea îşi sprijinea bărbia tremurândă pe dosul palmelor care strângeau crispat măciulia unui baston gros.

Cei din jur îl priveau cu un soi de îngrijorare, dar nu îndrăzneau să şi-o manifeste în alt fel decât fie să-l mângâie, fie să-i şoptească vreo câteva cuvinte de îmbărbătare.

— V-aţi aşezat pachet, pachet în jurul meu şi n-am aer, strigă într-un târziu bătrânul. La o parte! Vreau aer!

— Aşa-i, unchiule, încuviinţă grăbită o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi toţi cei care se găseau în faţa lui se aliniară la perete.

Dar când spaţiul dinaintea lui se mări, un observator atent ar fi băgat de seamă că nu aerul era ceea ce-i lipsea bătrânului, ci cu totul altceva; bărbia îi tremura şi mai tare, mâinile strângeau şi mai crispat bastonul, iar ochii lui aveau o fixitate stranie şi erau aţintiţi spre capătul coridorului. Nedumeriţi, cei din jurul lui îi urmăreau privirile. Cineva îndrăzni să-i mângâie claia de păr alb şi aspru dar el se scutură şi făcu un gest care ar fi vrut să însemne un urlet: „lăsaţi-mă în pace!” Se scurseră câteva secunde în care respiraţia bătrânului părea să se fi curmat. Într-un târziu se ridică precipitat, făcu un semn că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi, cu greu, se sprijini de baston în aşa fel încât să pară că stă drept de tot. La capătul culoarului apăruse un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o statură de uriaş, urmat de zece sau cincisprezece tineri, venind spre grupul în care se afla bătrânul.

Chipul uriaşului era de o sluţenie rar întâlnită. Adus de spate, cu nişte braţe disproporţionate, extrem de lungi, cu mersul legănat, aproprierea lui o înfricoşa teribil pe fetişcana prevenitoare cu unchiul ei. Uriaşul se opri în faţa bătrânului şi-l privi lung. Schiţă un zâmbet şi în ochii lui se aprinseră două scântei. Îşi ridică privirea şi-i salută pe cei din jur. Apoi îi aţinti din nou pe bătrân, dar de astă dată cu atâta căldură, încât spaima fetişcanei dispăru.

Străinul, punându-şi braţul pe umărul bătrânului, îi spuse aproape şoptit: „Acuma nu mai aveţi pentru ce să vă temeţi”.

— Credeţi? îngăimă bătrânul.

— Da, răspunse uriaşul.

Apoi plecă urmat de suită.

Bătrânul îl petrecu cu privirea. Nu mai tremura. Întinse bastonul cuiva din spatele său şi-i spuse că-l poate arunca.

— Unchiule, îndrăzni să-ntrebe într-un târziu fetişcana grijulie, cine-i uriaşul?

— Dumnezeu!

 

*

 

— Domnule avocat, tare mult aş vrea să scap… să fiu liber… liber... spuse Victor Mareş avocatului Tiberiu Ciubotă. Vedeţi dumneavoastră, eu ştiu că v-a angajat domnul doctor Ulmu, că vrea să mă scape de pedeapsă pentru că mă ştie nevinovat... Adică, o vină am... evident... am furat... Adică... evident, nu; aparent, doar...

— Dar cum? se grăbi să-l întrerupă avocatul,

— Da, într-adevăr... cum? Dar ei, vreau să spun judecătorii... procurorul... ei vor înţelege asta?

— O să-i fac să înţeleagă. Asta e meseria mea: să aduc o fărâmă de lumină acolo unde întunericul pare să se fi instaurat definitiv. Dar ce-i cu dumneata? Tremuri? Aşa! Nu-mi place. Mâine, înainte de proces, să faci bine şi să iei un deconectant. Trebuie să fim tari şi pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul. Noapte bună, domnule Victor Mareş.

— Noapte bună, domnule avocat.

 

*

 

Sala de judecată a colegiului 2 penal se umpluse până la refuz. Se scoseseră până şi băncile din boxa acuzaţilor unde rămăsese doar un singur scaun. În fundul sălii stătea – parcă ascuns de lume – bătrânul de pe culoar. Dintre toţi însoţitorii acceptase lângă el doar pe nepoţica grijulie, pentru care părea să aibă o afecţiune specială.

Cineva, aşezat cu două rânduri în faţa bătrânului, se adresă unei doamne – din spatele lui – întrebând cine este apărătorul.

— Nu ştiu, n-am auzit de el... Un oarecare Tiberiu Ciubotă, spuse femeia zâmbind.

— Nu-i un oarecare, strigă pe neaşteptate bătrânul. Este un mare avocat, un foarte mare avocat şi... şi este fiul meu.

Puţinele lui cuvinte strigate fură îndeajuns ca modesta lui persoană să ajungă în centrul atenţiei întregii săli.

— Nu mă îndoiesc, preciză jenată doamna care nu auzise încă despre celebritatea avocatului Tiberiu Ciubotă. Şi eu sunt avocat, dar nu lucrez în capitală: la Galaţi. Mă aflu întâmplător aici... ştiţi, pentru un proces al întreprinderii unde sunt angajată... şi...

— Înţeleg, înţeleg, bolborosi bătrânul, potolindu-se.

Din primele rânduri se ridică un bărbat tânăr. Se îndreptă spre banca bătrânului.

— Bună ziua, spuse el, înclinându-se.

— Bună ziua!...

— Am fost coleg cu Tiberiu... Doar doi ani... Apoi am părăsit facultatea şi m-am apucat de politehnică... anul acesta am terminat…

— Cum îţi zice?

— Vlad... Vlad Ciorică... Nu m-aţi cunoscut... Din cinci în cinci mă abat pe la tribunal... să-l văd pe tata. E grefier... Astăzi, ca niciodată, tata părea deosebit de preocupat. Mi-a spus că se judecă un singur proces iar completul de judecată va fi prezidat – în mod cu totul excepţional – chiar de preşedintele Tribunalului.

— De ce? de ce chiar de preşedinte? strigă bătrânul cu glasul sugrumat de furie. Cine este acest preşedinte care vrea să-i pună beţe în roate băiatului meu? şi furia i se transformă în plâns neputincios, fără suspin, fără gemete, ci doar o înşiruire tristă de lacrimi.

— Dar n-aveţi pentru ce să vă întristaţi, interveni cu blândeţe inginerul. Tata spune că este o mare cinste pentru Tiberiu că însuşi preşedintele Tribunalului prezidează completul de judecată. Asta înseamnă că Tiberiu este deosebit de apreciat. Tata lucrează aici de peste douăzeci şi cinci de ani şi puteţi avea încredere în ceea ce spune.

— Da? Aşa socoate el? se grăbi bătrânul să întrebe.

— Desigur. Asta-i o mare cinste, repetă inginerul, nemaiştiind cum să-l liniştească.

— Atunci e-n ordine! exclamă fericitul tată. Perfect, mai adăugă el şi îşi tamponă lacrimile pe furiş. Ştii, în ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică emoţie. Atâta doar, el să nu se emoţioneze.

— Tiberiu? Ha! Ha, ha, ha! râse forţat tânărul. Acum o jumătate de oră l-am întâlnit în biroul tatii răsfoind un dosar.

— Ştie! Ştie că însuşi preşedintele îl va înfrunta?

— Cum să nu? Chiar făcea haz de asta. „Cazul, zicea el, cazul pe care-l apăr este foarte simplu şi nu înţeleg de ce au suspendat toate procesele pentru ziua de astăzi”.

— Aşadar, părea liniştit?

— Chiar foarte liniştit.

 

*

 

Mulţimea din faţa bătrânului se ridică de pe bănci. Vru să facă şi el la fel ca toţi ceilalţi dar picioarele îi tremurau prea tare. Se ridică doar pe jumătate, se sprijini cât putu de bine în baston, dar nu reuşi. În sală apăru completul de judecată. După câteva secunde preşedintele făcu un semn şi asistenţa îşi reluă locul, aşezându-se.

Preşedintele declară şedinţa deschisă şi procurorul citi actul de acuzare.

Era vorba de faptul că Victor Mareş, cu două-trei săptămâni mai înainte, intrase într-un magazin de stat unde furase o brăţară aurită în valoare de 218 lei.

Avocaţii prezenţi din întâmplare în sala de proces – ori rămaşi din simplă curiozitate, se priviră nedumeriţi. Miza procesului şi simplitatea cauzei care avea să se judece, contrastau flagrant cu importanţa pe care i-o acorda tribunalul.

— Doar faptul că apărătorul ar putea fi un mare maestru şi ar putea susţine şi proba – în ciuda oricăror evidenţe – necesitatea achitării, poate explica prezenţa preşedintelui de tribunal în complet, spuse un avocat mai vârstnic.

— Dar suspendarea celorlalte procese, ce altceva ar putea-o motiva?

Cât timp procurorul citi actul de acuzare, Preşedintele nu slăbi din priviri pe acuzat, cu mici excepţii, când ochii săi alunecau pe mâinile tânărului apărător.

Preşedintele era scund, complet chel, cu obrajii viu coloraţi într-un roşu aprins, avea urechile mari, ochii mici, de culoarea oţelului, alergând mereu dintr-un punct în altul, chiar şi atunci când priveau acelaşi obiect ori acelaşi om.

— Acuzat! tună vocea de bas a preşedintelui, recunoşti fapta care...

— Mă opun! strigă avocatul Tiberiu Ciubotă.

Asistenţa încremeni.

Un avocat bătrân se adresă vecinei sale de bancă, exclamând: „E nebun!” Un altul pronostica faptul că procesul este pierdut dacă apărătorul „se pune în beţe” cu preşedintele.

— Vă atrag atenţia asupra conduitei dumneavoastră faţă de tribunal, spuse răspicat preşedintele.

— Vă cer scuze pentru conduita mea şi vă asigur că mi-am însuşit observaţia dumneavoastră, dar ţin să vă amintesc faptul că ieri dimineaţă v-am cerut o audienţă de lucru, m-aţi primit, v-am supus spre aprobare o cerere prin care solicitam ca acuzatul să fie întrebat şi să răspundă numai prin mine. Şi aţi aprobat, considerând ca întemeiate motivele noastre.

— E rândul meu să vă cer scuze.

— Le primim, răspunse prompt avocatul, înclinându-se reverenţios atât completului de judecată, cât şi asistenţei care izbucni în hohote de râs. Doar în fundul sălii, ghemuit, bătrânul se frământa, spunându-şi: „N-aş fi crezut... n-aş fi crezut... Asta înseamnă că poate... că poate…

— Halal fecior, tăticule, strigă un tânăr care stătea în picioare, sprijinit de peretele din fundul sălii.

Bătrânul întoarse capul spre admiratorul fiului său şi încercă să-i desluşească trăsăturile feţii dar îi fu cu neputinţă din pricina păienjenişului ce i se aşternu peste ochi. De altfel, nici nu dorea prea mult să-l vadă pentru că, la drept vorbind, îi era destul să-l audă, pe el, pe alţii, pe toţi. Acuma nu-şi mai dorea nimic. Greul de care s-a temut mai bine de doi ani fusese învins. Era încredinţat că totul va merge bine numai că, pe undeva, într-un colţ al sufletului său, mai sălăşluia un mic ghimpe de îndoială, dar înţepătura asta nu voia s-o ia în seamă cu nici un preţ.

După şirul de întrebări şi răspunsuri tradiţional-procedurale, Tiberiu îşi începu pledoaria.

Cu glasul care mai păstra încă elanuri adolescentine, cu un timbru plăcut, vibrând de emoţie, dar cu tonul hotărât al celui care crede în ceea ce spune, tânărul avocat părea să fi început destul de bine.

— El a intrat în magazin pentru că lucrurile din vitrină l-au transpus la poarta unui palat de basm. Poetul din el a mers cu imaginaţia atâta de departe, încât a vrut să se înfrupte din mirajul palatului din aur şi rubine. Nu avuţia palatului l-a atras, ci măreţia, şi, dacă voi reuşi să vă conving de faptul acesta, înseamnă că veţi înţelege că nu aveţi în faţa dumneavoastră un tâlhar, ci un poet. Victor Mareş a cerut vânzătorului un obiect, apoi altul şi altul... şi pe toate le-a admirat, le-a mângâiat şi le-a restituit; mai mult, chiar din declaraţia vânzătorului rezultă că acuzatul a cerut voie ca obiectele ce i-au fost prezentate să le aşeze cu mâna lui în cutiile din care fuseseră scoase. În sfârşit, acuzatul a cerut o brăţară, o brăţară aurită ce semăna foarte mult cu una cântată de el în mai multe din poeziile sale. A cerut voie s-o privească la lumina soarelui şi i-a privit strălucirea pojghiţei de aur cu bucuria cu care copiii săraci privesc luciul pantofilor noi pe care n-au apucat încă să-i poarte.

— Nu-i tot una, interveni procurorul.

— Spuneţi asta pentru că nu-l cunoaşteţi, pentru că nu i-aţi citit poeziile, pentru că nu vreţi să ştiţi decât lucrurile exacte; dimensiunile sufletului omenesc nu încap în nici o ecuaţie terestră ori cosmică şi, spre regretul meu, cunoştinţele mele sunt prea modeste ca să vă pot indica aparatul capabil să măsoare sensibilitatea şi imaginaţia unui om, mai ales a unui om tânăr, de numai nouăsprezece ani, ca Victor Mareş.

Asistenţa fremăta. Avocatul cel vârstnic şopti din nou vecinei sale de bancă: „E nebun, e de o agresivitate nemaipomenită; e pur şi simplu obraznic”.

— Dar a fugit din magazin furând brăţara, sesiză preşedintele.

— Nu. Aici vă înşelaţi.

— Vreţi să spuneţi că acuzatul n-a furat?

— Întocmai.

— Mă rog, puteţi spune ce doriţi, dar vreau să-mi răspundeţi precis: a fugit din magazin luând cu el brăţara?

— Da.

— O plătise?

— Nu.

— Ei bine, vă mărturisesc sincer că în decursul celor 25 de ani, de când sunt judecător, este pentru prima dată că aud: furtul nu e furt.

— În cazul nostru e vorba de o aparenţă, o aparenţă foarte subtilă şi pentru ca să o sesizaţi, este nevoie doar de un singur lucru: să fiţi binevoitori! Vă rog, tovarăşe preşedinte, şi prin dumneavoastră întreg completul de judecată şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror; vă rog! Trebuie să înţelegeţi că aici e vorba numai de o aparenţă.

Vecina de bancă a avocatului mai vârstnic spuse tânărului de lângă ea: „Îţi place cum a întors-o?”

Din spatele bătrânului i se spuse cuiva, destul de tare: „E şmecher, clănţăul; i-a luat la sentiment”. Pe o bancă situată alături de aceea pe care şedea bătrânul, o băbuţă se adresă – probabil – fiului ei: „Văzuşi, Marine? Ăsta trebuia s-o apere pe Silica. Acuş-acuş îl vezi şi pe preşedinte hohotind de plâns”.

„... şi când a văzut-o, a trecut pragul magazinului, a privit lung în urma ei şi apoi a fugit în neştire vrând s-o ajungă dar a pierdut-o din vedere, la o răscruce de drumuri. Fata, onorată instanţă, era aidoma celei pe care el o cântase în multe din versurile lui. A vrut să-i dea brăţara.”

— De ce n-a adus-o înapoi? interveni procurorul.

— Pentru că nu mai ştia de unde a luat-o. Odată ajuns în stradă, lumea de fantasm dispăruse. S-a trezit din nou în lumea de toate zilele pe care o cunoaşte doar din bucătăria unde o soră mai pricopsită îi îngăduie să doarmă şi din bruftuluielile psihice care i-au zdrobit încrederea în oameni; în toţi oamenii, pentru că până astăzi, aici, în faţa dumneavoastră, a avut nenorocul de a nu fi întâlnit oameni adevăraţi.

— Ce a făcut cu obiectul? întrebă procurorul părând că nu vrea să se lase impresionat.

— Îl avem, răspunse prompt Tiberiu Ciubotă şi se grăbi să depună brăţara pe masa procurorului.

Procurorul era şi el tânăr. Nu părea să fi împlinit încă treizeci de ani. Înalt, foarte slab, cu obrajii supţi şi tenul măsliniu. Avea o mustaţă groasă ce-i dădea gurii un contur de asprime. Bărbia mare, teşită la bază, părea tăiată cu dalta. Ochii liniştiţi priveau cu interes urmărind fiecare gest al apărătorului şi al acuzatului. Dacă-l priveai atent, puteai observa un joc ciudat, mascat cu o fină subtilitate, în tot ceea ce spunea şi făcea. Întreba dur, intervenea prompt, dar părea că nu duce lupta până la capăt. Asta, însă, dacă erai foarte, foarte atent.

— Da... se pare că asta este... mormăi procurorul examinând brăţara.

— Înseamnă că în mintea acuzatului s-a petrecut o confuzie... o gravă confuzie... dacă în intenţia sa – am presupune – că n-a stat furtul, spuse preşedintele.

„Poltron! Poltron” exclamă cu ciudă avocatul mai vârstnic. „A câştigat, unchiule”, izbucni fetişcana grijulie, dar bătrânul părea că n-o aude. Pentru întreaga asistenţă devenise limpede că avocatul Tiberiu Ciubotă a convins tribunalul să-l achite pe clientul său dar, spre stupefacţia tuturor, Tiberiu spuse: „Mă opun!”

— La ce? întrebă preşedintele. La ce vă opuneţi? Propriei dumneavoastră argumentări?

Bătrânul, încremenit de spaimă, încetă să mai tremure.

Tânărul din spatele lui îi strigă: „A încurcat-o, tăticule!”, iar avocatul care-l invidiase pe Tiberiu cu câteva clipe mai înainte, spuse vecinei sale: „Vezi... vezi unde duce lipsa de experienţă?!” Şi apoi adăugă, cu afectată compasiune: „Bietul băiat!”

— Dacă din tot ce am spus s-a înţeles o singură clipă că fac apel la mila tribunalului faţă de un iresponsabil, atunci mă opun chiar propriei mele pledoarii. V-am solicitat înţelegere şi nu milă, pentru că în faţa dumneavoastră este un om care aşteaptă, demn, omenescul oamenilor şi nu, umilit, pomana gratitudinii cuiva. Dacă era iresponsabil, dacă în mintea lui s-ar fi produs confuzia despre care aţi vorbit, atunci am fi scos un certificat medical şi procesul n-ar mai fi avut loc, sau chiar dacă ar fi avut loc, eu n-aş fi acceptat să-l susţin. Clientul meu este un om mai aparte, este un poet al faptelor lui, unele dintre faptele lui, pot fi mai aparte, dar în nici un caz ele nu îmbracă aspectul iresponsabilităţii. Asta am vrut să spun, să susţin, să explic şi să vă conving. Dacă n-am reuşit să mă fac înţeles, vina o port numai eu, iar dumneavoastră, dacă refuzaţi să credeţi – precizez, nu să acceptaţi – în omenescul pe care Victor Mareş îl aşteaptă de la dumneavoastră, atunci cer onoratei instanţe să accepte lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii de furt şi anume intenţia, şi să-l achite. Dar dumneavoastră, tovarăşe preşedinte, care ieri dimineaţa aţi citit împreună cu mine o parte din scrierile clientului meu, care-l cunoaşteţi cât de cât, nu vă cer numai asta; dumneavoastră vă cer totul: omenescul tuturor oamenilor.

Spre surprinderea asistenţei, un grup de vreo zece-cincisprezece tineri care păreau studenţi, se porniră să aplaude. Ceilalţi se contaminară. După câteva clipe preşedintele se ridică. Asistenţa făcu la fel şi completul de judecată părăsi sala, pentru a delibera.

 

*

 

— „...în numele poporului…”

Şi aici preşedintele ridică privirea asupra lui Tiberiu, evident, şi în numele omenescului tuturor oamenilor, apoi, coborând privirea pe foaia de hârtie, continuă să citească: „...Tribunalul consideră pe Victor Marş nevinovat” (din nou ochii preşedintelui părăsiră rândurile scrise, privindu-l pe Tiberiu) şi nu iresponsabil (apoi continuă să citească) şi-l declară achitat”. Preşedintele puse hârtia pe masă, îşi tampona fruntea cu o batistă enormă şi se adresă acuzatului.

— Tinere, îţi dau un sfat: controlează-te mai atent şi... să-mi aduci toate poeziile dumitale. Auzi? Vreau să le citesc: pe toate. Şi dumitale, tovarăşe apărător, spuse preşedintele, pironindu-l pe Tiberiu cu ochii lui de culoarea oţelului, nu ţi-ar strica – poate, acelaşi sfat. Nu-ţi trebuie, n-ai nevoie de atâta agresivitate. Talentul dumitale oratoric, spiritul de dreptate de care eşti pătruns, cunoştinţele şi capacitatea profesională la care (şi aici preşedintele nu se putu abţine să nu zâmbească complice) se mai adaugă o mare încredere în propriile dumitale puteri şi, evident, trebuie să recunosc, un farmec personal, sunt suficiente calităţi... Îţi mulţumesc pentru ajutorul care ni l-ai dat şi... îngăduie-mi să te felicit. Când ajunse spre uşa pe unde urma să părăsească sala de judecată, procurorul strigă: „Mareş, nu uita să aduci poeziile”.

  
Attachments