PDF Tentatie arzatoare de Barbara Boswell carti de dragoste

Tentatie arzatoare de Barbara Boswell

CAPITOLUL 1

După ce a suportat cu greu viaţa la orfelinat, ea a devenit mai tîrziu profesoara unei fetiţe care lo­cuia cu un bărbat, pe nume Rochester, şi cu soţia lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars pînă la temelii, iar nebuna a murit. Deşi Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane.

Cheyenne lăsă hîrtia deoparte şi îşi frecă tîm- plele cu vîrfurile degetelor.

Reglă lampa de birou şi aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutînd parcă o cale de scăpare. Nu găsi nici una, desigur.

Asta era viaţa ei: se mar terminase încă un se­mestru cu elevii din anul doi.

Se uită, dezamăgită, la vraful de l.ucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Hea­ther Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei.

Chiar şi mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite pînă acum; propoziţiile erau complete şi punctuaţia era corect pusă.

Cheyenne se gîndi la eseul pe care îl citise îna­inte, scris în zeflemea. .

Un altul avea atîtea greşeli, încît cuvintele pă­reau disparate.

Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciţii la dictare şi aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit.

• Cheyenne? O tînără cu ochii negri şi cu un mănunchi de bucle roşcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul uşii, uitîndu-se înăuntru cu coada ochiului.
• Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zîmbindu-i fetei. -
• Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn şi intră în cameră, ţinînd o foaie în mînă. Mă întrebam dacă te poţi uita peste... Se opri, înghiţi în sec, apoi ter­mină fraza ...eseul meu.
• Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea şi începu să citească. Buzele i se curbară într-un zîmbet plin de mîndrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecţiunea cerută de un profe­sor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale şi fluent exprimate, îşi alesese cu­vintele, superb, şi avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citeşti eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zîmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvîntată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gîndi. Destul de mult într-o viaţă, dacă avea noroc. Cum în septem­brie se împlineau patru ani, de cînd preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privi­legiată de a o fi întîlnit pe Joni Lynn atît de devreme în cariera ei.

Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca nişte bijuterii printre vrafurile pline cu greşeli gramaticale.

Cheyenne roşi de jenă, amintindu-şi cum verifi­case numele lui Joni Lynn, de cel puţin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong.

Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese şo­cată la această revelaţie. Nu te puteai aştepta la asemenea talent din partea Strong-ilor.              .

De fapt, toată lumea din Whitneyville se aştepta numai la necazuri din partea familiei Strong.

Crescînd în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoştea foarte bine familia Strong. îi auzise numin- du-se „bieţi nenorociţi albi", chiar şi „odraslele lui Satan“.

Se zvonea că primii din familia Strong, din oraş, fuseseră yankei, sosirealor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimişi în mod deliberat, aşa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraş deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puţin combativ, spunea că fuseseră mînaţi de o ră­fuială sîngeroasă, de undeva dintr-un bîrlog din mun­ţii Apalaşi.    .

Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia, după legile lui, într-un şir de case dărăpănate care se zguduiau cînd treceau trenurile.

Nici Cheyenne şi nici altă fată drăguţă, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite.

Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii şi luaseră ameninţarea în serios.

Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Che­yenne îşi considerase întotdeauna povestitorii drept nişte artişti în arta ficţiunii şi nu se mai gîndfse la clanul Strong.

Alţi buni cetăţeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se în­mulţea mereu.

Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de babysit­ter, comisionară şi tot ce putea fi cineva.

• O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniţă. Modul în care pronunţase numele nu lăsa" nici o îndoială asupra faptului că i se părea pericu­loasă manevra.
• Să laşi o Strong să-ţi intre în casă, o averti­zase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, şi te trezeşti cu tot clanul după tine. Nu o să scapi nicio­dată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gîndaci.
• O Strong? să locuiască aici, în bloc? uriaşe familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne.

Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire în­căpăţînată. Văzînd potenţialul lui Joni Lynn, cunos- cînd-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din ţelul său.

 Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil şi să o vadă într-o universitate de vîrf, unde talentul ei să fie şlefuit şi utilizat cu folos.

Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea şi din viaţa ei, şi Cheyenne era hotărîtă să o ajute.

Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, cînd o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road', cea mai veche şi mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăţilor ve­cine rămaseră stabile şi nici un alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă. ;

Viaţa continua să fie caimă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obişnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbîndu-l pe Peppy, cîinele familiei, şi du- cîndu-i pe Brittany şi pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete.              .

• Tu eşti singura din oraş care puteai să reuşeşti aşa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admira­tiv. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face nişte lucruri în care alţii ar eşua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostraci­zată şi catalogată drept una de-a lor. Poziţia ta so- ciaiă este invulnerabilă.

Cheyenne protesta mai mereu, dar ştia că prie­tena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată im­punea un anume respect în oraş.

Deşi acum folosea numele fostului ei soţ, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase oraşul în 1830.

• Crezi că e destul de bine, Cheyenne?

Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse re

verja lui Cheyenne. Se ridică şi o îmbrăţişă pe fată.

• E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău şcolar şi cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din ţară.

Joni Lynn roşi de plăcere.

• Familia mea este aşa de emoţionată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o sur­prinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-şi menţionase niciodată familia, deşi profesoara ştia că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mîndri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate şi cu ochii scli- pindu-i de fericire.

în sinea ei, Cheyenne se gîndi că nu era aşa de greu să-i facă fericiţi pe Strong-i. Ei erau fericiţi dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-şi împărtăşi gîndurile lui Joni Lynn - înţelegea loialitatea faţă de familie.

în acel moment, Peppy, un collie corcit cu co­cker spaniol, ţîşni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranţă.

Ele rîseră, văzîndu-i nerăbdarea.

• ÎL duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puţin aer că să-mi limpezesc creierul de la efec­tul nociv al ălora, adăugă ea, arătînd cu capul spre vraful de lucrări şi strîmbîndu-se exagerat.
• Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viaţa ei nu ar fi fost destul de grea!

Cheyenne puse zgarda cîinelui la gît şi ieşi din casă.

• Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn.

Era o seară caldă şi senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cît putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar.

Ştia el unde se ducea - către un părculeţ ne­amenajat, la două blocuri depărtare, care era frec­ventat des de cîinii din cartier.

Cum mergea, grăbită, după cîine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motoci­cletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, per­plexă. imposibil!

îşi spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieţii Wilson îşi cumpă­rase o mică Honda. Silver Creek Road era aşa de liniştită, încît rareori răzbătea vreun sunet, în spe­cial noaptea. Zgomotul motorului se auzi mai tare şi ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road.

Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îţi spăr­gea urechile, îi va scula pe Brittany şi pe Jeffrey ai ei, va discuta mîine la şcoală cu Tom Wilson şi îi va da să facă un eseu despre decibeli şi poluarea so­noră.

Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod pa­radoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă cîteva clipe să-şi dea seama de ce. Cînd se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, mo­torul doar torcînd. Era aproape în spatele ei, mer- gînd încet, în josul străzii. O urmărea?

Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai de­parte de lesă, dînd din coadă, încîntat că este afară. Motocicleta trase lîngă ei acum, ţinîndu-le rit­mul. Cheyenne continuă să meargă, uitîndu-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stînga, părînd la fel de indiferentă ca şi Peppy.

• Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răguşită şi joasă, părea batjocoritoare. Domnişoara Cheyenne Whitney, prinţesa oraşului, a ieşit la plimbare.

Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticea­scă şi ea se opri imediat. Rămase nemişcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestînd că se opriseră.

-îţi place aerul nopţii, domnişoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocraţiei din oraş.

Contrar voinţei ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-I putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure şi înghiţi în sec.

îşi abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru, pe care omul ăla îl călărea, un enorm Har- ley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărîmă din ea.

Văzu coapsele musculoase în blugii negri, care o încălecau, şi ciocatele care se odihneau pe pe­dale. încet, îşi ridică privirea de la abdomenul plat şi cureaua lată, pînă la pieptul larg şi musculos şi umerii lati.

Purta un tricou negru şi braţele goale îi erau la fel de musculoase ca şi restul trupului.

Ea clipi rapid din ochi cînd zări un tatuaj repre- zentînd o cobră, pe partea superioară a braţului lui. Deşi era parţial ascuns de marginea mînecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde.

- Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i ve­dea faţa.

Era singura persoană tatuată pe care o cunoş­tea şi avea un tatuaj pe cinste.

Cobra de pe braţul lui era tatuată la rîndul ei, înfăţişînd imaginea mai mică a şarpelui. Ambele co­bre afişau un zîmbet de reptilă.

• îţi aminteşti de mine? întrebă Caleb, zîmbind la feî de ameninţător ca şi cobrele de pe braţul lui. Mă simt onorat, domnişoară Whitney.

Eâ îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decît ultima dată cînd îl văzuse.

Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, cînd ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tînăr de optsprezece ani.

Doar cîţiva Strong-i îşi continuaseră studiile pînă la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse.

Renunţase la această realizare, părăsind şcoala şi oraşul doar cu cîteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că...

Ea îşi luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră nici­odată negate sau verificate, şi apărea cîte un altul nou, în locul celui de dinainte.

Ea îşi drese glasul.

• Acum sînt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat.
• O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hîm? El păru amuzat de alegerea ei - un băiat din oraş - şi adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsă­torească cu un Merrit. Se păstrează aristocraţia pură.
• E| a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestîndu-se pentru a fi iz­bucnit aşa. Ce se întîmplase cu diplomaţia ei?
• Adînca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză alu­zia ironică şi subtilă din tonul lui. De parcă ştia...

Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu ştia, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai ei.

Cu atît mai puţin, Caleb Strong, care părăsise oraşul cu ani în urmă. .

• N-am ştiut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al că­sătoriei lor şi al morţii lui timpurii. îşi concentra aten­ţia asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu

o expresie suferindă.

Caleb ridică din umeri.

• Ei, iată-mă.
• Da, te văd. Ea bîjbîi după o conversaţie politi­coasă şi-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră şi începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, .se gîndi ea. Atunci de ce roşise? Şi de ce nu putea opri această foială ridicolă? în viaţa ei nu se mai fîstîcise astfel.
• Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afişă un zîmbet provocator. Taina sfîntă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de în­chisoare, poate mai rău. Cel puţin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare.
• Da, zise ea şi se forţă să zîmbească, între- bîndu-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuşi închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă.

1. se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversaţie pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cît fuseseră la Liceul Whitneyville, se întîlniseră de foarte puţine ori.

Dar întîlnirile fuseseră memorabile. înghiţi în sec, amintindu-şi.

• Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zîmbi şmechereşte şi adăugă: Desigur, venirile şi plecările mele nu sînt "anunţate în Gazeta de Whit­neyville. Ea se gîndi la rubrica privind plecările şi sosirile, din Gazeta de Whitneyville, unde se înre­gistrau vacanţele rezidenţilor, vizitele rudelor lor. Nici un Strong nu fusese menţionat în acea co­loană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în  Whitneyville, într-o vacanţă scurtă. Cu puţin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine.

Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, şi era cu un an mai mare decît Căleb. Părăsise şcoala la şaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre ade­văratul ei tată, deşi făcea deseori comentarii ne­plăcute la adresa tatălui vitreg.

• Anul trecut am întîlnit-o de multe ori pe sora ta la şcoală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prile­juri, vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn şi de­spre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne.

Cu ochii minţii, Cheyenne şi-o imagină pe Crys­tal Strong. în ciuda faptului că aceasta părea obo­sită şi deprimată, încă semăna cu drăguţa ei fiică. Femeia îi menţionase ceva despre un divorţ şi de­spre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autorităţile şcolii, pentru chful repetat. Crystal fu­sese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de do­rinţa lui Cheyenne-de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord.

• Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Chey­enne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită şi o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit?
• Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să păşesc pe acel pămînt sfînt?

Vocea lui era plăcută - o tachina - dar ea îi simţi sarcasmul.    '

• Desigur, zise ea. Adică, bineînţeles că nu!

Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, şi încă o dată roşi, jenată. Elevii ei nu ar recu­noaşte-o niciodată în această postură pe hotărîta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraş nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea.

• Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tă­răgănat, Caleb.    '

Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei nelinişte, el o privea lung şi gura i se strîmba batjocoritor. Şi aro­gant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Şi sexy. Foarte sexy. —

Gura lui Cheyenne se-uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestraţi din plin cu frumuseţe şi sex appeal, ceea ce accen­tua ranchiuna celor din oraş. Dacă ei ar fi fost urîţi, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era con­siderat o ameninţare, o mare ameninţare.

Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina tră­săturile ascuţite ale feţei sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de şcoală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaştri şi mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrîngea, o intriga...

Cheyenne simţi o ameninţare dureroasă. îşi aminti cum se uitase în acei ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, cînd venise acasă de la liceu. încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strîns în codiţe şi legat cu funde albe şi bleu.

O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motoci­cletă neagră - oare aceeaşi pe care era azi? - apăruse ca din senin şi se oprise lîngă ea.

• Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor şi urechilor, zisese el, caustic. Este micuţa domnişoară Whit­ney, călătorind prin partea săracă a oraşului.  Cheyenne îşi aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală şi supărată şi la ţigara care îi tremura între buze. Purta blugi şi un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mînecă, atunci cînd îşi mutase mîna pe ghidon.

Ea murmurase o scuză despre faptul că pier­duse maşina şi că se grăbea să ajungă acasă, îna­inte să se lase întunericul. Chiar cînd vorbise, îşi imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiţă cu­minte, una pe care nu ar fi lipit-o strîns de el, într-o îmbrăţişare pasională, ca cea în care fusese prins şi pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din şcoală.

Cheyenne observase această scenă toridă, în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Şi-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agăţase de Caleb, cu braţele în jurul gîtului lui şi cu o coapsă ridicată peste şol­dul lui, în timp ce el o mîngîia cu mîinile peste tot şi o săruta cu foc. Fusese şocată şi trezise cele mai ciudate şi mai ridicole stări în Cheyenne. Ştia că erau enervante, dar şi plăcute, totodată.

• Vrei să te sui? o întrebase tînărul Caleb, ui­mind-o cu invitaţia lui. Timp de cîteva secunde fu­sese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră şi diavolească.

N-o făcuse, bineînţeles. Îndepărtînd atracţia, dă­duse din cap şi refuzase cu un politicos „Nu, mulţu­mesc".

La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whit­ney, şi nu-şi putea păta reputaţia mergînd pe moto­cicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu braţele

înfăşurate în jurul taliei lui.

• Speriată? o încercase el.

Ea îşi ridicase capul sus şi negase, şi-i spusese că prefera să meargă pe jos.

El rîsese şi continuase să o escorteze pînă în şoseaua principală,

• Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă şi fereşte-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, rîsul lui amestecîndu-se cu vuietul motocicletei.

Şi iată-i din nou, paisprezece ani mai tîrziu. Un rîs şăgalnic o năpădi pe Cheyenne cînd îi întîlni privirea intensă. Simţea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerînd-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură.

• O să mă inviţi înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Ctystal? La urma urmei, trebuie să te gîndeşti şi la vecinii tăi. Ştiu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulţi dintre noi pe acolo, or să înnebunească.

Cuvintele lui şoptite conţineau atîta adevăr, încît Cheyenne roşi.

• Eşti foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat.
• Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne.

Ea era aşa de moale, încît scăpă lesa cîinelui.

• Toţi se gîndesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercînd să aducă discuţia pe un făgaş normal şi neutru.

    El rîse.

• Atunci, probabil se gîndesc că a fost schim­bată la naştere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă şi fără pată, din Whitney­ville, unii sînt terorizaţi de copilul Strong, care a fost o povară încă de cînd l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn.

Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămîni, Martha Mayfield îi expusese o teo­rie, similară. Familia Mayfield înghiţea mai uşor aceasta decît faptul că o Strong putea fi atît de talentată, de morală şi de sociabilă.

Peppy îşi alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mişca din nou.

Nu întîlni nici o rezistenţă, din moment ce Che­yenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, tri­umfător, şi o şterse, profitînd de libertatea lui ne­aşteptată.

• Peppy, întoarce-te! ţipă Cheyenne. Privi cum vîrful cozii cîinelui dispăru după btoc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia cîin- ele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi.
• Peppy a şters-o, remarcă Caleb.
• Nu a mai ieşit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, şi nu l-am găsit ore întregi. în cele din urmă, ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Şase, să­rind în susul şi în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori!
• Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Acelaşi lucru i s-a întîmplat vărului meu Bo, chiar după ce a- ieşit prima dată din puşcărie. A fost atît de sălbatic, încît a fost închis la loc, după o zi.
• Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe ni­meni care să fi păţit aşa ceva.

Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de al­baştri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întîmplare, ci o calculase intenţionart, ca să o şo­cheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea.

Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simţea.

• Poate mă duc să-l vînez pe Peppy, continuă el, zîmbind. îl prind şi îl duc acasă. Friptura de cîine este o minunăţie. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii.

Ea ştia că el.o batjocorea, pe ea şi întregul oraş, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei.

• O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănîncă cîini!

' - A, doamna este un cetăţean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ţi-ai lăsa fiul sau fiica Să se întîlnească cu un Strong?

• De vreme ce fiica mea are şase ani şi fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită.
• O scăpare foarte frumoasă, domnişoară Che­yenne. Eşti o femeie manierată, cînd şi cînd. Şi, cu siguranţă, prea bine crescută ca să rişti să te sui pe şaua motocicletei mele, ca să căutăm cîinele.

Zîmbetul lui încrezător şi răutăcios o aţîţă, de parcă el ştia că nu-i va accepta provocarea.

O năpădi un acces de sălbăticie total neaşteptat. Era uimită că recunoştea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă.

Aşa cum ştia Caleb Strong.

Respiră adînc. Inima îi bubuia în piept şi simţi cum mintea i şe luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură.

Ei, ce ştia el? întrebă o voce din subconştientul

ei.

• îţi accept invitaţia amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, şi făcu un pas mare spre motoci­cleta monstruoasă