Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 1
PARTEA ÎNTÂI
I
A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.
Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.
În familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta franceză, care fusese în serviciul casei, şi-l vestise că nu mai poate trăi sub acelaşi acoperământ cu dânsul. Această stare de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe ceilalţi membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simţeau ca traiul lor laolaltă îşi pierduse rostul şi că sunt mai legaţi între ei oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât erau acum membrii familiei şi servitorii casei Oblonski. Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu mai dăduse pe acasă de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera şi scrisese câteva rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala.
A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în marochin. Îşi răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit şi îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; strânse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz, dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea şi deschise ochii.
„Da, da, cum a fost? se gândea Stepan Arkadici, încercând să-şi amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt… ci undeva în America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în America. Alabin ne dăduse un prânz pe nişte mese de sticlă. Da, da, şi mesele cântau Il mio tesoro[1]. Ba nu Il mio tesoro, ci un cântec mai frumos, şi pe mese se aflau câteva garafe mici, semănând cu nişte femei”, îşi aminti el.
Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le poţi născoci când eşti treaz.” Apoi. zărind o fâşie de lumină ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele din aşternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) şi, fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe faţă. Fruntea i se încruntă.
„Vai, vai, vai…” gemu el, amintindu-şi cele întâmplate. Din nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu soţia lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decât orice, propria-i vină.
„Da! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi – ceea ce-i mai îngrozitor – tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu-s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mână pentru soţia sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în birou. O găsi în sfârşit în odaia de culcare, ţinând în mână biletul blestemat care-i dezvăluise totul.
Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi – o femeie mărginită, după părerea lui – stătea ca o stană de piatră, ţinând scrisorica în mână, şi-l privea cu o expresie de groază, deznădejde şi mânie.
— Ce-i asta? Asta? îl întreba ea, arătându-i biletul.
Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici – cum se întâmplă adesea – era chinuit nu atât de faptele petrecute cât de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale.
În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină potrivită situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător – orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce făcuse el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un „reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia) – obişnuitu-i zâmbet bun şi de aceea prostesc.
Nu-şi putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă bărbatul.
„Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, îşi zicea Stepan Arkadici.
„Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, fără să găsească răspuns.
II
Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se ştiuse ascunde mai bine de ca. Îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl bănuia încă mai de mult de necredinţă, dar trecea cu vederea acest lucru. Îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâţită, simplă – care nu avea nicio altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.
„Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (Îşi aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?”
N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puţin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele-femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii.
„Vom vedea!” îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicându-se, îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. Înnodă ciucurii halatului şi, după ce trase adânc aerul în coşul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcându-şi vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit.
— Am hârtii de la birou? îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama şi aşezându-se în faţa oglinzii.
— Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpânul întrebător, cu compătimire; şi după câteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surâs şiret: A fost cineva de la birjar.
Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră acolo, se vedea cât de bine se înţelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu ştii?”
Matvei îşi vârî mâinile în buzunarele hainei, îşi trase îndărăt un picior şi-şi privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind.
— I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită.
Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină.
— Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă şi grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriţii săi lungi şi creţi.
— Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înţelege, ca şi stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, şi anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soţilor.
— Singură, sau cu domnul? întrebă Matvei.
Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustaţa la buza de sus; ridică un deget. Matvei dădu din cap în oglindă.
— Singură. Să-i pregătesc odăile de sus?
— Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde.
— Dariei Alexandrovna? repetă Matvei cu oarecare îndoială.
— Da, spune-i. Uite, ia telegrama şi dă-i-o. Vezi ce-o să zică.
«Vreţi să faceţi o încercare», pricepu Matvei, dar nu rosti decât:
— Prea bine.
Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând uşor cu cizmele-i care scârţâiau. Bărbierul plecase.
— Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. «N-are decât să facă ce pofteşte dumnealui», adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; şi, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea aţintită asupra stăpânului.
Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând şi oarecum vinovat se ivi pe faţa-i frumoasă.
— Ce zici, Matvei? rosti el clătinând din cap.
— Lăsaţi, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse Matvei.
— O să se dreagă?
— Fireşte!
— Crezi? Cine-i acolo? întrebă Stepan Arkadici, auzind un foşnet de rochie în dosul uşii.
— Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat şi plăcut.
În uşă se ivi faţa aspră şi ciupită de vărsat a dădacei Matriona Filimonovna.
— Ce-i, Matrioşa? o cercetă Stepan Arkadici, ieşindu-i în întâmpinare la uşă.
Deşi vinovat în toate privinţele în ochii soţiei sale – lucru pe care-l simţea chiar el însuşi – aproape toţi ai casei erau de partea lui, până şi dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna.
— Ce se aude? întrebă el cu tristeţe.
— Conaşule, duceţi-vă încă o dată şi cereţi-i iertare; poate vă ajută Dumnezeu. Tare-i necăjită! Mi-e şi milă să mă uit la dumneaei. Şi-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă milă, conaşule, de copii. Cereţi-vă iertare! Ce să-i faci? Trebuie să tragi ponosul, dacă…
— Dar nu mă primeşte…
— Mai încercaţi. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugaţi-vă, conaşule, rugaţi-vă lui Dumnezeu.
— Bine, bine, poţi pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roşind deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă îmbrac – şi cu o mişcare hotărâtă îşi lepădă halatul.
Matvei îi şi ţinea cămaşa, desfăcută larg ca un ham. Suflă de pe ca un fir de praf nevăzut şi, cu vădită plăcere, o trecu pe trupul îngrijit al stăpânului său.
III
După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, îşi trase mânecile cămăşii şi, cu gesturile-i obişnuite, împărţi prin buzunare: ţigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanţ dublu şi brelocuri. Îşi desfăcu batista şi, simţindu-se curat, parfumat, sănătos, într-o bună dispoziţie fizică, cu toată nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers uşor săltat. Acolo îl aştepta cafeaua, iar alături – scrisorile şi hârtiile de la birou.
Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe moşia soţiei sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până la împăcarea cu soţia lui, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări să se amestece un interes material. Se simţea adânc jignit numai la gândul că acest interes: vânzarea pădurii, l-ar putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa.
După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion mare şi, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-şi bea cafeaua, desfăcu ziarul de dimineaţă, încă jilav, şi începu să-l citească.
Primea şi citea un ziar liberal – nu unul extremist, ci cel adoptat de majoritatea opiniei publice. Deşi nici ştiinţa, nici arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, adică împărtăşea vederile majorităţii oamenilor şi ale ziarului său, şi nu le schimba decât o dată cu majoritatea publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se modificau de la sine, pe nesimţite, în mintea lui.
Nu-şi alegea nici concepţiile, nici părerile – acestea se lipeau singure de el – aşa cum nu alegea forma pălăriei sau a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru dânsul, care trăia într-o anumită societate şi simţea nevoia unei oarecare activităţi intelectuale – tendinţă ce se dezvoltă mai ales în anii maturităţii – a avea păreri era ceva tot atât de necesar ca şi a poseda pălărie. Dacă împărtăşea mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca mulţi din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea ideile liberale mai înţelepte, ci fiindcă acestea se potriveau mai bine cu felul său de viaţă. Partidul liberal susţinea că în Rusia totul merge rău; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici avea multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal spunea că instituţia căsătoriei este învechită, că trebuie transformată şi, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui Stepan Arkadici puţine plăceri, silindu-l să mintă şi să se prefacă – ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înţeleagă că religia este numai un frâu pentru clasa incultă a populaţiei; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un scurt tedeum fără să-l doară picioarele şi nu era în stare să priceapă rostul cuvintelor solemne şi înfricoşătoare despre ceea lume, când poţi să te veseleşti atât de bine pe lumea de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de glume şi pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe câte. un om cumsecade, spunându-i: «Dacă vrei să te făleşti cu străbunii, nu trebuie să te opreşti la Riurik, renegând pe primul strămoş… maimuţa». În felul acesta, ideile liberale intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea ziarul său ca ţigara după prânz, pentru uşoara ceaţă pe care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că degeaba tună şi fulgeră unii, susţinând ca radicalismul ar ameninţa să înghită toate elementele conservatoare şi că guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei revoluţionare. Dimpotrivă, «după părerea noastră, primejdia o constituie nu aşa-zisa hidră revoluţionară, ci încăpăţânarea tradiţionalismului, care frânează progresul» etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de Bentham[2] şi de Mill[3] şi unde erau strecurate săgeţi la adresa ministerului. Cu agerimea obişnuită a minţii sale, înţelese sensul fiecărei săgeţi, de cine fusese aruncată, împotriva cui şi cu ce prilej – ceea ce-i făcu, ca totdeauna, oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna şi de faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi că, după cum se zvonea, contele Beust[4] ar fi plecat la Wiesbaden… că nu mai există păr cărunt… Citi şi publicaţia despre vânzarea unui cupeu uşor şi despre oferta de serviciu a unei tinere. Aceste informaţii nu-i dădură însă, ca mai înainte, o plăcere liniştită, ironică.
După ce isprăvi ziarul, a doua ceaşcă de cafea şi franzeluţa cu unt, Stepau Arkadici se ridică, îşi scutură firimiturile de pe vestă şi, umflându-şi pieptul lat, zâmbi vesel – nu că ar fi avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei bune digestii.
Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, şi căzu iarăşi pe gânduri.
În spatele uşii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu pe Grişa, mezinul, şi pe Tania, fetiţa cea mai mare.) Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă.
— Ţi-am spus să nu urci călătorii pe acoperiş! ţipă fetiţa în englezeşte. Acum, adună-i tu!
«Toate merg alandala, îşi zise Stepan Arkadici. Uite, copiii aleargă de capul lor» Se apropie de uşă şi-i strigă. Copiii lăsară lădiţa care le ţinea loc de tren şi intrară la tatăl lor.
Fetiţa, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu îndrăzneală, îl îmbrăţişa şi, râzând, rămase atârnată de gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului răspândit de favoriţii lui. După ce-i sărută faţa strălucitoare de duioşie şi îmbujorată din pricina aplecării trupului, fetiţa îşi desfăcu mâinile şi vru să fugă înapoi. Tatăl însă o reţinu.
— Ce face mama? o întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul neted şi gingaş al fiicei sale. Să trăieşti! răspunse zâmbind băiatului, care-i dăduse bună dimineaţa.
Era conştient că pe băiat îl iubea mai puţin. Dar totdeauna se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simţea asta şi nu răspunse la zâmbetul rece al tatălui său.
— Mama? S-a sculat, răspunse fetiţa.
Stepan Arkadici oftă. «Iar n-o fi dormit toată noaptea», se gândi el.
— E veselă?
Fetiţa ştia că între tata şi mama fusese o ceartă, că maică-sa nu putea fi veselă şi că tata trebuia să ştie asta; dar se prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetiţa se îmbujora de ruşinea tatălui său, care o înţelese numaidecât şi se împurpura şi el la faţă.
— Nu ştiu, zise ea. Nu ne-a pus să învăţăm. Ne-a trimis să ne plimbăm cu miss Howl la bunica.
— Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puţin, îi spuse tatăl, reţinând-o şi mângâindu-i mânuţa gingaşă.
Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu seară, şi-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i plăceau ei mai mult – una de ciocolată şi alta fondantă.
— Asta-i pentru Grişa? întrebă fetiţa, arătând bomboana de ciocolată.
— Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la rădăcina părului şi pe gât; apoi îi dădu drumul.
— Cupeul e la scară, anunţă Matvei; apoi adăugă: Vă aşteaptă o femeie cu o jalbă.
— De mult? întrebă Stepan Arkadici.
— De vreo jumătate de ceas.
— De câte ori am dat ordin să mă anunţi numaidecât?!
— Am crezut de cuviinţă să vă las măcar a lua cafeaua, răspunse Matvei cu glas îmbufnat şi prietenos totodată, care nu te putea supăra.
— Hai, pofteşte-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de ciudă.
Solicitatoarea, soţia căpitanului Kalinin, îi cerea ceva imposibil şi fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o pofti să ia loc, o ascultă cu atenţie, fără s-o întrerupă, şi-i dădu un sfat amănunţit: cui şi cum să se adreseze; mai mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos şi citeţ alcătui repede un bilet bine compus către o persoană care ar putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici îşi luă pălăria şi se opri, încercând să-şi aducă aminte dacă n-a uitat ceva. Îşi dădu seama că nu uitase nimic, afară numai de ceea ce vroia să uite – de soţia lui.
«Ah, da, îşi zise el, lăsându-şi capul în piept. Peste faţa sa frumoasă trecu o timbra de tristeţe. Să mă duc, să nu mă duc?»
Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n-avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se puteau îndrepta, nici «drege», după cum nu era cu putinţă să-i redea soţiei farmecul tinereţii, care să-i trezească din nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu puteau ieşi din impas decât prin prefăcătorie şi minciună. Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei şi minciunii.
«Totuşi, uneori n-ai cum să le eviţi, lucrurile nu pot rămâne aşa», se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, îşi umflă pieptul, luă o ţigară, o aprinse, trase două fumuri şi o aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. Străbătu cu paşi repezi salonul posomorit şi deschise uşa care dădea în odaia de culcare a soţiei sale.
[1] Comoara mea (it.).
[2] Jeremy Bentham (1748 – 1832) – filosof şi jurist englez, ideolog al liberalismului.
[3] John Stuart Mill (1806 – 1873) – filosof idealist şi economist englez.
[4] Friedrich Ferdinand Beust (1809—1886) – om de stat austriac.
