Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 3
PARTEA A CINCEA
I
Bătrâna prinţesă Şcerbaţkaia era de părere că nunta nu se putea face până-n postul mare. Până atunci rămâneau numai cinci săptămâni şi abia ar fi ajuns timp ca să fie gata jumătate din trusou. Pe de alta parte, îi dădea dreptate lui Levin, care spunea că după post ar putea fi prea târziu, fiindcă o mătuşă bătrână a prinţului Şcerbaţki era grav bolnavă şi s-ar putea să se prăpădească, şi atunci doliul ar mai întârzia mult nunta. De aceea prinţesa hotărî să împartă zestrea în două: trusoul mare şi cel mic, şi să facă nunta până-n post. Deocamdată să-l pregătească pe cel de-al doilea, rămânând să trimită mai târziu trusoul mare, şi se supără foc pe Levin, fiindcă acesta nu-i răspundea cu destulă seriozitate dacă primeşte ori nu. Această soluţie era cu atât mai potrivită cu cât tinerii căsătoriţi urmau să plece îndată după nuntă la ţara, unde nu aveau nevoie de trusoul mare.
Levin se afla în aceeaşi stare de surescitaţie, convins că el şi fericirea sa sunt unicul şi principalul ţel al universului… că n-avea nevoie să se gândească la nimic sau să se îngrijească de ceva, fiindcă totul se făcea pentru dânsul de către alţii. N-avea niciun plan şi niciun scop în legătură cu viaţa lui în viilor. Lăsa dezlegarea acestei probleme pe seama altora, ştiind că totul se va face cât se poate de bine. Fratele său, Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici şi bătrâna prinţesă îl conduceau în tot ceea ce avea de îndeplinit. Iar el se învoia la tot ce i se propunea. Serghei Ivanovici luă pentru dânsul bani cu împrumut, prinţesa îl sfătui să părăsească Moscova după nuntă, iar Stepan Arkadici îi povăţui să plece în străinătate. Levin primea totul. „Faceţi tot ce vreţi, dacă asta vă bucură. Sunt în al nouălea cer şi fericirea mea nu poate fi nici mai mare, nici mai mică, orice aţi face voi”, îşi zicea el. Când îi împărtăşi lui Kitty sfatul primit de la Stepan Arkadici de a pleca în străinătate, Levin se miră foarte mult văzând că ea era de altă părere şi că avea unele dorinţe bine hotărâte în privinţa viitorului. Kitty ştia că Levin avea la ţară o îndeletnicire care-i plăcea; şi deşi nu-i cunoştea treburile şi nici nu căuta să le afle – lucru de care Levin îşi dădea seama – asta n-o împiedica să le socotească foarte importante; de aceea, ştiind că va locui la ţară, unde se afla casa lor, ea nu ţinea de loc să plece peste graniţă, ci dorea să se instaleze cât mai repede acolo unde aveau să locuiască. Acest gând exprimat cu hotărâre îl miră pe Levin; dar, cum lui îi era totuna, îl rugă numaidecât pe Stepan Arkadici să se ducă la ţară, ca şi cum acest lucru ar fi intrat în îndatoririle acestuia şi, cu bunul lui gust cunoscut, să orânduiască acolo totul cum va crede de cuviinţă.
— Ascultă, îl întrebă o dată Stepan Arkadici pe Levin, după ce se întoarse de la ţară, unde pregătise totul pentru sosirea tinerilor căsătoriţi, ai adeverinţă că te-ai spovedit?
— N-am. Dar de ce mă întrebi?
— Fără asta nu te poţi cununa.
— Vai de mine! izbucni Levin. Nu m-am mai spovedit de vreo nouă ani. Nici nu m-am gândit la aşa ceva.
— Frumos îţi şade! spuse râzând Stepan Arkadici. Şi mai spui că eu sunt nihilist. Totuşi, fără asta nu se poate. Trebuie să te spovedeşti.
— Când? Nu mai avem decât patru zile.
Stepan Arkadici avu grijă şi de asta. Levin trebui să se ducă la spovedit. Pentru dânsul, om necredincios, care respecta însă credinţa altora, obligaţia de a participa la orice fel de ceremonie religioasă îl stânjenea îndeajuns.
În starea sufletească, duioasă şi blândă, în care se găsea, constrângerea de a se preface i se părea nu numai grea, ci de neîndurat. Acum, fiind în plin triumf şi înflorire, nu se simţea în stare să mintă ori să ia în glumă cele sfinte; şi una şi alta erau cu neputinţă. Oricât îl iscodea pe Oblonski dacă n-ar fi rost să capete adeverinţă fără să se spovedească, Stepan Arkadici îi răspundea că aşa ceva nu se poate.
— Ce pierzi cu asta? E o treabă de două zile, şi gata. O să ai de-a face cu un bătrânel atât de simpatic şi de deştept! Nici n-ai să simţi, ca şi cum ţi-ar scoate o măsea fără durere.
Stând în biserică, la întâia slujbă, Levin încercă să retrăiască în amintire acel tânăr şi puternic sentiment religios pe care-l avusese între şaisprezece şi şaptesprezece ani, dar îşi dădu sema numaidecât că era cu neputinţă. Încercă să privească toate acestea ca pe nişte obiceiuri neînsemnate şi deşarte, ca da pildă vizitele de rigoare, dar simţi că nu izbutea nici asta. Ca şi cea mai mare parte a contemporanilor săi, Levin avea faţă de religie o atitudine foarte nelămurită. Nu putea crede; totuşi, în acelaşi timp, nu era un ateu convins. De aceea, neputând să creadă în însemnătatea celor ce făcea şi nici să le privească nepăsător, ca o simplă formalitate, Konstantin Dmitrici încercă în tot timpul spovedaniei un sentiment de stinghereală şi de ruşine, îndeplinind ceva ce nu înţelegea şi săvârşind, prin urmare, după cum îi spunea un glas lăuntric, ceva fals şi urât.
În timpul slujbei Levin ba asculta moliftele, căutând să le dea un înţeles care să nu fie împotriva vederilor sale, ba, când vedea că nu le putea pricepe şi se simţea pornit să le critice, se străduia să nu le asculte. Se lăsa dus pe gânduri de observaţiile sale şi de amintirile ce i se perindau în minte cu o deosebită vioiciune, în timp ce lâncezea în biserică.
Ascultă liturghia, vecernia şi celelalte rugăciuni de seară: iar a doua zi, sculându-se mai devreme decât de obicei, se duse la biserică pe la ora opt, fără să fi băut ceaiul, ca să asculte utrenia şi să se spovedească.
În biserică nu se aflau decât un soldat cerşetor, două bătrâioare şi slujitorii altarului.
Un diacon tânăr – muşchii spinării lungi i se desenau puternici sub anteriul subţire – îl întâmpină şi, apropiindu-se de o măsuţă, la perete, începu să-i citească pravilele. Pe măsură ce diaconul citea, repetând mai cu seamă des şi repede aceleaşi cuvinte: „Doamne miluieşte”, care sunau ca „mileşte, mileşte”, Levin îşi simţea mintea zăvorită şi pecetluită… Nu trebuia să te atingi de ea şi s-o zgândăreşti, ca nu cumva să iasă vreo încurcătură. De aceea, stând în spatele diaconului, Konstantin Dmitrici se gândea mai departe la socotelile sale, fără să asculte şi să pătrundă înţelesul cuvintelor. „Are o mână straşnic de expresivă”, se gândi el, amintindu-şi cum şezuse în ajun, împreună cu Kitty, la o masă din colţul salonului. N-aveau ce-şi spune, ca mai totdeauna în acest timp; iar Kitty, cu mâna pe masă, îşi strângea şi îşi desfăcea degetele. Urmărindu-şi mişcarea mâinii, ea izbucnise singură în râs. Levin îşi aminti cum îi sărutase mâna aceea şi cum îi cercetase cu privirea liniile convergente din palma-i trandafirie. „Iarăşi miluieşte”, îşi zise Konstantin închinându-se şi urmărind plecăciunile spinării diaconului, care se închina şi el „Mi-a luat pe urmă mâna şi s-a uitat la liniile din palmă”. „Ai mână simpatică!” îi spuse Kitty. Levin îşi privea mâna, apoi se uită şi la mâna scurta a diaconului. „Da, se isprăveşte în curând, se gândi Konstantin. Ba nu. A luat-o parcă de la capăt, îşi zise el ascultând moliftele. Nu, se sfârşeşte. Iacătă-l că face mătănii până-n pământ. Aşa-i totdeauna la sfârşit.”
După ce luă pe nesimţite hârtia de trei ruble, pe care i-o strecură Levin sub mâneca de catifea, diaconul îi spuse că-l va înscrie la spovedanie şi, călcând ţanţoş cu ghetele noi, care scârţâiau pe lespezile bisericii goale, el intră în altar. Peste câteva clipe, scoase capul afară şi-i făcu semn să se apropie. Gândul, zăvorit până atunci în capul lui Levin, începu să se frământe; dar el se grăbi să-l alunge. „O să se sfârşească şi asta până la urmă”, se gândi Levin şi se îndreptă spre altar. Urcă treptele şi, luând-o la dreapta, îl văzu pe preot. Era un bătrânel cu barba rară, pe jumătate cărunt, cu ochii osteniţi şi buni, care stătea în faţa tetrapodului răsfoind un molitvenic. După ce se înclină uşor înaintea lui Levin, preotul începu numaidecât să citească molifte cu glasul său obişnuit. Când isprăvi, bătrânul făcu o mătanie până-n pământ şi se întoarse cu faţa către Levin.
— Christos se află de faţă, nevăzut, la spovedania ta, zise preotul şi arătând spre crucea răstignirii. Crezi în tot ceea ce ne învaţă sfânta biserică apostolicească? adăugă el, luându-şi ochii de la Levin şi împreunându-şi mâinile sub patrafir.
— M-am îndoit şi mă îndoiesc de toate, rosti Levin cu un glas care nu-i suna nici lui bine şi tăcu.
Preotul aşteptă câteva clipe ca Levin să mai spună ceva; iar după aceea, închizând ochii, urmă, accentuând litera o ca băştinaşii din gubernia Vladimir:
— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, însă trebuie să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să dea tărie cugetului nostru. Ce păcate mai deosebite ai? adăugă preotul, fără cea mai mică pauză, vrând parcă să nu piardă vremea.
— Păcatul meu cel mai mare este îndoiala. Ma îndoiesc de toate şi mă aflu mai totdeauna în stare de nesiguranţă.
— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, repetă preotul cu aceleaşi cuvinte. De ce anume te îndoieşti mai cu deosebire?
— Mă îndoiesc de toate. Mă îndoiesc uneori chiar şi de existenţa lui Dumnezeu, zise Konstantin Dmitrici fără voie şi se îngrozi singur de necuviinţa celor rostite.
Preotul însă nu păru impresionat de cuvintele lui Levin.
— Dar care pot fi îndoielile în privinţa existenţei lui Dumnezeu? întrebă preotul, cu un zâmbet abia prins de Levin.
Levin tăcea.
— Cum te poţi îndoi de existenţa ziditorului, când te uiţi la cele clădite de el? urmă preotul repede, cu felul său obişnuit de a vorbi. Cine a împodobit cu stele bolta cerească? Cine a îmbrăcat pământul cu haină frumoasă? Cine altul, dacă nu ziditorul? rosti bătrânul, privindu-l întrebător.
Levin îşi dădu seama că ar fi fost o necuviinţă să înceapă cu preotul o discuţie filosofică şi de aceea răspunse simplu la întrebare:
— Nu ştiu.
— Nu ştii? Atunci, cum te poţi îndoi că Dumnezeu a zidit totul? îl întrebă preotul cu o veselă nedumerire.
— Nu înţeleg nimic, încheie Levin, îmbujorat la faţă, simţind că vorbele sale erau stupide, dar singurele potrivite într-o asemenea situaţie.
— Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. Până şi sfinţii părinţi au avut îndoieli şi s-au rugat Domnului să le întărească credinţa. Diavolul are mare putere. Nu trebuie să ne supunem lui. Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te lui Dumnezeu, repetă repede preotul; apoi tăcu vreo câteva clipe, căzând parcă pe gânduri. Din câte am auzit, eşti pe cale să te însori cu fata prinţului Şcerbaţki, enoriaşul şi fiul meu sufletesc, adăugă preotul surâzând. E o domnişoară foarte cumsecade!
— Da, răspunse Levin, roşind din pricina preotului. „De ce trebuia să mă întrebe asta la spovedanie?” îşi zise el.
Răspunzând parcă gândului său, preotul urmă:
— Ai de gând să te însori. Poate că Dumnezeu are să te dăruiască cu urmaşi. Nu-i aşa? Ce creştere ai putea da copiilor dumitale, dacă n-ai birui ispita diavolului care te ademeneşte la necredinţă? rosti preotul cu o blândă mustrare. Dacă-ţi iubeşti odrasla, atunci – ca bun părinte – n-ai să doreşti copilului numai bogăţie, lux şi măriri. Ai să-i doreşti şi mântuire, şi lumânarea minţii cu flacăra adevărului. Nu-i aşa? Ce-ai să răspunzi când mititelul nevinovat te va întreba: „Tătuţă, cine a făcut toate lucrurile care mă încântă pe lumea asta: pământul, apa, soarele „florile şi ierburile?”. Oare ai să-i răspunzi: „Nu ştiu?” Cum poţi să nu ştii, dacă Dumnezeu, în marea mila sa, ţi-a dezvăluit totul? Sau te va întreba copilul: „Ce mă aşteaptă în viaţa de dincolo de mormânt?” Ce-ai să-i spui dacă nu ştii nimic? Ce-ai să-i răspunzi? ÎI vei lăsa să-l vânture ademenirile lumii şi ale diavolului? Nu-i bine! zise preotul şi se opri aplecându-şi capul într-o parte şi privindu-l pe Levin cu nişte ochi buni şi blânzi.
Levin nu-i răspunse nimic; şi nu fiindcă n-ar fi vrut să intre în discuţie cu preotul, ci fiindcă nimeni nu-i pusese încă astfel de întrebări. Iar până când micuţii îi vor pune astfel de întrebări, el mai avea timp să se gândească la răspuns.
— Intri în acea perioadă a vieţii, încheie preotul, când trebuie să-ţi alegi o cale şi să te ţii de ea. Roagă-te lui Dumnezeu ca în marea mila sa să te ajute şi să te miluiască. Domnul-Dumnezeul nostru Iisus Cristos, cu harul şi cu îndurările iubirii lui, să ierte păcatele robului său…
Isprăvind rugăciunea de dezlegare, preotul îl binecuvântă şi-l lăsă să plece.
În ziua aceea, întorcându-se acasă, Levin avu un sentiment de bucurie, punând capăt unei situaţii delicate fără să fi fost nevoie a minţi.
Afară de aceasta, Levin rămăsese cu impresia nedesluşită că ceea ce spusese bătrânelul acela bun şi cumsecade nu erau chiar prostii, cum i se păruse la început, şi că în cuvintele sale se afla ceva care trebuia lămurit.
„Bineînţeles, nu acum, se gândi Levin, ci cândva, mai târziu”. În clipa aceea simţi mai mult decât oricând existenţa unor părţi tulburi şi întunecate din sufletul său şi că în privinţa religiei se găsea în aceeaşi situaţie pe care o observase atât de bine la alţii şi-i displăcuse, şi pentru care-l mustrase pe prietenul său Sviajski.
Levin îşi petrecu seara împreună cu logodnica la Dolly şi fu foarte vesel. Ca să explice lui Stepan Arkadici starea de surescitare în care se afla, îi spuse că e vesel ca un câine dresat să sară printr-un cerc şi care – înţelegând în sfârşit ce se cere de la dânsul – începe să latre, să dea din coadă şi să sară de bucurie pe mese şi pe ferestre.
II
În ziua nunţii, potrivit datinilor (pe care prinţesa şi Daria Alexandrovna le păzeau cu străşnicie), Levin nu-şi văzu logodnica şi prânzi cu trei burlaci care se întruniseră întâmplător la dânsul: Serghei Ivanovici, Katavasov – fost coleg de facultate al lui Levin, acum profesor universitar de ştiinţe naturale, pe care, întâlnindu-l pe stradă, îl luase acasă şi, în sfârşit, Cirikov – judecător de pace la Moscova, tovarăşul la vânătorile de urşi şi cavalerul său de onoare. La masă petrecură foarte bine. Serghei Ivanovici se găsea într-o dispoziţie minunată şi făcea haz de originalitatea lui Katavasov care, văzând că toţi îi înţelegeau şi îi preţuiau originalitatea, era în mare vervă. Cirikov susţinea vesel şi cu inima bună toate discuţiile.
— Când mă gândesc, glumea Katavasov, tărăgănând cuvintele datorită unui obicei dobândit la catedră, ce băiat capabil a fost prietenul nostru Konstantin Dmitrici! Vorbesc la trecut, fiindcă el nu mai există. Pe atunci, la ieşirea din universitate, iubea ştiinţa, se interesa de umanitate. Acum însă jumătate din facultăţile sale mintale îi folosesc să se amăgească pe sine însuşi, iar cealaltă jumătate, ca să justifice această amăgire.
— N-am văzut un vrăjmaş al căsătoriei mai aprig decât dumneata, zise Serghei Ivanovici.
— Nu. Nu sunt vrăjmaşul căsătoriei, ci partizanul diviziunii muncii. Oamenii care nu sunt în stare să facă nimic trebuie să perpetueze speţa; iar ceilalţi să contribuie la lumânarea şi la fericirea umanităţii. Aşa înţeleg eu lucrurile. Sunt o groază de amatori care amestecă aceste două meşteşuguri. Eu nu fac parte din tagma lor.
— Ce fericit am să fiu când o să aflu că te-ai îndrăgostit, zise Levin. Te rog să nu uiţi a mă pofti la nuntă.
— Chiar sunt îndrăgostit.
— Da… de o caracatiţă. Ştii, spuse Levin fratelui său, Mihail Semionîci scrie o lucrare despre alimentaţie şi…
— Te rog, nu încurca lucrurile. Nu interesează obiectul lucrării mele. E adevărat că-mi plac caracatiţele.
— Asta nu te-ar împiedica să-ţi iubeşti soţia.
— Caracatiţele nu m-ar împiedica, dar soţia m-ar împiedica.
— De ce?
— Vei vedea. Uite, dumitale îţi place agricultura, vânătoarea. Ei, vei vedea mai târziu…
— Ştii, azi a venit Arhip. Spune că la Prudnoe sunt o puzderie de elani şi doi urşi, zise Cirikov.
— Ai să-i vânezi fără mine.
— Are dreptate, încuviinţă Serghei Ivanovici. De azi înainte, adio vânătoare de urşi! N-are să te lase nevasta.
Levin zâmbi. Gândul că soţia sa nu l-ar lăsa la vânătoare, îl bucură atât de mult, încât era gata să se lipsească pentru totdeauna de plăcerea de a împuşca urşi.
— Totuşi îmi pare rău că aceşti doi urşi vor fi vânaţi fără dumneata. Îţi mai aduci aminte de ultima goană de la Hapilov? A fost o minune! izbucni Cirikov.
Levin nu vru să-l dezamăgească, spunându-i că fără ea nicăieri nu poate fi frumos, şi tăcu.
— Nu degeaba s-a născut obiceiul de a-ţi lua rămas bun de la viaţa de holtei, zise Serghei Ivanovici. Oricât de fericit ai fi, tot îţi pare rău după libertate!
— Mărturiseşte-ne: nu eşti cumva stăpânit de un sentiment asemănător cu acela al logodnicului lui Gogol[1]? Nu-ţi vine să sari pe fereastră?
— Desigur că-i aşa, dar nu vrea să recunoască! răspunse, în locul lui Levin, Katavasov, râzând zgomotos.
— De! Fereastra e deschisă… Să plecăm chiar acum la Tver! Ursoaica e singură. Poţi s-o ataci în bârlog. Zău, hai să plecăm cu trenul de cinci! Cei de aci facă ce vor! zise Cirikov zâmbind.
— Vă jur, răspunse Levin surâzând, că nu găsesc în sufletul meu niciun pic de părere de rău după libertatea mea pierdută,
— Acum e un haos atât de mare în sufletul dumitale, încât nu poţi găsi nimic acolo, îi spuse Katavasov. Ai puţină răbdare. Când haosul se va mai limpezi un pic, ai să găseşti.
— Aş fi simţit cât de cât dacă, în afară de sentimentul meu (nu vru să rostească faţă de dânşii cuvântul „dragoste”)… de fericire, aş simţi şi părere de rău după libertate… Dar eu, dimpotrivă, mă bucur tocmai de această pierdere a libertăţii.
— Rău de tot! Iată un individ pierdut! adause Katavasov. Şi-acum, să bem pentru tămăduirea lui sau, cel puţin, să-i dorim a i se împlini măcar a suta parte dintre visurile sale, şi încă ar fi o fericire cum nu s-a mai pomenit pe pământ!
Oaspeţii plecară curând după-masă, ca el să aibă timpul a-şi schimba hainele pentru nuntă.
Când rămase singur şi îşi aduse aminte de discuţiile acestor burlaci, Levin se întrebă încă o dată dacă există în sufletul lui părere de rău după libertatea despre care vorbiseră prietenii săi. Şi această întrebare îl făcu să zâmbească. „Libertate? Dar ce-ţi trebuie libertate? Fericirea stă numai în a iubi şi a dori… a cugeta prin dorinţele şi prin gândurile ei. Adică în a nu avea nicio libertate. Asta e fericirea!”
„Oare îi cunosc eu gândurile, dorinţele, sentimentele?” îi şopti deodată un glas. Zâmbetul i se şterse de pe faţă. Căzu pe gânduri. ÎI cuprinse deodată un sentiment ciudat, îl copleşiră teama şi îndoiala – nesiguranţa în toate.
„Dar dacă nu mă iubeşte? Dacă se mărită numai ca să se mărite? Dacă ea însăşi nu ştie ce face? se întrebă el. S-ar putea dezmetici, dându-şi seama abia după măritiş că nu mă iubeşte şi că nu mă va putea iubi niciodată.” Îi veniră gânduri ciudate şi cumplit de rele cu privire la Kitty. Era gelos pe Vronski, exact ca acum un an… Parcă fusese ieri seară când o văzuse cu Vronski, şi o bănui pe Kitty că nu-i spusese totul.
Sări în sus. „Nu, nu mai merge aşa! hotărî el, deznădăjduit. Mă duc la ea, o întreb şi-i spun pentru ultima oară: suntem liberi. N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Orice e mai bine decât o nenorocire pe viaţă, ruşine şi necredinţă!” Deznădăjduit până în adâncul inimii, mâniat pe toată lumea, pe el însuşi şi pe dânsa, plecă de la hotel şi se duse la Kitty.
O găsi în odăile din dos. Stătea pe o ladă şi alegea, cu o fată, din nişte grămezi de rochii în toate culorile, aşezate pe speteaza scaunelor şi pe jos.
— Ah! strigă Kitty văzându-l şi se însenină de bucurie. Tu, dumneata, aici! (Până în ziua aceea Kitty îi spunea când „tu”, când „dumneata”.) Nu te aşteptam. Îmi alegeam rochiile de fată, cui să le împart…
— A! Foarte frumos! zise Levin, uitându-se posomorât la fată.
— Du-te, Duniaşa. Am să te chem mai târziu. Dar ce e cu tine? îl întrebă ea, tutuindu-l fără să mai şovăie, de îndată ce ieşi fata.
Văzându-i faţa stranie, tulburată şi mohorâtă, o cuprinse teama.
— Kitty mă chinuiesc! Nu mă pot chinui singur, izbucni el cu glas deznădăjduit şi se opri în faţa ei, implorând-o cu ochii. Îşi dădu seama după expresia iubitoare şi cinstită a figurii sale că tot ce avea de gând să-i spună n-are niciun temei. Simţea însă nevoia să-i risipească ea îndoielile. Am venit să-ţi spun că încă nu e prea târziu. Totul se poate încă îndrepta.
— Ce s-a întâmplat? Nu pricep nimic. Ce e cu tine?
— Ceea ce ţi-am spus de mii de ori şi nu-mi iese din minte: că nu sunt vrednic de tine. Cum ai putut primi să mă iei de bărbat? Mai gândeşte-te. Te-ai înşelat. Chibzuieşte bine, Nu mă poţi iubi… Dacă… e mai bine să mi-o spui, zise Levin fără să se uite la dânsa. Voi fi nenorocit, n-are-a face. Lasă lumea să spună ce-o vrea. Orice e mai uşor decât nenorocirea… Mai bine acum, cât mai e timp…
— Nu înţeleg, răspunse Kitty speriată. Vrei să spui că renunţi la mine? Că trebuie să rupem?
— Da, dacă nu mă iubeşti.
— Eşti nebun! strigă Kitty, îmbujorându-se de necaz.
Dar chipul lui era atât de jalnic, încât ea îşi stăpâni ciuda; şi aruncând rochiile pe scaun, se aşeză mai aproape de dânsul.
— La ce te gândeşti? Spune-mi totul.
— Cred că nu mă poţi iubi. De ce m-ai putea iubi?
— Dumnezeule! Ce pot face… zise Kitty şi izbucni în plâns.
— Ah, ce-am făcut! exclamă Levin şi, aşezându-se în genunchi înaintea ei, începu să-i sărute, mâinile.
Cinci minute mai târziu, când bătrâna prinţesă intră în odaie, îi găsi împăcaţi. Kitty nu numai că îl încredinţase că-l iubeşte, dar îi explicase şi pentru ce. Îi spusese că-l iubeşte fiindcă-l înţelege în toate, fiindcă ştie ce trebuie să iubească şi că tot ce-i place lui e frumos – ceea ce i se păru lui Levin cât se poate de lămurit. Când intră prinţesa, amândoi şedeau alături pe ladă, alegeau rochiile şi se certau. Kitty vroia să dea Duniaşei rochia cafenie pe care o purtase în ziua când îi ceruse Levin mâna, iar el nu vroia să înstrăineze rochia asta şi stăruia să dăruiască Duniaşei o rochie albastră.
— Cum nu înţelegi? E oacheşă, n-are să-i stea bine în albastru… M-am gândit eu la toate.
Aflând pricina pentru care venise Levin, prinţesa se supără, jumătate în glumă, jumătate în serios.
Îl trimise acasă să se îmbrace şi s-o lase în pace pe Kitty, deoarece coaforul Charles trebuia să sosească din clipă în clipă să-i facă coafura.
— N-a mâncat şi aşa de câteva zile şi s-a urâţit, şi tu o mai enervezi cu prostiile tale, îl certă bătrâna prinţesă. Hai, du-te, du-te drăguţă.
Vinovat şi ruşinat, însă liniştit, Levin se întoarse la hotel. Fratele său, Daria Alexandrovna şi Stepan Arkadici, gata îmbrăcaţi, îl şi aşteptau să-l binecuvânteze cu icoana. Nu mai era timp de pierdut. Daria Alexandrovna mai trebuia să treacă pe acasă ca să-şi ia băiatul pomădat şi frizat, care urma să însoţească mireasa cu icoana. După aceea, un cupeu trebuia trimis după cavalerul de onoare, iar altul – după ce-l va fi dus pe Serghei Ivanovici – urma să vină înapoi… îndeobşte în ziua nunţii erau o mulţime de chestiuni foarte complicate. Un lucru era sigur: nu încăpea nicio clipă de zăbavă, fiindcă se făcuse ora şase şi jumătate.
Binecuvântarea cu icoana nu fusese la înălţimea momentului. Stepan Arkadici luă alături de soţia sa o atitudine comică şi solemnă: apucă icoana şi, punându-l pe Levin să bată o mătanie, îl binecuvântă cu un zâmbet bun, ironic şi-l sărută de trei ori. Daria Alexandrovna procedă la fel şi îndată după aceea se grăbi să plece, încurcându-se de-a binelea în orânduirea folosirii trăsurilor.
— Uite ce o să facem: tu vino ca să-l duci în cupeul nostru; iar Serghei Ivanovici, dacă-i aşa de bun, va trece pe la noi să ia cupeul şi să-l trimită îndărăt.
— Prea bine.
— Iar noi doi mergem împreună. Ţi-ai expediat bagajele? îl întrebă Stepan Arkadici.
— Le-am expediat, răspunse Levin şi-l chemă pe Kuzma să-l ajute la îmbrăcat.
III
O mulţime de lume, mai cu seamă femei, înconjura biserica luminată pentru cununie. Acei care nu apucaseră să pătrundă înăuntru se înghesuiau pe lângă ferestre, îmbrâncindu-se, certându-se şi uitându-se printre gratii.
Mai bine de douăzeci de cupeuri se rânduiseră de-a lungul străzii, străjuite de jandarmi. Un ofiţer de poliţie stătea la intrare, sfidând gerul, într-o tunică strălucitoare. Veneau mereu trăsuri, aducând ba doamne cu flori, care-şi ridicau trenele… ba bărbaţi, care-şi scoteau chipiul militar sau pălăria neagră, intrând în biserică. Înăuntru se şi aprinseseră amândouă policandrele şi toate lumânările din faţa icoanelor. Lucirile aurii de pe fondul roşu al catapetesmei, horbota aurită a icoanelor, argintul candelabrelor şi al sfeşnicelor, lespezile pardoselei, covoraşele, prapurii de sus de lângă strane, treptele altarului, vechile cărţi înnegrite, anteriile şi stiharele – totul era scăldat în lumină. Din partea dreapta a bisericii încălzite, unde se vedeau o mulţime de fracuri şi cravate albe, tunici şi mătăsuri, catifele, atlazuri, coafuri, flori, umeri, braţe goale şi mănuşi lungi – venea un vuiet de glasuri, abia auzit, dar plin de însufleţire, cu ecouri stranii sub bolţile înalte.
Ori de câte ori se deschidea uşa scârţâind, murmurul de glasuri din mulţime se potolea şi toată lumea întorcea capul, în aşteptare, ca să vadă intrând mireasa şi mirele. Dar uşa se deschise de peste zece ori, şi de fiecare dată era vreun invitat întârziat sau vreo invitată care se îndrepta spre cercul din dreapta al celor poftiţi la nuntă, sau vreo spectatoare care înşelase sau înduplecase pe ofiţerul de poliţie s-o lase să intre şi care se amesteca în mulţimea străină din stânga. Atât rudele cât şi străinii trecuseră prin toate fazele aşteptării.
La început nu se dădu nicio însemnătate acestei întârzieri; pe urmă însă lumea începu să se uite din ce în ce mai des la uşă, întrebându-se dacă nu cumva se întâmplase ceva. În sfârşit, întârzierea ajunse supărătoare, şi atât rudele cât şi invitaţii se sileau să dea impresia că nu se gândesc la mire, ci sunt preocupaţi de discuţiile lor.
Protodiaconul, vrând parcă să atragă atenţia că timpul lui e preţios, tuşea nerăbdător, de dârdâiau geamurile ferestrelor. În strană, cântăreţii plictisiţi ba îşi încercau glasul, ba îşi suflau nasul. Preotul trimitea mereu când pe dascăl, când pe diacon să vadă dacă nu sosise mirele; şi apărea tot mai des în uşa lăturalnică a altarului. Îmbrăcat într-un anteriu violet şi cu o cingătoare brodată, aşteptând pe mire.
În sfârşit o doamnă, uitându-se la ceas, zise:
— Totuşi e ciudat!
Atunci toţi musafirii se neliniştiră şi începură să-şi arate cu voce tare mirarea şi nemulţumirea, când un cavaler de onoare se duse să afle ce se întâmplase. În timpul» acesta, Kitty, în rochie albă cu văl lung şi cu o cunună de flori de lămâiţă pe cap, era de mult gata şi aştepta, împreună cu naşa şi cu sora sa. doamna Lvov, în salonul cel mare al casei Şcerbaţki; se uita pe fereastră, aşteptând în zadar, de peste o jumătate de ceas, vestea de la cavalerul său de onoare că mirele sosise la biserică.
În tot acest timp, Levin, numai în pantaloni, fără vestă şi frac, umbla de colo până colo prin camera lui de hotel, scoţându-şi mereu capul pe uşă şi cercetând cu privirea coridorul. Dar pe coridor nu se vedea acela pe care-l aştepta. Konstantin Dmitrici se întorcea deznădăjduit, dând din mâini şi se jeluia lui Stepan Arkadici, care fuma liniştit.
— A mai fost vreodată cineva într-o situaţie atât de idioată?
— Da, e stupid, întări Stepan Arkadici zâmbind împăciuitor. Dar linişteşte-te! Ţi-o aduce îndată.
— Cum se poate una ca asta?! izbucni Levin cu o furie stăpânită. Şi vestele astea deschise… ce tâmpenie! E cu neputinţă, urmă el, privind plastronul mototolit al cămăşii sale. Dar dacă mi-au trimis bagajele la gară?! exclamă el deznădăjduit.
— Ţi-o pui pe a mea.
— Trebuia s-o fi făcut de mult.
— Vezi că nu-ţi vine tocmai bine şi e păcat să te faci ridicol… mai ai puţină răbdare. Totul are să fie bine!
Ce se întâmplase? Când Levin ceruse hainele, Kuzma, bătrânul lui fecior, îi adusese fracul, vesta şi tot ce-i trebuia.
— Dar cămaşa? strigase Levin.
— Cămaşa-i pe dumneavoastră, răspunse Kuzma cu un surâs liniştit.
Nu-i dăduse prin gând să oprească o cămaşă curată şi, primind ordin să strângă bagajele şi să le ducă la Şcerbaţki, de unde tinerii căsătoriţi urmau să plece în aceeaşi seară, făcuse aşa cum i se poruncise: împachetase totul, afară de frac. Cămaşa pe care o purta Levin de dimineaţă era mototolită şi nu se potrivea cu vesta deschisă. Până la Şcerbaţki era departe. Expediase feciorul să cumpere o cămaşă. Acesta se întorsese cu mâna goală. Era duminică, prăvăliile închise… Trimisese la Stepan Arkadici. I se adusese o cămaşă, dar aceasta era îngrozitor de largă şi de scurtă. Poruncise în sfârşit feciorului ca să se repeadă la Şcerbaţki pentru a despacheta bagajele. Mirele era aşteptat la biserică, iar el umbla prin cameră ca o fiară închisă în cuşcă, uitându-se pe coridor şi amintindu-şi cu deznădejde de cele ce-i spusese lui Kitty, care cine ştie ce ar fi putut crede acum.
În cele din urmă vinovatul – Kuzma – dădu buzna în odaie, cu sufletul la gură, aducând cămaşa.
— De-abia am pus mâna pe ea. Tocmai urcau bagajele în camion, le spuse Kuzma.
Peste trei minute, fără să se uite la ceas, ca să nu-şi zgândărească rana, Levin porni în goană pe coridor.
— Asta nu ajută la nimic, ti spuse surâzând Stepan Arkadici, mergând fără grabă în urma lui. Totul are să fie bine, are să fie bine… Atâta-ţi spun…
[1] Este vorba de Podkolesin, personajul principal din piesa Căsătoria de N.V. Gogol – personaj stăpânit de teamă şi de o chinuitoare şovăială la gândul însurătorii.
