Invierea de Lev Tolstoi
Matei, Cap. 18, versetul 21. Atunci a venit la el Petru şi i-a zis: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi eu ierta-voi lui? Oare până de şapte ori?”
Matei, Cap. 18, versetul 22. Îi răspunde Iisus: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”.
Matei. Cap. 7, versetul 3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar de bârna din ochiul tău nu-ţi dai seama?
Ioan. Cap. 8, versetul 7. Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dântâi piatra asupra ei.
Luca. Cap. 6, versetul 40. Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit fi-va ca învăţătorul său.
PARTEA ÎNTÂI. I.
Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiţi câteva sute de mii pe o palmă de loc, să sluţească pământul pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se- neumeta să răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, ciopârţind copacii şi alungând din preajma lor toate animalele şi păsările – primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba dădea colţ verde şi se înălţa oriunde n-o stârpea mâna omului, nu numai prin parcuri, dar şi printre dalele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele lipicioase şi înmiresmate; pe ramurile mugurate ale teilor plesneau bobocii plini de sevă; stăncuţele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvară îşi clădeau voios cuiburile, iar muştele, înviorate de căldura soarelui, bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii – cei vârstnici, cei în toată firea – nu încetau a se înşela şi a se chinui unii pe alţii şi pe ei înşişi. Pentru ei nu această dimineaţă de primăvară, această frumuseţe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre fericirea tuturor vietăţilor – frumuseţe aducătoare de pace, bună înţelegere şi dragoste între oameni – era ceva sfânt şi însemnat, ci sfânt şi însemnat era ceea ce născociseră ei înşişi, pentru a se înstăpâni unii deasupra celorlalţi.
Astfel, de pildă, în cancelaria închisorii guberniale nu erau socotite un lucru sfânt şi însemnat bucuria şi înduioşarea pe care primăvara le dăruieşte tuturor animalelor şi oamenilor; sfânt şi însemnat era faptul că în ajun se primise o dispoziţie scrisă, cu număr, antet şi parafă, prin care se ordona ca a doua zi dimineaţă, pe 28 aprilie, la ceasurile nouă, să fie aduşi la tribunal trei arestaţi – un bărbat şi două femei – deţinuţi în prevenţie. Una dintre aceste femei, socotită drept o primejdioasă criminală, trebuia să fie adusă singură. Deci, conformându-se acestei dispoziţii, pe 28 aprilie, la ceasurile opt, gardianul-şef al închisorii intră în coridorul întunecos şi urât mirositor al secţiei de femei. În urma lui venea pe acelaşi coridor o femeie cu părul cărunt şi creţ, cu faţa obosită, îmbrăcată într-o bluză cu galoane la mâneci şi strânsă cu o cingătoare cu paspoal albastru pe margine. Era supraveghetoarea-şefă.
— După Maslova ai venit? întrebă ea, apropiindu-se o dată cu gardianul de serviciu de una dintre uşile celulelor ce dădeau pe coridor.
Gardianul, zornăindu-şi cheile, descuie lacătul, deschise uşa celulei, din care răbufni un miros şi mai greu decât cel de pe coridor, şi strigă:
— Maslova, la tribunal!
Apoi închise iar uşa şi rămase locului, aşteptând.
Până şi în curtea închisorii se simţea aerul proaspăt, înviorător al câmpiilor, adus de vânt în oraş. Pe coridor însă te apăsa o duhoare grea, fetidă, de excremente, catran şi putregai, care trezea în sufletul oricărui nou- venit un sentiment de tristeţe şi descurajare. Simţi aceasta până şi temnicera, deşi era deprinsă cu aerul stricat, căci intrând de afară pe coridor, o năpădiră deodată un fel de oboseală şi o dorinţă de somn.
Din celulă se auzeau o larmă de glasuri femeieşti şi lipăit de picioare desculţe.
— Haide, Maslova, mişcă mai repejor. N-auzi! strigă gardianul-şef prin uşa celulei.
Peste câteva clipe, o femeie tânără, nu prea înaltă şi cu un piept bogat, ieşi pe uşă cu pas hotărât, se întoarse repede în loc şi se opri lângă gardianul-şef. Purta un halat cenuşiu, tras peste o fustă şi o bluză albă. În picioare avea ciorapi de bumbac şi cipici de puşcăriaşă, iar pe cap era legată cu un batic alb, de sub care se zăreau câţiva cârlionţi negri, scoşi cu siguranţă dinadins. Faţa femeii era palidă, albă, de o albeaţă caracteristică oamenilor care stau multă vreme închişi între ziduri şi care aminteşte albul mugurilor de cartofi ce încolţesc în beci. La fel de albe erau şi palmele mici şi late şi gâtul plin ce ieşea din gulerul larg al halatului. Acest obraz de o paloare mată te impresiona mai ales prin ochii negri, strălucitori, cu pleoapele puţin umflate, dar foarte vii, dintre care unul privea uşor saşiu. Femeia se ţinea dreaptă, cu pieptul plin scos în afară. Ajunsă în coridor, îşi lăsă uşor capul pe spate, se uită drept în ochii gardianului-şef şi rămase nemişcată, pregătită să îndeplinească orice poruncă. Gardianul-şef era gata să încuie camera, când se ivi prin crăpătura uşii un cap de femeie, descoperit, cu părul cărunt, cu faţa severă, palidă şi zbârcită. Bătrâna începu
să-i turuie ceva Maslovei, dar gardianul îi împinse uşa-n nas şi capul se făcu nevăzut. Dinăuntru se auziră hohote de râs. Maslova zâmbi şi ea şi se întoarse spre ferestruica zăbrelită a celulei. Bătrâna lipi capul de partea cealaltă a zăbrelelor şi zise cu glas răguşit:
— Vezi să nu spui nimic de prisos; ţine-o una şi bună.
— De s-ar sfârşi odată într-un fel; mai rău ca acum nu poate să fie, spuse Maslova, scuturând din cap.
— Sigur c-o să se sfârşească într-un fel, şi nu în două, interveni gardianul cu superioritate de şef, încredinţat că are mult haz. După mine, marş!
Ochiul din ferestruică dispăru, iar Maslova ieşi până în mijlocul coridorului şi, cu paşi mărunţi şi repezi, porni în urma gardianului-şef. Coborâră nişte trepte de piatră, trecură pe lângă celulele bărbaţilor – şi mai gălăgioase încă, şi mai puturoase ca ale femeilor – urmăriţi de ochi curioşi, pironiţi la ferestruicile uşilor, şi intrară în cancelarie, unde îi aşteptau doi gardieni înarmaţi.
Slujbaşul din cancelarie îi întinse unuia dintre ei o hârtie duhnind a tutun şi-i spuse, arătând spre puşcăriaşă:
— Ia-o în primire.
Gardianul, un mujic de pe la Nijni-Novgorod, cu faţa roşie, ciupită de vărsat, vârî hârtia în manşeta mantalei şi, arătând cu capul spre deţinută, zâmbi şi-i făcu cu ochiul tovarăşului său, un ciuvaş cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Deţinuta şi cei doi gardieni coborâră alte trepte, îndreptându-se spre ieşirea principală.
În poarta mare se deschise o uşiţă şi cei doi soldaţi cu puşcăriaşa, părăsiră curtea închisorii şi o porniră de-a lungul străzilor pavate ale oraşului.
Birjarii, negustorii, bucătăresele, muncitorii, funcţionarii aflaţi pe stradă se opreau din mers, privind cu curiozitate puşcăriaşa; unii dădeau din cap, gândind: „Ian vezi unde ajungi, când nu eşti cinstit, cum suntem noi!” Copiii se uitau îngroziţi la răufăcătoare, liniştindu-se numai la gândul că e păzită de jandarmi şi nu mai poate pricinui niciun rău. Un ţăran, care tocmai vânduse nişte cărbuni şi se cinstise cu ceai la ceainărie, se apropie de ea, îşi făcu semnul crucii şi-i întinse un bănuţ. Femeia roşi, îşi lăsă capul în piept şi bolborosi ceva.
Simţind privirile aţintite asupra sa, puşcăriaşa se uita cu coada ochiului, fără să-şi întoarne capul şi pe neobservate, la cei ce o priveau; atenţia oamenilor, pe care o stârnea în treacăt persoana ei, o înveselea. O înveselea şi aerul curat de primăvară, mai ales în comparaţie cu cel al închisorii. Era însă dureros să păşească pe caldarâm cu picioarele dezobişnuite să umble şi încălţate cu cipici lăbărţaţi de puşcăriaşă, aşa că încerca să calce cât mai cu fereală pe piatra caldarâmului, pe care o simţea dureros sub tălpi. Trecând prin faţa unui depozit de făină, era cât pe ce să dea peste unul dintre porumbeii ce ţopăiau nestingheriţi pe acolo; porumbelul se ridică în zbor şi, bătând din aripi, trecu pe lângă urechea puşcăriaşei, lăsând în urma lui o uşoară adiere. Puşcăriaşa zâmbi, apoi, amintindu-şi de starea în care se afla, oftă din adâncul sufletului.
ÎI.
Povestea puşcăriaşei Maslova era dintre cele mai obişnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, nemăritate, care trăia pe lângă maică-sa, văcăriţă, în satul a două moşieriţe surori, amândouă fete bătrâne. Această femeie nemăritată dădea naştere în fiecare an unui copil şi, cum se întâmplă adesea la ţară, copilul era botezat şi în scurtă vreme murea de foame întrucât mama refuza să hrănească pruncul nedorit, care o încurca şi o împiedica să muncească.
Aşa i-au murit cinci copii. Toţi au fost botezaţi, apoi lăsaţi să moară prin înfometare. Al şaselea copil, făcut cu un ţigan în trecere prin partea locului, a fost o fetiţă, care ar fi avut aceeaşi soartă, dacă nu se întâmpla ca una dintre domnişoarele bătrâne să intre într-o bună zi în staul, ca să dojenească văcăriţele pentru mirosul neplăcut de grajd pe care-l avea frişca. Acolo se afla culcată lehuza cu un prunc de toată frumuseţea lângă ea. Bătrâna domnişoară dojeni femeile şi pentru frişcă, şi pentru faptul c-a fost lăsată o femeie să nască în staul şi se pregătea tocmai să plece, când dădu cu ochii de copilaş; acesta îi plăcu atât de mult, încât se oferi să-i fie naşă. Boteză fetiţa, iar apoi, fiindu-i milă de ea, îi dădu în mai multe rânduri mamei, lapte şi bani, şi aşa se întâmplă că a rămas copila în viaţă. Domnişoarele bătrâne chiar îi spuneau „salvata”.
Copila avea trei ani când maică-sa a căzut bolnavă şi a murit. Bunica, bătrâna văcăriţă, îşi creştea anevoie nepoţica, şi atunci bătrânele domnişoare o luară la ele. Fetiţa cu ochi negri se făcuse neobişnuit de vioaie şi frumuşică şi bătrânelor domnişoare le era drag de ea.
Cea mai tânără şi mai bună la suflet dintre bătrânele domnişoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era naşa fetiţei. Cea mai în vârstă, Maria Ivanovna, era o femeie mai aspră din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetiţa, o învăţa să citească şi voia s-o ia copil de suflet. Maria Ivanovna era de părere că fetiţa trebuie să ajungă o slujnică destoinică şi de aceea era severă cu ea, o pedepsea şi chiar o bătea când era în toane rele. Astfel crescută de cele două moşieriţe, fiecare cu punctul ei de vedere, fetiţa ajunsese până la urmă pe jumătate slujnică, pe jumătate copil de suflet. Şi numele îi era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintător – Katenka, dar nici grosolan – Katka, ci într-un fel intermediar – Katiuşa. Fata cosea, deretica odăile, curăţa icoanele cu praf de cretă, prăjea, râşnea şi servea cafeaua, spăla mărunţişuri şi uneori şedea împreună cu domnişoarele şi le citea.
O peţeau destui flăcăi, ea însă nu-l voia pe niciunul dintre ei, simţind că traiul lângă un om care munceşte din greu n-ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieţii boiereşti.
Aşa a dus-o până la vârsta de şaisprezece ani. Când păşi în al şaptesprezecelea, sosi în vizită la domnişoarele ei un nepot de-al lor, student, prinţ bogat, şi Katiuşa se îndrăgosti de el, lucru pe care nu îndrăznea să-l mărturisească nici măcar sieşi. Peste doi ani, acelaşi nepot, în drum spre front, se abătu iar pe la mătuşile lui, zăbovi la ele patru zile şi în ajunul plecării o seduse pe Katiuşa. A doua zi îi strecură în palmă o hârtie de o sută
de ruble şi-şi văzu de drum. După cinci luni de la plecarea lui, fata se încredinţă că este însărcinată.
Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stăpânită doar de un singur gând: cum să scape de ruşinea ce o pândea; începu să le slujească în silă pe domnişoare, ba chiar, într-o bună zi – fără să ştie nici ea cum de s-a întâmplat
— Îşi ieşi din fire. Le aruncă domnişoarelor în obraz o seamă de grosolănii, lucru de care se căi apoi şi le ceru să-i dea drumul să plece.
Domnişoarele, foarte nemulţumite de ea, i-au împlinit voia. Plecând de la ele, fata se tocmi slujnică la şeful de secţie, unde nu rămase decât trei luni, pentru că poliţaiul, un bătrân de cincizeci de ani, începu să-i dea târcoale şi, într-o bună zi, când omul se arătă mai îndrăzneţ, ea îşi pierdu cumpătul, îl făcu tâmpit şi diavol bătrân şi-l îmbrânci cu atâta furie în piept, încât îl trânti la podea. Fu dată afară pentru mojicie. Nu mai avea cum să-şi caute alt loc, căci i se apropia sorocul, astfel că se aciuă în sat, la o văduvă, care făcea negoţ de vin şi era şi moaşă. Naşterea fu uşoară. Numai că moaşa, care moşise în sat o femeie bolnavă, o molipsi de febra puerperală; iar pruncul, un băieţel, fu trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bătrânei care îl dusese, se prăpădi imediat ce ajunse acolo.
Toată averea Katiuşei, când s-a mutat la moaşă, era de o sută douăzeci şi şapte de ruble: douăzeci şi şapte câştigate de ea şi o sută primite de la seducătorul ei. Când plecă însă de la moaşă, nu mai avea decât şase ruble. Nu ştia să chibzuiască banii – cheltuia pentru ea şi dădea şi altora, oricui i-ar fi cerut. Moaşa îi ceru pentru două luni de găzduire, mâncare şi ceai – patruzeci de ruble; douăzeci şi cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului, patruzeci de ruble îi mai ceruse moaşa împrumut, să-şi cumpere o vacă, vreo douăzeci de ruble se duseră aşa, pe zaharicale şi pe rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiuşa se trezi fără niciun ban şi trebui să-şi caute un loc de muncă. Îl găsi la şeful ocolului silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca şi poliţaiul, din prima zi începu să-i dea târcoale Katiuşei. Ei îi era silă de el şi căuta să-l ocolească. Omul era însă mai viclean decât Katiuşa şi mai cu experienţă şi, în calitate de stăpân, putea s-o trimită unde avea chef. Până la urmă prinse o clipă prielnică şi îşi bătu joc de ea. Nevastă-sa află şi într-o bună zi, prinzându-şi bărbatul în odaia Katiuşei, sări s-o bată. Aceasta nu se lasă şi se încinse o păruială, în urma căreia fata fu izgonită din casă, fără să primească nicio leţcaie. Atunci Katiuşa plecă la oraş, unde trase la o mătuşă de-a ei. Bărbatul mătuşii era legător de cărţi şi cândva o dusese bine, acum însă îşi pierduse toţi muşteriii, căzuse în patima beţiei şi dădea ultimul gologan pe băutură.
Mătuşa ţinea o mică spălătorie, din al cărei venit îşi hrănea copiii şi pe beţivul de bărbatu-său. Maslovei îi propuse să intre la ea ca spălătoreasă. Văzând însă ce viaţă trudnică duceau femeile care lucrau la mătuşă-sa, Maslova se codi, căutându-şi între timp pe la birourile de plasare un loc de servitoare. Până la urmă se tocmi la o cucoană care avea doi băieţi, elevi de liceu. După o săptămână de lucru, băiatul cel mare, un tânăr cu mustăcioară, elev în clasa a şasea de liceu, îşi lăsă baltă învăţătura şi începu să se lege de Maslova. Maică-sa o învinovăţi de toată întâmplarea pe Maslova şi îi făcu
socoteala. Tot căutând fără succes un alt loc, se întâmplă într-o bună zi să întâlnească la biroul de plasare o cucoană simandicoasă, cu braţele şi degetele dolofane încărcate de brăţări şi inele. Cucoana, aflând că Maslova e în căutarea unui loc, îi dădu adresa ei, invitând-o să treacă pe la ea. Maslova se duse. Cucoana o primi călduros, o ospătă cu plăcintuţe şi cu o băutură dulce, apoi îşi trimise servitoarea undeva cu un bileţel. Spre seară apăru un domn înalt, cu părul lung şi sur şi cu o barbă căruntă; bătrânul vizitator se aşeză îndată lângă Maslova şi, zâmbind şi privind-o cu ochi aprinşi, începu s-o cerceteze şi să glumească împreună cu ea. Stăpâna casei îl chemă într-o odaie alăturată şi Maslova o auzi spunându-i: „E prospeţică, de la ţară”. Apoi, stăpâna o chemă pe Maslova şi-i spuse că domnul este scriitor, că are bani foarte mulţi şi că n-o să precupeţească nimic, dacă ea va şti să-i fie pe plac. Fata fuse pe placul lui şi scriitorul îi dădu douăzeci şi cinci de ruble, promiţându-i c-or să se mai vadă deseori. Banii se topiră foarte repede, o parte la plata găzduirii la mătuşă-sa şi restul pe o rochie nouă, pălărioară şi panglici. Peste câteva zile, scriitorul trimise pentru a doua oară după ea. Maslova se duse. El îi dădu iarăşi douăzeci şi cinci de ruble şi-i propuse să se mute într-o locuinţă separată.
Locuind în casa închiriată de scriitor, Maslova se îndrăgosti de un băiat de prăvălie, om foarte vesel care locuia în aceeaşi curte. I-o spuse chiar ea scriitorului şi se mută într-un mic apartament. Flăcăul însă, care-i făgăduise s- o ia în căsătorie, plecă într-o bună zi la Nijni, fără să-i spună nimic, părăsind- o, şi Maslova rămase singură. Vru să-şi păstreze mai departe locuinţa, însă nu i s-a îngăduit. Inspectorul de poliţie îi declară că nu poate trăi aşa mai departe decât dacă îşi face condicuţă şi se prezintă periodic la controlul medical. Atunci Maslova se întoarse iarăşi la mătuşă-sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă, cu pelerină şi pălărie, o primi cu respect şi nu mai îndrăzni să-i ofere un loc de spălătoreasă la ea, socotind că nepoată-sa s-a ridicat pe o treaptă socială mai înaltă. Pentru Maslova, de fapt, nici nu se mai punea alternativa de a fi spălătoreasă. Se uita acum cu milă la viaţa de ocnaşe pe care o duceau la mătuşă-sa spălătoresele, palide, cu braţele slabe, dintre care unele se oftigiseră, tot spălând şi călcând în aburi şi căldură de treizeci de grade, cu ferestrele larg deschise vara şi iarna, şi se îngrozea la gândul că ar fi putut să intre şi ea într-o asemenea ocnă.
Tocmai în această perioadă deosebit de grea, când Maslova nu izbutea să-şi găsească niciun protector, se întâlni cu o proxenetă, care căuta fete pentru casele de toleranţă.
Cu fumatul, Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie şi după ce acesta o părăsise, se obişnuise să mai şi bea. Băutura îi plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-şi uite toate suferinţele îndurate şi-i dădea o îndrăzneală şi un sentiment al propriei demnităţi, care-i lipseau când era trează. Când nu bea, era întotdeauna copleşită de tristeţe şi ruşine.
Proxeneta o pofti cu mătuşa ei la o masă şi, după ce o îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună casă din oraş, arătându-i toate avantajele şi privilegiile acestei situaţii. Maslova trebuia să aleagă între
situaţia umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, urmărită de stăruinţele bărbaţilor şi, deci, împinsă spre legături adulterine tainice şi temporare, şi o situaţie asigurată, liniştită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituţie pe faţă, protejată de lege şi bine plătită; ea o alese pe cea din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe seducătorul său, pe băiatul de prăvălie şi pe toţi cei care îi făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost hotărâtor – proxeneta îi spuse că va putea să-şi comande orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii de bal, decoltate, cu umeri şi braţe goale. Şi când se văzu în închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu rezista şi-şi dădu actul de identitate proxenetei.
Aceasta, chiar în aceeaşi seară, tocmi o birjă şi o duse într-o casă foarte cunoscută, ţinută de o oarecare Kitaeva.
Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viaţă de neîncetată încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi omeneşti, pe care o duc sute şi sute de mii de femei, nu numai cu autorizaţia conducerii statului, preocupată de binele cetăţenilor, dar chiar sub protecţia ei; viaţa care se sfârşeşte pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, bătrâneţe prematură şi moarte.
Dimineaţa şi ziua, somn greu după orgiile nopţii. Pe la ceasurile trei, patru, trezirea moleşită într-un pat murdar; sifon şi cafea după beţie; trândăveală searbădă prin odăi, în capot, cămaşă sau halat, aruncând câte o privire pe fereastră, de după perdea; vorbe urâte, schimbate leneş cu colegele; apoi spălatul, parfumatul şi unsul trupului, pomădatul părului, probarea rochiilor, cearta din pricina lor cu patroana; cercetarea în oglindă, sulemenitul feţei, al sprâncenelor; îmbuibarea cu mâncăruri grase şi cu dulciuri; apoi îmbrăcatul în rochii de mătase, ţipătoare şi decoltate; ieşirea în salonul împodobit, puternic luminat; venirea oaspeţilor; muzică, dans, bomboane, vin, tutun şi prostituţie practicată cu bărbaţi tineri, de vârstă mijlocie, adolescenţi, şi bătrâni ramoliţi, burlaci, oameni însuraţi, negustori, vânzători, bolnavi, beţi, treji, grosolani sau drăgăstoşi, militari, civili, studenţi, liceeni – oameni de toate vârstele, caracterele, obârşiile. Larmă, glume, bătăi, muzică, vin şi tutun, tutun şi vin şi iar muzică din seară până în zori. Şi abia dimineaţa, eliberarea de toate şi somnul greu şi adânc. Şi aşa zi de zi, toată săptămâna. Apoi, la sfârşitul fiecărei săptămâni, vizita la secţia sanitară de sector, unde funcţionarii şi doctorii statului, uneori cu seriozitate şi rigoare, alteori cu chef de glumă, jignind pudoarea firească dată ca pavăză împotriva răului oamenilor şi chiar animalelor, făceau controlul acestor femei, eliberându-le permisul scris de a săvârşi mai departe, împreună cu complicii lor, de-a lungul săptămânii viitoare, aceleaşi păcate cu care se îndeletniciseră toată săptămâna trecută. Şi începea o altă săptămână, la fel cu cea de mai înainte. Şi aşa în fiecare zi, iarnă, vară, în zilele de lucru, ca şi în cele de sărbătoare.
Astfel a trăit Maslova şapte ani. În timpul acesta a schimbat două case de toleranţă şi a fost o dată internată la spital. În al şaptelea an de vieţuire prin case de toleranţă şi la opt ani după primul ei pas greşit, în vârstă fiind de douăzeci şi şase de ani, se întâmplă acel fapt pentru care fusese arestată şi
era dusă acum la judecată, după şase luni de închisoare printre hoţi şi criminali.
III.
În timp ce Maslova, istovită de atâta mers, se apropia cu escorta sa de clădirea tribunalului districtual, nepotul fostelor ei stăpâne, prinţul Dmitri Ivanovici Nehliudov, cel care o sedusese, stătea încă tolănit în patul lui înalt, cu saltea de puf peste somiera cu arcuri, între cearşafuri mototolite, într-o cămaşă de noapte de olandă, curată, cu piepţii în cute fine frumos călcate, şi fuma alene o ţigară. Cu privirea pironită în gol se gândea la cele ce avea de făcut în acea zi şi la cele întâmplate cu o zi înainte.
Amintindu-şi de seara din ajun, petrecută la Korceaghini, oameni bogaţi şi cu vază, cu a căror fiică toată lumea aştepta să se căsătorească, Nehliudov oftă şi, aruncând ţigara, vru să scoată alta dintr-un portţigaret de argint, dar se răzgândi; îşi coborî din pat picioarele albe şi îngrijite, dibui papucii, îşi aruncă pe umeri halatul de mătase, şi cu paşi greoi, grăbiţi, se îndreptă spre odaia de toaletă alăturată, pătrunsă de miros de apă de colonie, parfum, creme şi pomezi. Îşi spălă dinţii, mulţi dintre ei plombaţi, periindu-i cu un praf anume, îi dăţi cu apă de gură parfumată, apoi începu să se spele şi să se frece cu felurite prosoape. Se spălă pe mâini cu săpun parfumat, îşi curăţă cu periuţa unghiile lungi. Îşi spălă la un lavoar mare de marmură faţa şi gâtul plin şi trecu într-o altă odaie vecină, unde îl aştepta duşul. După ce îşi răcori cu apă rece trupul alb, musculos şi cam îngreuiat de grăsime, se şterse cu un prosp mare, pluşat, se îmbrăcă în rufăria imaculată şi frumos călcată, se încălţă cu ghetele lustruite lună şi se aşeză în faţa oglinzii unde începu să-şi perie, cu două perii odată, bărbuţa neagră, cârlionţată, şi părul inelat, uşor rărit pe frunte.
Toate lucrurile lui – rufăria, hainele, încălţămintea, cravatele, acele, butonii – erau de cea mai bună calitate, fine, discrete, trainice şi scumpe.
Nehliudov luă din vreo duzină de cravate şi tot atâtea ace pe cele dintâi care-i picară sub mână – cândva preocuparea de a le alege era ceva nou pentru el şi-i făcea plăcere, acum însă nu mai prezenta niciun interes – îşi îmbrăcă hainele periate, pregătite pe un scaun, şi se îndreptă, dacă nu destul de înviorat cel puţin curat şi parfumat, spre sufrageria mare al cărei parchet fusese lustruit chiar în ajun de către trei mujici; se găseau acolo un bufet enorm de stejar şi o masă mare, tot de stejar, cu picioare masive, sculptate în formă de labe de leu, care-i dădeau un aspect impunător. Pe această masă, acoperită cu o faţă de masă subţire, scrobită, cu monograma brodată, îl aşteptau un ibric mare de argint cu cafea aromată, zaharniţa tot de argint, un castronaş cu caimac şi un coşuleţ cu pâiniţe calde, pişcoturi şi pesmeciori. Lângă tacâm erau scrisorile abia primite, ziarele şi ultimul număr din Revue des deux mondes. Tocmai când Nehliudov se pregătea să-şi deschidă corespondenţa, în uşă se arătă o femeie în vârstă, cam grasă, în doliu, cu o eşarfă de dantelă pe cap, ce-i acoperea cărarea, în jurul căreia părul se rărise. Era Agrafena Petrovna, camerista răposatei mame a lui Nehliudov – moartă nu de mult chiar în această casă – şi care rămase acum pe lângă fiu în calitate de menajeră.
Agrafena Petrovna petrecuse în răstimpuri cu mama lui Nehliudov vreo zece ani în străinătate şi avea ţinuta şi purtările unei cucoane. Locuia în casa Nehliudovilor din copilărie şi-l ştia pe Dmitri Ivanovici încă de pe vremea când acesta era încă Mitenka.
— Bună dimineaţa, Dmitri Ivanovici.
— Bună ziua, Agrafena Petrovna. Ce noutăţi ai? întrebă Nehliudov în glumă.
— O scrisoare de la prinţesă, de la cea bătrână sau de la cea tânără, nu ştiu. A adus-o de mult camerista, aşteaptă răspunsul la mine în odaie, spuse Agrafena Petrovna, întinzându-i scrisoarea şi zâmbind cu înţeles.
— Bine, îndată, răspunse Nehliudov, luând scrisoarea şi, băgând de seamă zâmbetul Agrafenei Petrovna, se posomorî.
Zâmbetul Agrafenei Petrovna însemna că scrisoarea era de la tânăra prinţesă Korceaghina, pe care, socotea ea, Nehliudov avea de gând s-o ia în căsătorie. Şi tocmai această presupunere, exprimată prin zâmbetul Agrafenei Petrovna, îi era neplăcută lui Nehliudov.
— Atunci să-i spun să aştepte.
Agrafena Petrovna, ochind măturica de adunat firmiturile de pe masă, care nu era aşezată la locul ei, o mută unde se cuvenea, şi ieşi maiestuos din odaie.
Nehliudov deschise scrisoarea parfumată şi începu s-o citească.
„Ţinând seama de obligaţia pe care mi-am luat-o de a fi memoria dumitale – era scris pe o foaie groasă de hârtie cenuşie, dinţată pe margini, cu un scris ascuţit, dar lăbărţat, – îţi amintesc că astăzi, 28 aprilie, trebuie să fii la curtea cu juri şi deci nu ne vei putea însoţi dimpreună cu Kolosov la galeria de tablouri, după cum, cu obişnuita dumitale uşurătate, ne-ai promis ieri; a moins que vous ne soyez dispose a payer a la cour d’assises les 300 rubles d’amende, que vous vous refusez pour voire cheval1 pentru faptul de a nu te fi prezentat la vreme. Mi-am adus aminte de aceasta ieri, îndată ce-ai plecat. Aşadar, ţine minte. Prinţesa M. Korceaghina”
Pe partea cealaltă era adăugat:, Maman vous fait dire que votre couvert vous attendra jusqu’ a la nuit. Venez absolument a quelle heure que cela soit.2
M. K.”
Nehliudov se încruntă. Biletul se încadra şi el în acea tactică iscusită, dusă de două luni de către prinţesa Korceaghina, cu scopul de a-l învălui tot mai strâns într-o reţea de nevăzute legături. Iar Nehliudov, pe lângă nehotărârea în faţa căsătoriei, obişnuită oamenilor nu prea tineri şi nici prea îndrăgostiţi, mai avea un motiv puternic, care-l împiedica să facă acum o cerere în căsătorie, chiar dacă s-ar fi decis la aceasta. Motivul nu era faptul de a fi sedus-o pe Katiuşa cu zece ani în urmă şi de a fi părăsit-o – lucrul acesta era cu totul uitat şi nu putea constitui pentru el o piedică de a se căsători; motivul era legătura sentimentală pe care o avea cu o femeie măritată, pe care o rupsese de fapt, deşi dânsa socotea că nu s-a sfârşit totul între ei.
Nehliudov era foarte timid cu femeile, dar tocmai timiditatea lui trezise în această femeie măritată dorinţa de a-l cuceri. Doamna era soţia mareşalului nobilimii din ţinutul unde luase şi Nehliudov parte la alegeri. Ea îl atrăsese într-o aventură sentimentală, care pe zi ce trecea era pentru Nehliudov mai pasionată şi în acelaşi timp mai respingătoare. La început, Nehliudov nu putuse rezista ispitei, iar apoi, simţindu-se vinovat faţă de ea, nu putuse rupe legătura fără încuviinţarea ei. Acesta era motivul care-l făcea să nu se simtă liber a cere mâna tinerei prinţese Korceaghina, chiar dacă ar fi dorit-o.
Pe masă, în faţa lui, tocmai se găsea o scrisoare de la soţul acestei femei. Văzând ştampila poştei şi recunoscând scrisul, Nehliudov roşi şi simţi în aceeaşi clipă înviorarea pe care o încerca ori de câte ori îl pândea vreo primejdie. Tulburarea lui era însă neîntemeiată: soţul, mareşalul nobilimii din ţinutul în care Nehliudov îşi avea cele mai mari proprietăţi, îl înştiinţa că la sfârşitul lunii mai va avea loc o adunare extraordinară a zemstvei şi-l ruga să vină neapărat donner un coup d’epaule3 la această adunare, unde aveau să fie puse probleme importante în chestiunea şcolilor şi a drumurilor vicinale, la discutarea cărora se prevedea o serioasă opoziţie a reacţiunii.
Mareşalul era un liberal şi împreună cu alţi câţiva nobili care-i împărtăşeau ideile, lupta împotriva reacţiunii instalate în timpul lui Alexandru al III-lea şi, fiind absorbit cu totul de această luptă, nu ştia nimic despre necazurile sale casnice.
Nehliudov îşi aminti de toate clipele chinuitoare legate într-un fel sau altul de acest om: îşi aminti cum îşi închipuise o dată că soţul a aflat totul şi cum se pregătise să se bată în duel cu el, foarte hotărât să tragă în aer; apoi de o scenă înfiorătoare, în care ea, într-un acces de disperare, alergase să se înece în iazul din grădină, iar el fugise s-o caute. „Nu pot să mă duc nicăieri, nici să fac nimic, până ce nu voi avea răspunsul ei”, gândi Nehliudov. Cu o săptămână în urmă îi scrisese o scrisoare categorică, în care îşi recunoştea vina şi se arăta gata s-o ispăşească în orice chip ar voi ea, totuşi, spre binele ei chiar, socotea legătura lor ruptă pentru totdeauna. La această scrisoare tot aştepta răspuns. Faptul că el întârzia era, într-un fel, un semn bun. Dacă n-ar fi primit să rupă legătura, i-ar fi răspuns, desigur de mult, sau ar fi venit personal cum mai făcuse de atâtea ori. Nehliudov auzise că se afla acum la ei un oarecare ofiţer care-i făcea curte, ceea ce pe de o parte îi stârnea gelozia, iar pe de altă parte îl bucura, dându-i speranţa că se va putea elibera de această minciună apăsătoare. A doua scrisoare era de la administratorul-şef al moşiilor sale. Acesta îi scria că trebuie neapărat să vină personal ca să ia în primire moştenirea şi, afară de asta, să hotărască în ce fel va fi administrată averea mai departe – ca pe timpul răposatei prinţese sau aşa cum îi propusese el pe vremuri prinţesei înseşi şi îi propunea acum prinţului: mărind inventarul şi lucrând tot pământul care se dădea până acum în dijmă ţăranilor în nume propriu. Administratorul scria că acest fel de exploatare ar fi mult mai rentabil. Îşi cerea totodată scuze pentru mica întârziere a expedierii celor trei mii de ruble, pe care se cuvenea să le trimită la fiecare întâi ale lunii, şi aveau să vină cu poşta următoare. Întârzierea se datora ţăranilor rău
platnici, care în delăsarea lor ajunseseră până acolo, încât se văzu silit să apeleze la autorităţi. Scrisoarea îl bucură şi-l supără totodată. Îl bucură şi-i făcea plăcere să se simtă proprietarul unei averi considerabile, dar faptul îl şi supăra fiindcă în prima tinereţe fusese un entuziast adept al lui Herbert Spencer4 şi, mare proprietar de pământ, fusese adânc impresionat de ideile acestuia din Social Statics5, care afirmau că dreptatea nu admite proprietatea individuală asupra pământului. Cu sinceritatea şi dârzenia caracteristică tinereţii, nu numai că susţinuse atunci, în discuţii, că pământul nu poate fi obiectul proprietăţii private, nu numai că, la universitate fiind, scrisese o lucrare pe această temă, dar chiar dăruise ţăranilor o mică moşioară care-i aparţinea lui, ca moştenire de la tatăl său, nevrând să contravină convingerilor sale. Acum, devenind prin moştenirea averii mamei sale un latifundiar, avea de ales: ori să renunţe la proprietatea sa, cum făcuse acum zece ani cu cele două sute de deseatine moştenite de la tatăl său, ori să-şi recunoască tacit concepţiile de până atunci drept false şi greşite.
