Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi

MOARTEA LUI IVAN ILICI

 

I

 

În spaţioasa clădire a Palatului Justiţiei, consilierii şi procurorul, profitând de suspendarea unei şedinţe în procesul Melvin, se adunară în cabinetul lui Ivan Egorovici Şebek şi porniră o discuţie în jurul faimoasei afaceri Krasovski. Fiodor Vasilievici demonstra cu înflăcărare că afacerea nu e de competenţa justiţiei, Ivan Egorovici susţinea cu încăpăţânare punctul său de vedere, iar Piotr Ivanovici, care din capul locului nu participase la discuţie, stătea deoparte şi răsfoia Buletinul Oficial, care tocmai sosise.

 Domnilor, exclamă el, a murit Ivan Ilici.

 Ce spui!

 Poftim, citeşte, zise el, întorcându-se spre Fiodor Vasilievici şi întinzându-i Buletinul proaspăt apărut, care mai păstra mirosul tiparului.

În chenar negru, era scris: „Praskovia Fiodorovna Golovina are nemărginita durere să anunţe rudelor şi prietenilor încetarea din viaţă, în ziua de 4 februarie 1882, a iubitului ei soţ, Ivan Ilici Golovin, consilier la Curtea de Apel. Serviciul funebru va avea loc vineri, la ora unu după-amiază.”

Ivan Ilici fusese coleg cu cei de faţă şi toţi îl iubiseră mult. În ultimele săptămâni zăcuse la pat şi se spunea că ar fi o boală incurabilă. Cu toate acestea, n-a fost dat afară din slujbă, dar anumite motive îndreptăţeau lumea să creadă că, după moartea lui Ivan Ilici, în locul său va fi numit Alekseev, iar în locul lui Alekseev, Vinnikov sau Ştabel. De aceea, la vestea morţii lui Ivan Ilici, chiar din prima clipă, fiecare dintre cei adunaţi în cabinet se gândea la urmările pe care moartea lui le-ar putea avea în legătură cu mutarea sau cu avansarea personală, sau a vreunor cunoştinţe de-ale sale.

„De bună seamă, au să mă numească în locul lui Ştabel sau al lui Vinnikov, îşi spunea Fiodor Vasilievici. De mult mi s-a făgăduit. Asta ar face vreo opt sute de ruble în plus la salariu în afară de alocaţia de cancelarie.”

„Acum trebuie negreşit să cer transferul cumnatului meu din Kaluga aici, gândea Piotr Ivanovici. Nevastă-mea are să fie în sfârşit mulţumită. N-are să mai poată spune că n-am făcut nimic pentru familia ei.”

 Eram sigur că nu se mai face bine, spuse cu glas tare Piotr Ivanovici. Păcat de el!

 Dar de fapt ce-a avut?

 Doctorii n-au putut să stabilească diagnosticul. Mai bine zis, fiecare a pus alt diagnostic. Când l-am văzut ultima oară, am avut totuşi impresia că se va face bine.

 N-am mai fost pe acolo de la sărbători.

 Spune-mi, avea ceva avere?

 Mi se pare că nevastă-sa are ceva avere. Nu cine ştie ce însă.

 Da, trebuie să mă duc pe-acolo. Dar locuiesc grozav de departe.

 Vrei să spui, departe de dumneata. Păi de dumneata cine nu stă departe?

 Ia uite, nu poate să-mi ierte că stau dincolo de râu, spuse Piotr Ivanovici, zâmbind la replica lui Şebek.

Şi după ce mai discutară despre distanţele mari din oraş, intrară din nou în şedinţă.

În afară de reflecţiile pe care această moarte le stârnea în mintea fiecăruia şi de probabilele transferări şi mişcări în magistratură pe care avea să le atragă, dispariţia cunoştinţei lor apropiate trezi, ca de obicei, în sufletul tuturor celor de faţă un sentiment de satisfacţie la gândul că a murit el, şi nu eu. „Da, a murit, dar eu, slavă Domnului..” îşi spunea sau simţea fiecare dintre cunoştinţele lui apropiate, iar aşa-zişii prieteni ai lui Ivan Ilici se mai gândeau în afară de asta, fără să vrea, că vor trebui să-şi îndeplinească plicticoasa obligaţie cerută de etichetă: să se ducă la înmormântare şi să-i facă văduvei o vizită de condoleanţe.

Cei mai apropiaţi erau Fiodor Vasilievici şi Piotr Ivanovici.

Piotr Ivanovici fusese coleg cu Ivan Ilici la Şcoala de Drept şi se simţea dator.

La masă, el îi aduse la cunoştinţă soţiei moartea lui Ivan şi-i vorbi de perspectiva care se ivea acum de a-i transfera fratele în circumscripţia lor; apoi, fără să se mai odihnească, îşi puse fracul şi se duse la Ivan Ilici.

În faţa casei lui Ivan Ilici, staţiona un cupeu şi două birje. Jos, în vestibul, lingă cuier, sta rezemat un capac de sicriu îmbrăcat în brocart, cu ciucuri şi fireturi strălucitoare. Două doamne în negru îşi scoteau blănurile. Una – sora lui Ivan Ilici – îi era cunoscută; cealaltă era o figură străină. Şvarţ, un coleg de-al lui Piotr Ivanovici, tocmai cobora scara şi, văzându-l, se opri pe treptele de sus şi-i făcu cu ochiul, având aerul să spună: „Urât a mai brodit-o Ivan Ilici! Nu ca noi!”

Chipul lui Şvarţ, cu favoriţii englezeşti, şi toată silueta lui zveltă, în frac, degajau, ca întotdeauna, o eleganţă solemnă; dar aici, acest aer solemn care contrasta cu firea veselă a lui Şvarţ avea o deosebită savoare. Aşa gândi Piotr Ivanovici.

Piotr Ivanovici lăsă doamnele să treacă înainte şi urcă încet scările în urma lor. Şvarţ nu mai coborî: rămase sus. Piotr Ivanovici înţelese pentru ce: voia pesemne să hotărască unde avea să joace în seara aceea vint[1]. Doamnele urcară scara spre camera văduvei, iar Şvarţ – cu buzele strânse, serios, dar cu privirea jucăuşă – îi făcu din sprâncene semn lui Piotr Ivanovici că odaia mortuară e la dreapta.

Piotr Ivanovici intră, fără să ştie bine cum se petrec de obicei lucrurile în asemenea cazuri şi ce anume are de făcut. Ştia un singur lucru: că a-ţi face cruce în astfel de împrejurări nu strică niciodată. Dar nu prea ştia dacă trebuie sau nu să se şi plece; de aceea alese calea de mijloc: când intră, începu să-şi facă cruce şi totodată să se şi plece uşor. Atât cât îi îngăduiau mişcările capului şi ale mâinilor, arunca priviri furişe în jurul lui prin cameră. Doi tineri, dintre care unul elev – pare-se un nepot –, ieşiră din odaie, facându-şi semnul crucii. O bătrânică stătea nemişcată. O doamnă cu sprâncenele arcuite în sus în mod ciudat îi spunea ceva cu glas tare, cu o expresie de hotărâre care nu admitea replică; ţăranul Gherasim, rândaşul, trecând cu paşi uşori prin faţa lui Piotr Ivanovici, presără ceva pe jos. Piotr Ivanovici simţi pe dată un miros slab de cadavru în putrefacţie. Ultima dată când Piotr Ivanovici fusese în vizită la Ivan Ilici, îl văzuse în birou pe acest ţăran; pe atunci era pe post de infirmier, şi Ivan Ilici ţinea mult la el. Piotr Ivanovici stătea drept la mijloc, între sicriu, dascăl şi icoanele de pe masa din colţ. Îşi făcea mereu cruce şi se pleca mereu. Când i se păru, în sfârşit, că mişcarea mâinii cu care-şi făcea cruce durase de-ajuns, încetă şi începu să examineze mortul.

Mortul zăcea culcat cum zac morţii – împietrit –, cu membrele înţepenite, cufundat în căptuşeala sicriului, cu capul lăsat pe pernă şi, ca la toţi morţii, îi ieşeau în relief fruntea galbenă ca de ceară, cu chelia care se-ntindea de la tâmplele adâncite, şi nasul care părea că-i apasă buza de sus. Se schimbase mult şi slăbise de când nu-l mai văzuse Piotr Ivanovici, dar, ca la toţi morţii, chipul îi era mai frumos şi – mai cu seamă – mai impunător decât pe vremea când trăia. Faţa lui părea a spune că tot ce avusese de făcut făcuse; şi încă aşa cum trebuie. În afară de aceasta, în expresia lui se mai citea o mustrare sau un avertisment către cei rămaşi în viaţă. Avertismentul i se păru lui Piotr Ivanovici ceva fără rost sau care, în orice caz, nu i se adresa lui. Se simţea stingherit şi-şi mai făcu o dată cruce; apoi – cam în grabă, după părerea lui, şi nepotrivit cu regulile bunei-cuviinţe – se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Şvarţ îl aştepta în salon, stând cu picioarele larg depărtate şi, cu amândouă mâinile la spate, se juca cu jobenul. O singură privire aruncată asupra figurii voioase a lui Şvarţ – sclivisit şi pus la punct – îi fu de-ajuns lui Piotr Ivanovici ca să se învioreze. Înţelese că el, Şvarţ, e mai presus de lucrurile astea şi că nu-i el omul să se lase copleşit de impresii apăsătoare. Avea aerul să spună: incidentul cu înmormântarea lui Ivan Ilici nu poate constitui un motiv destul de puternic pentru a-şi schimba programul; cu alte cuvinte, nimic nu va putea să-l împiedice că diseară, când va desface perechea nouă de cărţi, să le plesnească de masă, în timp ce lacheul va aşeza cele patru luminări neîncepute; de altfel, nu exista nici un motiv să presupunem că acest incident îl va putea împiedica să petreacă şi astăzi o seară tot atât de plăcută ca de obicei. I-a şi spus-o în şoaptă lui Piotr Ivanovici, când acesta a trecut pe lângă el, şi i-a propus să se întrunească pentru partidă la Fiodor Vasilievici. Dar se vede că lui Piotr Ivanovici nu-i era scris să facă o partidă de vint în seara aceea. Praskovia Fiodorovna, o femeie scundă şi grasă, care, cu toate străduinţele de a părea altfel, era totuşi, de la umeri în jos, din ce în ce mai lată – toată în negru, cu o năframă de dantelă pe cap şi cu sprâncenele tot atât de ciudat îndreptate în sus ca ale doamnei care stătea în faţa sicriului –, ieşi din apartamentele ei cu alte doamne şi, coducîndu-le spre uşa camerei mortuare, spuse:

 Acuşi o să înceapă slujba. Poftiţi, vă rog.

Înclinându-se vag, Şvarţ se opri, nevrând pesemne nici să primească, nici să refuze această invitaţie. Recunoscându-l pe Piotr Ivanovici, Praskovia Fiodorovna oftă, se apropie de el, îl luă de braţ şi-i spuse:

 Ştiu că ai fost un adevărat prieten al lui Ivan Ilici, şi se uită la el, aşteptând din partea lui gestul corespunzător.

Piotr Ivanovici ştia că, după cum adineaori trebuia să-şi facă cruce, acum trebuie să-i strângă mâna, să ofteze şi să spună: „Vă asigur!” Chiar aşa şi făcu. Procedând astfel, simţi că rezultatul e cel dorit: fu înduioşat şi el, fu înduioşată şi ea.

 Să mergem până nu începe; am să-ţi vorbesc, îi spuse văduva. Dă-mi braţul.

Piotr Ivanovici îi oferi braţul şi se îndreptară spre camerele din fund, trecând prin faţa lui Şvarţ, care îi făcu trist cu ochiul lui Piotr Ivanovici. „S-a dus vintul! Să nu te superi, dar îmi caut alt partener. Sau jucăm în cinci, când scapi”, părea că spune privirea lui jucăuşă.

Piotr Ivanovici oftă şi mai adânc, şi mai trist, în timp ce Praskovia Fiodorovna îi strânse cu recunoştinţă mina. Intrară în salonul ei tapetat cu creton roz, slab luminat de o lampă, şi se aşezară lângă masă; ea pe canapea, Piotr Ivanovici pe un taburet cu arcurile stricate, care se strâmbă sub greutatea lui. Praskovia Fiodorovna vru să-l prevină să se aşeze pe un alt scaun, dar găsind asemenea prevenire nepotrivită cu situaţia, se răzgândi. Când se aşeză pe taburet, Piotr Ivanovici îşi aminti cum îşi aranjase Ivan Ilici salonul şi cum se sfătuise cu el la alegerea cretonului roz cu frunze verzi. Trecând pe dinaintea mesei spre a se aşeza pe canapea (tot salonul era ticsit cu mobilă şi diverse obiecte), văduva îşi agăţă dantela năframei negre de incrustaţiile mesei. Piotr Ivanovici se ridică puţin ca să i-o desprindă, şi atunci taburetul eliberat de greutatea lui începu să joace şi să-l împingă. Văduva căută să-şi desprindă ea însăşi dantelă, şi Piotr Ivanovici se aşeză din nou, strivind sub el taburetul răzvrătit. Dar văduva nu izbutea, aşa că Piotr Ivanovici se ridică iarăşi, şi taburetul prinse iarăşi să se răzvrătească, ba chiar trosni. După ce această scenă luă sfârşit, ea îşi scoase o batistă curată de linou şi începu să plângă. Dar episodul cu dantelă şi luptă cu taburetul îl răciseră pe Piotr Ivanovici, şi acum stătea posac. Această situaţie neplăcută fu întreruptă de Sokolov, chelarul lui Ivan Ilici, care venise să aducă la cunoştinţă că locul ales la cimitir de Praskovia Fiodorovna costa două sute de ruble. Ea se opri din plâns şi, cu un aer de victimă, îi aruncă o privire lui Piotr Ivanovici, spunându-i în franţuzeşte că îi vine tare greu. Piotr Ivanovici făcu tăcut un gest care exprima ferma lui convingere că nici nu se poate să fie altfel.

 Poţi fuma dacă vrei, îi spuse ea cu generozitate şi totodată cu tristeţe în glas şi începu să discute cu Sokolov despre preţul locului.

Piotr Ivanovici îşi aprinse ţigara şi auzi cum ea îl întreba cu de-amănuntul pe Sokolov despre diferitele preţuri ale locurilor, hotărând care din ele trebuie cumpărat. După ce sfârşi cu locul, îi dădu dispoziţii şi cu privire la cântăreţi. Apoi Sokolov plecă.

 Trebuie să le fac singură pe toate, spuse ea lui Piotr Ivanovici, dând la o parte albumele de pe masă. Observând că scrumul e gata să cadă pe masă, apropie de Piotr Ivanovici scrumieră şi zise: Găsesc că e o prefăcătorie să spui că din cauza durerii nu te poţi ocupa de lucrurile practice. Pe mine, dimpotrivă, faptul că-i port lui de grijă mă sustrage de la durerea mea, chiar dacă nu-mi aduce mângâiere. Şi din nou îşi scoase batista, pregătindu-se din nou să plângă, dar deodată, făcând o sforţare, îşi reveni şi, liniştită, începu să vorbească. Am ceva de discutat cu dumneata.

Piotr Ivanovici se înclină, însă fără a lăsa să se destindă arcurile taburetului, care începură îndată să se mişte sub el.

 A suferit îngrozitor în ultimele zile.

 A suferit? Întrebă Piotr Ivanovici.

 Ah, îngrozitor. Nu numai în ultimele minute, în ultimele ceasuri a ţipat tot timpul, trei zile şi trei nopţi a ţipat fără încetare. Era ceva insuportabil. E de neînchipuit cum am putut rezista. Se auzea prin trei rânduri de uşi! Ah, Doamne, ce-am mai pătimit!

 Şi nu şi-a pierdut cunoştinţa? Întrebă Piotr Ivanovici.

 Nu, şopti ea, nici în ultima clipă. Cu un sfert de ceas înainte de a muri, şi-a luat rămas bun de la noi şi a cerut să-l scoatem pe Volodia din cameră.

Cu toată senzaţia neplăcută ce i-o dădea conştiinţa prefăcătoriei lui şi a acestei femei, gândul la suferinţele omului pe care îl cunoscuse atât de aproape – mai întâi ca băieţaş vioi, ca elev, apoi om matur, când i-a fost coleg – îl îngrozi deodată pe Piotr Ivanovici. Înaintea ochilor îi apărură fruntea şi nasul care apăsa buza de sus şi i se făcu frică pentru propria persoană.

„Trei zile şi trei nopţi de îngrozitoare suferinţe, şi apoi moartea. Dar ăsta poate să mi se întâmple în orice moment şi mie”, gândi şi, pentru o clipă, îl cuprinse spaima. Dar deodată, fără să ştie nici el cum, îi veni în ajutor gândul ce-ţi răsare de obicei în minte în asemenea ocazii, că lucrul acela se întâmplase cu Ivan Ilici şi nu cu el, că lui nu trebuie şi nu poate să i se întâmple aşa ceva, şi că, făcând reflecţiile pe care le făcuse, el se lăsase pradă gândurilor negre, ceea ce nu era bine, după cum o dovedea cu prisosinţă atitudinea lui Şvarţ. În urmă acestui raţionament, Piotr Ivanovici se linişti şi, interesat, începu să ceară amănunte despre moartea lui Ivan Ilici, ca şi cum moartea care l-a lovit pe Ivan Ilici ar fi fost ceva care l-ar fi putut lovi numai pe Ivan Ilici, nicidecum şi pe el.

După discuţia privind amănuntele în legătură cu suferinţele fizice, cu adevărat îngrozitoare, îndurate de Ivan Ilici (Piotr Ivanovici luă cunoştinţă de aceste amănunte numai după felul cum reacţionau nervii Praskoviei Fiodorovna când vorbea despre ele), văduva socoti nimerit să treacă la subiect.

 Ah, Piotr Ivanovici, ce greu îmi este, grozav de greu, şi se porni iarăşi pe plâns.

Piotr Ivanovici oftă şi aşteptă până ce ea îşi suflă nasul. După ce şi-l suflă, Piotr Ivanovici îi spuse:

 Vă asigur de...

Şi ea începu din nou să vorbească şi îi expuse ceea ce constituia pare-se chestiunea importantă despre care voia să discute cu el: chestiunea consta în a-l întreba cum ar putea, în urma morţii soţului ei, să obţină cât mai mulţi bani de la stat. Se prefăcea că-i cere lui Piotr Ivanovici sfaturi în legătură cu pensia, dar el îşi dădu îndată seama că ea cunoştea până în cele mai mici amănunte şi ceea ce nici el nu ştia: tot ce se poate obţine de la stat în urma acestei morţi; voia doar să afle dacă nu cumva s-ar putea stoarce şi mai mult. Piotr Ivanovici încercă să găsească o modalitate; dar după ce medită puţin, condamnă chipurile guvernul pentru zgârcenia lui şi spuse că, după cât se pare, mai mult nu se poate obţine. Atunci ea oftă şi era vădit că se străduieşte să găsească un mijloc să se descotorosească de musafir. El înţelese, îşi stinse ţigara, se sculă, îi strânse mâna şi ieşi în vestibul.

În sufragerie, unde se afla pendula de care Ivan Ilici se bucurase atâta când o cumpărase de la un magazin cu obiecte de ocazie, Piotr Ivanovici se întâlni cu preotul şi cu alte câteva cunoştinţe, venite pentru serviciul funebru, şi zări o domnişoară tânără şi frumoasă pe care o cunoştea: fiica lui Ivan Ilici. Era toată în negru. Talia ei subţire părea acum şi mai subţire. Avea un aer trist, grav, şi parcă era mânioasă. Îl salută pe Piotr Ivanovici, ca şi cum el ar fi fost vinovat de ceva. În spatele ei stătea, la fel de supărat, un tânăr bogat, judecător de instrucţie, pe care Piotr Ivanovici îl cunoştea şi despre care se spunea că ar fi logodnicul fetei. Piotr Ivanovici îl salută cu un aer mâhnit şi vru să treacă în camera mortuară, când, de după scară, apăru un licean, fiul lui Ivan Ilici, care era leit taică-său. Ivan Ilici copil, aşa cum şi-l amintea Piotr Ivanovici de la Şcoala de Drept. Avea ochii plânşi şi acea expresie pe care o au băieţii la vârsta de treisprezece-paisprezece ani. Zărindu-l pe Piotr Ivanovici, băiatul se încruntă, cu un aer ruşinat şi grav totodată. Piotr Ivanovici îl salută din cap şi trecu în camera mortuară. Începuse slujba – lumânări, gemete, tămâie, lacrimi, sughiţuri. Piotr Ivanovici stătea încruntat, uitându-se în jos, la picioarele sale. Nu mai aruncă nici o privire spre mort, izbuti să se sustragă până la sfârşit influenţei deprimante din jurul său şi plecă printre cei dintâi. În vestibul nu era nimeni. Ţăranul Gherasim, rândaşul, ieşi din camera mortuară, răscoli cu mâinile lui vânjoase toate şubele, ca s-o găsească pe a lui Piotr Ivanovici, şi i-o ţinu ca s-o îmbrace.

 Ei, frate Gherasime? Spuse Piotr Ivanovici, ca să spună ceva. Păcat, aşa-i?

 Aşa a vrut Domnul. Toţi o să ajungem acolo, răspunse Gherasim, lăsând să i se vadă dinţii albi, regulaţi, cum îi au ţăranii şi, ca omul care n-are multe treburi, deschise repede uşa, îl strigă pe vizitiu, îl ajută pe Piotr Ivanovici să se urce în trăsură şi alergă înapoi în casă, întrebându-se parcă ce-ar mai fi de făcut.

Piotr Ivanovici respiră cu deosebită plăcere aerul curat, după atâta miros de tămâie, de cadavru şi de acid fenic.

 Unde mergem? Întrebă vizitiul.

 E încă devreme. Mai trec pe la Fiodor Vasilievici.

Piotr Ivanovici o porni. Şi într-adevăr, îl găsi abia la sfârşitul primului rober[2], aşa că se nimeri tocmai bine ca să poată intra al cincilea în joc.

 

 

[1] Joc de cărţi înrudit cu wist-ul şi cu bridge-ul (n. ed.).

[2] Partidă, joc (n. ed.).

 

  
Attachments