Viața și faptele lui Vlad-Vodă Țepeș
I
Mircea-vodă cel Bătrîn, în domnia sa cea lungă, înzestrase țara cu multe așezăminte bune. După moartea sa, rudele lui, pînă la al nouălea neam, toate voiau să pună mîna pe cîrma țării. Pînă și copiii săi din flori alergau după domnie. Ca să ajungă a-și împlini pofta inimii lor, se mîncau între dînșii ca cîinii, unelteau fel de fel de zîzanii, de viclenii și de fărădelegi. Și de unde pînă aci poporul alegea pe domn și domnia era pe viață, ajunsese biata domnie să se dea în tărbăceală cînd de unguri, cînd de turci, cind unii năzuiau la aceștia, iar alții la ceilalți.
Aceste uneltiri ale poftitorilor de domnie aduseseră împărăcheri între noroade. Boierii cei năimiți, folosinduse de împrejurări, trăgeau toată spuza pe turta lor, îndemnînd pe domnii cei mai slabi de îngeri să arunce fel de fel de asuprele pe biata țară.
Poporul de la țară, sărăcit de lăcomia apucătorilor, sta cu mîinile încrucișate și se uita la cei ce se certau pe domnie, cum își scoteau ochii și se surghiuneau unii pe alții. El aștepta dreptatea și nu știa de unde avea să-i vie. Tîrgoveții pîndeau cu botul pe labe prilejul cînd să le vie bine, la vro schimbare de domnie, să ia cîte două și trei prețuri pe marfa ce va vinde la curte ori la părtinitorii noului domn, ca apoi și ei să fie supuși la dăjdii grele. Birurile și alte angarale ce plătea biata opincă numai era: dijma oilor, a rîmătorilor, a albinelor, găletăritul, vinăriciul, dijmăritul, cositul fînului, lemne, adusul fînului, podvoade și altele.
Vlad-vodă, poreclit Dracula, unul din fiii bunului Mircea, după ce urcă treptele tronului, puse umărul bărbătește spre a îndrepta oarecum lucrurile și a da țării vîrtoșia străbună.
Dară subt următoarele domnii relele se adăogiră și poporul căzu într-o toropeală sor cu moartea. Pe acelea vremi era lucru mare cînd știa cineva să slovenească ori să îndruge două-trei buchi. Starea de propășire a țării de pe acele vremi bătrîne se poate judeca cu lesnire, știindu-se că toate tocmelele țării, ale domniei și ale tutulor poporenilor se săvîrșeau printr-un aldămaș de unul sau două pahare de vin. De acolo a rămas acest obicei și pînă în ziua de astăzi prin satele și tîrgurile noastre. Și chiar mai tîrziu, sfaturile cele mai de taină, unii din domni le țineau în celarele unde se păstrau vinurile. Preoțimea de mir, biet, apăsată ca și poporenii, era singura care propovăduia Evangelia Domnului și era făcătoare de pace între frați, potrivit cuvîntului Mîntuitorului. Ea suferea cu poporul, suspina cu dînsul după dreptate, căci tagma preoților de mir era supusă mai la aceleași biruri ca și tagma breslașilor, și se întăriau în credință unii pe alții, citind și pocitind psalmii lui David și povestind viețile sfinților. Atîta știau ei pe atunci, atîta făceau; căci în acestea se mărgineau toată știința lor.
Călugării greci cutrierau țara și, cu șoșele cu momele, cu graiuri din scriptură, iară în inimă cu duhul iubirii de argint, amăgeau pe cei lesne crezători. Ei se tîrau din loc în loc, furișindu-se ca șerpii pe lîngă cei avuți și le storceau bani, ori vînzîndu-le oase păcătoase, ori picioare de măgar, sau mijlocindu-le, cerșiau ca să se ajute locurile sînte cari, ziceau ei, au căzut în puterea turcului. Sub vălul unei cucernicii și al unei smerenii prefăcute, duhovnicia și pe siriman și pe văduvă, și le scotea pînă și bucățica din gură pentru iertarea păcatelor lor. Cu astfel de uneltiri mișelești și altele pe care ar fi lung a le mai înșira, acești creștini mincinoși, lupi îmbrăcați în piele de oaie, își agonisiră de pe la unii cîte o sfoară de moșie, de pe la alții cîte o bucată de pămînt, și de pe la mai mulți cîte o căscioară, vii, livezi, păduri pentru mîntuirea sufletelor lor și spre adăpostirea adevăraților creștini asupra cărora ridicase goană păgînii…
Acestea erau numai vorbe. Dară în cele de pe urmă se cunoscu că acești precupeți de cele sînte își făcuseră niște stări foarte mari. În pungile lor se vărsau sudoarea nemernicilor și a sirimanilor, precum se varsă rîurile în mare. După ce avură cuprinsuri nemărginite, începură a scornoci fel de fel de hainlîcuri, în numele lui Christos. Acestea le mai înmulți o toană veniturile. Boierii cei năimiți se luară după dînșii și unde mi-ți începură a turna ca ploaia dăjdiile pe spinarea bietului țăran. Amîndouă aceste tagme împinseră pe domnii cei mai moi de suflet a da hrisoave unul mai apăsătoare decît altul, și tot în folosul lor, pînă ce aduseră țara în sapă de lemn.
Și de-ar fi făcut încai ceva și pentru biata țară cu atîtea avuții adunate de la dînsa, cale-vale; dară ei nici că se gîndiră la aceia ce i-au priimit cu dragă inimă și cu brațe deschise, ba încă îi ponosia pe toate potecile; iară veniturile atîtor namestii trecea Dunărea și se încuibau în buzunările unor mișei ca și dînșii. De aceea și poporul îi porocli zicîndu-le draci negri și lupi în piele de oaie. Ungurii venetici, prin dreptul de cuscrenie, puseră mîna pe cîrma Ardealului, Banatului și altor ținuturi, tot ale românilor și locuite de ei. […]
Și de unde românii erau stăpîni pe locurile lor, ajunseră iobagi (robi) adecă slugă la dîrloagă. Aceasta se făcu cînd de voie, cînd de nevoie; cînd cu momeli și cînd prin silă, căci sila nu cunoaște lege. Abia, abia după multe răscoale dobîndiră voie de a se putea strămuta de la un sat la altul.
Nu era destul românilor ardeleni asuprirea de la nemeșii ungurești, o altă asuprire căzu asupra capului lor. Papii catolici le lua dijmă și din ce bruma le mai rămînea din hrăpirea nemeșilor. Ba încă voia cu dinadinsul să-i și papistășească.
Pe vremea aceea papii aveau mare putere asupra Apusului și cătau cum să-și dobîndească și Răsăritul. Toți împărații și craii ascultau de cuvîntul Papei. El avea pe la curțile tutulor împăraților popi d-ai lui duhovnici. Aceștia îi destăinuiau tot ce auziau de pe la craii și împărații, fiii lor de ispovedanie. În slujbele mirenești cele mai însemnate ale împăraților se aflau arhierei și episcopi d-ai Papei. Și fiindcă Papa mijlocia de-a întra în asemenea slujbe, ei îi trimeteau cărți, prin care îi spuneau toate tainele împărăției pe unde slujiau.
În scurt, Papa ajunsese să știe cele mai mici ascunsuri ale inimii împăraților și ale țărilor lor. Și cînd poftia cîte ceva de pe la dînșii, pe unii îi amenința, pe alții îi lăuda și îi îndemna să facă voia lui, iară altora le trimetea ajutoruri în bani. Cum am zice, Papa și călugării lui papistași mai mult se îngrijau de cele lumești decît de cele bisericești. Colea umbla cu șotia, dincoace cu simonia și prin alte părți cu afurisaniile și blestemele cele spăimîntătoare; numai voia lui să se facă.
Iancu Corvin, un român papistășit, și fiul său Mateiaș, prin vredniciile și vitejiile lor împotriva turcilor cari amenințau Ungaria, ajunseră să se urce pe scaunul crăiei ungurești.
Spun că acești crai, deși lepădați de lege, avură oarecare grijă de românii ardeleni. Ei nu știau altfel cum să facă decît a înnemeși mulți români. Aceștia făcură românilor mai mult rău decît bine. Ei asupriră și mai și pe frații lor și apoi se făcură unguri, ca să scape de ponosul că s-ar trage din țărani. Și ca să fie și mai unguri, ei se și papistășiră.
Craiul Mateiaș, se zice că pentru aceea voia să aducă la coroana ungurească și pe românii din Țara Românească și pe cei din Moldova, ca să fie toată românimea laolaltă și atunci să întemeieze o craie românească. Nu se știe însă întrucît pot fi aceste adevărate. Tot ce se știe lămurit e că ungurii se amestecau în trebile țărilor și vîra zîzanii, cînd prin papii ce trimeteau ca să papistășească pe români și pe moldoveni, cînd prin oaste, ajutînd pe unii domni a se urca în scaunul țării. Dară românii nu voiră nici în ruptul capului să se lase de legea lor cea adevărată, carea, ca o maică bună, îmbrățișa pe toți deopotrivă și da harul său tutulor credincioșilor fără părtinire. […]
Aceștia însă,[românii] blînzi cum i-a lăsatpe ei Dumnezeu, și smeriți (modești), tăceau și făceau. Nu ascultau la bîrfelile lor, dară urau din fundul inimii viclenia și trufia ungurilor. Ce să zici? Așa este croită lumea asta de la făptuirea sa și așa va rămînea! Cel ce este bun de gură, asupritor și neluător în seamă, dă drepturile altuia, este bine văzut și pus în capul bucatelor, cum se zice, iară cel smerit, deși ascuțit la mai minte, însă cu crucea în sîn, totdauna este dat după ușă și puțin socotit. Adecă cum se spune zicătoarea: „Obraz-nicul mănîncă praznicul“!
Turcii, prin cuceririle lor, ajunseseră a fi spaima lumii. După ce multe lumi sălbatece din fundul răsăritului îmbrățișară credința mahometană, veniau acum să-și întinză cuceririle și-n apus, prin foc și sabie. Ținta lor era să facă prin silă pe toată lumea să primească credința lor cea deșeartă. Silințele împăraților creștini de-a opri drumul acestor sălbateci fură nimicite. Numărul turcilor creștea și se crezu într-un rînd că tot Răsăritul se deșertase de locuitori și năpădise asupra Apusului spre a-l năbuși. Acești sălbateci nu mai cunoșteau hotar. Nelegiuirile nu mai aveau nici un frîu. Ei nu știau ce va să zică cuvîntul adevărului prin care să întoarcă pre oameni la credința lor. Ei știau să facă prin spaimă, prin silă și prin sabie și foc, ceea ce creștinătatea încerca a face prin blîndețe, pace, dragoste, milostenie și curăție. Ce să zici? Erau în luptă Coranul cu Evangelia,
Iuțeala cu care înaintau acești vrăjmași înverșunați ai lui Christos și ai omenirii, zăpăcise pe toți. După ce îngenunchiase toate neamurile din jurul nostru, le cășunase pe țărișoarele noastre, Țara Românească și Moldova.[…] Piepturile românilor [stătură împotriva curgerii groaznice a acestui rîu de fiare sălbatice, ca un zid de cremene de care se zdrobi puterea cea nemăsurat de mare a turcilor. […] Apusul fu izbăvit. Bieții români se împuținară, însă rămaseră neîngenunchiați. Restriștea ce avu Țara Românească o avu și Moldova. Pare că era un făcut! Orice păcate cădeau pe vreuna din aceste țări surori, cealaltă nu putea fi scăpată de ele. Cînd se scornocia vreun rău într-o țară, trebuia să se aștepte a năpădi acel rău și pe țara suroră. Cu un cuvînt, ele împărtășiră și bunele și relele sale deopotrivă. Toată deosebirea fu că scaunul domnesc în Moldova era moștenitor, pe cînd în scaunul Țării Românești, domnii se urcau prin alegere. Răul cel mai mare fu că unii din domnii acestor țări poftiau a cotropi pămînturile celuilalt și pornia oaste asupra țării. Vărsările de sînge frățesc multă pagubă și stricăciune mai făcură acestor țărișoare. De-ar fi stat românii și moldovenii coastă lîngă coastă și s-ar fi bătut cu vrăjmașii ce-i înconjurau, o! atunci de mult s-ar fi schimbat lucrurile și românii ar fi fost departe. Pronia cerească le-a scăpat de pieire.
II
Multe și nenumărate sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lumea noastră. Ele sunt necuprinse de mintea omenească. De aceea să nu cîrtească cineva cînd ne dă cîte o furtună, năpustindu-se asupra unui oarecare ținut. Căci lucrul care la ochii minții noastre se pare o pagubă, el este spre folosul al chiar locului aceluia, unde se întîmplă acel lucru.
Drept este că furtuna dezrădăcinează și prăvălește pe unii copaci mari, dară acești copaci trebuie să fie putrigăioși, scorburoși, care nu lasă pueții de pe lîngă dînșii să se dezvolteze. Căzu putrigaiurile, însă zece alți pomișori sănătoși și vînjoși se ridică împregiurul tulpinei sau a răgăliei răsturnată de furtună. Sgîțiiturile ce aceeași furtună aduce copacilor celor sănătoși face iarăși ca pămîntul de pe lîngă dînșii să se afineze, prin ruperea firicelelor celor supțiri de rădăcini. Aceasta este silită să dea alte firicele mai harnice, care să se înfigă mai cu lesnire în pămîntul afinat și să aducă copăcelului un nutreț mai îndestulător, iară acesta să crească mai în voie și să dea roade mai frumoase.
Așa sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lume și peste omenire.
După atîtea fărădelegi săvîrșite de boierii cei năimiți și de unii din domnii neamului, parte din români se putrigăiseră. Lăstarii cei tineri nu se puteau dezvolta. Țărănimea se moleșise sub povara dăjdiilor și podvezilor. Le trebuia o furtună care să-i sgîțîie puțintel, să-i clătească și să facă lucrarea orînduită la asemenea împregiurări. Ea veni. Acea furtună fu domnia lui Vlad-vodă Țepeș.
Acest domn fu născut și răsfățat în leagăn de mătase, leagăn domnesc. El fu trimis din fragedă vîrstă pe lingă sultanul Amurat II la 1438, cu fratele-său cel mare, ca zălog. Tată-său, Vlad-vodă Dracula îi trimisese ca să arate sultanului că cele legate între dînșii se vor ține cu sfințenie. La 1443 însă fură înapoiați tatălui lor. La 1446 Dan-vodă goni din scaun pe Dracula-vodă cu ajutor de la unguri și de la moldoveni, și se pune el domn. Acesta, prinzînd în luptă pe Vlad-vodă Dracula, îi tăie capul lui și fiiului său cel întîi născut. Prigoni cu mare urgie pe tot neamul acestuia și ucise pe toți pe cîți putu pune mîna.
Așijderea făcu ai cu toți boierii și oamenii ce țineau cu Drăcula-vodă. Vlad, al doilea fiu al Drăculei-vodă și cu frații săi cei mai mici, pre nume Radu și Mircea, scăpară ca prin urechile acului de această urgie și fugiră la turci.
Pe vremea aceea Țarigradul era ceea ce este astăzi Parisul. Cine nu mergea să vadă Țarigradul, nu era om cu vază in lume, nu era procopsit și nu era bun de nimic, dacă, mai cu seamă, nu-și împodobia și mintea cu toate păcatele lor și nu se obicinuia cu toate năravurile cele rele ale țarigrădenilor.
După coprinderea acestei cetăți de către turci, Vladvodă trăi într-însa mai mult timp. El învățase bine limba turcească și pe cea grecească. Din firea lui cam tutuit, se făcuse posac ca un turc. Mila nu mai găsia loc în inima lui; și cînd apuca să urască pe cineva, apoi ii purta sîmbetele pînă ce punea două mîini pe piept.
De la greci învăță iară a fi viclean, prefăcut și disprețuitor. El nimic nu mai iubia pe lume. Atîta timp fiind în pribegie, dorul lui era numai pentru țară și tot cugetul lui era cum s-o scape de relele ce năpădise peste dînsa. Fiind încă la Țarigrad, primia adesea de pe la cunoscuții săi din țară știri care de care mai triste; și acestea îi împietria inima și mai cumplit. El aflase cum omorîtorul tatălui și fratelui său căta să curețe de pe fața pămîntului pînă și cea mai mică urmă de-a neamului său, și cum apăsa țara cu dăjdii grele, storcîndu-i și sîngele chiar. El nu se mai gîndia acum decît cum să-și izbîndească asupra vrăjmașilor săi. Sufletul lui amărît îi mohorîse sîngele pînă într-atît, încît mintea lui începuse a născoci numai chinuri și ucideri foarte aspre asupra împilatorilor țării sale și a vrăjmașilor săi. Și totuși, fiind de felul său drept și om de omenie, rămase statornic în aceste ale lui daruri firești.
Știind ticăloșiile în care căzuse țara, mai știa iarăși că locuitorii sunt bîntuiți de către propovăduitorii catolici, cari cășunaseră dînșii să-i papistășească, și mai multe nu. Cu un cuvînt, el vedea în vrăjmașii țării pe înșiși ai săi vrăjmași. El se hotărî dară să o mîntuiască de pacostele ce căzură peste dînsa. Pentru aceasta luă oaste de la sultanul Mahomet, carele foarte iubia pe fratele său Radu, și cu paloșul în mînă își făcu drum și se sui pe scaunul tătînesău la 1456.
Țara îl primi ca pe un izbăvitor. Spun, măre, că acest Vlad-vodă, poreclit și Țepeș, era frumos la chip, trăsurile feței sale erau regulate, dară bărbătești; căutătura cruntă; avea păr lung, mustăți mari și purta o cucimă ce semăna cu mitra Papei, ocolită cu o bandelică în două fețe.
Pe vremea aceea domnia la Țarigrad peste turci sultanul Mahomet II; în Moldova Petru-vodă; în țara ungurilor Ladislav V; iară la leși Cazimir IV. Vlad-vodă Țepeș de cum urcă treptele scaunului strămoșesc, cea mai dintîi îngrijire a lui fu de oaste. Puse deci de scrise pe toți oamenii în stare de a purta armele, cătă și-și tocmi o miliție numai bună spre a înfrunta moartea. Își alese căpitani, tot unul și unul, pe sprînceană. Înseși muierile, fără alt îndemn decît binele țării, se întreceau care de care să înarmeze pe bărbații, fiii și frații lor și-i povățuiau să se poarte bărbătește la trebuință. Pasămite vodă făcuse ca să ajungă pînă la urechile lor că era nevoie de a scăpa țara de năvăliri străine și de ciocoi, cum și de a apăra legea Domnului de eresurile papistașilor.
În chiar anul înscăunării sale, vodă își sără inima cu unul din vrăjmașii săi, și cel mai puțin temut. Puse mîna pe Stanciul, fiiul lui Dan-vodă, pe care îl orbiseră ungurii, și îl răpuse pe el. Porunci de săpă o groapă, aduse pe nemernicul orb la marginea ei; preoții fură siliți a-i citi pogribania de viu, călăul îi zbură capul cu satirul și îndată îl și îngropă.
Aceasta fu cea dintîi cruzime a lui Vlad-vodă Țepeș, căci crudă a fost domnia lui. Acum el se spurcase la sînge, cum se zice. După aceasta trimise pristavi să strige prin toate unghiurile țării: că minciuna să nu se mai afle în gurile nimănui; că hoția și înșelăciunea să fie gonite din țară și, în locu-i, adevărul și omenia să domnească; că nici să se mai auză cumva de eresurile papistașilor, că boierii și orice locuitor să-și caute de treburile lor, și nici să se mai gîndească la răzmirițe ori la răsturnare de domnie, zîzanii și vicleșuguri. Căci, oricare ar fi el, să știe că cu moartea va să moară. Și se ținu de cuvînt vodă, precum vom vedea. Cei ce se știau cu musca pe căciulă o cam sfecliră. Cîteva pilde înfiorătoare arătară poporimii că vodă Vlad nu glumește.
Totuși boierii ce ținea cu neamul Dăneștilor nesocotiră porunca domnească și se adunau în taină și plănuiau ei știau ce. Aflînd domnul că ei, în unire cu uneltele papistașilor, pregătesc o răscoală, făcu ce făcu, și îi descoperi. Se cătrăni vodă de mînie cînd îi văzu aduși înaintea lui și puse pe loc de-i ucise în cetatea Tîrgoviște, fără milă și fără mustrare de cuget. Ei erau ca la 500 de boieri d-ăi mari și mari. Așijderea făcu și la douăzeci de mii de oameni d-ai lor, din toate unghiurile țării. Pe unde ii prindea, pe acolo le lua Avram sporul.
De la o margine a țării la cealaltă fumega sîngele celor neascultători. Poporul însă, deși înmărmurit de spaimă, se bucura în adîncul inimii lui că a scăpat de ciocoi, de ciocoiași, de cioclovină și de ciocoii ciocoilor.
Patru sute de sași și unguri ce cutreierau țara și îndemna pe oameni să se papiștească ori să se răscoale împotriva lui vodă fură băgați într-o șandrama și le dete foc, de arseră ca șoarecii. Toate averile celor uciși fură împărțite pe la ostași.
Vodă se ținuse de cuvînt. Nici cu o iotă nu se depărtase din cele ce poruncise. Orice greșeală cu moartea fu pedepsită.
Această asprime făcu ca numaidecît să simță oamenii că dreptatea și siguritatea desjugase în țară. În scurt timp Vlad-vodă făcu ceea ce alți domni umblă să facă în zeci de ani și tot n-ajung a-și împlini dorințele. Spun, măre, că nici într-un colțișor de pămînt nu s-a mai pomenit așa domnie aspră.
Dară poporenii cei pacinici erau nesupărați și petreceau în ticnă. Neguțătorii ajunseră a dormi noaptea cu ușile prăvăliilor deschise; și ferit-a sfîntul să se atingă cineva de boarfele ori de sculele lor cele de preț de prin magaziile lor. Rîvneau toți streinii, care treceau prin țară, de încrederea și de omenia ce domnia p-atunci la noi.
Nu se mulțumi cu atît, ci voind să-și isbîndească și asupra sașilor ațîțători, trecu munții cu oaste la 1457 prin două puncturi. Ajungînd la Brașov, îi dete foc și trase în țeapă o mulțime de sași dinaintea bisericii Sfîntului Iacob. Intrînd și în ținutul Sibiului, multe sate pline de oameni a ars, și ducînd o mulțime de robi în Țara Românească, pe toți i-au tras în țeapă.
La anul 1457 noiembrie, craiul Ladislav al ungurilor, își dete obștescul sfîrșit; iară la 1458 se urcă în scaun Mateiaș Corvin, foarte tînăr încă. Pe cît timp scaunul crăiesc a fost văduv de domnul său, cîrma țării stătu în mîinile lui Michail Sălăgianu.
Cum că nu a fost Vlad-vodă începătorul vrăjmășiilor, se dovedește din scrisoarea lui Michail Sălăgianu, unchiul și epitropul craiului Mateiaș al ungurilor, ce a trimis-o sibienilor la 1458, și care sună așa:
„Am înțeles cum ați dat voi pricină prin zavistiile voastre luminatul(ui) domn Vlad-vodă, stăpînitorul Țării Românești de au venit vouă prea multe rele și pagube care vouă vi le imputăm. Ci fiindcă noi am scris și numitului vodă prin alte cărți ale noastre ca el să vă dea pace și odihnă, pentru aceea vouă încă vă poruncim tare și vîrtos, prin rîndul acestora, ca, de cumva ați făcut vro strîmbătate și pagubă oamenilor sau supușilor lui, să o îndreptați și cu el să vă împăcați, și de aici înainte, cu el și cu oamenii ce se țin de dînsul să trăiți bine și pacinici, altmintrelea să știți că de veți mai îndrăzni a face ceva lucru nou împotriva lui, nu vom ajuta mai mult, nici vom mulcomi mai mult lucrul și apăra pe voi.“
Tot în acest an 1458, veni la curtea lui Vlad-vodă Țepeș, moldoveanul Ștefan, fiul lui Bogdan-vodă. Acesta căzînd cu rugăciune, domnul Țării Românești îi dete ajutor o seamă de oaste. Cu acest ajutor, cu vitejia lui și cu părtinitorii neamului său, Ștefan izbuti a se urca în scaunul tătîne-său, rămas lor de moștenire din străbuni.
III
Vestea despre cumplitele fapte ale lui Vlad-vodă se duse ca vîntul. Vecinii cei semeți căutau a-și lua seama cu cine au a face. Văzură ei că acesta nu este omul pe care să îl poarte unii și alții de nas. El avea o voință, și ținta unde voia să ajungă era a scăpa țara de lichelele dinnăuntru și a o mîntui de liftele de din afară. Pentru care și începură a-l cam ști de frică și unii și alții. Și dreptul lui Dumnezeu, deși se arătă nesățios de sîngele vrăjmașilor săi și ai țării și neîmblînzit pentru cei ce cădeau în greșeli, dară cei asupriți găsiră intr-însul un reazim. Poporul și oastea îl iubia, iară groaza înaintea lui mergea. Vezi că el nu era mîndru; el nu știa ce va să zică trufia; judecata lui era dreaptă și osîndă aspră și fără iertare.
Cumpănind puterile vecinilor, el crezu mai nimerit pentru docamdată, să se aibă bine cu toții și să vezi dumniata că el nu zise nici pis celor ce l-a lăsat în pace, dară s-a aruncat ca un leu turbat asupra tutulor celor ce l-a călcat pe coadă.