ISTORIA LUMII
A fost odată…
Trecut si amintire • Inainte de a exista oamenii • Şopârle gigantice • Pământ fara viaţă • Soare fără pământ • Ce este istoria?
Toate poveştile încep cu „a fost odată”. Istoria noastră vorbeşte doar despre ce a fost. Îţi aminteşti? A fost odată când erai mic. Când, ţinăndu-te pe picioare, abia reuşeai s-o prinzi de mână pe mama ta. Povestea ta ar putea să înceapă astfel: „A fost odată un băieţel – sau o fetiţă. Acest copil sunt eu". Dar, înainte de a fi copilaş, ai fost un bebeluş. Despre asta nu-ţi poţi aminti, totuşi ştii. Înaintea ta, tatăl tau şi mama ta au fost şi ei mici, după cum au fost şi bunicii bunicele tale mai demult. Totuşi, şi de toate acestea eşti conştient. Nu spunem despre ei că sunt bătrâni? Dar şi ei au avut bunici şi bunice. Şi ei spuneau: „A fost odată…” Am putea continua să ne întoarcem astfel în timp. În spatele fiecărui „a fost odată”, se va afla mereu un altul.
Te-ai aşezat vreodată între două oglinzi? Te sfătuiesc să încerci. Vei vedea un şir de oglinzi, din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai mici şi din ce în ce mai neclare, o infinitate de oglinzi dintre care niciuna nu este ultima. Chiar dacă nu le mai desluşim, alte oglinzi urmează după cea pe care o credeam a fi ultima. Deşi nu le vezi, ştii totuşi că se află acolo, dincolo de ceea ce vezi.
Exact acelaşi lucru se întâmplă cu „a fost odată”. Nu ne putem imagina că se poate întrerupe firul la un moment dat. Bunicul bunicului bunicului bunicului… Nu-i aşa că-ţi vine ameţeala? Totuşi, mai spune-o o dată, lent de data aceasta, şi vei reuşi să-ţi imaginezi. Repetând, ajungem repede la perioade din ce în ce mai vechi. Te afunzi în timp ca în şirul nesfârşit de oglinzi. Nici în acest caz nu vom ajunge vreodată la începutul timpului, deoarece în spatele fiecărui început există întotdeauna un nou „a fost odată”.
E ca un puţ fără fund. Te cuprinde ameţeala dacă te uiţi în el? Şi pe mine! De aceea vom arunca o hârtie aprinsă în acest puţ infinit de adânc. Hârtia va cădea lent, va coborî din ce în ce mai jos. Totuşi, în căderea ei, va lumina pereţii puţului. O vezi coborând?
Acum a ajuns atât de departe, încât seamănă cu o stea mică de tot în mijlocul întunericului. Apoi se face şi mai mică şi până la urmă nu o mai vedem.
Dacă te aşezi între două oglinzi şi încerci să numeri de câte ori îţi vezi chipul, lui vei ajunge niciodată la bun sfârşit.
La fel se întâmplă cu amintirea. Ea ne luminează cunoaşterea trecutului. Mai întâi, luminează propriul nostru trecut, apoi facem apel la amintirile celor în vârstă, căutăm scrisori ale persoanelor decedate. Căutăm alte „lumini” care, de fiecare dată, se vor revărsa peste un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Există clădiri unde sunt depozitate o mulţime de documente vechi, scrise cu foarte mult timp în urmă, numite arhive. Printre aceste arhive, găsim scrisori datând de câteva sute de ani. Într-o zi, într-unul dintre aceste locuri, mi-a căzut în mână o scrisoare conţinând doar aceste cuvinte: „Dragă mămico, ieri am avut trufe delicioase la masa de prânz. Semnat: Caetano”. Fusese scrisă în urmă cu patru sute de ani de un prinţişor italian. Trufele sunt o bunătate de ciuperci!
Dar timpul pentru citirea acestui mesaj a durat doar o clipă. Pentru că lumina coboară din ce în ce mai repede. 1.000 de ani, 2.000 de ani, 5.000 de ani, 10.000 de ani… Şi în vremea aceea existau copii cărora le plăceau mâncărurile gustoase, numai că ei nu ştiau să scrie. 20.000, 50.000 de ani. Oamenii spuneau şi-atunci, ca noi: „A losl odată”. Acum, lumina amintirii noasl re devine’ micit ele lot. ^i, la un moment dai, nu mailuminează. Lotuşi, ştim că ea îşi continuă drumul până în timpuri şi mai îndepărtate, când omul nu exista, când munţii nu arătau aşa cum îi vedem astăzi. Unii erau mai înalţi, dar, de-a lungul timpului, ploaia i-a erodat până când au ajuns simple coline. Alţi munţi încă nu existau, dar au ieşit lent la suprafaţă din oceane, efort care le-a luat milioane şi milioane de ani.
înainte de apariţia acestor munţi, au existat animale foarte diferite de cele de astăzi. Erau gigantice şi semănau cu balaurii. De unde ştim? Uneori le găsim oasele îngropate adânc în pământ. De exemplu, la Muzeul de Istorie Naturală din Viena (Austria), poţi să vezi un diplodocus. Un nume foarte ciudat, nu-i aşa? Dar animalul este şi mai ciudat. N-ar fi putut să încapă într-o cameră din casa ta, nici măcar în două! Era înalt cât cei mai înalţi copaci şi avea o coadă lungă cât jumătate dintr-un teren de fotbal. Îţi închipui ce zgomot făcea o astfel de şopârlă gigantică – pentru că diplodocus era o şopârlă enormă – când mergea prin pădurea virgină?
Dar tot nu am ajuns la începutul timpurilor. Ne tot întoarcem cu milioane de ani. Uşor de spus! Totuşi, gândeşte-te un moment. Ştii cât durează o secundă? Cât numeri repede până la trei. Şi cât durează o mie de milioane de scunde? Treizeci şi doi de ani! Acum e rândul tău să-ţi imaginezi cât durează o mie de milioane de ani! Pe
Uriaşa şopârlă Diplodocus, care a trăit pe pământ cu mult înainte de apariţia omului şi a munţilor din ziua de astăzi. Deşi extrem de puternică, era neagresivă
vremea aeeca, nu existau animale mari, ei doar melc i a.< nici Şi dacă ne depărtăm şi mai mult în timp, nu mai găsim nici plante. Întreg pământul era „deşertic şi fără viaţă”. Nu exista nimic. Nic i un copac, niciun tufiş, niciun fir de iarbă, nicio floare, nici cel mai mic colţ de verdeaţă. Doar un deşert plin de pietre şi marea! O mare fără peşti, fără scoici şi chiar fără mâl. Dar, atunci când asculţi valurile, ce-ţi spun ele? „A foat odată”. Acest „odată” te trimite la o epocă în care Pământul nu era poate decât o masă gazoasă, o nebuloasă, precum acelea, mult mai mari, pe care le putem vedea astăzi cu telescopul. Timp de miliarde şi miliarde de ani, fără stânci, fără apă, fără viaţă, această nebuloasă s-a rotit în jurul Soarelui. Şi înainte? înainte, Soarele, drăguţul nostru de soare, nu exista nici ei. Doar nişte stele necunoscute cu dimensiuni enorme şi corpuri cereşti mai mici se roteau între nebuloase, în spaţiul infinit.
„A fost odată…” Dacă mă aplec mai mult, iar mă cuprinde ameţeala. Haide, vino cu mine! E preferabil să ne întoarcem cât mai repede şi să revenim spre Soare, Pământ, frumoasele oceane, plante, scoici, şopârle gigantice, spre munţii noştri şi, în sfârşit, spre oameni. Drumul înapoi ne dă acelaşi sentiment ca acela pe care îl avem atunci când ne întoarcem acasă? Pentru ca de acum înainte să nu mai fim traşi din nou spre adâncurile nevăzute ale puţului de acest „A fost odată”, ne vom grăbi de fiecare dată să adăugăm: „Stai puţin! Când s-a întâmplat asta?”
Şi mai există o întrebate, care şi ea ne trimite le istorie: „Ce s-a întâmplat?” Bineînţeles, nu vorbim de orice istorie, ci de acea pe care o numim istoria lumii. Şi cu ea vom începe acum.
Cei mai mari inventatori care au existat vreodată
Maxilarul inferior al omului de Heidelberg ♦ Omul de Neandertal
Preistoria ♦ Focul ♦ Uneltele ♦ Oamenii grotelor • Limbajul ♦ Pictura ♦ Magia • Perioada glaciară şi paleoliticul inferior ♦ Neoliticul ♦ Construcţiile pe piloţi • Oameni ca mine şi ca tine într-o zi, la Heidelberg, a fost săpată o pivniţă. Oamenii au găsit acolo un os, adânc îngropat în pământ. Era un os uman. Maxilarul de jos. Numai că nicio fiinţă omenească nu are astăzi un maxilar atât de puternic cu dinţii atât de tari! Ne imaginăm cu uşurinţă că omul înzestrat cu un astfel de maxilar era în stare să muşte zdravăn. Acest om a trăit, după toate probabilităţile, cu foarte mult timp în urmă, altfel niciodată acest os nu ar fi fost îngropat atât de adânc în pământ!
în altă zi, tot în Germania, la Neanderthal, a fost descoperit un craniu uman. Acest craniu era foarte interesant deoarece nimeni nu are astăzi unul asemănător. Fruntea era ca să spunem aşa inexistentă, marcată doar de două protuberanţe mari deasupra sprâncenelor. Dar, după cum se ştie, în spatele frunţii se află centrul gândirii. Aşadar, ne putem imagina că, dacă acest om nu avea frunte, probabil că nici nu gândea prea mult, sau că gânditul îl costa probabil mai multe eforturi decât pe noi. Am putea spune: „Au fost odată nişte oameni care nu erau în stare să gândească la fel ca noi, dar erau înzestraţi cu o dentiţie mai bună ca a noastră pentru a mânca”.
Stai puţin! vei zice. Nu aşa ne-am înţeles. Aş vrea să ştiu când au trăit aceşti oameni, cine erau şi ce s-a întâmplat cu ei.
întrebările tale mă fac să roşesc de jenă, pentru că nu pot să-ţi răspund: încă nu ştim cu exactitate. Dar, într-o zi, vom şti cu siguranţă. De altfel, când vei fi mare, vei putea şi tu să ne ajuţi să căutăm. Neştiinţa noastră provine din faptul că nu avem nicio dovadă scrisă de la aceşti oameni: ei nu cunoşteau scrisul. În plus, amintirea noastră nu poate ajunge atât de departe! (Când recitesc acest capitol, scris cu mulţi ani în urma, am mai puţine motive sa roşesc. Chiar dacă unele lucruri spuse aici nu mai sunt întru totul exacte, nu m-am înşelat în previziunile mele. În cursul ultimilor ani, cunoaşterea noastră a progresat şi astăzi ştim mult mai mult despre epoca în care au trăit aceşti oameni. Datorăm acest lucru unor oameni de ştiinţă care au descoperit că unele materiale ca lemnul, fibrele vegetale şi stânca vulcanică se transformă lent, dar regulat. Studiul acestui proces permite stabilirea momentului în care aceste materiale au luat naştere. De la aceste descoperiri în Germania, săpăturile arheologice s-au înmulţit şi au fost găsite alte oseminte umane. Astfel, în Asia şi China, au fost găsite oase cel puţin la fel de vechi ca maxilarul descoperit la Heidelberg. Acei oameni cu două cucuie mari în loc de frunte şi cu creier mic erau strămoşii noştri care, în urmă poate cu două milioane de ani, au început să folosească piatra drept unealtă. Oamenii de Neanderthal au apărut în urmă cu 100 .000 de ani şi au populat Pământul timp de aproximativ 70.000 de ani şi le datorez câteva scuze. Chiar dacă fruntea lor se reducea la două protuberanţe, creierul lor era în realitate doar cu puţin mai mic decât cel al majorităţii oamenilor de astăzi. În ceea ce priveşte grupul uman având caracterele omului modern, acesta ar exista doar de aproximativ 30.000 de ani.)
Dar, o să-mi replici tu, faptul că folosesc mereu cuvântul „aproximativ”, fără să dau nume şi nici date precise, nu poate fi numit istorie. Ai dreptate. Sunt lucruri anterioare istoriei. De aceea şi vorbim de „preistorie”, pentru că avem doar o idee foarte vagă despre epoca în care se petreceau toate acestea. Totuşi, ştim unele lucruri despre aceşti oameni, numiţi preistorici. La fel ca oamenii din adevărata istorie (despre care va fi vorba din capitolul următor), şi aceştia aveau deja tot ceea ce avem noi astăzi: haine, case şi unelte; pluguri ca să are, cereale pentru pâine, vaci pentru lapte, oi pentru lână, câini pentru vânătoare şi pază. Îşi meşteriseră arc cu săgeţi, cască şi scut ca să se apere. Dar, vei spune tu, înainte de a ajunge aici, trebuie să fi fost un început. Nişte oameni s-au gândit obligatoriu la ele! Adevărat. Nu e de-a dreptul extraordinar să-ţi imaginezi că a existat neapărat o zi în care un om preistoric a avut ideea că e mai uşor să mănânci carnea animalelor ciupii ev ai fript o la foc? Poate cât Ideea a avut o <>
femeie! Dar cineva a trebuit sil descopere cum să face focul. Înţelegi ce a reprezentat acest lucru? Să facă focul! Tu ai făcut focul? Evident, fără chibrituri. Pentru că încă nu existau chibrituri. Cu două bucăţi de lemn pe care le freci una de alta până când se încălzesc din ce în ce mai mult şi în cele din urmă se aprind. Încearcă şi tu o dată. Vei vedea cât e de greu.
Şi a mai existat un om care a inventat uneltele. Primele unelte au fost, după toate probabilităţile, nişte simple crengi sau pietre. I) ar, foarte repede, oamenii au avut ideea să cioplească pietrele ca să le facă tăioase precum cuţitele. Au fost găsite în pământ multe dintre aceste pietre cioplite. Deoarece pe vremea aceea toate uneltele erau din piatră, această perioadă a fost numită „epoca pietrei”. Dar oamenii încă nu ştiau să construiască şi case. Evident, era foarte supărător, (iindcă atunci era mult mai frig decât astăzi. Iernile erau mai lungi şi verile mai scurte decât cele cunoscute de noi. Chiar şi văile puteau să rămână acoperite de zăpadă tot anul şi marii gheţari înaintau până în câmpii. De aceea, spunem că epoca de piatră a fost urmată de epoca glaciară. Oamenii preistorici sufereau de frig şi nu puteau decât să se bucure când găseau grote sau caverne care să-i protejeze cât de cât de vânt şi de frig. De aceea mai sunt numiţi şi „oamenii grotelor”.
Şi ce-au mai inventat oamenii grotelor? Ai găsit? Vorbirea; adică, au început să formeze cuvinte. Animalele ştiu să scoată strigăte când le doare ceva sau lansează apeluri când presimt un pericol. Dar nu ştiu să le formuleze în cuvinte. Numai oamenii au această capacitate. Şi tocmai oamenii din preistorie au folosit prima dată cuvintele.
Şi au mai inventat ceva deosebit de frumos. Sculptura în lemn şi pictura, după cum dovedesc numeroasele figuri gravate şi pictate descoperite pe pereţii grotelor. Chiar şi astăzi, un pictor nu ar putea să le facă mai bine. Ele reprezintă animale care nu mai există din timpuri imemoriale. Elefanţi cu o blană lungă şi lânoasă şi colţi enormi curbaţi (mamuţii) şi alte animale din era glaciară. De ce se crede că oamenii preistorici au pictat aceste animale pe pereţii grotelor? Doar ca element decorativ? Prea puţin probabil, pentru că grotele erau foarte întunecoase. Nu avem nicio certitudine, dar se presupune că au vrut
Mamuţi, bivoli, cai sălbatici şi cerbi – pradă a unei vânători reuşite, ilustrată pe pereţii peşterilor în care locuiau oamenii în epoca de piatră.
să dea acestor desene o putere magică. Credeau că pictând animalele, le atrăgeau. Ca şi cum am spune: „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă!“ Nu uita că aceste animale erau prada lor de vânătoare, fără de care ar fi murit de foame. Aşadar, reprezentarea lor ar putea să însemne că voiseră să inventeze magia. Ai li fost prea Inimos să reuşească. Dar,
Im păcate, nimeni nu a reuşit până în prezent.
Perioada glaciară a durat un timp inimaginabil. Câteva zeci de milioane de ani. A fost un lucru bun fiindcă oamenii, pentru care a gândi însemna un efort atât de mare, nu ar fi avut timp să realizeze (oate invenţiile. În cele din urmă, atmosfera s-a încălzit şi, vara, gheaţa im a mai rămas decât pe munţii înalţi. Odată cu căldura, oamenii, care erau deja asemănători cu noi, au învăţat să sădească plante în stepă, să macine grânele şi să facă un amestec pe care puteau apoi să-l coacă la foc. Aceasta a fost pâinea.
Curând, au învăţat să ridice corturi şi să domesticească animalele care, până atunci, trăiau în libertate. S-au deplasat cu turmele lor aşa cum fac şi astăzi laponii. În acel timp, pădurile erau populate de foarte multe animale sălbatice, precum lupii şi urşii. Unii oameni, care îşi demonstraseră deja calităţile de inventatori, au avut atunci o idee extraordinară. Şi-au construit casele pe piloţi deasupra apei, creând astfel locuinţele lacustre. Dar şi-au perfecţionat şi uneltele din piatră. Au pus un mâner pietrei cioplite, după ce au găurit-o cu o piatră şi mai dură, obţinând o secure. Probabil că a fost foarte greu. Imaginează-ţi că, în ultimul moment, piatra se sparge. Atunci ar fi trebuit luat totul de la început.
Apoi, aceşti oameni au avut ideea să facă recipiente din pământ, pe care le împodobeau cu desene şi le ardeau în cuptoare. În schimb, în cursul neoliticului, perioada cea mai recentă a pietrei, nu au mai pictat animale. La sfârşitul acestei perioade, care s-ar situa cam între
- şi 4.000 de ani î.Hr., au imaginat un nou fel de a fabrica unelte, superior celui precedent şi mai eficace. Descoperiseră metalul. Evident, nu au descoperit dintr-o dată toate metalele. Au început cu pietrele verzi, care se transformau în cupru când erau topite în foc. După ce era forjat, cuprul, strălucind frumos, putea fi folosit la fabricarea securilor sau a vârfurilor de săgeată. Dar cuprul era prea moale şi se tocea mai repede decât piatra. Însă oamenii au avut ideea să-i îmbunătăţească calităţile. S-au gândit să adauge cuprului un alt metal, deosebit de rar, dar care făcea cuprul mai rigid: staniul. Amestecul de cupru şi staniu a dat bronzul. Această perioadă, în cursul căreia oamenii au fabricat
Sat lacustru – un sat construit pe piloni – din epoca de piatră timpurie sau din epoca de bronz, ceea ce înseamnă cam în urmă cu 8000 de ani.
din bronz coifurile şi săbiile, securile şi ceaunele, precum şi brăţările şi colierele, poartă, aşadar, numele de „epoca bronzului”.
Aruncă o ultimă privire asupra acestor oameni, îmbrăcaţi cu piei de animale, care, în barca lor cioplită din trunchiul unui copac, vâslesc spre sălcii* lor Iacii st ic. Aduc cereale şi sare exl rasa din mine. Iţeau din potire frumoase din pământ ars, iar femeile şi copiii lor st* împodobesc cu pietre multicolore şi chiar cu bijuterii din aur. Crezi că de atunci s-au schimbat multe lucruri? Erau oameni ca şi noi, deseori răi unii cu alţii, care se puteau arăta plini de cruzime şi vicleni, cum ni se întâmplă şi nouă să fim, din păcate! Dar, la fel ca astăzi, se intâmplă ca o mamă să se sacrifice pentru copilul ei sau ca prietenii să moară din fidelitate unul faţă de celălalt. Toţi aceşti oameni nu erau nici superiori, nici inferiori nouă. E surprinzător? Lucrurile acestea se petreceau în urmă cu cel puţin 10 .000 de ani. De atunci, nu am avut timp să ne schimbăm prea mult!
Uneori, când vorbim sau când mâncăm pâine, când folosim o unealtă sau când ne încălzim la un foc, ar trebui să fim recunoscători oamenilor din preistorie, cei mai mari inventatori care au existat vreodată.
Regele Menes ♦ Egiptul • Un imn închinat Nilului ♦ Faraonul ♦ Piramidele ♦ Religia Egiptului antic ♦ Sfinxul ♦ Hieroglifele ♦ Papirusul ♦ Revoluţia din Vechiul Imperiu- Reformele lui Akhenaton
Acum, după cum ţi-am promis, va începe istoria. Ne aflăm în anul 3100 î.Hr. (adică în urmă cu 5100 de ani), perioadă în care, se crede, asupra Egiptului domnea un rege pe nume Menes. Dacă vrei să afli mai multe despre drumul care duce spre Egipt, te sfătuiesc să întrebi o rândunică. În fiecare toamnă, când vine frigul, ea zboară spre sud. Trece peste munţi, pe deasupra Italiei, apoi peste o parte din mare, înainte de a ajunge în Africa, în partea ei cea mai apropiată de Europa. Nu departe de această regiune se află Egiptul.
în Africa e foarte cald şi nu plouă luni în şir. Vegetaţia e rară. Într-un mare număr de regiuni, găsim doar deşerturi. Este şi cazul ţinuturilor care se întind la stânga şi la dreapta Egiptului. Nici în Egipt nu plouă mult. I) ar ^ara mi arc nevoie1 eh1 ploaie, peni i u <A e i i nversată pe toată lungimea de un lluviu lung, Nilul. De două ori pe an, când ploile abundente îi alimentau izvoarele, Nilul ieşea din matcă şi inunda întreg ţinutul, obligând oamenii să se deplaseze cu barca printre case şi palmieri. Când apa se retrăgea, pământul era înmuiat şi fertilizat de un mâl foarte bogat. Atunci puteau să crească, ca nicăieri în altă parte, cerealele, coapte apoi de soare. De aceea, egiptenii, din timpuri foarte vechi, adresau imnuri Nilului, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu în persoană. Vrei să cunoşti cântecul pe care l-au compus pentru el în urmă cu 4 .000 de ani?
„Fii lăudat, o, Nil! Tu care ieşi din pământ şi vii spre noi ca să dăruieşti hrană Egiptului. Tu care ne irigi câmpurile şi ai fost creat să ne hrăneşti vitele. Tu care uzi deşertul, aflat departe de apă. Tu care faci să crească orzul şi să crească grâul. Tu care umpli hambarele. Tu care dai de mâncare săracilor. Pentru tine cântăm la harpă, pentru tine cântăm.”
Astfel cântau egiptenii în acele timpuri. Şi aveau dreptate. Datorită Nilului, ţara a devenit atât de bogată, încât a ajuns o mare putere. Un rege domnea peste toţi egiptenii. Primul dintre aceşti regi a fost Menes. Îţi aminteşti de epoca domniei sale? Era prin anul 3100 î.Hr. Ştii ce nume aveau atunci regii Egiptului? Erau numiţi faraoni. Faraonul avea o putere foarte mare. Trăia într-un palat impozant de piatră, susţinut de coloane enorme şi având numeroase curţi interioare. Oamenii din ţară îi datorau supunere şi, dacă aşa hotăra, toţi erau obligaţi să muncească pentru el.
Pe la anul 2500 î.Hr., un alt faraon, pe nume Keops, le-a poruncit tuturor supuşilor să lucreze la construirea mormântului său. Dorea ca edificiul să fie mare cât un munte – şi aşa s-a şi făcut. Îl putem vedea şi astăzi. Este celebra piramidă „a lui Keops”. Probabil că ai văzut-o în fotografii, dar nu-ţi poţi face o idee exactă a înălţimii sale. Înăuntrul ei ar putea să intre cea mai mare biserică. Escaladarea enormelor ei blocuri de piatră seamănă cu ascensiunea pe un munte. Şi totuşi, oamenii au transportat acele blocuri enorme, le-au lipit unele de altele, fără maşini, cel mult cu scripeţi şi pârghii. Oamenii trăgeau şi împingeau doar cu mâinile. Imaginează-ţi această muncă sub soarele fierbinte al Africii!
Zeci de mii de oameni au muncit timp de ani de zile la mormântul regelui. Blocurile de piatră erau aduse cu care cu boi, însă erau urcate prin forţa omului.
Timp de treizeci de ani, aproape o sută de mii de oameni au trudit pentru faraon, în afara perioadelor când se efectuau muncile la câmp. Când cădeau de oboseală, supraveghetorii îi biciuiau ca să-i oblige. Să continue munca. Cu preţul unei strădanii teribile, au tras şi ridicat greutăţi colosale. Şi toate acestea ca să construiască mormântul regelui!
Ce idee ciudată, vei spune tu, să vrei să-ţi construieşti un mormânt atât de mare! Cauza o constituia religia vechiului Egipt. Egiptenii venerau atunci mulţi zei. (Cei care cred în mai mulţi zei se numesc „politeişti”) Credeau că unii dintre zeii lor erau foşti regi care, cu mult înaintea lor, domniseră pe pământ, precum zeul Osiris şi soţia lui Isis. Erau convinşi că Soarele era o divinitate, pe care o numeau Amon. Lumea subterană avea şi ea zeul ei, pe nume Anubis, reprezentat cu un cap de şacal. Egiptenii aveau certitudinea că faraonul ora (iul /oului soare. A ll (ol de co Io ar (i inspirai al Ala lua mit şi clo c: o ar (i acceptat să i se supună orbeşte? Ca să şi venereze zoii, dăltuiau în piatră sculpturi maiestuoase, înalte cât un imobil cu cinci etaje. Au construit temple la fel de mari ca un oraş întreg. În faţa acestor temple, au ridicat nişte pietre de granit, dintr-un singur bloc şi a căror extremitate se termină în formă ascuţită. Aceste pietre poartă numele de „obeliscuri” (un nume care vine din greceşte şi înseamnă „suliţă mică”). În unele oraşe din Europa, ca Paris, în Piaţa Concorde, poţi vedea obeliscuri aduse din Egipt.
Religia egipteană atribuie un caracter sacru unor animale – de exemplu, pisica –, la fel cum reprezenta unii zei sub trăsăturile unui animal. Sfinxul, cu corpul lui de leu şi capul de om, întruchipa şi el un zeu puternic. Sculptura care îl reprezintă lângă piramide este atât demare, încât ar putea să conţină un templu. De mai bine de cinci mii de ani, acoperit din când în când de nisipul deşertului, sfinxul veghează asupra mormintelor faraonilor. Cine ştie cât amar de vreme le va mai străjui astfel?
Trăsătura predominantă a acestei religii uimitoare a egiptenilor era credinţa conform căreia, după moarte, sufletul omului părăseşte corpul, dar continuă, într-un fel sau altul, să aibă nevoie de el şi după moarte. Sufletul nu putea să fie nemuritor dacă trupul putrezea.
De aceea, conservarea corpurilor era foarte importantă. Trupurile morţilor erau frecate cu balsamuri şi sucuri de plante, apoi erau înfăşurate în fâşii lungi de pânză ca să fie evitată putrefacţia. Acestor corpuri astfel conservate li s-a dat numele de „mumii”. Chiar şi astăzi, după mii de ani, aceste mumii au rămas intacte. Ele erau introduse într-un sicriu de lemn, care era aşezat într-un sicriu de piatră. Iar acesta din urmă nu era pus direct sub pământ, ci într-o stâncă scobită în interior în acest scop. Cei care aveau mijloacele necesare, precum „Fiul Soarelui”, regele Keops, îşi construiau un munte de pietre ca să-şi. Adăpostească sicriul, cu speranţa că mumia lui, adânc îngropată în interior, va fi acolo în siguranţă. Din păcate, eforturile şi puterea regelui Keops au fost zadarnice. Piramida sa a fost găsită goală!
în schimb, au fost găsite în morminte mumiile altor faraoni şi ale multor egipteni din acea epocă. Mormintele seamănă cu nişte aparta-
Un egiptean mort este adus în ultimul său lăcaş. Pe pereţi sunt ilustrate imagini de luptă, misiuni, precum şi trecerea sufletului în lumea de dincolo, cu ajutorul unui vapor.
mente, unde sufletele puteau veni să-şi viziteze corpul. De aceea găsim acolo şi alimente, obiecte de mobilier, haine şi numeroase picturi care reprezentau scene din viaţa defunctului, precum şi propria efigie, pentru ca sufletul, când îl vizita, să nu greşească mormântul.
Când privim marile statui din piatră şi frescele superbe în culori bogate de pe pereţii mormintelor, ne putem imagina modul de viaţă al egiptenilor din acele timpuri. Desigur, aceste picturi nu constituie o reproducere exactă a realităţii. De exemplu, două obiecte care ar trebui să fie plasate unul în spatele celuilalt sunt în general reprezentate unul peste altul. Personajele au poziţii rigide. Corpul lor e văzut din faţă, dar mâinile şi picioarele sunt figurate din profil, ceea ce le conferă o atitudine ţeapănă. În schimb, evocarea modului de viaţă de atunci este redat în cele mai mici amănunte. Vedem, pe malul Nilului, oameni prinzând gâşte sălbatice cu plase mari sau vâslind în barca lor şi pescuind cu harpoane mari. Îi vedem cum atrăgeau apa în canale peni i n li ipur. I ogi tarelor, cum duceau la păşune turmele de vad şi de capre, cum «ulege. Ui gi. Inele şi făceau pâine, cum confecţionau încălţămite şi haine, cum prelucrau sticla – exista deja! —, cum fabricau ţigla şi construiau case. Vedem şi fetiţele jucându-se cu mingea sau cântând la flaut, soldaţi plecând la război sau întorcându-se cu străinii pe care i-au capturat, îndeosebi negri.
în mormintele nobililor, pot fi văzuţi emisari străini sosind încărcaţi cu daruri sau faraonul înmânând decoraţii miniştrilor credincioşi. Mai vedem defuncţi rugându-se, cu mâinile ridicate, în faţa reprezentărilor propriilor divinităţi, sau la ei acasă, cu ocazia unui banchet, în mijlocul cântăreţilor care se acompaniază cu o harpă sau a saltimbancilor făcând tumbe.
Alături de aceste fresce policrome, găsim, în general, desene mici reprezentând cucuvele şi oameni, embleme, flori, corturi, scarabei, recipiente, dar şi rânduri de linii frânte şi spirale, strâns îmbinate. Ce-ar putea să însemne? Nu sunt desene, ci semne ale scrierii egiptene, numite hieroglife. Egiptenii erau atât de mândri de ele, încât le confereau o valoare aproape sacră şi îi considera pe scribi ca îndelet- nicindu-se cu profesiunea cea mai elevată.
Vrei să ştii cum se scrie cu astfel de semne? învăţarea acestui mod de scriere nu era, desigur, uşoară, deoarece scrierea hieroglifică seamănă în chip ciudat cu un rebus. Când egiptenii voiau să scrie numele zeului Osiris – Wosiri, în egipteana veche –, desenau un tron, denumit „wos“, şi un ochi, numit „iri“. Împreună formau „Wosiri”. Şi, ca să nu se creadă că însemna „ochiul tronului”, ei desenau în general alături emblema proprie a fiecărui zeu. Gândiţi-vă la crucea pe care o trasăm lângă numele unei persoane când vrem să indicăm că este decedată.
Acum ştii să scrii „Osiris” cu hieroglife. Dar îţi poţi închipui ce munca enormă a trebuit înfăptuită pentru descifrarea tuturor acestor semne, când cercetătorii au început să se intereseze de ele, în urmă cu aproximativ o sută optzeci de ani? Descifrarea lor a fost posibilă datorită descoperirii unei pietre pe care un text era gravat în caractere greceşti (pe care le cunoşteam), şi în hieroglife. Cu toate acestea, a fost un incredibil joc de ghicitori căruia erudiţii i-au consacrat întreaga viaţă.
Asla/i, înţelegem aproape loale semnele vechilor egipteni. Nn doar ce se află pe pereţii palatelor şi ale- templelor, ei şi în cărţi, chiar dacă aceste caractere nu sunt la fel de distincte. Ei, da, oamenii din vechiul Egipt aveau deja cărţi! Le fabricau nu din hârtie, ci dintr-un fel de stuf din Nil, nimit „papirus” în greceşte. Aceste cărţi aveau forma unor benzi lungi care puteau fi rulate.
Au fost găsite multe astfel de suluri. De când am învăţat să le citim mai bine, descoperim aproape în fiecare zi mai mult din înţelepciunea şi inteligenţa egiptenilor din acea vreme. Vrei să vezi cum suna o maximă scrisă acum cinci mii de ani? Citeşte cu atenţie şi gândeşte-te o clipă: „Cuvintele înţelepte sunt mai rare decât piatra de smarald, totuşi le auzim rostite de gura umilelor servitoare care macină grânele”.
Datorită înţelepciunii şi puterii egiptenilor, imperiul lor s-a întins pe o perioadă foarte lungă de aproape trei mii de ani. Dintre toate imperiile cunoscute până astăzi, al lor a fost cel care a durat cel mai mult timp. După cum au ştiut să-şi mimifice morţii pentru a nu putrezi, tot aşa au ştiut să-şi menţină tradiţiile de-a lungul secolelor. De altfel, preoţii aveau grijă ca fiii să repete ce realizaseră taţii înaintea lor. Tot ce venea de la cei din vechime avea un caracter sacru.
Oamenii s-au revoltat doar de două ori împotriva acestei supuneri autoritare faţă de tradiţie. Prima dată, cu puţin timp după domnia lui Keops, pe la anul 2100 î.Hr., oamenii din popor au încercat să schimbe totul. Ei s-au ridicat contra faraonului, i-au asasinat înalţii funcţionari şi au scos mumiile din morminte. „Cei care altădată nu aveau nici măcar sandale aveau acum comori, iar cei care purtau straie scumpe merg acum în zdrenţe”, se poate citi pe un sul de papirus. Şi mai departe: „Ţara se învârteşte asemenea roţii olarului”. Dar acest episod nu a durat mult timp. S-a revenit foarte repede la sistemul vechi, unul poate şi mai constrângător decât cel de dinainte.
A doua oară, un faraon a încercat să rupă tradiţia şi să schimbe lucrurile. Numele lui era Akhenaton şi a trăit pe la anul 1370 î.Hr. Akhenaton era un om remarcabil. El considera neverosimilă credinţa egipteană în existenţa a numeroase divinităţi şi în practicile sale misterioase. El s-a adresat poporului astfel: „Există doar un singur zeu, Soarele, ale cărui raze sunt sursă a vieţii Num, tl Inii robule să i adresaţi rugile voastre”.
Vechile temple au fost închise şi faraonul Akhenaton s-a instalat împreună cu soţia într-un nou palat. Fiind împotriva a tot ceea ce era vechi şi susţinând orice idee nouă, el a poruncit să-i fie decorate zidurile palatului după noul mod artistic, înlocuind severitatea, rigiditatea şi solemnitatea tradiţionale cu forme naturale şi suple. Dar acestea nu erau pe placul poporului, care voia să vadă doar ceea ce era obişnuit de secole. Imediat după moartea lui Akhenaton, egiptenii au revenit la cutumele şi la stilul de altădată, care s-au menţinut până la sfârşitul imperiului egiptean. Ca pe timpul regelui Menes, egiptenii au continuat, timp de aproape trei secole şi jumătate, să mumifice morţii, să scrie cu hieroglife, să se roage aceloraşi zei. Şi au continuat să onoreze pisicile ca pe nişte animale sacre. Personal, cel puţin în acest domeniu, le dau dreptate egiptenilor!
