AnnaE
#0

Armele lui Krupp de William Manchester

Prolog - Nicovala Reichului

 

În 1914, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei a fost asasinat la Sarajevo, şi doar o mică parte a Europei pe care o cunoscuse avea să-i supravieţuiască. Soţia sa, titlurile sale - şi chiar ţara sa - toate au pierit în viitoarea evenimentelor sângeroase ale epocii. Asasinii au scos lumea din făgaşul ei, şi acesta este singurul motiv pentru care ne mai amintim de victima lor. Adevărul e că a fost un om brutal şi încăpăţânat, un Klotz (un „bădăran”). Orice funeralii îşi au însă amănuntele lor omeneşti înduioşătoare, iar printre chestiunile mărunte, dar neplăcute, ridicate de decesul neaşteptat al arhiducelui figura şi destinaţia pe care executorii testamentari trebuiau s-o dea pavilionului său de vânătoare, aflat în apropiere de Werfen, în Austria. Timp de patru sute de ani, pavilionul (de fapt, o vilă imensă) fusese una dintre reşedinţele arhiepiscopilor de Salzburg, care-şi petreceau acolo o parte din an, iar restul în catedrala lor în stil renascentist, în seminarul lor teologic situat la est de Munchen şi în cele două palate arhiepiscopale de pe râul Salzach. Dar în noua Europă, cuprinsă de ideile iluminismului, ierarhia ecleziastică cedase locul regalităţii. Depănatul lin al mătăniilor fusese înlocuit cu pocnetul sec şi strident al puştilor de vânătoare. Oricâte cusururi avusese, Franz Ferdinand fusese, totuşi, un excelent trăgător. În pădurile bogate în vânat din jurul pavilionului, el bătuse toate recordurile în uciderea animalelor. Trofeele sale împodobeau toate sălile.

Sentimentalii vienezi se gândeau că domeniul Bluhnbach ar trebui să încapă pe mâna unui om care să se priceapă la armele de foc. Dar castelul, cu cele optzeci de încăperi ale sale, era costisitor. În cele din urmă, el a fost achiziţionat de Gustav Krupp von Bohlen und Halbach din Essen, Germania. Gustav Krupp se pricepea cât se poate de bine la armele de foc. Era, de fapt, cel mai de seamă fabricant de tunuri de pe continent. Familia Krupp era în căutarea unei noi reşedinţe de ţară, departe de forjele în care fabrica arme, situate în valea plină de funingine şi de miros de fum a Ruhr-ului, şi astfel Gustav şi familia sa au cumpărat domeniul, care oferea o minunată privelişte spre Alpii Austrieci. Se povesteşte că legendarul împărat Frederic Barbarossa, care a trăit în secolul al XII-lea, ar dormi şi acum într-o peşteră, sub unul din piscuri, gata să sară în ajutorul Germaniei ori de câte ori corbii cei negri, rotindu-se deasupra lui, i-ar da de ştire că pământul sfânt al primului Reich se află în primejdie.

În lunga desfăşurare a istoriei, vânzarea domeniului Bluhnbach nu pare să merite nici măcar o notă de subsol. Dar într-un fel, ea semnifică, totuşi, o epocă. Încă din zorile perioadei moderne a istoriei Europei, misterioasa şi puternica dinastie Krupp prosperase de pe urma războaielor şi a zvonurilor de război. Din oţelăriile sale se revărsaseră torente de armuri, baionete, tunuri de câmp, obuze, cuirase pentru nave de război, precum şi flotile de submarine, aducând întotdeauna un profit imens casei Krupp. După moartea lui Franz Ferdinand, Puterile centrale au pus mâna pe arme, deschizând astfel acestei firme o piaţă pur şi simplu uluitoare. Există o subtilă analogie între Puterile centrale şi membrii acestei familii, care au pătruns în pădurile arhiducelui cu degetul pe trăgaci, urmărindu-şi prada. Erau, în fond, simboluri ale stării de spirit caracteristice patriei lor.

Tot ceea ce era legat de familia Krupp ieşea din comun: modul lor de viaţă (misterios), înfăţişarea lor (vicleană), imperiul lor (internaţional) şi clienţii lor (şefi de state), dar nimic nu era mai uluitor decât capacitatea lor de a se adapta stării de spirit teutonice din momentul respectiv. Familia Krupp a luat naştere în evul mediu, pe vremea când Germania era slabă, şi şi-a exercitat cu modestie meşteşugul în oraşul Essen, înconjurat de fortificaţii. În epoca napoleoneană, când ţara se simţea aservită, capul familiei a arborat o cocardă franceză şi a devenit francofil. În următoarea jumătate de secol Germania s-a întărit. Răpăitul tobelor vestitor de cuceriri a răsunat în 1870, în 1914 şi în 1939, iar de fiecare dată un Krupp a fost acela care a bătut sabia iuncherilor pe nicovala familiei sale. În nici o ramură a industriei americane - sau a oricărei alte ţări - nu se pot întâlni legături similare cu cele existente între guvernele germane şi familia Krupp. Timp de un secol au fost parteneri de nedespărţit, fiecare acţionând adesea ca unealtă a celuilalt. Şi nicicând acest paralelism nu a fost mai izbitor ca în îngrozitoarea primăvară 1945, când se părea că totul se sfârşise.

Când Gustav a cumpărat Bluhnbach, nici nu-i trecea prin minte că a cumpărat, poate, un cavou. Şi, cu toate acestea, treizeci şi unu de ani mai târziu, pavilionul a devenit pentru el un asemenea cavou, deoarece, în clipa când cel de-al treilea Reich s-a prăbuşit, se părea că ţara şi dinastia Krupp erau pe punctul să-şi dea laolaltă duhul. În tot cursul acelei primăveri neobişnuite, şeful dinastiei a zăcut, ca şi naţiunea, într-o stare de prostraţie - neputincios şi paralizat - într-un dormitor de la etaj, înconjurat de mii de capete împăiate de cerbi, piei de animale atârnate pe pereţi şi diverse obiecte confecţionate din oase de animale. Nu era înconjurat de familie. Cu doisprezece ani în urmă, Gustav ajunsese la concluzia „colosală” că noua întruchipare a lui Barbarossa era Adolf Hitler - aşa că patru dintre fiii săi plecaseră pentru a deveni, după cum suna îndemnul adresat de führer în Mein Kampf tuturor tinerilor germani, „căliţi ca oţelul Krupp”. Dintre toţi copiii acestui paralitic - cinci fii şi două fiice - numai unul era cu el: Berthold, un om cu o sănătate mai şubredă, în vârstă de treizeci şi doi de ani, om de ştiinţă care-şi făcuse studiile la Oxford şi fusese scutit de armată pentru a face la Munchen cercetări asupra penicilinei.

În camera sa se mai afla şi o a treia persoană - cea mai vestită femeie din Reich. Se numea Bertha Krupp şi era soţia lui Gustav. Timp de aproape o jumătate de secol fusese persoana cea mai bogată din Germania. Născută în mohorâta şi puţin atrăgătoarea Villă Hügel - castelul cu trei sute de camere al familiei Krupp de la Essen - Bertha fusese crescută pentru a deveni o versiune teutonică a lui Queen Mary (Regina Mary a Angliei) - loială, cu o ţinută de regină, dreaptă ca o lumânare. În tinereţea ei, împăratul Wilhelm al II-lea fusese aproape ca un membru al familiei. Avusese un apartament la Hügel, prezidase la ceremonia căsătoriei ei şi fusese naş al primului ei fiu. Mai târziu, ea a devenit o personalitate internaţională. Lumea o cunoştea ca „Bertha cea Mare”, fiindcă, în timpul războiului dus de kaizer, uriaşul obuzier fabricat de Krupp fusese botezat cu numele ei (die dicke Bertha, ceea ce, literal, înseamnă „Bertha cea grasă”), iar în timpul celui de-al doilea război mondial numele ei a fost dat unei uzine de obuziere din Silezia (Berthawerk) construită de firma Krupp şi în care era folosită munca de sclavi a evreilor deţinuţi la Auschwitz; în interiorul lagărului se afla o uzină de arme automate aparţinând firmei Krupp. Potrivit mărturiei depuse la Nürnberg de către unul din salariaţii lui Gustav:

 

Din fabrică se puteau vedea cele trei mari coşuri ale crematoriului... deţinuţii povesteau despre gazările care aveau loc în interiorul lagărului şi despre arderea cadavrelor în crematorii.

 

Astăzi, mulţi germani cred realmente - iar în străinătate este destul de larg acreditată această părere - că industriaşii germani n-au avut altă cale, că naziştii i-au silit să folosească sclavi de toate sexele şi vârstele, deoarece, în caz contrar, industriaşii înşişi ar fi fost exterminaţi. Nu e adevărat. Mormanele de documente de la Nürnberg - astăzi date uitării - sunt foarte clare în această privinţă. Ele ne arată nu numai că fabricanţii germani ar fi avut altă cale de ales, dar că cea mai mare parte dintre ei au beneficiat de pe urma acestei alegeri.

 

Concernul Flick nu a acceptat femei, fiindcă munca era prea grea pentru ele. Grupul Rochling nu a manifestat nici un fel de interes pentru braţe de muncă recrutate din rândurile străinilor... Hitler însuşi nu a considerat atunci că pentru un concern atât de însemnat ca cel al firmei Krupp ar fi indicat să folosească braţe de muncă de altă naţionalitate... Himmler s-a opus ideii ca acest valoros rezervor de forţe de muncă, pe care el dorea să-l exploateze direct, să lucreze pentru industria de armament.

 

Krupp era însă de altă părere. Potrivit rapoartelor întocmite de firmă în timpul războiului, acest concern, proprietate a familiei, era convins că „armele automate sunt armele viitorului”, aşa că a folosit marele prestigiu al numelui Krupp spre a recruta deţinuţi de la Auschwitz - bărbaţi, femei şi copii - pentru munca în atelierele sale. Exemplu de vigoare şi de spirit întreprinzător, concernul de la Essen a refuzat să se mute înapoi atunci când armata, îngrijorată de faptul că lagărul era prea aproape de frontul de est, aflat în mişcare, s-a opus ca să se continue acolo fabricarea de arme automate. Scriptele firmei arată că:

 

...Krupp a propus ca fabrica, gata construită la Auschwitz, să fie folosita pentru fabricarea pieselor de avion şi a focoaselor de obuze. Întrucât între timp fabrica de focoase de la Essen fusese distrusă de bombardamente. Factorul esenţial care a influenţat hotărârea s-a dovedit a fi şi de data aceasta posibilitatea de a folosi braţele de muncă din lagărul de concentrare. Acesta e motivul pentru care Krupp a respins propunerea de a folosi muncitori germani. Când armata a avut intenţia să încheie contractul pentru fabricarea focoaselor cu o altă firmă, argumentând că firma Krupp nu era în măsură să realizeze indicii de producţie ceruţi, Krupp a ridicat obiecţii vehemente, accentuând în mod deosebii asupra faptului că firma sa întreţinea strânse legături cu lagărul de concentrare de la Auschwitz.

 

Pentru un observator din afară, implicaţiile acestor fapte sunt cât se poate de limpezi şi ele confirmă reputaţia îngrozitoare de care s-a bucurat Krupp în străinătate. În interiorul R.F.G. Însă există destui oameni care au o cu totul altă părere despre familia Krupp. Aici, amintirea Berthei este încă îndrăgită (a murit în 1957), iar ea însăşi a fost întotdeauna nedumerită de înverşunarea cu care era privită familia ei în das Ausland, acel revelator cuvânt german care cuprinde laolaltă, într-o singură denumire colectivă, toate naţiunile din afara Reichului. În realitate, pe ea n-a interesat-o activitatea firmei în domeniul militar. Aceasta era treaba bărbaţilor. Ca femeie, era preocupată de bunăstarea celor două sute de mii de germani care trudeau pentru concernul Krupp. Căci, de când îşi aducea aminte - atât ea cât şi oricare altul - aceşti kruppianeri (salariaţi ai firmei Krupp) fuseseră pupilii familiei. Revendicările fuseseră întotdeauna întâmpinate cu multă prevenire; în secolul al XIX-lea, vasta legislaţie socială a lui Bismarck se inspirase din programele lui Krupp.

Acum, în 1945, se părea că această hegemonie îşi trăise traiul. În cele patru secole ale existenţei sale, dinastia cunoscuse demenţa, un scandal sexual care stârnise multă vâlvă, umilinţa ocupaţiei militare şi chiar insolvabilitatea. Nimic nu se putea însă asemui cu această negură însângerată. O noapte wagneriană pogorâse asupra Germaniei. De la războiul de treizeci de ani încoace, nici un eveniment nu se putea compara cu acesta, şi cel puţin, pe vremuri, Krupp putuse să profite de pe urma împrejurărilor. Sumbra prezicere a lui Henrich Heine părea să se adeverească: civilizaţia era confruntată cu distrugerea într-o orgie de lupte duse de dragul luptei. În tinereţea Berthei, o asemenea catastrofă ar fi fost de neconceput, deşi poate că mama ei, Margarethe von Ende Krupp, o presimţise. Adresându-se baronului Tilo von Wilmowsky, care se căsătorise cu Barbara, sora Berthei, ea îi spusese odată: „Ştiţi, mă simt adesea copleşită că am apucat să văd cum soarta şi-a revărsat cornul abundenţei şi atâtea onoruri din partea kaizerului asupra noastră... E aproape prea mult... Mă cuprinde adesea teama, ca într-un coşmar, că toate acestea s-ar putea nărui într-o bună zi.”

Este însă improbabil ca Margarethe să fi putut prevedea cât de totală avea să fie năruirea. Din capitală, Goebbels dădea într-una la radio asigurări că „Berlinul rămâne german! Viena va fi din nou germană!, dar cu fiecare oră care trecea reieşea mai limpede că Austria văzuse ultima cască germană şi ultima cizmă a Wehrmacht-ului. Trecuseră şase luni de când generalul Jodl mâzgălise în jurnalul său intim la 28 septembrie „Zi neagră” (Schwarzer Tag). Acum, în aprilie, luna cea mai cumplită, toate zilele erau negre, iar familia Krupp era printre cele mai greu lovite. Oraşul Essen era un pustiu: cratere şi ruine. Sora Berthei, care împărtăşea dispreţul acesteia din urmă pentru Hitler, pe care-l socotea un parvenit, fusese arestată după atentatul din 20 iulie 1944 împotriva führerului. Cumnatul Berthei, posesor al unui titlu nobiliar, fusese trimis din acelaşi motiv în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Un ginere zăcea mort sub zăpezile Rusiei; un nepot se găsea în fundul Atlanticului, scufundat - ironie a sorţii! - o dată cu vasul britanic pe care se afla ca prizonier de război în drum spre Canada şi care fusese torpilat de un submarin fabricat de Krupp. Mai rău, trei dintre propriii fii ai Berthei plecaseră pe front ca ofiţeri ai Reichului şi pieriseră în viitoarea bătăliei. Claus cel aventuros şi atletic murise ca aviator în 1940. Fratele său Harald, lung, deşirat şi înclinat spre introspecţie, fusese capturat patru ani mai târziu la Bucureşti de trupele sovietice. Şi, cu toate că nimeni din familia Krupp nu o ştia încă, Eckbert, mezinul familiei, fusese ucis într-o acţiune de luptă în Italia. Acuma, la Bluhnbach, Bertha era redusă la rolul de infirmieră pe lângă Gustav, nevoită fiind să ducă şi să aducă plosca. Götterdämmerung-ul (amurgul zeilor) nu numai că era mai sumbru decât se putuse prevedea, dar, în acelaşi timp, mult mai prozaic.

„Ah, Doamne!” - croncănea figura încremenită din pat. „Bertha! Berthold!” Cei strigaţi veneau în grabă. Dacă, în depărtare, o uşă era trântită, Gustav se înfuria. „Trăznete şi fulgere! Cerule! Putred, blestemat şi senil!” - căci, în amurgul tot mai întunecat al senilităţii, acest bătrân care dăduse propriul său nume „Uriaşului Gustav”, puternicul tun de asediu de la Sevastopol, se înfuria acum la cel mai mic zgomot.

Era, pe de o parte, o ironie, dar poate că, în egală măsură, aşa era drept. S-ar putea într-adevăr susţine că paralizia însăşi reprezenta o culminare cât se poate de potrivită a carierei lui Gustav. Toată viaţa lui nu fusese decât o parodie a rigidităţii prusace. Pentru a fi sigur că avea să se menţină în formă şi pe timp de iarnă, nu îngăduia ca temperatura din biroul său de la întreprindere să treacă de 55° şi în odaia sa de lucru de la Hügel de 64° (grade Farenheit, corespunzând cu 13°, respectiv 18°Celsius), în timp ce, la celălalt capăt al biroului, Bertha lucra la problemele ei sociale înfofolită în blănuri. Până în ziua de astăzi, camerele au rămas friguroase. Meselor de la Hügel li se dusese vestea. Lui Gustav îi plăcea să mănânce pe goană. Câţiva musafiri îşi mai reamintesc că, atunci când încercau să ducă o conversaţie prietenească, farfuriile le erau smulse dinainte. „Trebuia să mănânci atât de repede - povesteşte unul dintre ei - încât te dureau dinţii”. Gustav, care mânca cu o remarcabilă abilitate şi viteză, considera că la masă conversaţia nu este de nici o utilitate.

Religia sa era eficienţa. Una din cele mai vechi pasiuni ale sale era să citească mersul trenurilor, căutând greşeli de tipar. Când găsea una, punea mâna pe telefon şi o semnala administraţiei căilor ferate. În fiecare dimineaţă, când pleca la birou, şoferul trebuia să ambreieze dinainte; el nu înţelegea să piardă acele câteva secunde cât se încălzea motorul. Oaspeţilor ce veneau la Hügel li se spunea că gazda lor se retrăgea la ora 10 seara precis; la 9:45 un servitor le şoptea la ureche că e timpul să plece. O singură dată a încălcat Gustav această regulă. A consimţit să asiste la o sărbătorire până la miezul nopţii. Ernst von Raussendorf, un director al firmei Krupp. stătea în seara aceea la bar cu Irmgard, fiica mai mare a lui Gustav, când aceasta i-a spus în şoaptă: „Uită-te la ceas!” El s-a conformat şi, întrucât ceasul unui kruppianer mergea, fireşte, bine, i-a răspuns că mai era o secundă până la ora douăsprezece. „Tata o să plece acum”, i-a spus Irmgard. Când secundarul ceasului a arătat exact miezul nopţii, von Raussendorf s-a uitat la şeful său, care, bineînţeles, tocmai se ridica de pe scaun.

Mai semnificativă pentru lumea din afara Essen-ului era totala loialitate a lui Gustav faţă de conducătorul ţării sale. Nu avea prea mare importanţă cine anume era acest conducător. După exilul kaizerului în 1918, el rămăsese kaizertreu (credincios împăratului) şi în fiecare an, cu prilejul zilei de naştere a lui Wilhelm, scria la Doorn pentru a-şi reafirma loialitatea. În acelaşi timp, mai degrabă ar fi părăsit încăperea în care se afla decât să audă rostindu-se o insultă la adresa preşedintelui Republicii de la Weimar. O dată cu ascensiunea lui Hitler, a devenit ceea ce un alt industriaş a denumit un „supernazist” (Obenazi). Era întru totul hotărât să accepte ultimele consecinţe ale noii sale credinţe. Când avionul lui Claus s-a sfărâmat pe dealurile de la Eifel, un prieten i-a prezentat condoleanţe. Tatăl a răspuns pe un ton glacial: Fiul meu a avut cinstea să moară pentru führer.

Acesta era Gustav, aşa cum îl cunoşteau serviciile de informaţii ale aliaţilor - un robot, un fanatic militant al partidului nazist, mândru că poartă insigna de aur a acestui partid. În timp ce gemea sub pilota sa de la Bluhnbach, agenţii îi căutau în întreaga Europă, deoarece, alături de Goring şi Ribbentrop, el figura în fruntea listei persoanelor urmărite pentru crime de război. Gustav era obişnuit cu această stare de lucruri. Ca şi Wilhelm, fusese considerat criminal de război şi după primul război mondial, iar în 1923, când francezii ocupaseră Ruhr-ul, îl trimiseseră la închisoare. De data aceasta însă, aliaţii erau hotărâţi să-l trimită la spânzurătoare la Nürnberg. Numele său devenise atât de odios, încât într-un lagăr sovietic de prizonieri de război Harald a considerat că este mai înţelept să-şi ia un alt nume. Fiecare putere aliată poseda un dosar despre Gustav şi, practic, nici una din informaţiile respective nu putea fi pusă la îndoială.

Şi totuşi... existau câteva nepotriviri izbitoare. Nici un om nu este cu adevărat un robot. Înseşi exagerările lui Gustav erau suspecte. Ca şi kaizerul, al cărui mers ţanţoş era menit să mascheze ruşinea amarnică pe care o resimţea din pricina braţului său schilod, Gustav încerca să pară ceea ce nu era. Când se afla în afara domeniului Hügel, reuşea să amăgească aproape pe oricine; prietenii fiilor săi îl denumeau „taurul”, poreclă pe care, fără îndoială, o socotea măgulitoare. Dar semăna cu un taur mai puţin decât oricare altcineva. În familie era cunoscut sub absurda poreclă din copilărie de Taffy (Acadea). Taffy era subţirel, delicat şi cu un cap mai scund decât soţia sa. Fusese educat pentru a deveni diplomat şi păstrase câte ceva din manierele elegante ale unui diplomat. (Uneori, această educaţie se vădea şi la dineurile de la castelul Hügel. Odată, de pildă, un tehnician invitat la masă care nu văzuse niciodată o cupă pentru spălarea degetelor a luat-o în mână şi i-a băut conţinutul. Gustav l-a urmărit meditativ, apoi a apucat şi el cupa din faţa sa şi a golit-o în acelaşi fel.)

Dacă întâmplarea de mai sus poate sugera că era cam cabotin, acesta e adevărul. Timp de patruzeci de ani jucase un rol. Pozase în proprietar al unei firme în care personal nu deţinea nici măcar o singură acţiune şi se deghizase într-un Krupp, deşi până la vârsta de treizeci şi şase de ani nu întâlnise pe nimeni care să poarte acest nume.

Veritabila Krupp era Bertha. Ea era aceea care, la vârsta de şaisprezece ani, moştenise de la tatăl ei vastul imperiu industrial. În Vaterland-ul (patria) ei era însă de neconceput ca o femeie să deţină o asemenea putere, aşa că se căsătorise cu Gustav von Bohlen und Halbach. Există temeiuri să credem că însuşi kaizerul a fost acela care a mijlocit căsătoria; forjele tinerei Bertha - în care se fabricau arme - reprezentau pentru Germania un bun de nepreţuit şi n-a existat militar german cu oarecare greutate care să nu fi fost de faţă la căsătoria de la Hügel pentru a conduce mireasa la altar. După ceremonie, Wilhelm, cu vocea sa nazală, a anunţat că de acum înainte numele lui Gustav va fi „Krupp von Bohlen und Halbach”. Împăratul se adresase însă mirelui zicându-i „scumpul meu Bohlen” şi nici un edict imperial nu putea injecta fie chiar şi o picătură de sânge Krupp în vinele lui Gustav. Fiii cade alfre i-au supravieţuit îl denumesc azi „prinţ consort” (Prinzgemahl).

Acest lucru poate induce în eroare. Într-adevăr cu cât te cufunzi mai adânc în istoria familiei, cu atât devin apele mai tulburi. Dar în 1945, puterile victorioase nu erau dispuse să intre în subtilităţi. Un grup de jurişti eminenţi, sub conducerea lui Robert H. Jackson, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, începuseră încă de pe atunci să trieze dosarele Krupp. Când trupele americane au ajuns la Bluhnbach, Gustav, sub pază, a fost mutat la un han de pe un drum din apropiere, unde Bertha continua să-l îngrijească. Autobuzele făceau acolo haltă şi uneori şoferii acestora o ajutau la schimbatul aşternuturilor murdare, dar, în general, făcea totul singură, deoarece Berthold plecase pentru nişte treburi urgente de familie.

Juriştii continuau să studieze dosarele. Le-a trebuit câtva timp până să descopere că omul de la han nu era acel Krupp pe care-l căutau.

Îi obsedase Gustav. Credeau că el era geniul rău, fiindcă condusese atât de multă vreme firma. E adevărat, când Hitler atacase Polonia, prinţul consort se mai afla încă la conducerea societăţii. Dar de atunci, întunericul şi pâcla se lăsaseră deasupra Reichului şi aliaţii nu ştiau că la Essen se produsese o schimbare în conducerea firmei Krupp. Încă în 1940, când murise Claus, senilitatea lui Gustav era destul de înaintată. În toţi anii următori - când un tun monstruos de fabricaţie Krupp amplasat într-o peşteră bombarda Chatham de la Capul Gris-Nez, de cealaltă parte a Canalului Mânecii, trăgând la o distanţă de 215 km şi aruncând obuze atât de enorme, încât până şi astăzi supravieţuitorii englezi mai cred că au fost bombardaţi de avioane germane zburând la mare altitudine; în anii Auschwitzului şi ai muncii de sclavi, când deţinuţii din 138 de lagăre de concentrare trudeau pentru Krupp, iar Robert Rothschild fusese gazat fiindcă nu voise să cedeze firma sa franceză lui Krupp - în toţi aceşti ani conducătorul familiei a fost (şi avea să rămână până la strania sa moarte din anii ‘60) fiul mai mare al Berthei şi al lui Gustav.

Numele său era Alfried Felix Alwyn Krupp von Bohlen und Halbach.

Trebuie să ne afundăm acum în acele ape tulburi pentru a arăta Pe scurt ce nume de familie purtau membrii familiei Krupp. Decretul kaizerului emis în 1906, cu prilejul căsătoriei, statua că în generaţiile viitoare numai capul familiei va purta numele de Krupp von Bohlen und Halbach. Claus, Berthold, Harald, Eckbert şi surorile lor au purtat numele tatălui lor. Fratele lor mai mare primise şi el numele iniţial al tatălui lor. El a păstrat numele de Alfried von Bohlen chiar şi după 31 martie 1942, când a devenit preşedintele comitetului de conducere al firmei (Vorsitzender des Vorstandes). În această calitate, potrivit propriilor sale dosare, el

 

...a folosit deţinuţi evrei din lagărele de concentrare în cele mai diferite locuri de muncă, inclusiv în Uzinele Friedrich Krupp Bertha A.G. (societate anonimă) de la Markstadt, lânsă Breslau, în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în lagărele de concentrare de la Wustegiersdorf, Hiespot, lângă Bremen, Geisenheim, Klmag (Elsăssische Maschinenbau A.G., Mulhouse, Alsacia) şi în lagărul de concentrare de la Essen (Humboldtslrasse).

 

În acest din urmă lagăr - potrivit celor afirmate de către unul dintre lucrătorii lui Alfried, adus în faţa Tribunalului de la Nürnberg în speranţa deşartă că mărturia lui ar putea folosi apărării - au existat condiţii îngrozitoare chiar şi după ce devenise evident că Reichul pierduse războiul.

 

...Krupp a considerat de datoria lui să pună 520 de fete evreice, unele dintre ele aproape nişte copile încă, să lucreze în condiţiile cele mai grele în inima concernului, la Essen.

 

 Propriile sale cuvinte din timpul războiului dezvăluie că Alfried exploatase relaţiile speciale ce le avea cu Berlinul mai întâi pentru a obţine braţe de muncă dintre evrei şi apoi, după ce le-a primit, pentru a încheia contracte care nu puteau fi executate decât de o firmă dispunând de un nesecat izvor de forţe de muncă. Într-o scrisoare din 7 septembrie 1943, el îi scria locotenent-colonelului (Oberstleutnant) Wedel:

 

În ceea ce priveşte cooperarea biroului nostru tehnic din Breslau, pot doar să afirm că între acest birou şi lagărul de la Auschwitz există cea mai strânsă colaborare şi că ea este asigurată şi pentru viitor.

 

Şi, într-adevăr, nu exista lucrare pe care el să n-o poată executa. Rezervorul lui de braţe de muncă era aproape inepuizabil. Deţinuţii de la Auschwitz reprezentau doar o parte din el. Scriptele sale arată că, în afară de muncitorii germani, el adunase 69.898 de muncitori civili străini, 23.076 de prizonieri de război şi 4.978 de deţinuţi proveniţi din lagărele de concentrare (aproape în exclusivitate evrei). Cu 97.952 de sclavi era suveranul Ruhr-ului. Îi mai lipsea însă coroana. O dorea, şi în ochii ideologilor naţional-socialişti avea tot dreptul să o poarte. Starea în care se găsea Gustav era fără nici o speranţă. Era timpul ca el să cedeze preţiosul nume „Krupp”. Conducerea unipersonală era o tradiţie a familiei şi încă din 1941 Gustav şi Bertha consimţiseră ca monarhia industrială să fie trecută lui Alfried, cu condiţia ca acesta să divorţeze de tânăra sa soţie, pe care o dezaprobau, condiţie pe care el a îndeplinit-o în mare grabă.

Trecerea întregii averi în proprietatea unui singur copil era însă împotriva legii; ar fi însemnat dezmoştenirea celorlalţi. Erau deci necesare măsuri extraordinare, şi în ziua de 10 august 1942, Alfried - bărbat înalt, cu nasul acvilin şi de vârstă mijlocie, semănând foarte mult ca înfăţişare cu mama sa - s-a prezentat la cartierul general subteran al führerului din Prusia Orientală pentru a rezolva problema. Fiind unul din membrii marcanţi ai partidului nazist (Bonzen), credincios din tinereţe führerului, s-a bucurat de o primire călduroasă. După o lungă corespondenţă cu Martin Bormann, locţiitorul lui Hitler, şi cu Hans Lammers, oracolul constituţional al naziştilor, totul s-a aranjat. Führerul a proclamat:

 

Firma Fried. Krupp, o întreprindere de familie timp de 132 de ani, are dreptul la cea mai profundă recunoştinţă pentru rezultatele sale incomparabile în consolidarea puterii militare a Germaniei. Prin urmare, dorinţa mea este ca această întreprindere să rămână în continuare o proprietate a familiei.

 

Purtând semnătura führerului, acest decret a devenit o lege cu caracter personal, „Lex Krupp”. Alfried era acum unicul moştenitor al mamei sale. În acelaşi timp, Hitler l-a rebotezat, dându-i numele de Krupp, şi la 11 aprilie 1945, când Armata a IX-a a S.U.A. a cucerit oraşul Essen, ea l-a găsit pe Alfried mai mult sau mai puţin identificat cu soarta conducătorilor nazişti, continuând să lucreze - aşa cum a făcut-o începând din 1931, de când devenise membru de onoare al SS - pentru führer şi Reich.

Şi astfel, Alfried a fost acela care a intrat în boxa acuzaţilor la Nürnberg, Alfried a fost cel judecat de către trei Judecători de la Curtea Supremă a S.U.A. sub învinuirea de a fi plănuit un război de agresiune, de a fi jefuit bunuri din ţările ocupate şi, în primul rând, de a fi comis crime împotriva umanităţii, munca de sclav figurând drept principal cap de acuzare. A fost achitat de învinuirea de agresiune. Tribunalul a hotărât că această activitate se referea la perioada în care la conducerea firmei se afla Gustav. În privinţa celorlalte capete de acuzare a fost însă găsit vinovat şi condamnat la doisprezece ani închisoare şi la confiscarea întregii averi.

Dovezile împotriva lui au fost atât de revoltătoare, încât toţi aliaţii - din Răsărit şi din Apus - s-au hotărât să purifice Europa de numele Krupp. Coşmarul pe care l-a reprezentat activitatea acestei firme devenise tot mai sumbru, până când ajunsese mai întunecat decât fundul celei mai adânci dintre minele Krupp. Posesiunile dinastiei au fost dezmembrate în mod sistematic; demontatori cu bastoane lungi de cretă în mână trăgeau linii de-a curmezişul pardoselilor fabricii, împărţind naţiunilor care suferiseră cel mai mult de pe urma ocupaţiei naziste uzina şi maşinile ei, în timp ce în fortăreaţa Landsberg, unde cu două decenii în urmă Hitler scrisese Mein Kampf, Alfried purta veşminte de ocnaş. Pentru familia lui, această întemniţare a constituit cea mai dureroasă lovitură. Crescut pentru a fi un prinţ al industriaşilor, acum. putrezea în temniţă, condamnat şi umilit. Membrii familiei Krupp fuseseră întotdeauna teribil de orgolioşi. Această povară era aproape de nesuportat. Şi, totuşi, se părea că trebuie purtată.
 

*

În momentul acela, nimeni n-ar fi crezut cu putinţă ca după cinci ani el să fie din nou stăpânul averii sale, sau ca la douăzeci de ani după ce devenise cel mai vestit industriaş protejat de Adolf Hitler să ajungă cel mai bogat om din Europa şi cel mai puternic industriaş din Piaţa comună. El însuşi a fost uimit de rapiditatea cu care a recuperat timpul pierdut - la un moment dat apreciase că îi vor trebui cincizeci de ani numai ca să înlăture molozul din Essen. Dar niciodată nu se îndoise că va suna ceasul învierii şi că, până la urmă, va fi răzbunat. După verdictul de la Nürnberg, alt deţinut, Friedrich von Bulow, care organizase programul de muncă forţată al firmei Krupp, avusese de gând să pună la cale o evadare. Potrivit spuselor lui von Bulow, Alfried îl oprise. El i-a spus calm: „Timpul va aranja totul”.

La prima vedere, cuvintele lui păreau de un optimism absurd. Curtea Supremă a Statelor Unite respinsese un apel introdus de avocaţii lui Alfried. La 21 august 1948, trei săptămâni după pronunţarea sentinţei, Alfried scrisese generalului Lucius Clay, guvernatorul militar al zonei americane de ocupaţie din Germania de vest, cerându-i să intervină în favoarea sa. Nu primise nici un răspuns. Apoi, generalul a aprobat concluziile unei comisii de revizuire şi a confirmat sentinţa de la Nürnberg, fapt care, aparent, epuiza toate căile legale ale deţinutului, încrederea manifestată de Alfried era însă justificată de paralela izbitoare ce exista între istoria familiei Krupp şi istoria Germaniei. „După ce kaizerul a părăsit Germania - mi-a spus cândva un om de serviciu de la Villa Hügel - această familie a devenit prima din Germania”. În unele privinţe, familia Krupp avea mai mult drept la întâietate decât familia Hohenzollern şi, o dată cu sfârşitul anilor ‘40, naţiunea germană a început să meargă pe o cale ascendentă. Miracolul economic al refacerii ţării începuse. Totodată, începuse şi războiul rece, iar diplomaţii N.A.T.O.-ului voiau ca R.F.G. să treacă de partea lor.

Devotamentul manifestat de acest popor învins faţă de familia Krupp nu se putea să nu influenţeze autorităţile de ocupaţie. La începutul anilor ‘60, redactorul unui ziar din Hamburg a declarat autorului prezentei cărţi: „Dacă aş traduce în limba germană depoziţiile de la Nürnberg şi documentele care l-au condamnat pe domnul Krupp şi le-aş publica în această ţară, mi-aş pierde slujba. La noi a existat întotdeauna părerea că celelalte firme urmăresc exclusiv profiturile, în timp ce Krupp face ceva pentru Germania”. Sentimentul acesta a fost şi mai puternic în timpul detenţiunii lui Alfried, când Bertha venea să-şi vadă fiul în orele îngăduite pentru vizită, germanii de acolo o tratau ca pe o regină şi s-a întâmplat o dată ca o fată tânără să se repeadă să-i sărute mâna. Dar, mai presus de toate, marea alianţă în curs de formare împotriva Uniunii Sovietice avea nevoie de forţa pe care o reprezenta Rinul, Cu alte cuvinte, aveau nevoie de Alfried. „Ruhr-ul este Essen”, spun germanii, iar „Essen este Krupp”, şi „Când Germania înfloreşte, înfloreşte şi Krupp”. Teoretic existau două căi pentru a-l ocoli pe Alfried. Prima era naţionalizarea. Dar chiar şi guvernul laburist britanic a fost împotrivă. Cea de-a doua era emigrarea forţată. Deşi un membru al guvernului Statelor Unite propusese ca „nici un german să nu mai rămână în Ruhr”, planul nu era nici realizabil şi nici de dorit şi nu există vreun indiciu că ar fi fost luată serios în considerare vreo altă soluţie, până când, şapte luni după izbucnirea războiului din Coreea, Înaltul comisar al S.U.A., John J. McCloy, printr-un istoric act de clemenţă, a rezolvat problema, restituindu-i lui Alfried averea şi graţiindu-i.

Prin acest act, unui ocnaş fără nici o leţcaie i s-a redat statutul lui anterior de mare bogătaş. O dată în plus, un Krupp deţinea cheia celei mai mari comori din Europa.

Care a fost şi rămâne o comoară extraordinară.

 

*

De-a curmezişul Europei centrale, marile terenuri carbonifere se întind ca o centură neagră strălucitoare, aşteptând să fie transformate în energie. Acest filon de nepreţuit, fără de care revoluţia industrială nu ar fi fost posibilă, începe în Ţara Galilor şi se sfârşeşte în Polonia. Dar nu este uniform. Straturile din Franţa şi Belgia variază enorm în privinţa randamentului şi a calităţii, iar între Saxonia şi Silezia poloneză, unde vâna se termină, se aşterne o vasta întindere de pământ steril. Din toate punctele de vedere, giuvaerul cel mai de preţ al acestei tiare este colţul din Germania unde Rinul părăseşte dealurile masive, cotind-o spre apus, către şesurile olandeze. Aici, marele fluviu este alimentat de un afluent lent, poluat - chimiştii apreciază că apele lui trec de opt ori prin corpul omenesc - care izvorăşte din Sauerland, la o sută şaizeci de kilometri spre răsărit. Acest râu este Ruhr-ul. În prezent, valoarea lui de cale navigabilă este neînsemnată. E atât de neînsemnată, încât de mult şi-a pierdut dreptul exclusiv la propriul său nume. Prin Ruhr se înţelege în realitate Ruhrgebiet (ţinutul Ruhr-ului), regiunea înconjurătoare, iar cu această regiune este o cu totul altă poveste. În acest bazin, germanii extrag tot atâta cărbune cât tot restul continentului laolaltă şi produc mai mult oţel de calitate decât restul continentului. Această legătură nu este întâmplătoare. Ţinutul este prima sursă de cocs a Europei - carbon pur, obţinut prin descompunerea termică a cărbunelui pentru a elimina gazele - iar cocsul acesta spongios, sfărâmicios este indispensabil pentru a transforma fierul în oţel.

Attachments