I se spunea Temerarul de William Stevenson
Punct de plecare
Cuvânt înainte al Temerarului
Timp de doi ani de zile, de-a lungul cărora Statele Unite au fost, din punct de vedere formal, în stare de pace, preşedintele Franklin Delano Roosevelt a sprijinit un război secret împotriva tiraniei. Pe urmă, atacate fără avertisment prealabil, Statele Unite au schimbat costumul cuviincios al diplomatului cu uniforma soldăţească de război. Inamicul – Germania nazistă, Japonia imperialistă, Italia fascistă şi marionetele lor – ieşise în cele din urmă la luptă deschisă. Dar războiul secret a continuat în taină.
Din motive bine întemeiate, faptele de bază ale acestei activităţi ascunse nu au fost niciodată date la iveală pe deplin. În totalitatea lor, evenimentele au fost cunoscute doar de către puţini oameni; unele dintre ele nu au fost aşternute nicicând pe hârtie; documentele scrise au fost complet inaccesibile şi, vreme de treizeci şi cinci de ani, s-au aflat sub riguroasa reglementare a legii actelor secrete oficiale din Marea Britanie. Până şi astăzi, anumite aspecte trebuie să rămână nedestăinuite din raţiuni care, bineînţeles, nu vor fi evidente pentru oricine. Dar. Pe tărâmul istoriei – ce s-a întâmplat cu adevărat şi de ce s-a întâmplat aşa – nimic semnificativ nu mai trebuie ascuns acum.
În 1940, dispunând aproape zi de zi de noi dovezi că planul lui Hitler de dominaţie mondială, prin teroare, înşelăciune şi cotropiri, era incontestabil în curs de aplicare, Roosevelt şi-a dat seama cu înfrângerea Angliei asaltate va fi prologul unui atac final împotriva Statelor Unite. Informaţiile i-au fost transmise preşedintelui de către mine sau prin intermediul meu, în calitate de trimis secret al lui Winston Churchill şi de şef al organizaţiei British Security Coordination (Biroul britanic de coordonare a securităţii). Sub un nume nevinovat, această organizaţie, care îşi avea cartierul general la New York, reprezenta de fapt o placă turnantă pentru toate serviciile de informaţii ale Marii Britanii. Roosevelt era perfect conştient că America – izolată pe plan psihologic de la primul război mondial încoace şi punându-şi speranţele în caracterul său de insularitate geografică – se afla într-o jalnică stare de lipsă de pregătire, ceea ce o făcea incapabilă să reziste sau să riposteze noilor tehnici în domeniul militar, propagandistic şi al spionajului. Preşedintele avea nevoie disperată de un răgaz în care să-şi pună în alarmă poporul şi să se înarmeze, fără a intra în vârtejul războiului. Churchill resimţea o mult mai disperată nevoie de arme şi provizii pentru a oferi Angliei asediate cu brutalitate fie măcar şi o modestă speranţă de rezistenţă şi o mică şansă de supravieţuire. Numai un conducător care putea să-şi lărgească viziunea despre interesul naţional până la convingerea că o alianţă între ţările libere este singura protecţie reală împotriva agresorilor fascişti ar fi putut miza pe tabloul Marii Britanii, într-un moment atât de defavorabil ei. Roosevelt era un astfel de jucător.
Odată cu atacul japonez asupra bazei de la Pearl Harbor şi, câteva zile mai târziu, cu declaraţia de război a lui Hitler împotriva Statelor Unite, toate simulacrele diplomatice au încetat în mod brusc. Oricât de tăinuite ar fi fost planificarea şi declanşarea lor, operaţiile militare terestre şi navale deveneau dramatic de publice de îndată ce erau executate şi corespondenţi de război temerari le relatau adesea. În calitate de martori oculari. Războiul secret însă, căpătând proporţii imense şi având nenumărate obiective, a rămas, prin însăşi natura sa, obscur şi necunoscut. Cu rare excepţii, evenimentele cruciale s-au păstrat în întuneric până în ziua de astăzi.
După atâţia ani, de ce să le readucem acum în discuţie? După părerea mea, există argumente puternice pentru a le dezvălui.
Într-un sens extrem de personal, consider relatarea de faţă un omagiu adus vitejiei femeilor şi bărbaţilor din multe ţări, care s-au oferit, în mod voluntar, să lupte într-un mod neconvenţional. Ei şi-au asumat riscuri înspăimântătoare, nu s-au bucurat de protecţia sau privilegiile uniformei, au avut responsabilitatea a nenumărate vieţi în cadrul misiunilor solitare pe care le-au acceptat fără să crâcnească şi adesea s-au văzut siliţi să ia, de unul singur, hotărâri care puteau aduce o moarte necruţătoare familiilor şi compatrioţilor lor. Mulţi dintre aceşti agenţi secreţi şi luptători în Rezistenţă zac în morminte necunoscute de nimeni. Relativ puţini dintre ei au dobândit o recunoaştere care să treacă dincolo de menţionarea lor în arhive confidenţiale. În marea lor majoritate, supravieţuitorii s-au înapoiat la îndeletniciri paşnice, fără a fi în măsură să primească onoruri sau răsplăţi. Cei ale căror nume se regăsesc în povestirea de faţă nu sunt decât o părticică dintr-o uriaşă armată tainică, căreia lumea liberă îi datorează mai mult decât îi va putea plăti vreodată.
Dar există motive mai puţin personale, cu un caracter mai acut, pentru dezvăluirile cuprinse în această carte.
După capitularea în 1945 a puterilor Axei, nimicite de Aliaţi, British Security Coordination (B.S.C.) şi-a dizolvat aparatul său extrem de complex şi, pe tăcute, a încetat să mai existe. În cursul vieţii sale zbuciumate, organizaţia a asistat la cotitura care a marcat trecerea de la o înfrângere aproape fatală la o zdrobitoare victorie. În crâncena înfruntare, Marea Alianţă a ieşit învingătoare. Holocaustul a făcut ca unsprezece milioane de voci să se ridice cu hotărâre, dincolo de mormânt, împotriva sceleratei barbarii moderne. Prăpădul abătut asupra Londrei, Berlinului, Hiroshimei şi altor pietre de hotar ale civilizaţiei umane serveşte drept un memento de proporţii uriaşe, denunţând monstruozitatea noii concepţii despre război, care nu a cruţat nici pe necombatanţi sau pe prunci, nici pe infirmi sau pe cei lipsiţi de apărare. Totuşi, crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite făgăduia o angajare internaţională pe calea bunei înţelegeri şi a raţiunii. Iar anunţarea procesului de la Nürnberg părea să semnifice trezirea într-un târziu a conştiinţei mondiale şi recunoaşterea răspunderii pentru crime împotriva umanităţii. În 1945, ne uitam cu încredere la o planetă aflată în primăvara coexistenţei paşnice.
Armele cumplit de eficiente ale războiului secret, făurite din necesitate în toiul luptei, nu aveau ce să caute pe ogoarele păcii. Spre marea mea uşurare, Intrepid („Temerarul”) a încetat să mai fie un nume de cod pentru şeful unei reţele de informaţii. Am închis dosarele B.S.C.-ului, cu speranţa că nu va mai trebui să le redeschid niciodată.
Era poate o nesăbuinţă să-mi închipui că, în realitate, eram în stare să desfacem ceea ce făcusem, să uităm ceea ce aflasem despre forţele răului, să dezinventăm armele pe care le făurisem şi să le îngrămădim pe cele rămase într-o magazie bine zăvorâtă. Deşi ravagiile celui de-al doilea război mondial se mai vedeau încă, deşi duhoarea cadavrelor abia se risipise din văzduh, comunitatea de popoare a început să se dezintegreze, iar membrii ei s-au divizat în facţiuni care au recurs la ameninţări şi, până la urmă, la violenţe şi războaie. Certitudinea păcii s-a dovedit a nu fi altceva decât un vis trecător. Winston Churchill avea să scrie mai târziu: „Şi astfel, marile democraţii au ieşit biruitoare. Şi astfel, ele au putut să ia de la capăt nechibzuinţele pe care fuseseră cât pe-aci să le plătească cu viaţa”.
Oricât de profetic ar fi fost, Churchill nu putea să anticipeze înfricoşătoarele extreme până la care aveau să ajungă aceste nechibzuinţă: negocieri diplomatice în cadrul unui echilibru al terorii nucleare; tactici ale mişcării de rezistenţă pervertite în metode de agresiune ale unor fanatici şi terorişti; agenţii de spionaj ajungând la un nivel tehnologic de unde ar putea reprezenta o ameninţare pentru înseşi principiile de bază ale popoarelor pe care au menirea de a le apăra. Într-un fel sau altul, asemenea dinţi de balaur i-au semănat acţiunile secrete din cursul celui de-al doilea război mondial. S-au născut întrebări de o gravitate maximă: oare grupuri de putere ale unor elite manipulează cumva din umbră evenimente de o însemnătate crucială? Oare carierişti ambiţioşi sunt pe cale să înlăture, cu cinism, orice principialitate în rândurile celor cărora li s-a încredinţat munca de culegere a informaţiilor? Ce s-o fi petrecut, de-a lungul a trei decenii, cu acea forţă altruistă care jucase un rol atât de hotărâtor în salvarea lumii libere de la anihilare sau înrobire? În numele raţiunii, trecutul trebuia acum privit cu luciditate. Sosise momentul ca dosarele să fie redeschise.
În calea unei sarcini atât de simple în aparenţă se ridicau însă piedici. În deceniile ce s-au scurs de la război încoace, s-a adunat o imensă cantitate de informaţii eronate, care au căpătat o largă difuzare. Multe din ele provin de la profitori interesaţi, care şi-au căutat o popularitate ieftină, în detrimentul oricărei urme de adevăr. Pe de altă parte, multe strădanii serioase, sprijinite pe o cercetare exhaustivă (deşi nu tocmai istovitoare) au dat la iveală relatări incomplete, care astfel, fără rea intenţie, sunt inexacte. Fireşte, taine păstrate cu străşnicie au pus beţe în roate şi celor mai sârguincioşi istorici. Şi – culmea ironiei – unele dintre falsurile pe care le pusesem la cale noi înşine, cu premeditare, pentru a-l înşela pe inamic, treceau în continuare drept autentice (lucru de pe urma căruia nu avea de câştigat adevărul, în schimb măgulea amorul nostru propriu!). Adeseori, se inoculau aventurism şi senzaţionalism în naraţiuni care ar fi fost infinit mai dramatice, dacă s-ar fi cunoscut faptele reale. O tăcere obligatorie ne împiedică să rectificăm sau măcar să comentăm, oricât de blând, asemenea denaturări. S-ar putea oare să lichidăm acum toate aceste interpretări greşite dar general acceptate, toate aceste speculaţii rămase necombătute?
Arhivele B.S.C.-ului acoperă un enorm şi complex registru de evenimente. Solicitat să reflecteze la redactarea unei cronici a războiului secret, ziaristul şi istoricul Cornelius Ryan a consultat dosarele Oficiului de servicii strategice ale S.U.A. (O.S.S.). Echivalentul american al B.S.C.-ului. Ryan scria la 17 septembrie 1972. În „New York Times”: „Făcând doar câţiva paşi în această misterioasă lume, m-am convins de copleşitoarea misiune care-i revine istoricului… Din cauza multiplelor faţete pe care le are spionajul, pentru a ajunge la adevăr, pentru a deosebi faptele de ficţiuni, s-ar putea ca istoricul să aibă nevoie de concursul a tot atâţia cercetători câţi agenţi lucrau în O.S.S.”
Din fericire, istoricii B.S.C.-ului şi-au sistematizat arhiva, alcătuindu-i sumarul „care să fie consultat”, după cum scriam eu pe atunci, „dacă se va ivi nevoia, în viitor, pentru astfel de activităţi secrete”. Arhiva consta din nenumărate volume groase şi piese auxiliare, reprezentând cinci ani de activitate intensă şi mii de operaţii efectuate de-a lungul şi de-a latul globului.
Deşi a uşurat întrucâtva misiunea ce i-a revenit prietenului şi fostului meu coleg. William Stevenson, acest sumar nu l-a scutit de strivitoarea povară a compulsării unor dosare atât de voluminoase şi a selectării materialului. Stevenson este un neobosit cercetător şi s-a inspirat din multe alte izvoare. Preocupările noastre comune au făcut inevitabilă scrierea acestei cronici. Dar Stevenson este prea independent şi prea personal pentru a-mi împărtăşi întru totul părerile. (în ciuda asemănării de nume. Între noi nu există nicio legătură de rudenie.) Eu nu am jucat niciun rol în modul cum şi-a ales materialul. Am citit manuscrisul şi garantez autenticitatea lui. Am răspuns, fără rezerve, tuturor întrebărilor puse de autor, oricât de multe şi de minuţioase au fost, deoarece ele fac parte dintr-o întrebare mai amplă, căreia trebuie să i se răspundă acum şi în viitor: vor consimţi democraţiile să supravieţuiască?
Înainte de 1939 nu ne-am pus făţiş această întrebare. Niciuna dintre ţările democratice nu a înfruntat direct ameninţările manifeste la adresa supravieţuirii ei. Aceste ţări nu s-au unit, şi nu au luat suficient în considerare sacrificiile necesare securităţii lor individuale sau colective. Au existat unii care au susţinut că astfel de sacrificii nu erau necesare. Astăzi, se aud argumente similare, se dau răspunsuri similare.
Pe drept cuvânt, activităţile secrete ne repugnă, căci ele sunt o primejdie esenţială pentru principiile democratice şi pentru guvernele libere. Totuşi, ne-am amăgi singuri dacă am uita că, într-o vreme, activitatea secretă a fost practic singurul nostru mijloc de apărare. Ea a servit nu numai la dobândirea victoriei, ci şi la cruţarea de vieţi omeneşti în atingerea acestui periculos ţel.
Într-o lume ideală, armele luptei secrete nu-şi au locul. Dar noi trăim într-o lume de ostilităţi nedeclarate, în care asemenea arme sunt sistematic folosite împotriva noastră şi, dacă nu le-am contracara, ne-ar putea lăsa la discreţia unui asalt de proporţii inimaginabile. Şi – chiar dacă pare inutil să subliniem un lucru atât de evident – arsenalul luptei secrete devine ineficient atunci când eliminăm secretul. Una dintre condiţiile democraţiei este libertatea informaţiei. Ar fi incomparabil mai bine dacă am şti cum, de ce şi unde funcţionează agenţiile noastre de spionaj. Dar, din momentul în care devine publică, o astfel de informaţie ne lasă dezarmaţi.
Aici este problema. Cum să mânuim armele luptei secrete, fără a ne răni noi înşine cu ele? Cum să păstrăm secretul, fără a periclita prevederile constituţionale şi garanţiile libertăţilor individuale?
Poate că istoria B.S.C.-ului poate fi de ajutor în această privinţă. Se ştie îndeobşte că cifrurile inamice au fost decodate; că au fost trimişi agenţi secreţi în tabăra vrăjmaşă; că la dispoziţia lor şi a luptătorilor din Rezistenţă s-a pus o tehnologie nouă. La fel de valabilă, deşi poate că nu la fel de evidentă, e o importantă caracteristică a B.S.C.-ului: această organizaţie a fost formată din voluntari civili, convinşi că libertatea individuală stă la rădăcina progresului uman. Am fost nişte amatori, crescuţi în tradiţiile omului care gândeşte liber. Uneori mă întreb cum de am reuşit să ieşim învingători, date fiind conflictele de opinie din rândurile noastre. Şi atunci conchid că succesul a fost posibil tocmai pentru că aveam minţi sănătoase, independente. Am luat hotărâri grele, cu preţul unor mari frământări; Roosevelt şi-a scurtat cu siguranţă viaţa în cursul acestui proces, iar agenţi acţionând izolat au trebuit să cântărească ce valoare avea o iniţiativă de-a lor în comparaţie cu represaliile ce se puteau exercita împotriva propriilor lor familii. Am câştigat bătălii, deoarece cunoşteam dinainte planurile inamicului, puteam influenţa aceste planuri şi eram în stare să anticipăm, prin metode nedezvăluite până în prezent, cum va proceda duşmanul. Alte lupte, cu nimic mai puţin hotărâtoare, au fost câştigate de oştile Rezistenţei, formate din cetăţeni ai ţărilor ocupate, care iubeau libertatea şi, pur şi simplu, erau gata să se bată pentru ea în orice condiţii.
Când istoria celui de-al doilea război mondial va fi revăzută în lumina războiului secret, elementul cel mai frapant îl va constitui următorul lucru: nu marile maşinării de distrugere au determinat modul cum s-a sfârşit conflagraţia, ci invincibilitatea oamenilor liberi şi ingeniozitatea minţilor libere. Cred în aceasta, aşa cum cred astăzi că spiritul de împotrivire a omului refuză să se lase strivit de tehnologie.
Poate că va veni o zi când tiranii nu vor mai putea primejdui libertatea nici unui popor, când ţelul tuturor statelor, oricât de diferite ar fi ideologiile lor, va fi de a da imbold vieţii, nu de a o controla. Perspectiva este prea îndepărtată pentru a şti dacă o asemenea situaţie va fi posibilă. Până în ziua aceea mai bună şi mai sigură, democraţiile nu vor evita dezastrul, poate chiar nimicirea completă, decât păstrându-şi mijloacele de apărare.
În arsenalele din ce în ce mai complexe de pe cuprinsul lumii, spionajul este o armă care poate fi considerată importantă. Dar, fiind o armă secretă, e şi extrem de periculoasă. Măsuri de securitate pentru a preveni abuzul de spionaj trebuie mereu concepute, revizuite şi aplicate cu stricteţe. Dar, ca în orice întreprindere, decisive vor fi caracterul şi înţelepciunea celor ce conduc această activitate. De integritatea paznicului depinde speranţa celor liberi de a rezista şi de a fi mai puternici.
S-a afirmat că progresul uman se datorează competiţiei; că indivizii şi popoarele simt nevoia să creadă într-o cauză şi să lupte pentru ea. Unii teoreticieni au extins aria de aplicare a comportării instinctive, pentru a explica periodicele măceluri pe care le numim „războaie”. Meritul unor astfel de concepţii oferă obiect de studiu psihologilor şi istoricilor. Ceea ce mi se pare de o pregnantă evidenţă este că omenirea are, şi aşa, vrăjmaşi crânceni cu care să se bată – ca, de pildă, sărăcia, bolile şi ignoranţa – şi că lupta pentru o astfel de cauză comună oferă tuturor satisfacţii şi glorie.
Bermuda
Date semnificative
1911 - 25 octombrie. Winston Churchill e numit Prim Lord al Amiralităţii britanice.
1913 - 17martie. Franklin D. Roosevelt e numit secretar adjunct al Departamentului Marinei militare a S.U.A.
1914 – 4 august. William Stephenson se înrolează în Corpul regal de genişti canadieni, după izbucnirea primului război mondial.
1916 - Martie. William Donovan e trimis de Comisia americană pentru ajutoare de război, aparţinând Fundaţiei Rockefeller, să facă o anchetă în legătură cu condiţiile de viaţă în Europa devastată de prima conflagraţie mondială. Aprilie-mai. Prima întâlnire dintre Stephenson şi Donovan în Europa. Septembrie. Stephenson luptă în Franţa, ca pilot de vânătoare în escadrila 73, din Corpul aerian regal.
1917 – 6 aprilie. Statele Unite intră în primul război mondial.
1918 - 11 noiembrie. Germania se prăbuşeşte. Încep „cei treizeci de ani de armistiţiu”, după cum îi va defini Churchill.
1933 - 30 ianuarie. Adolf Hitler e numit cancelar al Germaniei. 20 mai. Stephenson asistă la arderea în public a cărţilor de către nazişti. August. Churchill e luat în derâdere când avertizează asupra reînarmării Germaniei.
1934 – 1 aprilie. Hitler începe persecutarea sistematică a evreilor.
1935 – 2 octombrie. Forţele fasciste italiene ale lui Benito Mussolini invadează Etiopia.
1936 – 7 martie. Germania ocupă Renania. 25 octombrie. Se constituie axa Roma-Berlin.
1937 - Noiembrie. Stephenson obţine un rezumat al instructajului secret făcut de Hitler înaltului comandament german în vederea cuceririi Europei şi a preluării controlului asupra Imperiului britanic.
1938 - 11 martie. Naziştii invadează Austria. Aprilie. Stephenson obţine planurile operaţiei Verde, concepută de Hitler pentru cotropirea Cehoslovaciei. 30 septembrie. Neville Chamberlain semnează acordul de la München, declarând că a obţinut „pacea pentru vremea noastră“ şi anume „pacea în onoare”. 1 octombrie. Trupele germane intră în regiunea sudetă din Cehoslovacia.
1939 – 15 martie. Trupele germane intră în Praga. Aprilie. Apelul lui Roosevelt către Hitler în favoarea păcii este respins. Colin Gubbins, viitorul şef al „haiducilor de pe Baker Street”, e trimis în Polonia, într-o misiune de spionaj pentru britanici. 7 aprilie. Trupele italiene invadează Albania. 23 august. Enigma, maşina de cifrat a naziştilor, e scoasă pe ascuns din Polonia. 23 august. Germania şi U.R.S.S. Semnează un pact de neagresiune. 25 august. Marea Britanie şi Polonia semnează un tratat de asistenţă mutuală. 1 septembrie. Germania invadează Polonia. 3 septembrie. Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei. 3 septembrie. Chamberlain îl numeşte pe Churchill Prim Lord al Amiralităţii. 15 septembrie. Roosevelt (sub numele de cod Potus) îi propune lui Churchill (sub numele de cod Persoană navală) să facă un schimb confidenţial de informaţii. Octombrie. Stephenson identifică uzina Norsk Hydro drept sursa de apă grea a naziştilor pentru experienţe atomice. Noiembrie. Stephenson pleacă în misiune, pentru a realiza operaţia Strike Ox. 30 noiembrie. Churchill recomandă întreruperea, pe căi care să nu fie „nici diplomatice, nici militare”, a transporturilor de minereu din Norvegia şi Suedia spre Germania.
1940 - Ianuarie-februarie. Mergând pe urmele savanţilor hitlerişti, Stephenson pleacă în Norvegia, pentru a vedea uzina de apă grea. Martie. Stephenson îl informează pe Churchill despre un raport ştiinţific ultrasecret, care arată că se poate construi o bombă atomică. Aprilie. Stephenson şi Roosevelt discută un plan de cooperare între F.B.I. Şi serviciile secrete britanice. 9 aprilie. Germania invadează Danemarca şi Norvegia. 10–14 mai. Germania invadează Belgia, Olanda, Luxemburg şi, în cele din urmă, Franţa. 10mai. Churchill formează un guvern de coaliţie. 13 mai. Churchill ţine cea dintâi cuvântare ca prim-ministru, făgăduind poporului său doar „sânge, trudă, lacrimi şi sudoare”. 15 mai. Churchill apelează la Roosevelt, cerând să împrumute distrugătoare Angliei. 15 mai. Pe baza interceptărilor obţinute prin Ultra, britanicii pregătesc evacuarea de la Dunkerque. 25 mai-4 iunie. Are loc evacuarea de la Dunkerque. 10–14 iunie. Germanii intră în Paris. Italia declară război Franţei şi Angliei. 16 iunie. În cadrul unei călătorii, întreprinsă de mare urgenţă în Franţa, Churchill oferă acesteia o uniune federală cu Anglia, în speranţa că o va determina să continue lupta împotriva naziştilor, Iunie. Stephenson (Temerarul) pleacă la New York, pentru a înfiinţă British Security Coordination. 3 iulie. Churchill ordonă bombardarea escadrei franceze de la Oran, în Africa de Nord. 4 iulie. Ambasadorul american la Londra, Joseph Kennedy, îl previne pe Roosevelt „să nu se bage într-un război în care Aliaţii vor fi probabil înfrânţi”. 14 iulie. Donovan vine cu avionul la Londra, ca reprezentant personal al lui Roosevelt, pentru a investiga pregătirile britanice în vederea războiului secret. 14 iulie. Încep raidurile aeriene germane, care formează preludiul la Bătălia Angliei. Iulie. Donovan află de planurile naziste de invadare a Angliei – operaţia Leul de mare. 10 august. Începe Bătălia Angliei. 5 septembrie. Donovan se întoarce la Washington, după ce şi-a format imaginea unei viitoare agenţii de informaţii a Statelor Unite. 27 septembrie. Germania, Italia şi Japonia semnează pactul tripartit. 12 octombrie. Hitler amână declanşarea operaţiei Leul de mare. 5 noiembrie. Roosevelt este ales preşedinte al S.U.A. Pentru a treia oară. 11–12 noiembrie. Portavioanele britanice provoacă mari pierderi flotei italiene la Taranto. 14–15 noiembrie. Raid aerian terorist împotriva oraşului Coventry. Decembrie. Donovan se întoarce în Anglia, oprindu-se pe drum în insulele Bermude, pentru a studia unele aspecte speciale ale operaţiilor întreprinse de britanici împotriva naziştilor.
1941 - Ianuarie. Stephenson, Donovan şi Churchill discută posibilitatea de a întinde o cursă lui Hitler în Europa de est, pe baza interceptărilor Ultra. Ianuarie-februarie. Statele Unite şi Marea Britanie concep o strategie globală, în cadrul planului. Februarie-martie. În cadrul unui voiaj în Balcani, Donovan îşi dă seama că Hitler vrea să-şi asigure flancurile înainte de a ataca Uniunea Sovietică. 17 martie. După plecarea lui Donovan, are loc un puci militar în Iugoslavia. 6 aprilie. Germania invadează Iugoslavia. 20–27 mai. Operaţii împotriva cuirasatului german Bismarck. 22 iunie. Germania atacă Uniunea Sovietică. 11 iulie. Roosevelt îl numeşte pe Donovan în fruntea primei agenţii centralizate americane de informaţii, dându-i titlul de „coordonator al informaţiilor”. 28 iulie. Japonezii debarcă în Indochina franceză. 10–11 august. Churchill şi Roosevelt se întâlnesc la bordul cuirasatului Prince of Wales şi semnează Charta Atlanticului. 7 decembrie. Japonezii atacă Pearl Harbor şi Singapore. 7 decembrie. Hitler promulgă decretul Nacht und Nebel pentru ţările ocupate. 11 decembrie. Germania declară război Statelor Unite. 22 decembrie. Prima vizită a lui Churchill la Washington în timp de război.
1942 - Februarie. Stephenson obţine detalii despre planul lui Hitler şi Heydrich cu privire la „soluţia finală” a problemei evreieşti. 27 mai. Uciderea lui Reinhard Heydrich. 13 iunie. Agenţia lui Donovan capătă denumirea de Office of Strategic Services. 17 iunie. Churchill pleacă cu avionul la Washington, pentru a discuta cererile sovietice în vederea deschiderii unui al doilea front în Europa şi proiectul anglo-american Torch, de debarcare în Africa de Nord. 25 iunie. Numirea lut Dwight Eisenhower în calitate de comandant-şef al forţelor anglo-americane în Europa. 19 august. Raidul de la Dieppe (operaţia Jubilee) sondează fortificaţiile hitleriste de pe coasta Atlanticului („fortăreaţa Europa”). 8 noiembrie. Aliaţii debarcă în Africa de Nord (operaţia Torch).
1943 - Februarie. Încep acţiunile de distrugere a surselor germane de apă grea pentru cercetări atomice. 7 octombrie. Savantul atomist Niels Bohr e adus cu un avion în Marea Britanie, pentru a se încadra în programul de cercetări anglo-americane cu privire la bomba atomică.
1944 - 6 iunie. Aliaţii debarcă în Normandia. Iunie-septembrie. Rachete germane cad asupra Londrei.
1945 - 12 aprilie. Moartea lui Roosevelt. 30 aprilie. Sinuciderea lui Hitler. 8 mai. Germania capitulează necondiţionat în faţa coaliţiei antihitleriste. 6 august. Bomba atomică e lansată asupra Hiroshimei. 14 august. Capitularea Japoniei. August-decembrie. Temerarul şi B.S.C.-ul părăsesc cartierul lor general de la New York. 20 septembrie. Preşedintele Harry Truman desfiinţează O.S.S.-ul.
Partea întâi
În Vreme De Pace
1
La începutul acestui secol, un tânăr îndrăzneţ, pe nume Winston Churchill, făcea un turneu de conferinţe în America de Nord, povestind despre luptele de gherilă din războiul cu burii din Africa de Sud şi vorbind despre propria sa evadare dintr-unul din „lagărele de concentrare“ ale acestora. Îl asculta un public dezolant de restrâns. Nimeni nu avea cum să prevadă că Churchill contura trăsături dintre cele mai sinistre ale viitoarei conflagraţii: războiul neconvenţional, terorismul politic şi lagărele de concentrare.
În ianuarie 1901, el a trecut din Statele Unite în Canada. La 22 ale lunii, a ajuns la Winnipeg şi a găsit oraşul drapat în doliu. Murise regina Victoria. Imperiul britanic trecuse de o cumpănă a apelor. Scriind acasă, în Anglia, mamei sale, de obârşie americană, Churchill spunea că „această aşezare, pierdută în depărtări înzăpezite… stătea cu capul plecat”.
În mulţimea care jelea moartea suveranei de peste ocean, se afla şi un băieţaş de cinci ani, Billy Stephenson. Cu câteva zile înainte, exact când îşi sărbătorea aniversarea, aflase că tatăl lui căzuse în Africa de Sud. În ziua sosirii lui Churchill la Winnipeg, tremurând de frig pe trotuarele întroienite ale oraşului, băiatul îşi spunea că tatăl lui trebuie să fi fost un mare erou, de vreme ce i se acordau asemenea onoruri.
Copilăria lui Stephenson a fost cât se poate de deosebită de aceea a celor doi parteneri cu care avea să conlucreze într-un alt moment critic al istoriei: Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt, Avea mai multe în comun cu viitorul său tovarăş de luptă pe tărâmul războiului secret, William J. Donovan, care pe atunci locuia de cealaltă parte a frontierei, în Statele Unite.
Încă de mic, Stephenson a trebuit să se bizuie pe el însuşi. Avea trei ani atunci când tatăl său a plecat la război în Africa de Sud, împreună cu contingentul Manitoba Transvaal. Băiatul a crescut pe preriile din vestul Canadei, unde iernile lungi şi aspre dăltuiau şi finisau caracterul pionierilor. Propria sa familie avea sânge de pionier, care îi curgea în vine de câteva generaţii.
Străbunicul Donald venise ca imigrant în 1870, din oraşul scoţian Dundee, şi se însurase tot cu o scoţiană, Jean Campbell. Fiul lor, William Victor, s-a căsătorit cu Christine Breakman, ai cărei strămoşi veniseră din Norvegia. Billy s-a născut la 11 ianuarie 1896, cea mai friguroasă zi din istoria acestui colţ posomorât al continentului american.
Billy citea cu nesaţ. Una dintre amintirile sale cele mai vechi o constituie lectura cuvintelor „Dumnezeu a făptuit“ – cuvinte transmise în 1844 de Samuel F.B. Morse, inventatorul primului telegraf eficient din Statele Unite şi al celui mai răspândit cod telegrafic. De altfel, cel de-al doilea nume al lui Billy era Samuel, în cinstea marelui Morse. Acesta l-a influenţat nu numai pe Billy Stephenson, ci – într-un fel pe care micuţul nu avea cum să şi-l închipuie – şi pe bărbatul în care avea el să se transforme.
Băiatul a crescut la Point Douglas, lângă Winnipeg, împărţindu-şi timpul între liceul Argyle şi fabrica de cherestea, întemeiată de tatăl său.
„Era veşnic neastâmpărat şi doritor să înveţe”, îşi aminteşte Jean Moffat, profesoara lui la Argyle. „Îl consideram un şoarece de bibliotecă, numai că-i plăcea boxul. Un flăcău pirpiriu, dar foarte aprig la o încăierare. Vedeţi, era şi firesc, doar se simţea cap de familie de pe vremea când abia se ţinea pe picioare”.
Ca adolescent, Stephenson a făcut tot felul de experienţe cu electricitate, cu maşini cu abur, cu zmee şi cu avioane rudimentare. Şi-a înjghebat un telegraf Morse – cu emiţător şi receptor – şi a transmis mesaje vaselor de pe Manie Lacuri. Ştia indicativele tuturor staţiilor din apropiere şi şi-a alcătuit propriul său cod, o ediţie îmbunătăţită a volumului Vocabular secret, adaptat pentru telegraful electromagnetic al lui Morse. Volumul fusese publicat pe la jumătatea secolului al XIX-lea de către Francis O.J. Smith, reprezentantul legal al lui Morse, pentru cei ce foloseau telegraful în scopuri comerciale. Când îl întreba cineva mai târziu în legătură cu educaţia sa, Stephenson lua o figură fără expresie şi răspundea: „Am învăţat ca toată lumea. Din cărţi”.
Din liceu, a intrat direct în primul război mondial. Ultima sa caracterizare la şcoală glăsuia: „Mare putere de concentrare, atunci când ceva îi stârneşte interesul. Viguros simţ al datoriei. Bun camarad. Ne va lipsi foarte mult”.
Hotărârea Angliei de a declara război Germaniei în 1914 a adus în rândurile armatei britanice voluntari din Canada şi Statele Unite, pe care îi atrăgea adesea perspectiva unei vieţi aventuroase. Stephenson a fost trimis imediat în tranşeele din Franţa, în rândurile Corpului regal de genişti canadieni. Încă înainte de a împlini 19 ani, a fost ridicat la gradul de ofiţer pe câmpul de luptă. Pierderile în oameni erau atât de mari, încât, în mai puţin de un an, a fost avansat căpitan. A trecut prin drama unui atac cu gaze toxice, văzând în jurul lui ostaşi care-şi pierdeau vederea şi minţile. Timp de douăzeci de luni, a îndurat toate necazurile infanteristului. Apoi, intoxicat de pe urma unui alt atac cu gaze, a fost trimis înapoi în Anglia, ca „invalid pe viaţă”.
S-a ivit atunci un semn premonitor al viitorului îndepărtat. În cea de-a treia vară a războiului, William Donovan întreprindea o anchetă a conflictului în numele Comisiei pentru ajutoare de război, subvenţionată de Rockefeller, în speranţa că va limita masacrul. În vârstă de 33 de ani, Donovan era un prosper avocat din New York şi un abil anchetator. Ceea ce a constatat l-a umplut de spaimă. Oştiri uriaşe se luaseră la trântă, opintindu-se din greu, fără a se mişca din loc, într-o încleştare de moarte.
„Unul dintre veteranii acestui coşmar era un canadian de 22 de ani”, avea să scrie mai târziu Donovan în notele încredinţate unui biograf al său. „Mă simţeam un bătrân ruşinos de bine hrănit, în comparaţie cu acest băieţandru numai piele şi oase. Dar, când a început să vorbească, l-am ascultat cu atenţie. Îi pusesem două-trei întrebări de rutină. Mi-a răspuns concis şi inteligent. La prima noastră întâlnire, în 1916, am descoperit amândoi că aveam ceva în comun care arunca o punte peste prăpastia ce-i despărţea pe cei ce luptau deja în război de noi, americanii, care ne ţineam încă de o parte. Fusesem membru al unor cluburi de canotaj canadiene, din apropierea oraşului meu natal, Buffalo. În fiecare săptămână, la clubul de canotaj Crystal din Ontario, mă angajam în controverse cu canadienii, pe o temă istorică: Statele Unite se declaraseră republică şi aboliseră monarhia, în vreme ce Canada avea un rege britanic, fără a primi însă ordine de la Londra.
Stephenson înţelegea stilul nostru american, pe care englezii, scăldaţi într-o baie de sânge, îl considerau vulgar, iar eu înţelegeam întrucâtva de ce englezii care supravieţuiseră luptelor din prima linie erau atât de zgârciţi la vorbă. Stephenson se arăta dispus să-mi traducă, în fapte şi cifre, ororile războiului.
Evaluând slăbiciunile militare şi psihologice ale Germaniei, el dovedea şi compasiune, şi subtilitate. Mi-a spus că Germania trebuie să piardă până la urmă războiul, deoarece luptă pentru ţeluri nedrepte. Părea nemaipomenit de tânăr pentru un căpitan, dar impresia mi s-a schimbat când i-am auzit argumentele. Stephenson nu vedea războiul ca pe un accident al istoriei, provocat de nişte cârmuitori nebuni. Fără doar şi poate, nu avea nicio simpatie pentru război şi spunea că trebuie luptat împotriva acestui flagel. Dar refuza să considere drept simplă propagandă relatările despre atrocităţile comise de germani. Voia să se întoarcă pe front, dar medicii spuneau că plămânii săi nu vor mai fi în stare să reziste luptelor din tranşee.
În consecinţă, Stephenson s-a hotărât să devină aviator. A reuşit să smulgă o detaşare în Corpul aerian, unde nu i s-a pus nicio întrebare. Acolo, piloţii piereau într-un ritm atât de rapid, încât noii veniţi abia mai pridideau să-i înlocuiască, Stephenson a ascuns adevărul cu privire la starea sănătăţii sale şi nimeni nu l-a controlat prea îndeaproape. După o instrucţie de cinci ore, a primit brevet de pilot calificat – dovadă cât de disperată era nevoia de piloţi a Aliaţilor”.
Stephenson s-a prezentat la datorie la escadrila 73 a Corpului aerian, unde a primit ca adjutant pe un alt canadian, Thomas Drew-Brook, care avea să colaboreze cu el şi cu Donovan în cel de-al doilea război mondial. Drew-Brook s-a speriat când l-a văzut la faţă pe noul pilot, care avea paloarea unui om bolnav. Stephenson refuzase un post comod dar onorabil, de căpitan la un stat-major, pentru a lua temporar gradul de sublocotenent într-o unitate poreclită de toţi „escadrila sinucigaşilor”. El n-a vrut să ţină seama de obiecţiile lui Drew-Brook, care i-a spus că era prea bolnav pentru serviciul activ. „Dacă e să intru de timpuriu în groapă, măcar să mi-o sap singur”, a replicat Stephenson. Dar el n-a murit, ci a dobândit ordinul Distinguished Flying Cross, pentru „marea vitejie şi măiestrie cu care a atacat trupele inamice, de la mică înălţime”. A devenit celebru pentru „informaţiile valoroase şi precise aduse cu privire la mişcările de trupe ale duşmanului”. Palmaresul său în materie de avioane inamice doborâte a crescut necontenit. I s-a decernat şi Military Cross, pentru bombardarea unor transporturi germane, pentru nimicirea avioanelor de observaţie vrăjmaşe şi pentru faptul că, „pe când zbura la mică înălţime, a văzut o maşină a statului major german şi a atacat-o cu atâta succes încât automobilul s-a răsturnat într-un şanţ”. Citarea pe ordin de zi cuprindea cel mai înalt omagiu ce i se putea aduce unui aviator în acea vreme, când războiul era purtat de infanterişti: „Este totdeauna acolo unde ostaşii au nevoie de el”.
Gustul pentru lupta de unul singur şi talentul de a înregistra în memorie tot ceea ce îi trecea prin faţa ochilor alcătuiau o îmbinare foarte rar întâlnită. Fiind unul dintre comandanţii de zbor ai escadrilei 73, nu-şi putea permite să întreprindă misiuni solitare în orele când trebuia să conducă patrule. De aceea, pornea în astfel de zboruri singuratice în timpul său liber – şi atunci căuta lupta cu orice preţ. Unul dintre obiectivele fireşti ar fi fost doborârea lui Manfred von Richtofen, supranumit „Baronul roşu”. Dar Stephenson a analizat strategia inamicului şi a ajuns la concluzia că Lothar Richtofen, fratele lui Manfred, era mai primejdios decât faimosul baron. Acesta din urmă umbla după victorii spectaculoase, dar adesea facile. Pe Lothar îl interesau mai curând rezultatele efective, decât propria lui glorie. Pentru fiecare două victime ale „Baronului roşu”, Lothar dobora una singură, cu mai puţin dramatism, dar în mod mai eficient – de exemplu, un periculos balon captiv de observaţie. Stephenson şi-a aşternut această părere în scris, aducând-o ca argument în favoarea concentrării eforturilor aliate asupra unor piloţi de tipul lui Lothar.
Pledoaria sa a căzut sub ochii unui om de un dinamism fără seamăn, care pe atunci domina serviciile de informaţii britanice. Amiralul Reginal Hall, supranumit Blinker („Clipici”), făcuse să progreseze arta războiului secret în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru. Porecla i se trăgea de la un tic, de pe urma căruia unul din ochi clipea, din când în când, de câteva ori la rând, ca un reflector de semnalizare de pe o navă. Hall nu voia să ţină seama de limitele pe care i le impunea funcţia sa de director al serviciului de informaţii şi acţiona mult dincolo de orizonturile marinei. Înainte de izbucnirea războiului, lucrase sub ordinele unui alt rebel împotriva ortodoxismului, Winston Churchill, pe vremea când acesta era Prim Lord al Amiralităţii. Încăpăţânarea îl dusese pe Churchill la un conflict făţiş cu colegii săi, politicieni mai abili, şi îl silise să demisioneze în 1915. La acea dată, Hall nu mai avea nevoie de un protector, amestecându-se în toate domeniile care aveau de-a face cu spionajul. Când anchetau vreun spion la Londra, inspectorii Scotland Yard-ului dădeau peste amiral, care se ocupa de acelaşi caz. Secret Intelligence Service afla cu resemnare că un agent pe care spera să-l racoleze în cine ştie ce port îndepărtat era de mult omul lui Hall. Nimeni nu-l acuza pe amiral de braconaj, căci prea mulţi îi erau îndatoraţi până peste cap. Drept paravan, el invoca pretextul că personalul său – care lucra într-o modestă încăpere din subsolurile Amiralităţii, cunoscută sub numele de Camera 40 – se ocupa exclusiv de urmărirea mişcărilor de nave ale inamicului.
În 1917 Hall a stârnit admiraţie până şi în rândurile criticilor săi, interceptând şi descifrând o telegramă care, după convingerea lui, avea să antreneze Statele Unite în război: aşa-numita depeşă Zimmermann, trimisă din Berlin ministrului german din Mexic. Ani de-a rândul după aceea avea să se spună că nicio analiză criptografică nu provocase consecinţe atât de uriaşe. Decriptorii lui Hall luaseră istoria în mâinile lor, şi amintirea acestei epoci avea să-l susţină pe amiral în momente de demoralizare.
Lui Hall i-a plăcut lucida evaluare pe care Stephenson o făcuse aviaţiei inamice, într-o vreme când luptele în văzduh erau socotite drept nişte turniruri între tineri neînfricaţi. Amiralul cu pielea tăbăcită a studiat dosarul imberbului aviator, remarcând că Stephenson se pricepea deja într-un domeniu pe care Hall îl considera drept nucleul viitoarelor acţiuni secrete – transmisiile prin radio.
Stephenson propusese de asemenea să se fişeze deficienţele aviaţiei inamice în materie de aparate şi efective, pentru a se putea trage concluzii rapide. După părerea lui, germanii prezentau slăbiciuni de caracter ce meritau să fie valorificate. De exemplu, canadianul recomanda folosirea de „momeli“ pentru a atrage piloţii duşmani în interior, departe de linia frontului, şi a-i face astfel să lupte cu teama că vor rămâne fără carburant. O asemenea idee nu prea corespundea regulilor cavalereşti, şi-a spus Hall, care nici el nu exagera cu sportivitatea, atunci când era vorba de război.
Preconizând eliminarea celor mai pricepuţi piloţi inamici, Stephenson a pus în practică ceea ce propovăduia. S-a ţinut scai de Lothar von Richtofen, lucru care era cât pe-aci să-l aducă pe lista roşie (a celor „probabil decedaţi”) din fişierul amiralului Hall.
Lothar se afla într-un sector al frontului de Vest unde operau bombardiere britanice în timpul ofensivei germane, declanşată la 21 martie 1918. Stephenson comanda toate trei grupurile escadrilei 73, care făceau parte din escorta bombardierelor. Mai târziu, el avea să-şi amintească:
— Când am ajuns la o înălţime de peste 5 000 m, ni s-au alăturat avioane de vânătoare Bristol, din escadrilele 62 şi 22. Tommy Drew-Brook a fost atacat de un Fokker roşu-sângeriu, cu dungi negre, late de vreo 10 cm care ondulau pe ambele laturi ale fuzelajului. Tommy era dedesubtul meu, la babord. Am coborât în viraj şi am deschis focul de la vreo 70 m.
Fokker-ul s-a răsucit într-un „Immelmann”, câştigând altitudine şi inversându-şi direcţia. Stephenson a recunoscut stilul lui Lothar.
— Ne-am dat peste cap, am coborât în picaj, am făcut lupinguri şi am încercat amândoi toate stratagemele pentru a ajunge în poziţia din care să tragem rafala hotărâtoare. Avionul meu Camei avea două mitraliere Vickers, care trăgeau printre paletele elicei, şi era mai uşor de manevrat. Aşa că nu Lothar a fost de vină atunci când l-am silit să coboare razant cu solul şi să nimerească într-un pâlc de copaci. Nu şi-a pierdut viaţa, dar nu a mai zburat niciodată, decât în calitate de pasager.
Un camarad care a participat la această operaţie, scriitorul american Arch Whitehouse, îşi aminteşte de Stephenson ca de un as al aviaţiei:
— Războiul aerian, care a început în văzduhul Flandrei, era ceva nou şi a dat naştere unui nou tip de luptător. Niciun aviator nu a contribuit atât de mult la cauza popoarelor de limbă engleză ca Stephenson.
Whitehouse a avut un prilej rar să arunce o privire asupra eului interior al lui Stephenson – un prilej pe care l-au avut puţini alţi observatori de-a lungul anilor –, atunci când Bill i-a trimis câteva versuri, care să-i mai descreţească fruntea într-o perioadă grea:
De ce, zburătorule ce spinteci straturile înalte ale văzduhului,
Cunoscând fiorul unei viteze pe care nicio pasăre n-o ştie,
De ce, când tot oceanul elastic al aerului e al tău,
Să te mai pleci, pentru a te uita la pământul cel crispat?
Mai bine urmăreşte cu sânge rece şi fără să-ţi pierzi cumpătul.
Cum ţâşnesc, ca nişte ciuperci plesnite,
Flăcările sălbatice şi norii de fum
Care spurcă podeaua carlingei tale.
Şi aminteşte că numai tu
Poţi scăpa prin uşiţa strâmtă
Care dă spre Cer.
Versurile se încheiau cu o remarcă făcută lui Whitehouse: „Cu alte cuvinte, nu te lăsa doborât de tristeţe! Trăim cu toţii de pe o zi pe alta”.
La 28 iulie 1918, pe când patrula de unul singur, Stephenson a zărit un greoi avion francez de observaţie, încolţit de şapte aparate inamice Fokker D-VII, care se pregăteau să-l atace. Canadianul a dispersat formaţia germană, dar, în confuzia ce a urmat, mitraliorul francez a tras o rafală în Camel-ul lui Bill. Acesta a fost rănit la picior şi s-a prăbuşit în spatele liniilor inamice. Rănit pentru a doua oară la acelaşi picior, de un tunar german, el a căzut prizonier.
Câteva tentative de evadare au dat greş: „Nu le planificasem bine”, îşi amintea el ulterior. „Dar voiam să mă întorc neapărat la escadrila mea. Războiul aerian mi se părea de o importanţă hotărâtoare. Nemţii se aflau la marginea prăpastiei, dar încă mai dispuneau de avioane bune şi aveau piloţi de rezervă. Era nevoie de fiecare dintre noi, cei ce-l cunoşteam pe inamic din proprie experienţă”.
Germanii îşi dădeau şi ei seama că fiecare pilot aliat cu vechi state de serviciu făcea cât o duzină de avioane noi britanice sau americane. La Holzminden, un lagăr extrem de strict, în care erau internaţi prizonieri importanţi, Stephenson a fost pus sub o pază foarte severă. Comandantul lagărului. Hans Niemayer. Îşi manifesta ura împotriva anglo-saxonilor, bătând prizonierii pe ascuns şi sfidându-i în public.
— Era un neamţ care, înainte de război, locuise în Milwaukee, înapoindu-se în patrie, ca să lupte pentru Kaiser, îşi aminteşte Stephenson. Era mândru de americanismele cu care-şi împestriţa frazele. Într-o zi, ne-a adunat pe toţi în careu, deoarece descoperise un plan de evadare. „Credeţi că nu ştiu ce se întâmplă pe aici!” a zbierat el. „Aflaţi de la mine că nimic nu-mi scapă!”
Stephenson îşi îngrijea piciorul, exagerând dinadins suferinţele pe care i le provocau rănile, pentru a convinge santinelele că nu era în stare să evadeze. La o săptămână după sosirea în lagăr cunoştea perfect planul acestuia. Ştia care erau punctele slabe ale gardului de sârmă ghimpată, la ce distanţă se afla cel mai apropiat sat, unde putea să găsească adăpost şi să-şi schimbe îmbrăcămintea şi câţi kilometri erau până la liniile aliate. Dobândise toate aceste informaţii ascunzându-şi dispreţul faţă de paznicii săi şi smulgând cât mai multe date cu prilejul celui mai mărunt contact, chiar dacă asta implica necesitatea de a-l asculta pe Niemayer într-o tăcere aparent prietenoasă. În octombrie 1918, la mai puţin de trei luni după căderea şa în captivitate, era gata pentru încercarea finală.
Căpătând permisiunea de a lucra la bucătărie, Stephenson şi-a înjghebat bucată cu bucată, din ustensilele culinare, o foarfecă pentru sârma ghimpată, un cuţit improvizat şi un compas rudimentar. Cu puţin înainte de a evada, a şterpelit fotografia de familie care atârna în biroul lui Niemayer, „pentru ca acesta să nu-şi facă vreo iluzie cu privire la relaţiile dintre noi”. Ascunzând fotografia sub o manta soldăţească germană pe care o furase, Bill s-a strecurat afară din lagăr cu o oră înainte de revărsatul zorilor.
I-au trebuit trei zile ca să ajungă la tranşeele aliate, unde – lucru caracteristic pentru el – a redactat o informare despre lagărele inamice de prizonieri.
O copie a informării a poposit în Camera 40, unde amiralul Hall se străduia să evalueze micul grup de tineri pe care voia să-i pregătească pentru lumea cea nouă a informaţiilor secrete. Se punea însă problema că Stephenson era prea cunoscut. În palmaresul lui figurau 26 de avioane doborâte în intervalul relativ scurt al carierei sale de pilot, care urmase experienţei de luptă în tranşee. Pe lângă celelalte distincţii, i se decernaseră Legiunea de Onoare şi Crucea de război franceză cu lauri. Pe ringul de box i se spunea „Căpitanul Mitralieră”: devenise campion mondial militar la categoria uşoară, într-un concurs la care Gene Tunney cucerise titlul la categoria pentru puşcaşii marini ai S.U.A. Tunney a devenit ulterior profesionist şi a ajuns campion mondial la toate categoriile, fără sa cunoască înfrângerea. El s-a bucurat de o mare influenţă, care i-a fost de ajutor lui Stephenson în cel de-al doilea război mondial, căci cei doi au stabilit legături de afaceri şi s-au împrietenit la cataramă. În 1918, Hall se pregătea să se retragă în culise, de unde avea să conducă lupta pe frontul secret în următorii 25 de ani. El a considerat că cel mai nimerit lucru era să-l transfere pe Stephenson în zona mai apărată a pilotajului de încercare pentru avioanele militare de fabricaţie străină. „Ca pilot-şef de încercare la centrul de refacere al Corpului aerian”, i-a scris el mai târziu lui Bill, „ai zburat pe mai multe tipuri de avioane internaţionale decât orice alt pilot pe care l-am cunoscut”.
Stephenson nu împărtăşea atitudinea dezinvoltă a zburătorilor sportivi, care aureolau cu un nimb romantic războiul aerian. În cronica scrisă de el, special pentru Hall, despre luptele purtate în văzduh între 1914 şi 1918, el sublinia că Corpul aerian intrase în foc cu mai puţin de 50 de avioane, sub comanda unui general de cavalerie, care abia se dăduse jos de pe cal şi învăţase pilotajul la vârsta de 49 de ani. Şeful lui de stat-major era un veteran din războiul cu burii, care a plutit literalmente în baloane ani de-a rândul. Fiecare pilot trebuia să-şi transporte propriul avion cu vaporul în Franţa, cărând totodată cu el o sobiţă, cuburi de supă concentrată şi binoclul de campanie. Hărţile erau furnizate de domnul Michelin, a cărui fabrică de cauciucuri distribuia gratuit ghiduri automobilistice. De la toate avioanele se împrumutau piese: trenul de aterizare al unui Morane Parasol era răsucit în aşa fel încât să se potrivească unui B.E.8; motorul destinat unui Formari era vârât cu de-a sila în fuzelajul unui R.E.2. Oricine era apt să devină mitralior, dacă ştia să încarce o carabină de cavalerie, dacă era dispus să arunce săgeţi de metal în capul nemţilor şi dacă nu avea nimic împotrivă să-şi umple încăpătoarele buzunare ale scurtei cu pietre pe care să le zvârle în avioanele inamice. Sub presiunea războiului, tehnologia progresase, dar Stephenson se temea că, în lunga perioadă de pace de după încheierea ostilităţilor, Aliaţii vor rămâne din nou în urmă şi se vor trezi nepregătiţi atunci când vor avea de înfruntat un duşman mai avansat din punct de vedere militar.
Aşa cum bănuise Hall că se va întâmpla, încă pe când mai făcea zboruri de încercare Stephenson a fost fascinat de imensul registru al noilor posibilităţi pe care le deschidea aviaţia. Mintea lui matematică se reflecta în felul cum pilota. Aplicarea lucidă a principiilor de bază putea scoate din încurcătură pe orice aviator. Un adevăr pe care-l recunoştea până şi aparent aiuritul Corp aerian, după cum dovedeşte requiemul cântat la petrecerile de la popotă.
A murit într-o oră şi un sfert.
Ştim cu toţii de ce a păţit-o:
A virat într-un unghi cam incert
Și cu-o iotă mai sus a cârmit-o.
Stephenson ştia perfect că erai pierdut dacă ridicai botul avionului cu o iotă mai sus de unghiul de planare, atunci când trebuia să aterizezi cu un motor calat. Mai mult, el a recomandat o nouă schemă de aripă, care ameliora unghiul de planare. Zurbagiii săi camarazi, care socoteau că încheiaseră deja un pact cu moartea, aveau tendinţa de a se gândi numai de la o zi la alta. Ofiţerii activi, aparţinând armelor mai demult constituite, îi priveau de sus, lucru pe care amiralul Hall nu-l făcea. El a ales un pilot mai vârstnic, William Wiseman, gazat în cursul aceleiaşi ofensive germane care îl scosese din luptă pe Stephenson, şi l-a trimis la Washington, ca şef al serviciului secret britanic în Statele Unite, pentru anii care mai rămăseseră din primul război mondial.
