AnnaE
#0

Al Doilea Razboi Mondial  de Winston Churchill volumul 1

Cuvânt înainte

 

Memoriile din anii celui de-al doilea război mondial ale lui Winston Churchill apar acum într-o versiune condensată, în traducere românească. A trebuit să se prăbuşească regimul comunist, pentru ca această lucrare fundamentală, fără de care este imposibilă cunoaşterea marii conflagraţii din anii 1939-1945, să vadă lumina tiparului în ţara noastră.

Churchill nu are nevoie de prezentare: a fost una dintre cele mai mari personalităţi din istoria lumii, omul politic prin excelentă, pentru care interesele britanice – ale Marii Britanii şi ale imperiului britanic – au fost mai presus de orice consideraţie şi scrupule. De l-ar fi cunoscut, Machiavelli l-ar fi zugrăvit în Principele său ca un model al divorţului dintre politică şi morală.

Apariţia memoriilor sale în tălmăcire românească oferă posibilitatea cititorului din ţara noastră să cunoască pe unul dintre principalii actori ai marii drame, jucate pe scena istoriei în anii 1939 - 1945, şi să înţeleagă mobilurile ce l-au călăuzit în deciziile sale politice şi militare. Nu mulţi oameni de stat au purtat pe umerii lor o povară atât de imensă ca aceea care a apăsat asupra premierului britanic în anii celui de-al doilea război mondial. Churchill a purtat-o însă cu conştiinţa unui slujitor devotat al statului.

După căderea comunismului, marele public din România, a aflat ceea ce istoricii şi cei care aveau acces la literatura străină ştiau de mult: Churchill poartă o mare răspundere pentru includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice.

În primăvara anului 1944, când Armata Roşie ocupase nordul Moldovei şi al Basarabiei, Churchill a considerat necesar ca, în perspectiva pătrunderii forţelor militare sovietice în Balcani, să fixeze cu Stalin zonele de interese ale Londrei şi Moscovei în aria sud-est europeană. În această parte a continentului, Marea Britanie era vital interesată doar de Grecia. Această ţară, dacă ar fi fost ocupată de Armata Roşie, ar fi putut constitui o ameninţare pentru securitatea Suezului, jalon de excepţională însemnătate strategică pe drumul imperial dintre metropola britanică şi posesiunile sale africane şi asiatice. A-l convinge pe Stalin să nu-şi trimită soldaţii în Grecia şi să nu-i sprijine pe comuniştii greci, care dispuneau de mijloacele de forţă pentru a cuceri puterea, a devenit un obiectiv fundamental al premierului britanic.

În lunile mai-octombrie 1944, diplomaţia engleză a desfăşurat o intensă activitate în această direcţie, având ca punct de plecare principiul: România în schimbul Greciei, adică recunoaşterea unui drept de „first say” de primă şi hotărâtoare rostire pentru URSS în problemele româneşti, pentru Marea Britanie în cele greceşti. În octombrie, în timpul vizitei sale la Moscova, Churchill a fixat în procente influenţa Uniunii Sovietice şi a Marii Britanii în ţările Europei de Sud-Est. În România, URSS urma să deţină 90 de procente.

În realitate, aşa cum reiese din documentele cunoscute acum, Churchill nu a informat exact Washingtonul asupra conţinutului înţelegerii sale cu Stalin. Totodată, în ciuda afirmaţiei lui că acordul anglo-sovietic din octombrie 1944 era valabil numai până la sfârşitul războiului, arhivele britanice arată că nu a fost stabilit niciun termen final al înţelegerii.

Churchill nu poate fi condamnat că a pus interesele britanice înaintea celor ale ţărilor aruncate sub cizma sovietică. Egoismul naţional este legea dură a relaţiilor internaţionale.

Dar Churchill trebuie condamnat pentru că a ascuns adevărul liderilor partidelor democratice din ţările est-europene atribuite Moscovei, lăsându-i să spere într-un sprijin britanic.

Churchill mai trebuie condamnat pentru că a învăluit aceste acorduri cu dictatorul sovietic într-o retorică generoasă despre apărarea democraţiei, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta etc. Atât Churchill cât şi Roosevelt s-au făcut a uita că între regimul stalinist şi cel nazist nu era nicio deosebire de esenţă. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, ţări dezmembrate, ocupate sau controlate de Reichul hitlerist, au trecut sub dominaţia sovietică.

Evident, înaintarea Armatei Roşii şi prezenţa pe teritoriul acestor ţări a fost un factor decisiv al procesului de sovietizare, dar Churchill s-a arătat total indiferent faţă de soarta acestor popoare. Când emisarul său în Iugoslavia, Fitzroy MacLean, l-a avertizat asupra acţiunii comuniştilor în vederea acaparării puterii, Churchill l-a întrebat ironic: „Vreţi să vă stabiliţi în Iugoslavia după război?” Premierul britanic a întruchipat la perfecţie tipul Principelui machiavellic: Politica, înainte de toate, succesul politic, fără de niciun fel de considerente morale.

Churchill rămâne o figură istorică de dimensiuni considerabile. Iată de ce citirea memoriilor sale este nu numai folositoare, dar şi obligatorie.

FLORIN CONSTANTINIU

 

Prefaţă

 

Winston Churchill (1874-1965) a fost fiul mai mare al Lordului Randolph Churchill şi al soţiei sale de origine americană Jennie Jerome. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, care l-a sprijinit în viaţă. Au avut împreună patru fiice şi un fiu.

Churchill a intrat în armată în 1895 şi a fost în serviciul militar în Cuba, India, Egipt şi Sudan. Primele lui lucrări au fost: Povestea Forţei Terestre Malarand (1898), Războiul râului (1899) şi Savrola (1900), singurul lui roman. Ca trimis special al ziarului Morning Post a fost implicat în războiul contra burilor, a fost luat prizonier şi a evadat. Experienţa lui a dus la scrierea lucrărilor De la Londra la Ladysmith, via Pretoria şi Marşul lui Ian Hamilton, ambele publicate în 1900.

Şi-a început cariera politică în octombrie 1900, când a fost ales parlamentar de Oldham din partea Partidului Conservator. Totuşi, patru ani mai târziu, s-a alăturat Partidului Liberal. În 1906 a devenit subsecretar de stat pentru colonii şi şi-a exprimat dorinţa pentru reforme în scrieri, ca de pildă, Călătoria mea africană (1908). A devenit preşedintele Camerei de Comerţ în 1908 şi ministru de Interne în 1910; împreună cu Lloyd George, a introdus legislaţia socială care a ajutat mult la punerea bazelor Angliei moderne. Pentru că a prevăzut posibilitatea unui război cu Germania după criza de la Agadir, în octombrie 1911, a fost numit Prim Lord al Amiralităţii. El a făcut schimbări majore, inclusiv cea de modernizare şi pregătire a Marinei Regale pentru război, în ciuda nepopularităţii lui în Cabinet provocată de costurile implicate de aceasta. Totuşi în mai 1915, presat de opoziţie, a părăsit Amiralitatea şi a servit un timp ca locotenent-colonel în Franţa. În iulie 1917 Lloyd George l-a numit ministru al Muniţiilor, iar în anul următor, secretar de stat al Războiului şi Aerului. În 1924 s-a realăturat Partidului Conservator iar Baldwin l-a numit ministru de Finanţe. În ianuarie 1931 şi-a dat demisia, iar în anii 30 a scris numeroase cărţi, printre care Tinereţea mea (1930), Gânduri aventuri (1932) şi Mari contemporani (1937). Lui Churchill i s-a cerut din nou să ocupe o funcţie în 1939 după invazia germanilor în Polonia, iar când Chamberlain a fost silit să demisioneze pentru că Partidul Laburist n-a vrut să lucreze cu el, Churchill a devenit prim-ministru (mai 1940 – mai 1945). După 1945, şi-a petrecut tot timpul scriind Al doilea război mondial şi a revenit la post în 1951. În 1953 a acceptat Jartiera, iar în aprilie 1955 a cucerit de asemeni Premiul Nobel pentru literatură. În aprilie 1955 şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru din cauza bolii avansate, dar a continuat să scrie. Istoria popoarelor de limbă engleză (1956-58) este principala lui lucrare din această perioadă. A murit la vârsta de nouăzeci de ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Notă

 

Al doilea război mondial este o prescurtare a următoarelor volume ale lui Sir Winston Churchill, realizată de Deni Kelly:

 

Furtuna se adună (1919 – 10 mai 1940)

Ora cea mai frumoasă (1940)

Marea alianţă (1941)

Cumpăna sorţii (1942 – iulie 1944)

Triumf şi tragedie (6 iunie 1944 – 25 iulie 1945)

 

Spaţiul a necesitat omiterea a numeroase pagini din aceste volume, iar continuitatea şi proporţia au cerut rearanjarea considerabilă a textului rămas. Totuşi, în afara câtorva fraze de legătură, nesemnificative ca număr, această formă prescurtată este redactată în întregime cu propriile cuvinte ale lui Sir Winston Churchill.