GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI
INTRODUCERE
POLITICA SUPERPUTERII
Din momentul în care continentele au început să fie interdependente din punct de vedere politic, adică acum aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanenţă centrul de putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special şi s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii.
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală.
Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică. Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deţine încă o mare parte din puterea economică şi politică a omenirii, dar partea sa estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creştere economică şi de sporită influenţă politică. Prin urmare, problema modulpi în care America, angajată la scară planetară, poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia – în special, dacă ea poate preîntâmpina apariţia unei puteri eurasiatice dominante şi potrivnice – rămâne fundamentală pentru capacitatea Americii de a-şi exercita supremaţia mondială.
Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicaţii, informaţii, precum şi comerţ şi finanţe), politica externă americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică şi să-şi folosească influenţa în Eurasia în aşa fel încât să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca arbitru politic.
Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Este demn de atenţie faptul că nu mai departe decât în 1940 doi aspiranţi la puterea mondială, Adolf Hitler şi Iosif Stalin, au fost de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita propriile lui ambiţii de dominaţie mondială. Fiecare împărtăşea supoziţia că Eurasia e centrul lumii şi că acela care controlează Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremaţia Americii în Eurasia şi în ce scopuri ar putea fi ea aplicată?
Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în acelaşi timp, este imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia şi astfel să concureze America. De aceea, scopul acestei cărţi este formularea unei geostrategii cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia.
ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997
CAPITOLUL 1
Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii.
SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAŢIA MONDIALĂ
Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja preocupaţi de dezvoltarea doctrinei unei supremaţii navale asupra celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste concepţia că Anglia „domneşte peste mări“.
Revendicarea de către America a unui statut special de unic apărător al securităţii emisferei vestice – statut proclamat la începutul secolului prin Doctrina Monroe şi ulterior justificat de aşa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după construirea Canalului Panama, ce facilita dominaţia navală atât asupra Oceanului Atlantic, cât şi asupra Oceanului Pacific.
Baza crescândelor ambiţii geopolitice ale Americii era rapida industrializare a economiei ţării. La izbucnirea primului război mondial puterea economică în creştere a Americii reprezenta deja circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul şi inovaţia. Instituţiile politice şi economia de piaţă liberă din America au creat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru inventatori ambiţioşi şi iconoclaşti, pe care privilegii arhaice sau ierarhii sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea propriilor vise. Pe scurt, cultura naţională era deosebit de prielnică creşterii economice şi, prin atragerea şi asimilarea rapidă a celor mai talentate personalităţi din străinătate, ea înlesnea de asemenea expansiunea puterii naţionale.
Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă lansare în Europa a forţei militare americane. O putere până atunci relativ izolată şi-a transportat prompt peste Atlantic mai multe sute de mii de militari – o expediţie militară transoceanică fără precedent ca desfăşurare şi amploare, care semnala apariţia unui nou important jucător pe arena internaţională. Fapt tot atât de important, războiul a determinat, în acelaşi timp, primul important efort diplomatic american de a aplica principiile americane în găsirea unei soluţii la problemele internaţionale ale Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu 15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia şi Japonia, impunându-şi, şi prin aceasta, crescânda talie internaţională.) Fuziunea dintre idealismul american şi puterea americană s-a făcut astfel din plin simţită pe scena lumii.
Totuşi, strict vorbind, primul război mondial era încă un război predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes- tructiv a marcat începutul sfârşitului predominării politice, economice şi culturale a Europei asupra restului lumii. Pe parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost capabilă să obţină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a fost serios influenţat de intrarea în conflict a unei puteri non-europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea să devină din ce în ce mai mult obiectul, şi mai puţin subiectul politicii mondiale de putere.
Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă a Americii în chestiunile internaţionale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinaţie auto-mulţumitoare de izolaţionism şi idealism. Deşi pe la jumătatea anilor ’20 şi începutul anilor ’30 totalitarismul devenea din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane ce depăşea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat. Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială.
Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziţie. Strategia americană se concentra asupra apărării ţărmurilor sale, având astfel un orizont îngust-naţional, fără a se gândi prea mult la considerentele internaţionale sau globale. Principalii actori internaţionali erau, încă, puterile europene şi, din ce în ce mai mult, Japonia.
Era europeană în politica mondială a luat sfârşit definitiv în cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat mondial. Desfăşurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic şi Pacific fiind şi ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldaţii britanici şi japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din Vestul Europei şi o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la o distanţă de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir- maneză. Europa şi Asia deveniseră un unic câmp de bătălie.
Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea naţiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate probabilităţile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.) în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite şi Uniunea
Sovietică, care au devenit moştenitoarele nerealizatelor tendinţe ale Europei către supremaţia mondială.
Următorii cincizeci de ani au fost dominaţi de competiţia bipolară dintre America şi Uniunea Sovietică pentru supremaţia mondială. În unele privinţe, competiţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific şi Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deţinătoare a supremaţiei în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic care cuprindea un spaţiu amintind, cu putere, întinderea Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câştigătorul ar fi dominat cu adevărat globul pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria obţinută.
Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile necesare şi, în acelaşi timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Fiecare rival îşi domina clar propriul spaţiu – spre deosebire de aspiranţii imperiali europeni la hegemonie mondială, dintre care niciunul nu a reuşit vreodată cu adevărat să-şi impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseşi. Iar fiecare dintre cele două rivale îşi folosea ideologia pentru a-şi consolida dominaţia asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase.
Combinaţia dintre dimensiunile geopolitice mondiale şi declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiţiei o intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – şi el plin de implicaţii mondiale – a făcut ca această competiţie să fie cu adevărat unică.
1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904. Mackinder înţelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei, zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă vapoarelor şi controlată de Rusia”. (Conform International Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company & The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London, 1972.)
Apariţia armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă după sine distrugerea lor reciprocă, dar şi să aibă consecinţe fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-constrângeri din partea ambilor rivali.
Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremităţile Eurasiei înseşi. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremităţile. America de Nord reuşise să-şi consolideze poziţia atât la extremitatea vestică, cât şi la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului şi pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece.
în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic. Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcţii: asistenţa directă pentru rezistenţa autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; şi o intensificare pe scară mare a prezenţei militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite şi-au asumat obligaţia de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu propriile interese de securitate în vestul şi estul Europei.
Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile blocului eurasiatic de a obţine stăpânirea efectivă asupra întregii Eurasii – proces în care ambele părţi s-au abţinut până la final de la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear – însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit dimensiuni decisive.
Coaliţia condusă de America şi-a păstrat unitatea, în timp ce blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puţin de două decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilităţii mai mari a coaliţiei democratice, în contrast cu caracterul ierarhic şi dogmatic – dar şi fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea împărtăşirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea Sovietică nu putea trata la nesfârşit China ca pe o subordonată. Rezultatul s-a datorat şi faptului că partea americană s-a dovedit mult mai dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic, în timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat şi nu a putut concura eficient nici în ce priveşte creşterea economică, nici tehnologia militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea ideologică.
De fapt, puterea militară sovietică – şi teama pe care ea le-o inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea esenţială dintre cei doi opozanţi. America era pur şi simplu mult mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă şi mai novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare şi mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice subminau potenţialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în ce mai risipitoare şi mai puţin competitivă din punct de vedere tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părţile s-ar fi distrus reciproc, intr-o competiţie pe termen lung balanţa trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii.
De asemenea, rezultatul final a fost puternic influenţat de considerente culturale. Coaliţia condusă de America accepta, în general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice şi sociale americane. Cei mai importanţi doi aliaţi ai Americii, de la extremele vestice şi estice ale Eurasiei, Germania şi Japonia, s-au însănătoşit economic în contextul unei admiraţii aproape nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulţi considerau că America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de admiraţie şi care merită să fie imitată.
în schimb. Rusia era dispreţuită din punct de vedere cultural de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală şi încă şi mai mult de către aliatul său principal – şi din ce în ce mai sigur pe sine – din est: China.
Pentru locuitorii Europei Centrale, dominaţia ruşilor însemna izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică şi culturală: Europa Occidentală şi tradiţiile ei religioase creştine. Mai rău, însemna dominaţia de către un popor pe care central-europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din punct de vedere cultural.
Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „ţara nesătulă”, erau dispreţuitori chiar mai făţiş. Deşi iniţial ei contestaseră numai pe tăcute pretenţiile Moscovei privind valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la revoluţia comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul întrebării primatul ideologic al Moscovei şi chiar au început să-şi exprime deschis dispreţul tradiţional faţă de barbarii cu care se învecinau la nord.
în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populaţie, care era ne-rusă, a sfârşit prin a respinge dominaţia Moscovei. Treptata trezire a ne-ruşilor însemna că ucrainenii, georgienii, armenii şi azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o formă de dominaţie imperială străină, de către un popor faţă de care nu se simţeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspiraţiile naţionale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate suplimentar de o crescândă conştiinţă a identităţii islamice, intensificată de cunoaşterea faptului că în alte părţi avea loc o decolonizare.
Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei şi dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice şi sociale. Soarta sa a confirmat observaţia competentă a unui savant care spunea că
„imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părţile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părţi acţionează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obţine o mai mare autonomie, în acest sens, imperiile nu se prăbuşesc, ci, mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deşi uneori deosebit de repede”[1].
PRIMA PUTERE MONDIALĂ
Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială. Şi totuşi supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi bazau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectorate şi colonii, în care cei aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari. Până la un anumit punct, această terminologie anacronică nu e întru totul neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul orbitei americane. Ca şi în trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge în mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste resurse economice şi tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viaţă american, din dinamismul absolut şi competitivitatea înnăscută ale elitelor politice şi sociale americane.
Şi imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe parcursul a aproape 2 secole şi jumătate printr-o susţinută expansiune teritorială către nord. Apoi şi spre vest şi spre sud, ca şi prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului.
în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane desfăşurate în străinătate numărau nu mai puţin de trei sute de mii de oameni – o forţă remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât romanii aveau tactică şi armament superioare, iar centrul era capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu mult mai populat, proteja extremităţile stăpânirii sale staţionând 296 000 soldaţi profesionişti în afara hotarelor sale.)
Totuşi, puterea imperială a Romei se baza şi ea pe o importantă realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetăţean roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de mândrie, şi pentru mulţi – o aspiraţie. Acordat, în cele din urmă şi celor ce nu erau născuţi romani, statutul solemn de cetăţean roman era o expresie a superiorităţii culturale care explică conştiinţa puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că legitima dominaţia Romei, dar îi şi făcea pe cei supuşi ei să-şi dorească asimilarea şi includerea în structura imperială. Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la sine înţeleasă şi recunoscută de către dominaţi, întărea astfel puterea imperială.
Această putere imperială uriaşă, în mare măsură necontestată, a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepţia ameninţării reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină şi, la hotarul estic, de Imperiul părţilor, lumea din afara imperiului era în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai multe ori – doar de atacuri sporadice şi în mod evident inferioară cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-şi menţină vitalitatea şi unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de concurenţă.
Trei cauze majore au dus la prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus dintr-un singur centru, dar împărţirea lui într-o jumătate vestică şi una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii sale. În al doilea rând, şi în acelaşi timp, lunga perioadă de exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorinţa de mărire a elitei politice. În al treilea rând, inflaţia prelungită a subminat şi ea capacitatea sistemului de a se susţine în absenţa sacrificiului social pe care cetăţenii nu mai erau dispuşi să-l facă. Decăderea culturală, divizarea politică şi inflaţia financiară, toate au contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar faţă de barbarii din apropierea graniţelor ei.
După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare şi izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă şi o superioritate culturală care au făcut din el precursorul sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere geografică.
Chiar şi aşa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman şi chinez au apărut aproape în acelaşi timp, deşi niciunul nu avea cunoştinţă de existenţa celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada Războaielor punice dintre Roma şi Cartagina), unificarea realizată de statul Ch în a celor şapte state existente a dus la formarea primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul regatului de lumea barbară de la graniţa sa. Următorul imperiu, al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr.. Era şi mai impresionant prin întindere şi organizare. La începutul erei creştine nu mai puţin de 57 de milioane de oameni erau supuşi autorităţii sale. Această cifră uriaşă, ea însăşi fără precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului centralizat exercitat printr-o birocraţie centralizată şi represivă. Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părţi din Mongolia şi mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea, aproape ca şi Roma, Imperiul Dinastiei Han a început şi el să fie afectat de frământări interne, iar prăbuşirea sa definitivă a fost grăbită prin împărţirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate independente.
Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare şi extindere, urmate de decădere şi fărâmiţare. De mai multe ori, China a reuşit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine stătătoare, izolate şi neameninţate din afară de niciun rival organizat. Împărţirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunţa, intr-un fel. Reapariţia unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, şi mai ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial înconjurat de state vasale şi tributare, printre care Coreea, Indochina, Thailanda, Birmania şi Nepalul de astăzi. Stăpânirea Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de astăzi şi până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal şi în Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian şi din nou spre est, peste Laos şi Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25).
Ca şi în cazul Romei, imperiul era o complexă organizaţie financiară, economică, de învăţământ şi de securitate. Controlul asupra vastului teritoriu şi a celor peste 300 de milioane de locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent pe autoritatea politică centralizată susţinută de un serviciu de curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărţit în patru zone, care porneau de la Pekin, şi delimitau zonele în care mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei şi, respectiv, în patru săptămâni. Birocraţia centralizată, pregătită din punct de vedere profesional şi selectată pe criterii competitive, constituia izvorul de putere al unităţii imperiului.
Acea unitate era întărită, legitimată şi susţinută – din nou, ca şi în cazul Romei – de o conştiinţă a superiorităţii culturale, adânc înrădăcinată şi puternic resimţită, care a fost sporită de confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând accent pe armonie, ierarhie şi disciplină. China – Imperiul celest – era văzută ca centrul universului, având la graniţe, şi dincolo de ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat şi din acest motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această deosebită conştiinţă a superiorităţii străbătea din răspunsul pe care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârşitul secolului al XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China într-o relaţie de comerţ oferind ca daruri, în semn de bunăvoinţă, unele produse industriale britanice.
„Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunţăm pe Regele Angliei să ia cunoştinţă de mesajul nostru:
Imperiul Celest, dominând între graniţele celor patru mări… nu pune preţ pe lucrurile rare şi scumpe… şi nici nu avem nici cea mai mică nevoie de manufacturile ţării voastre…
De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-aţi trimis cu ofranda să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne îndeplineşti dorinţele întărindu-ţi loialitatea şi jurând supunere veşnică1’.
Declinul şi prăbuşirea succesivelor imperii chineze s-au datorat, şi ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli şi apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativităţii economice şi militare a vlăguit voinţa Chinei şi mai apoi a accelerat prăbuşirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842; Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire şi mai intensă din cauza contradicţiei dintre conştiinţa lor adânc înrădăcinată despre superioritatea culturală şi înjositoarele realităţi politice din China postimperială.
Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorinţa Chinei. Sistemul chinez era de-sine-stătător şi autonom, bazându-se, în primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii diferite şi periferice din punct de vedere geografic.
Miezul său etnic, mare şi dominant, i-a dat Chinei posibilitatea să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni dominatoare au reuşit, pentru o vreme, să-şi impună şi să-şi menţină dominaţia asupra unor populaţii diferite etnic şi mult mai numeroase. Dar, o dată ce dominaţia unor asemenea imperii era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor.
Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiţia de astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul fenomen al Imperiului Mongol. Apariţia sa a fost realizată printr-o lupta intensă împotriva unor adversari importanţi şi bine organizaţi. Printre învinşii săi erau regatele Poloniei şi Ungariei, forţele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate ruseşti şi statul rus, califatul Baghdadului şi, mai târziu, chiar dinastia Sung a Chinei.
învingându-şi rivalii, Genghis-Han şi urmaşii săi au instaurat un control centralizat asupra teritoriului pe care experţii în geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se întindea de la ţărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia Mică şi până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe continentul eurasiatic a fost în sfârşit egalat în ceea ce priveşte întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui.
Imperiile roman, chinez şi mongol au fost precursorii regionali ai aspiranţilor la puterea mondială ce au apărut după aceea. În cazul
Romei şi al Chinei, aşa cum am observat deja, structurile lor imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, iar ampla răspândire şi acceptare a culturii superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare. În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menţinea dominaţia politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (şi chiar asimilare) la condiţiile locale.
Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită şi nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forţelor cu concentrarea acestora în timp util, dominaţia mongolă nu a impus vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte, nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puţini pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-regenereze şi, în orice caz, absenţa unui sentiment precis şi conştient al superiorităţii sale culturale sau chiar etnice a privat elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie.
De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoţii lui Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăţiei marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct de vedere cultural al Asiei Centrale.
Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniţi din cauza absenţei unei culturi politice dominante – ca şi problemele nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase imperiul au cauzat în cele din urmă sfârşitul imperiului. Statul mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru unic, dar soluţia încercată – aceea de a împărţi imperiul în mai multe părţi de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală încă şi mai rapidă şi a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe uscat din lume a dispărut fără urmă.
După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială, cât şi focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii maritime şi pentru prima oară în istorie – autentica dominaţie mondială, astfel că puterea europeană se întindea şi se afirma pe fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuşi, pe la începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu două secole în urmă, fusese şi ea supusă controlului Europei de Vest şi era locuită cu precădere...
[1] Donald Puchala. The History ofthe Future of International Relations, în „Ethics and International Affairs", 8 (1994), p. 183.
