PDF Amintirea palida a muntilor de Kazuo Ishiguro carti autori straini

Amintirea palida a muntilor de Kazuo Ishiguro

Partea I.

           

Capitolul 1

           

              Niki, numele pe care i l-am dat în cele din urmă fiicei mele mai mici, nu este o alintare, ci rezultatul unui compromis la care am ajuns împreună cu tatăl ei. Căci, paradoxal, el este cel care şi-a dorit să-i dăm un nume japonez, în vreme ce eu – poate din dorinţa egoistă ca trecutul să nu-mi fâe evocat – insistam ca numele să fie englezesc. In cele din urmă a căzut de acord să rămână Niki, considerând că are o vagă rezonanţă orientală.

            Niki m-a vizitat pe la începutul acestui an, în aprilie, când zilele mai erau încă reci şi cu ploi mărunte. Iniţial poate că intenţionase să stea mai mult. Nu ştiu.

            Dar casa mea de ţară şi liniştea din jur i-au indus o stare de nelinişte şi în scurt timp mi-am dat seama că aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la viaţa ei de la Londra.

            Asculta agitată discurile mele cu muzică clasică şi răsfoia revistă după revistă. Era căutată cu multă regularitate la telefon.

            Atunci traversa cu paşi mari covorul, cu silueta ei subţire încorsetată în haine strâmte, având grijă să închidă uşa în urma ei, ca nu cumva să-i ascult convorbirile. După cinci zile a plecat.

            Nu a pomenit de Keiko decât în cea de-a doua zi. Era o dimineaţă cenuşie şi vântoasă şi ne apropiaserăm fotoliile de fereastră, ca să vedem cum cade ploaia peste grădina mea.

            — Te aşteptai să mă vezi acolo? M-a întrebat ea. La înmormântare, vreau să spun.

            — Nu, cred că nu. De fapt nu mi-am imaginat că vei veni.

            — M-am necăjit rău când am auzit. Am fost la un pas să vin.

            — Nu te-am aşteptat.

            — Cei din jur nu au ştiut ce mi s-a întâmplat. Nu am spus nimănui. Probabil aş fî fost stânjenită. Nimeni nu m-ar fi înţeles cu adevărat, nimeni n-ar fi înţeles ce se petrece în mine. In mod normal se presupune că surorile intră în categoria celor apropiaţi, nu-i aşa? Poate să-ţi placă sau nu de ele, dar rămân totuşi persoane apropiate. Numai că în cazul meu nu s-a întâmplat aşa. În momentul acesta nici nu mai ştiu bine cum arăta.

            — Da, a trecut foarte mult de când nu ai mai văzut-o.

            — Mi-aduc aminte de ea ca de o persoană care mă chinuia în permanenţă. Asta mi-aduc eu aminte despre ea. Şi totuşi vestea m-a întristat.

            Poate că nu numai liniştea o alungase pe fiica mea înapoi la Londra. Deşi nu am stăruit niciodată prea mult asupra subiectului morţii lui Keiko, el nu mi se părea niciodată prea îndepărtat, ci plana asupra noastră ori de câte ori stăteam de vorbă.

            Keiko, spre deosebire de Niki, era japoneză sută la sută, iar ziarele s-au grăbit să exploateze acest fapt. Englezilor le place ideea asta a lor cum că rasa noastră are un instinct al sinuciderii, ca şi cum alte explicaţii nici nu ar mai fi necesare. Prin urmare, asta a fost tot ceea ce au scris: că era japoneză şi că se spânzurase în camera ei.

            În aceeaşi seară mă uitam pe fereastră la întunericul de afară, când am auzit-o pe Niki spunând în spatele meu:

            — La ce te gândeşti acum, mamă?

            Stătea lungită pe canapea, cu o carte ieftină pe genunchi.

            — Mă gândeam la o persoană pe care o ştiam pe vremuri. O femeie pe care am cunoscut-o odinioară.

            — Pe care ai cunoscut-o pe când.

            Înainte să vii în Anglia?

            — Am cunoscut-o când locuiam la Nagasaki, dacă asta vrei să spui.

            Continua să mă urmărească, aşa că am adăugat:

            — Cu mult timp în urmă. Cu mult înainte să-l fî întâlnit pe tatăl tău.

            A părut satisfăcută de răspuns şi, după ce a făcut un comentariu vag, s-a întors la cartea ei. Niki este un copil plin de afecţiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca să vadă cât de afectată fusesem de vestea morţii lui Keiko. Venise în numele unei misiuni. În ultimii ani îşi asumase menirea de a studia cu admiraţie anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregătită să-mi spună că lucrurile nu se schimbaseră, că nu trebuie să regret în nici un fel soluţiile pe care le alesesem odinioară. Pe scurt, ca să mă asigure încă o dată că nu eram răspunzătoare de moartea lui Keiko.

            Nu am cine ştie ce tragere de inimă să mă opresc acum asupra lui Keiko. Mi-ar aduce prea puţină mângâiere. Vorbesc aici despre ea doar pentru că acelea au fost împrejurările din preajma vizitei lui Niki din aprilie şi chiar în timpul vizitei, după atâta amar de vreme, mi-am adus iar aminte de Sachiko. Pe Sachiko nu am cunoscut-o niciodată foarte bine. De fapt prietenia noastră nu a însemnat decât câteva săptămâni dintr-o vară, acum foarte mulţi ani.

            Ce fusese mai greu trecuse deja. Soldaţii americani erau prezenţi în număr mai mare ca oricând – în Coreea aveau loc lupte – dar la Nagasaki, după ce se întâmplase mai înainte, se instalaseră zile de pace şi de linişte. Iar în lumea aceea bătea un vânt de schimbare.

            Soţul meu şi cu mine locuiam într-un cartier din zona răsăriteană a oraşului, unde se ajungea după o scurtă călătorie cu tramvaiul luat din centru. În apropiere curgea un râu şi aflasem că înainte de război pe malul lui fusese un sătuc. Dar apoi căzuse bomba şi nu mai rămăseseră decât nişte ruine carbonizate. Începuse reconstrucţia şi în scurt timp se înălţaseră patru clădiri din beton, fiecare de vreo patruzeci de apartamente. Din cele patru, blocul nostru se construise ultimul, marcând şi încetarea programului de reconstrucţie. Între noi şi râu se întindea un spaţiu viran, pogoane de noroi uscat şi de şanţuri. Multă lume se plângea că reprezintă un pericol pentru sănătate. E drept, sistemul de drenaj era infect. În tot cursul anului gropile se umpleau de bălţi, iar în lunile de vară ţânţarii deveneau de nesuportat. Din când în când îşi făceau apariţia funcţionari care făceau măsurători sau îşi luau notiţe, dar lunile începeau din nou să treacă, una după cealaltă, fără să se întâmple nimic.

            Locatarii se asemănau cu noi în multe privinţe: erau cupluri tinere, cu soţi angajaţi pe posturi bune la firme aflate în plină expansiune. Multe dintre apartamente aparţineau firmelor, care le închiriau amploaiaţilor pe chirii generoase. Toate apartamentele erau identice: podelele acoperite cu tatami, iar băile şi bucătăriile proiectate după tipicul occidental. Deşi erau mici şi destul de greu de menţinut la o temperatură suportabilă în lunile fierbinţi, sentimentul general al locatarilor părea să fie unul de mulţumire. Cu toate acestea, îmi amintesc acel inconfundabil aer de provizorat al cartierului, ca şi cum am fi aşteptat cu toţii momentul în care ne vom permite să ne mutăm într-un loc mai de soi.

            Doar o casă din lemn supravieţuise atât devastărilor războiului, cât şi buldozerelor guvernamentale. O vedeam de la fereastra noastră cum stătea solitară la capătul imensului teren viran, practic pe marginea râului. Era acel gen de casă pe care-l vezi adesea la ţară, cu un acoperiş cu ţigle coborând până aproape de pământ.

            Adesea, în clipele mele de răgaz, o priveam îndelung.

            Judecând după interesul pe care-l stârnise sosirea lui Sachiko, nu eram singura care se uita la casa aceea. S-a discutat mult despre cei doi bărbaţi care au fost văzuţi muncind acolo într-o bună zi: or fi sau nu muncitori plătiţi de guvern? Mai târziu s-a zvonit că o femeie şi fetiţa ei locuiau acolo şi chiar le-am văzut în mai multe rânduri croindu-şi drum peste terenul plin de gropi.

            Era spre începutul verii – pe atunci eu mă aflam în cea de-a treia sau a patra lună de sarcină – când am urmărit pentru prima oara cu privirea maşina americana mare, albă şi veche hurducându-se prin hârtoapele maidanului şi luând-o în direcţia apei. Se însera, iar soarele care apunea dincolo de casă îşi trimitea ultimele raze spre caroseria ei.

            Pe urmă, într-o după-amiază, am auzit două femei discutând în staţia de tramvai despre persoana care se mutase în casa părăsită de lângă râu. Una turuia cum încercase ea să-i vorbească femeii respective de dimineaţă şi cum aceasta i-o retezase cât se poate de scurt. Cealaltă era de acord că necunoscuta părea neprietenoasă – probabil din mândrie. După părerea lor, trebuie să fi avut cel puţin treizeci de ani, deoarece copilul avea pe puţin zece.

            Prima spunea că strâina vorbea cu accent de Tokyo şi că nu era în nici un caz din Nagasaki. Au discutat o vreme despre „prietenul ei american”, apoi cealaltă şi-a amintit brusc cât de neprietenoasă se arătase faţă de ea în acea dimineaţă.

            Nu am nici o îndoială că printre femeile care mi-erau atunci vecine existau şi din cele care suferiseră şi aveau amintiri triste şi crude. Dar văzându-le zi de zi ocupate până peste cap cu îngrijirea soţilor şi copiilor, îmi venea greu să cred asta – că vieţile lor ar adăposti tragediile şi coşmarurile războiului. Nu am avut niciodată intenţia să par neprietenoasă, dar e la fel de adevărat că nici nu mă străduisem câtuşi de puţin să par altfel, în acel moment încă îmi mai doream să fiu lăsată în pace.

            Deci am urmărit cu interes conversaţia celor două despre Sachiko. Mi-aduc foarte bine aminte de după-amiaza aceea din staţia de tramvai. Era una din primele zile cu soare după sezonul ploios din iunie, iar petele umede de pe pereţii de cărămidă şi beton din jur începuseră să se usuce. Ne aflam pe un pod de cale ferată, iar de o parte a şinelor, la poalele dealului, se vedea o îngrămădire de acoperişuri, ca şi cum casele acelea nu încetau să se rostogolească pe pantă. Dincolo, ceva mai departe, se aflau blocurile noastre, înălţându-se ca patru stâlpi de beton. Am avut atunci un sentiment de simpatie pentru Sachiko şi am simţit că înţeleg ceva din acea distanţă faţă de semeni pe care i-o remarcasem şi eu, văzând-o din depărtare.

            În vara aceea urma să devenim prietene şi, cel puţin pentru o vreme, aveam să mă bucur de încrederea ei. Acum nu mai sunt foarte sigură cum ne-am întâlnit prima oară. Mi-aduc aminte cum într-o după-amiază i-am văzut silueta înaintea mea, pe poteca dintre blocuri. M-am grăbit să o ajung din urmă, dar Sachiko mergea şi ea cu paşi hotărâţi. În momentul respectiv ne ştiam deja după nume – ţin minte că am strigat-o când am reuşit să mă apropii.

            Sachiko s-a întors şi m-a aşteptat.

            — S-a întâmplat ceva? M-a întrebat ea.

            — Sunt bucuroasă că te-am găsit, i-am răspuns eu, aproape gâfâind. Fiica ta se bătea când am ieşit eu din bloc. In spate, lângă şanţuri.

            — Se bătea?

            — Cu alţi doi copii. Unul era băiat. Se băteau destul de rău.

            — Înţeleg.

            Sachiko a pornit din nou la drum.

            Mi-am potrivit pasul cu al ei.

            — Nu vreau să te alarmez, am insistat eu, dar se băteau destul de rău. De fapt cred că am văzut o tăietură pe obrazul fiicei tale.

            — Înţeleg.

            — Se întâmpla în spate, la marginea terenului viran.

            — Şi crezi că se mai bat şi acum? S-a interesat ea, continuând să urce panta.

            — Păi, nu. Fiica ta a rupt-o la fugă.

            Sachiko m-a măsurat cu privirea, zâmbind.

            — Nu eşti obişnuită să vezi copii bătându-se?

            — Bănuiesc că toţi copiii obişnuiesc să se bată. Dar m-am gândit să-ţi spun totuşi.

            Şi mai e ceva: nu cred că se ducea spre şcoală. Ceilalţi şi-au văzut de treabă, au pornit-o spre şcoală, în schimb ea a luat-o spre râu.

            Sachiko nu mi-a răspuns şi a continuat să urce.

            — Apropo, am continuat eu, de mai mult timp am vrut să-ţi spun asta. Ştii, ţi-am văzut fiica de mai multe ori în ultima vreme. Mă întreb dacă nu cumva chiuleşte din când în când.

            Poteca se bifurca în vârful dealului.

            Sachiko s-a oprit şi s-a întors spre mine.

            — E foarte drăguţ din partea ta că eşti atât de grijulie, Etsuko, mi s-a adresat ea. Foarte drăguţ. Sunt convinsă că vei fi o mamă minunată.

            Până atunci bănuisem – la fel ca şi femeile din staţia de tramvai – că Sachiko ar avea în jur de treizeci de ani. Însă probabil că silueta ei tinerească era înşelătoare, căci obrajii o trădau. Mă măsura cu un aer uşor amuzat, iar ceva anume din expresia ei m-a făcut să râd de mine însămi.

            — Îţi sunt recunoscătoare că ţi-ai dat silinţa să mă găseşti. Dar, după cum vezi, acum sunt ocupată. Trebuie să mă duc la Nagasaki.

            — Înţeleg. Am considerat că ar fi mai nimerit să vin şi să-ţi spun, asta-i tot.

            Câteva clipe a continuat să se uite la mine cu aerul ei amuzat. Apoi a spus:

            — Cât de amabilă eşti! Acum te rog să mă scuzi. Trebuie să ajung la oraş.

            S-a înclinat, apoi s-a îndepărtat pe potecă, urcând în direcţia staţiei de tramvai.

            — Numai din cauză că avea o zgârietură pe obraz, am repetat eu, ridicând puţin vocea. Iar râul este destul de primejdios prin unele locuri. Am considerat că e mai bine să vin şi să-ţi spun.

            S-a întors şi m-a cercetat încă o dată.

            — Dacă nu ai nimic mai important de făcut, Etsuko, ar fi bine dacă ai putea să te îngrijeşti astăzi de fiica mea. Mă întorc de-abia după-amiază. Sunt sigură că o să te înţelegi minunat cu ea.

            — Nu am nimic împotrivă, dacă aşa doreşti. După părerea mea, fata e prea mică să fie lăsată singură o zi întreagă.

            — Ce drăguţă eşti, a repetat Sachiko şi, zâmbind, m-a asigurat din nou: Da, sunt convinsă că vei fi o mamă extraordinară.

            După ce m-am despărţit de Sachiko, am coborât poteca şi am intrat în cartier.

            Curând am ajuns în faţa blocului nostru, cu faţa spre întinsul teren viran. Nevăzând nici ţipenie de om, mă pregăteam să mă duc în casă, când am zărit o mişcare chiar lângă malul râului. Probabil că Mariko stătuse până atunci ghemuită, căci acum desluşeam cât se poate de limpede dincolo de hârtoape silueta ei firavă. La început am avut impulsul să las totul baltă şi să mă întorc la gospodăria mea. Dar am pornit în direcţia fetei, ocolind cu grijă şanţurile.

            Din câte îmi aduc aminte, a fost prima ocazie când am stat de vorbă cu Mariko.

            Mai mult ca sigur, purtarea ei din dimineaţa aceea nu avea nimic aşa de neobişnuit, pentru că, în ultimă instanţă, pentru copil eu eram o străină şi avea tot dreptul să fie suspicioasă. Iar dacă în momentul respectiv am avut un straniu sentiment de nelinişte, probabil că nu era vorba decât de o simplă reacţie la felul ei de a se purta.

            În dimineaţa aceea, după sezonul ploios, care se terminase cu câteva săptămâni în urmă, râul era încă umflat şi curgea repede.

            Malul se înclina abrupt înainte de a ajunge la marginea apei, iar noroiul de la capătul pantei, acolo unde se oprise fetiţa, arăta vizibil mai umed. Mariko purta o rochie simplă de bumbac, lungă până la genunchi, iar părul ei tăiat scurt îi dădea un aer băieţos. Şi-a ridicat privirea, fără să zâmbească, spre locul unde stăteam, pe taluzul noroios.

            — Bună, i-am zis. Tocmai am vorbit cu mama ta. Trebuie să fii Mariko-san.

            Fetiţa continua să se uite la mine, fără să scoată nici un cuvânt. Ceea ce mi se păruse mai devreme o zgârietură nu era decât o dâră de glod de pe obrazul ei.

            — Nu ar trebui să fii la şcoală?

            A rămas tăcută preţ de o clipă. Apoi mi-a spus:

            — Eu nu merg la şcoală.

            — Dar toţi copiii trebuie să meargă la şcoală. Ţie nu-ţi place la şcoală?

            — Eu nu merg la şcoală.

            — Dar mama ta nu te-a trimis la o şcoală de aici?

            Mariko nu mi-a răspuns. În schimb s-a îndepărtat cu un pas.

            — Ai grijă! Am prevenit-o eu. Să nu cazi în apă. E foarte alunecos.

            A continuat să mă fixeze din fundul râpei. Pantofii ei mici zăceau în nămol, alături de ea. Picioarele goale, ca şi pantofii, îi erau pline de glod.

            — Tocmai am stat de vorbă cu mama ta, i-am spus eu, zâmbindu-i liniştitor.

            Ţi-a dat voie să o aştepţi la mine acasă.

            Stau chiar în apropiere, în clădirea de colo. Dacă vii, ai să guşti din prăjiturile pe care le-am făcut ieri. Eşti de acord, Mariko-san? Şi vei putea să-mi povesteşti despre tine.

            Mariko a continuat să mă cerceteze cu atenţie. Apoi, fără să-şi ia ochii de la mine, s-a aplecat şi şi-a ridicat pantofii.

            La început am interpretat gestul ei ca pe un semn că dorea să mă urmeze. Pe urmă, cum ea continua să se holbeze la mine, mi-am dat seama că-şi pregătise pantofii ca s-o rupă la fugă.

            — Nu-ţi fac nici un rău, i-am zis, râzând nervos. Sunt prietenă cu mama ta.

            Din câte mi-aduc aminte, asta a fost tot ceea ce s-a întâmplat între noi în acea dimineaţă. Nu doream câtuşi de puţin să sperii şi mai rău copilul şi foarte curând m-am răsucit pe călcâie şi am pornit înapoi peste terenul viran. E adevărat, reacţia fetei mă răscolise întru câtva. In perioada aceea asemenea nimicuri erau în stare să trezească în mine tot soiul de presimţiri în legătură cu naşterea. Mi-am zis totuşi că episodul este nesemnificativ şi că, în orice caz, voi avea alte prilejuri să mă împrietenesc cu ea chiar în următoarele zile. Dar nu am mai vorbit cu Mariko decât două săptămâni mai târziu, într-o după-amiază.

            Nu mai intrasem niciodată în casa lor şi am fost destul de surprinsă de invitaţia lui Sachiko. De fapt simţisem de la bun început că făcea asta cu o intenţie precisă şi, după cum s-a dovedit, nu mă înşelasem.

            Casa era îngrijită, dar mi-aduc aminte că lăsa impresia de sărăcie lucie. Grinzile de lemn care susţineau acoperişul arătau vechi şi şubrede, iar peste tot stăruia un iz jilav. Pereţii glisanţi erau daţi în lături, ca să permită soarelui să pătrundă pe verandă. Cu toate acestea locul rămânea umbrit.

            Mariko stătea întinsă în colţul cel mai ferit de lumina soarelui. Am distins ceva care se mişca alături de ea, iar când m-am apropiat, am văzut o pisică mare încovrigată pe tatami.

            — Bună, Mariko-san, i-am zis. Nu-ţi aduci aminte de mine?

            A încetat să mai mângâie pisica şi şi-a ridicat privirile.

            — Ne-am întâlnit acum câteva zile, am continuat eu. Nu ţi-aduci aminte? Erai pe malul râului.

            Fetiţa nu lăsa să se vadă că m-ar recunoaşte. S-a uitat la mine o vreme, apoi a început să mângâie din nou pisica. În spatele meu o auzeam pe Sachiko pregătind ceaiul pe primusul din mijlocul încăperii.

            Mă pregăteam să mă apropii de ea, când Mariko a spus deodată:

            — O să aibă pui.

            — Serios? Vai, ce drăguţ!

            — Vrei şi tu un pisoi?

            — Foarte amabil din partea ta, Marikosan. Vom vedea. Dar sunt sigură că se vor găsi pentru toţi nişte cămine bune.

            — De ce nu iei un pisoi? Femeia cealaltă a promis că va lua unul.

            — Vom vedea, Mariko-san. Despre care altă doamnă e vorba?

            — Cealaltă femeie. Femeia de dincolo de râu. Ea mi-a zis că va lua unul.

            — Dar eu nu cred că locuieşte cineva acolo, Mariko-san. Dincolo de râu nu există decât pădure.

            — Mi-a promis că mă duce la ea acasă.

            Locuieşte dincolo de râu. Nu m-am dus cu ea.

            Am cercetat copilul timp de o secundă.

            Apoi mi-a venit în minte un gând şi am început să râd.

            — Dar e vorba de mine, Mariko-san!

            Nu ţi-aduci aminte? Te-am invitat la mine acasă când mama ta era plecată în oraş.

            Mariko şi-a ridicat din nou privirile.

            — Nu tu. Cealaltă femeie. Cea de dincolo de râu. A fost aici aseară. Când era mama plecată.

            — Aseară? Când mama ta era plecată?

            — Mi-a spus că mă duce la ea acasă, dar nu m-am dus cu ea. Pentru că era întuneric. A zis că putem lua felinarul cu noi – şi a făcut un gest spre felinarul atârnat pe un perete – dar nu m-am dus cu ea. Pentru că era întuneric.

            În spatele meu Sachiko se ridicase în picioare şi-şi studia fiica. Mariko a rămas tăcută, apoi s-a întors şi a început să-şi mângâie din nou pisica.

            — Hai să ieşim pe verandă, mi-a sugerat Sachiko, punând pe o tavă cele necesare pentru servirea ceaiului. Afară e mai răcoare.

            Am făcut aşa cum propusese Sachiko, lăsând-o pe Mariko în colţul ei. Deşi de pe acea verandă râul rămânea ascuns privirilor, vedeam locul unde pământul cobora brusc, iar glodul, fiind aproape de apă, devenea mai umed. Sachiko s-a aşezat pe o pernă şi a început să toarne ceaiul.

            — Pisicile vagaboande mişună peste tot, a început ea. Eu nu sunt aşa de optimistă în ceea ce-i priveşte pe pisoi.

            — Da, sunt foarte multe pisici vagaboande, am întărit eu. Mai mare ruşinea.

            Dar Mariko şi-a găsit pisica tot pe undeva pe aici?

            — Nu, am adus-o cu noi. Eu, personal, aş fi preferat să o lăsăm, dar Mariko nici nu a vrut să audă.

            — Aţi adus-o tocmai de la Tokyo?

            — O, nu! Locuim la Nagasaki de aproape un an. De cealaltă parte a oraşului.

            — O, adevărat? Nu am ştiut. Şi aţi stat acolo la. la nişte prieteni?

            Sachiko s-a oprit din turnat şi m-a măsurat, ţinând ceainicul cu ambele mâini.

            Am citit în privirea ei aceeaşi undă de amuzament pe care o văzusem şi cu câteva zile mai înainte.

            — Mi-e teamă că greşeşti, Etsuko, mi-a spus ea într-un târziu, începând să umple iar ceştile. Stăteam în casa unchiului meu.

            — Crede-mă, nu voiam decât.

            — Da, sigur că da. Nu avem motiv să ne simţim stânjenite, nu-i aşa? Te rog să mă scuzi, Etsuko, nu am vrut să te necăjesc. De fapt doream să-ţi cer ceva. Un mic serviciu.

            Sachiko începuse să toarne ceai şi în ceaşca sa, părând să adopte în acelaşi timp o atitudine mai serioasă. Apoi a lăsat jos ceainicul şi m-a privit, spunând:

            — Ştii, Etsuko, anumite planuri pe care mi le-am făcut nu au mers aşa cum îmi doream. Prin urmare, m-am trezit strâmtorată. Nu am nevoie de mulţi bani, mă înţelegi. Doar de o sumă modică.

            — Înţeleg foarte bine, i-am răspuns, coborând vocea. Îmi închipui că-ţi vine foarte greu. Şi-apoi trebuie să ţii cont şi de Mariko-san.

            — Etsuko, pot să-ţi cer un serviciu?

            — Am ceva pus deoparte, i-am răspuns aproape în şoaptă şi m-am înclinat. Aş fi bucuroasă să-ţi pot fi de ajutor.

            Spre surprinderea mea, Sachiko a izbucnit în râs.

            — Eşti cât se poate de amabilă. Dar de fapt nu mă gândeam să împrumut bani de la tine. Aveam altceva în minte. Acum câteva zile mi-ai vorbit despre o prietenă de-a ta care are o patiserie.

            — Te referi la doamna Fujiwara?

            — Spuneai că s-ar putea să aibă nevoie de o vânzătoare. O slujbă cât de neînsemnată mi-ar fi de mare ajutor.

            — Bine, am rostit eu, oarecum neîncrezătoare. Pot să mă interesez, dacă doreşti.

            — Ar fi cât se poate de amabil din partea ta, m-a asigurat ea. Dar nu pari foarte convinsă, Etsuko.

            — Nu-i vorba de asta. O voi întreba cu primul prilej. Numai că mă întrebam – şi aici mi-am coborât din nou glasul – cine va avea grijă de fiica ta în timpul zilei?

            — De Mariko? Poate să dea şi ea o mână de ajutor la local. Poate să fie utilă.

            — Sunt sigură. Dar, vezi tu, nu ştiu ce va dori doamna Fujiwara. La urma urmei, în timpul zilei Mariko ar trebui să fie de fapt la şcoală.

            — Etsuko, te asigur că Mariko nu va constitui în nici un caz o problemă. Pe urmă, şcolile se închid oricum săptămâna viitoare. Iar eu voi avea grijă ca ea să nu stea în calea nimănui. În privinţa asta poţi să fii absolut liniştită.

            M-am înclinat iarăşi.

            — Am să o întreb cu primul prilej.

            — Îţi sunt recunoscătoare. De fapt aş vrea să te rog să te întâlneşti cu prietena ta în următoarele câteva zile, mi-a mai spus ea, sorbind din ceaşcă.

            — O să încerc.

            — Eşti foarte drăguţă.

            Am rămas tăcute câteva clipe. Ceva mai devreme îmi atrăsese atenţia ceainicul lui Sachiko. Mi se păruse un obiect minunat. Era confecţionat din porţelan fin, translucid. Ceaşca pe care o ţineam în mână era din acelaşi material delicat.

            Cum stăteam şi ne beam ceaiul, am fost frapată – şi nu pentru prima oară – de contrastul ciudat dintre serviciul de ceai, sărăcia căsuţei şi terenul gloduros de sub verandă. Când mi-am ridicat privirile, am descoperit că Sachiko mă studiase tot timpul.

            — Sunt obişnuită cu porţelanuri de calitate, Etsuko. Vezi tu, eu nu am trăit mereu ca aici, mi-a mărturisit ea, uitându-se în jur. Bineînţeles, nu-mi pasă de lipsa de confort. Dar când e vorba de anumite lucruri, sunt încă foarte pretenţioasă.

            M-am înclinat, fără să spun nimic.

            Sachiko a început să-şi studieze şi ea ceaşca de ceai. A examinat-o mai multă vreme, răsucind-o cu grijă între degete.

            Apoi, brusc, a rupt tăcerea:

            — Mai exact, am furat acest serviciu de ceai. Cu toate acestea, nu cred că unchiului meu îi va lipsi prea mult.

            Am măsurat-o din priviri, oarecum surprinsă. Sachiko a aşezat ceaşca înaintea ei şi a alungat nişte muşte.

            — Ai locuit în casa unchiului tău?

            A înclinat încetişor din cap şi mi-a răspuns:

            — O casă extrem de frumoasă. Cu un iaz în grădină. Cât se poate de diferită de ambianţa de aici.

            O clipă am aruncat amândouă o privire în jur. Mariko stătea întinsă în colţul ei, exact aşa cum o lăsasem, cu spatele întors spre noi. Părea că-i vorbeşte încet pisicii.

            — N-am ştiut, am început eu după o vreme, că dincolo de râu locuieşte cineva.

            Sachiko s-a întors şi a scrutat copacii de pe malul îndepărtat.

            — Nu, nici eu n-am văzut pe nimeni acolo, mi-a confirmat ea.

            — Nimeni, în afară de persoana care se ocupă de Mariko. Ea spunea că vine de undeva de acolo.

            — Nu am pe nimeni la copil, Etsuko.

            Nu cunosc pe nimeni aici.

            — Mariko îmi povestea despre o doamnă.

            — Te rog să nu-i dai nici o atenţie.

            — Vrei să spui că inventează totul?

            O secundă Sachiko a părut să cumpănească.

            — Da, pur şi simplu inventează.

            — Ei, presupun că mulţi copii fac aşa ceva.

            — Când vei fi mamă, Etsuko, a răspuns ea, zâmbind, va trebui să te obişnuieşti cu lucruri din astea.

            Apoi conversaţia s-a îndreptat spre alte subiecte. Erau primele zile ale prieteniei noastre şi discutam mai ales despre lucruri mărunte. De-abia câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineaţă, am auzit-o din nou pe Mariko pomenind de o femeie care se apropiase de ea.

            Capitolul 2 în zilele acelea, ori de câte ori mă întorceam în districtul Nakagawa, simţeam încă trezindu-se în mine sentimente amestecate, de tristeţe şi de bucurie. Este o zonă muntoasă şi, cum urcam pe străzile abrupte şi înguste dintre pâlcurile de case, mă cuprindea de fiecare dată o profundă senzaţie că pierdusem ceva. Deşi nu era vorba de un loc pe care să-l vizitez sub impulsul unei clipe, nu reuşeam să stau multă vreme departe de el.

            Vizitele la doamna Fujiwara îmi inspirau aceleaşi sentimente amestecate, deoarece aceasta – o femeie binevoitoare, al cărei păr începuse deja să încărunţească – făcuse parte dintre cele mai apropiate prietene ale mamei mele. Patiseria ei era situată pe o străduţă agitată. Clienţii puteau să mănânce pe terasa betonată, cu mese şi scaune de lemn, sub o copertină.

            Avea dever mare cu funcţionarii în timpul pauzelor de prânz şi, iarăşi, când aceştia se îndreptau spre casă, dar în celelalte perioade ale zilei clientela era destul de rară.

            Aveam o strângere de inimă în dupăamiaza aceea, pentru că făceam prima vizită la local de când Sachiko începuse să lucreze acolo. Eram îngrijorată din pricina amândurora, mai ales că nu ştiam cât de mult îşi dorise doamna Fujiwara o vânzătoare. Era o zi fierbinte şi strada mişuna de lume. Am fost bucuroasă că pot intra la umbră.

            Doamna Fujiwara s-a arătat încântată de vizită. M-a invitat la o masă şi s-a dus să aducă nişte ceai. În după-amiaza aceea avea puţini clienţi – poate chiar deloc, nu-mi mai aduc aminte – iar Sachiko nu se vedea nicăieri. La întoarcerea doamnei Fujiwara, am întrebat-o:

            — Cum se descurcă prietena mea? Face faţă cum se cuvine?

            — Prietena ta? A zis ea, aruncând o privire peste umăr spre intrarea în bucătărie. Curăţa creveţi. Cred că o să apară curând.

            Apoi, ca şi cum s-ar fi răzgândit, s-a ridicat şi s-a apropiat câţiva paşi de uşa bucătăriei.

            — Sachiko-san! A strigat ea. A venit Etsuko.

            Am auzit o voce răspunzând dinăuntru.

            Aşezându-se din nou, doamna Fujiwara s-a aplecat, a întins o mână şi m-a atins pe pântece.

            — A început să se vadă. De acum trebuie să ai multă grijă.

            — Oricum, nu fac mare lucru, am asigurat-o eu. Duc o viaţă foarte comodă.

            — Foarte bine. Mi-aduc aminte de prima mea naştere. A fost un cutremur din cele mari. Pe-atunci îl purtam în pântece pe Kazuo. Cu toate astea, a ieşit perfect sănătos. Încearcă să nu-ţi faci prea multe griji, Etsuko.

            — Mă străduiesc.

            Am aruncat o privire în direcţia bucătăriei.

            — Se descurcă bine aici prietena mea?

            Doamna Fujiwara mi-a urmărit privirea. Apoi s-a întors către mine şi mi-a zis:

            — Aşa nădăjduiesc. Sunteţi prietene bune, nu?

            — Da. Nu mi-am găsit prea multe prietene acolo unde locuiesc. Sunt foarte bucuroasă că am întâlnit-o pe Sachiko.

            — Da, a fost un noroc. Etsuko, astăzi arăţi destul de obosită, a murmurat ea după ce m-a cercetat cu atenţie mai multe secunde.

            — Cred că sunt obosită cu adevărat, am râs eu. Aşa e şi normal, presupun.

            — Da, sigur că da. Vreau să zic că arăţi puţin. Nefericită, a insistat doamna Fujiwara, continuând să mă scruteze.

            — Nefericită? Nu mă simt deloc nefericită. Sunt doar puţin obosită, dar, altfel, nu am fost aşa de fericită de când mă ştiu.

            — Asta-i foarte bine. Acum trebuie să te gândeşti la lucruri frumoase. La copilul tău. Şi la viitor.

            — Da, aşa voi face. Gândul la copil mă înveseleşte mereu.

            — Bine.

            A dat din cap aprobator, continuând să mă privească.

            — Starea de spirit este lucrul cel mai important. Oricâtă grijă are o mamă de latura fizică, e neapărată nevoie de o stare de spirit pozitivă ca să poată creşte un copil.

            — Ei, de-abia aştept şi eu să am prilejul! Am răspuns, râzând.

            Un zgomot mi-a atras atenţia spre bucătărie, dar Sachiko încă nu se vedea.

            — În fiecare săptămână întâlnesc o tânără, a continuat doamna Fujiwara. Cred că e însărcinată în luna a şasea sau a şaptea. O văd de fiecare dată când merg la cimitir. Nu am vorbit niciodată cu ea, dar arată nemaipomenit de tristă cum stă acolo împreună cu soţul ei. E o adevărată ruşine ca o fată însărcinată şi soţul ei să-şi petreacă duminicile gândindu-se la cei morţi! Înţeleg că vor să-şi exprime durerea şi totuşi consider că este o ruşine.

            Ar face mai bine să se gândească la viitor.

            — Probabil îi vine greu să uite.

            — Cred că ai dreptate. Mi-e milă de ea. Dar ar trebui să privească înainte. Nu aşa aduci un copil pe lume – mergând la cimitir în fiecare săptămână.

            — Poate că nu.

            — Cimitirele nu sunt locuri potrivite pentru oamenii tineri. Kazuo vine uneori cu mine, dar eu nu insist niciodată. Asosit şi pentru el vremea să nu se mai uite înapoi.

            — Ce mai face Kazuo? Am întrebat. Se descurcă bine cu slujba lui?

            — Foarte bine. Aşteaptă să fie avansat luna viitoare. Dar ar trebui să acorde atenţie şi altor lucruri. Nu va fi veşnic tânăr.

            Chiar în clipa aceea privirile mi-au fost atrase de o siluetă micuţă ce stătea afară, în soare, printre trecătorii grăbiţi.

            — Ia te uită, aia nu-i Mariko? Am exclamat eu.

            Doamna Fujiwara s-a răsucit în scaun.

            — Mariko-san! A strigat ea. Unde-ai fost?

            Mariko a mai rămas o clipă în stradă.

            Apoi a păşit în umbra terasei, a trecut încet pe lângă noi şi s-a aşezat la o masă goală din apropiere.

            Doamna Fujiwara a urmărit-o, apoi mi-a aruncat o privire neliniştită. A părut gata să spună ceva, dar pe urmă s-a ridicat şi s-a apropiat de fetiţă. Cu toate că şi-a coborât mult vocea, am reuşit totuşi să aud.

            — Unde-ai fost, Mariko-san? Nu trebuie să mai dispari aşa. Mama ta este foarte supărată pe tine.

            Mariko îşi studia degetele, fără să-şi ridice ochii la doamna Fujiwara.

            — Şi, Mariko-san, te rog să nu mai vorbeşti niciodată aşa cu clienţii! Nu ştii că e foarte necivilizat? Mama ta este foarte supărată pe tine.

            Mariko îşi cerceta în continuare mâinile, în spatele ei, Sachiko şi-a făcut apariţia în cadrul uşii de la bucătărie. Mi-aduc aminte că, văzând-o pe Sachiko în dimineaţa respectivă, am fost iarăşi frapată de impresia că era cu adevărat mai bătrână decât crezusem la început. Cu părul ei lung ascuns de o basma, ridurile din jurul ochilor şi al gurii păreau, nu ştiu de ce, şi mai pronunţate.

            — Lat-o şi pe maică-ta, a spus doamna Fujiwara. Presupun că este mânioasă foc pe tine.

            Fetiţa a rămas aşezată pe scaun, cu spatele la maică-sa. Sachiko i-a aruncat o privire rapidă, apoi s-a întors spre mine cu un zâmbet larg.

            — Ce mai faci, Etsuko? M-a întâmpinat ea cu o plecăciune elegantă. Ce surpriză plăcută să te vedem aici!

            La celălalt capăt al terasei două femei în haine de birou se aşezaseră la o masă.

            Doamna Fujiwara a făcut un semn în direcţia lor, apoi i s-a adresat din nou lui Mariko.

            — De ce nu te duci puţin în bucătărie?

            I-a şoptit ea. Mama ta o să-ţi arate ce ai de făcut. E foarte uşor. Sunt sigură că o fetiţă deşteaptă ca tine se va descurca.

            Mariko nu a dat nici un semn că ar fl auzit. Doamna Fujiwara şi-a ridicat privirile spre Sachiko şi, pentru o secundă, am avut impresia că între ele există o răceală.

            Apoi doamna Fujiwara s-a îndreptat spre clientele ei. Părea să le cunoască, pentru că, în timp ce traversa terasa, le-a adresat un salut familiar.

            Sachiko s-a apropiat şi s-a aşezat pe marginea mesei mele.

            — E foarte caid în bucătărie, mi-a mărturisit ea.

            — Cum te descurci aici?

            — Cum mă descurc? Ei bine, Etsuko, cert este că munca într-o patiserie mi se pare o experienţă amuzantă. Trebuie să-ţi spun că nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să curăţ mesele într-un asemenea loc. Cu toate astea, a râs ea grăbit, mi se pare foarte amuzant.

            — Înţeleg. Şi Mariko. Ea se acomodează?

            — O, Mariko n-o duce rău! Mi-a răspuns Sachiko. Bineînţeles, uneori este destul de agitată. Dar nici n-ai cum să te aştepţi la altceva în condiţiile astea. Eregretabil, Etsuko, dar, ştii, fiica mea nu pare să aibă simţul umorului, aşa ca mine.

            Ei nu i se pare la fel de amuzant aici.

            Sachiko a zâmbit şi s-a uitat iarăşi în direcţia lui Mariko. Apoi s-a ridicat, s-a dus la ea şi a întrebat-o calmă:

            — E adevărat ce mi-a spus doamna Fujiwara despre tine?

            Fetiţa n-a scos nici un cuvânt.

            — Mi-a spus că te-ai purtat din nou necivilizat cu clienţii. E adevărat?

            Mariko nu i-a răspuns nici de data asta.

            — E adevărat? Mariko, te rog să răspunzi când ţi se vorbeşte!

            — Femeia a apărut iarăşi, a murmurat Mariko. Aseară. Cât erai plecată.

            Sachiko şi-a măsurat fiica preţ de câteva secunde. Apoi i-a zis:

            — Cred că acum ai face bine să intri.

            Haide, o să-ţi arăt ce ai de făcut.

            — A venit din nou aseară. A zis că o să mă ia la ea acasă.

            — Haide, Mariko, intră în bucătărie şi aşteaptă-mă acolo!

            — O să-mi arate unde locuieşte ea.

            — Mariko, du-te înăuntru!

            De cealaltă parte a terasei doamna Fujiwara şi cele două femei râdeau în hohote. Mariko îşi cerceta în continuare palmele. Sachiko i-a întors spatele şi a revenit la masa mea.

            — Te rog să mă scuzi un moment, Etsuko, dar am lăsat ceva pe foc. Mă întorc imediat.

            Apoi, coborând vocea, a adăugat:

            — Nici nu te poţi aştepta ca un asemenea loc să-i stârnească entuziasmul, nu?

            A zâmbit şi a pornit spre bucătărie. În uşă s-a întors iarăşi spre fiica ei:

            — Haide, Mariko, vino înăuntru.

            Mariko nu s-a clintit. Sachiko a ridicat din umeri şi a dispărut în bucătărie.

            Cam în aceeaşi perioadă, la începutul verii, ne-a vizitat Ogata-san pentru prima oară de când se mutase din Nagasaki, adică de pe la începutul anului. El era tatăl soţului meu şi ar putea să pară ciudat că în mintea mea el a rămas mereu Ogata-san, chiar şi atunci când acesta a devenit şi propriul meu nume. Dar îl cunoşteam drept Ogata-san de atâta vreme – chiar cu mult înainte să-l fi cunoscut pe Jiro – şi nu m-am putut obişnui să-i spun „tată”.

            Ogata-san şi soţul meu nu prea semănau. Când mă gândesc acum la Jiro, văd un bărbat scund şi îndesat, cu o expresie încruntată. Soţul meu era întotdeauna pretenţios în ceea ce priveşte înfăţişarea lui şi chiar şi acasă purta de obicei cămaşă şi cravată. II văd acum aşa cum l-am văzut în atâtea rânduri: în salonul nostru, aşezat pe tatami şi aplecat asupra micului dejun sau a cinei. Mi-amintesc că avea aceeaşi tendinţă să se aplece înainte ca şi boxerii, indiferent că stătea în picioare sau mergea. Dimpotrivă, tatăl lui ţinea întotdeauna umerii bine traşi spre spate şi avea un stil relaxat şi generos. În vara aceea, când a venit să ne viziteze, Ogata-san se bucura încă de o sănătate perfectă, etalând fizicul solid şi energia unui bărbat cu mult mai tânăr.

            Mi-aduc aminte de dimineaţa când a pomenit pentru prima oară de Shigeo Matsuda. Se afla la noi de mai multe zile şi, din câte se părea, considera că mica noastră încăpere pătrată era suficient de confortabilă pentru un sejur prelungit.

            Era o dimineaţă strălucitoare şi tocmai ne terminam tustrei masa, înainte ca Jiro să plece la birou.

            — Întrunirea aceea a absolvenţilor şcolii tale are loc diseară, nu? I s-a adresat el lui Jiro.

            — Nu, mâine seară.

            — Te întâlneşti cu Shigeo Matsuda?

            — Cu Shigeo? Nu, mă îndoiesc. De obicei nu participă la asemenea evenimente, îmi pare rău că trebuie să plec şi să te las, tată. Aş prefera să nu mă arăt acolo, dar asta ar putea să fie considerată o ofensă.

            — Nu-ţi face griji. Etsuko-san se va îngriji de mine cât se poate de bine. Iar aceste evenimente sunt importante.

            — Mi-aş lua nişte zile libere, dar exact acum suntem foarte ocupaţi. După cum spuneam, comanda asta a apărut la birou exact în ziua când ai sosit tu. O adevărată pacoste.

            — Câtuşi de puţin, i-a răspuns taică-său. Înţeleg foarte bine. A trecut foarte puţin timp de când alergam şi eu la muncă. Nu sunt chiar aşa de bătrân, ştii?

            — Nu, sigur că nu.

            Am continuat să mâncăm în tăcere.

            Apoi Ogata-san a zis:

            — Prin urmare, nu crezi că o să te întâlneşti cu Shigeo Matsuda. Dar te vezi cu el din când în când?

            — Nu foarte des. De când am crescut, ne-am văzut fiecare de ale noastre.

            — Da, aşa se întâmplă. Fiecare copil îşi alege drumul său propriu şi îi vine din ce în ce mai greu să ţină legătura cu ceilalţi. De aceea şi sunt aşa de importante reuniunile astea. Nu trebuie să ne grăbim aşa de tare să ne uităm vechile prietenii.

            Şi, din când în când, nu-i rău să arunci o privire în trecut. Te ajută să vezi lucrurile în lumina lor reală. Da, consider că trebuie neapărat să participi mâine la întrunire.

            — Poate că tata se va mai afla la noi şi duminică, a spus soţul meu. Sper că vom ieşi undeva împreună.

            — Da, putem face asta. Mi se pare o idee splendidă. Dar dacă trebuie să munceşti, renunţăm, nici o problemă.

            — Nu, cred că duminică pot să-mi iau liber. Îmi pare rău că sunt atât de ocupat în perioada asta.

            — I-aţi invitat mâine şi pe unii dintre foştii voştri profesori? S-a interesat Ogata-san.

            — Din câte ştiu eu, nu.

            — E păcat că profesorii nu sunt chemaţi mai des cu asemenea prilejuri. Pe mine mă invitau uneori. Iar când eram mai tânăr, noi aveam întotdeauna grijă să ne chemăm profesorii. După părerea mea, aşa se cuvine. Pentru profesor este o ocazie să vadă roadele muncii sale, iar pentru elevi să-şi exprime recunoştinţa faţă de dânsul. Sunt de părere că s-ar cuveni să fie de faţă şi profesorii.

            — Da, poate că aşa e corect.

            — Bărbaţii din zilele noastre uită atât de uşor cui îşi datorează educaţia.

            — Da, ai foarte multă dreptate.

            Soţul meu a terminat de mâncat şi şi-a lăsat jos beţigaşele. I-am turnat nişte ceai.

            — Mai deunăzi mi s-a întâmplat o ciudăţenie, a spus Ogata-san. Privind retrospectiv, mi se pare chiar amuzant. Mă aflam la biblioteca din Nagasaki şi am dat peste o revistă. O revistă a profesorilor. Nu auzisem de existenţa ei. Pe vremea mea nu era aşa ceva. Citind-o, ai sentimentul că în zilele noastre toţi profesorii din Japonia sunt comunişti.

            — Din câte se pare, comunismul câştigă teren în întreaga ţară, a spus soţul meu.

            — Prietenul tău Shigeo Matsuda scria şi el în gazetă. Imaginează-ţi ce surprins am fost când mi-am descoperit numele menţionat în articolul lui. După părerea mea, nimic nu mă îndreptăţeşte să fiu vrednic de atâta atenţie.

            — Sunt sigură că foarte mulţi din Nagasaki îşi aduc aminte de tata, am intervenit eu.

            — Mi s-a părut un fapt cu totul ieşit din comun. Vorbea despre doctorul Endo, despre mine şi despre ieşirea noastră la pensie. Dacă l-am înţeles bine, dorea să spună că breasla profesorilor ar trebui să fie bucuroasă că a scăpat de noi. De fapt a mers până acolo încât a sugerat că ar fi fost mai bine să fim demişi la sfârşitul războiului. Cu totul ieşit din comun.

            — Eşti sigur că este acelaşi Shigeo Matsuda? A întrebat Jiro.

            — Este acelaşi. De la Liceul Kuriyama.

            Cu totul ieşit din comun. Mi-aduc aminte când venea la noi acasă, să se joace cu tine. Maică-ta îl răsfăţa. Am întrebat-o pe bibliotecară dacă pot cumpăra un exemplar, iar ea mi-a promis că va comanda un număr, special pentru mine. Am să ţi-l arăt şi ţie.

            — Mi se pare un gest complet lipsit de loialitate, am intervenit eu.

            — Am fost extraordinar de surprins, a spus Ogata-san, întorcându-se spre mine.

            Şi chiar eu am fost cel care l-a prezentat directorului de la Kuriyama.

            Jiro şi-a băut ceaiul şi apoi s-a şters la gură cu şervetul.

            — Este cu totul regretabil. După cum spuneam, nu l-am văzut de mult pe Shigeo.

            Îmi pare rău, tată, dar acum trebuie să plec, altfel întârzii.

            — Ei, sigur că da. Spor la lucru.

            Jiro s-a oprit în antreu ca să-şi încalţe pantofii.

            — Cineva ajuns la nivelul dumitale, tată, trebuie să se aştepte şi la puţină critică, i-am zis eu. Mi se pare un lucru normal.

            — Desigur, a acceptat el, izbucnind în râs. Nu, Etsuko, nu are rost să-ţi faci o problemă din asta. Nici pe mine nu m-a preocupat. Mi-a venit în minte numai din cauză că Jiro urmează să participe la reuniunea lor. Mă întreb dacă Endo o fi citit articolul.

            — Îţi urez o zi bună, tată. Voi încerca să mă întorc ceva mai devreme dacă voi putea.

            — Prostii! Nu are rost să te agiţi.

            Munca ta este mai importantă.

            Ceva mai târziu în acea dimineaţă Ogata-san a ieşit de la el din cameră îmbrăcat în haină şi cu cravată.

            — Ieşi în oraş, tată?

            — M-am gândit să-i fac o vizită doctorului Endo.

            — Doctorului Endo?

            — Da, m-am gândit să văd cum o mai duce.

            — Dar nu vei pleca înainte să mâncăm de prânz, nu?

            — M-am gândit să plec cât mai devreme, a zis el, uitându-se la ceas. Endo locuieşte acum la mică distanţă de Nagasaki. Trebuie să iau un tren.

            — Bine, atunci hai să-ţi pregătesc nişte sandvişuri. Nu durează mai mult de un minut.

            — Vai, îţi mulţumesc, Etsuko! În acest caz o să aştept puţin. De fapt chiar speram că îmi vei propune să-mi pregăteşti nişte sandvişuri.

            — Şi de ce nu mi-ai spus? L-am dojenit eu, ridicându-mă. Nu vei obţine întotdeauna ceea ce-ţi doreşti făcând asemenea aluzii, tată.

            — Dar am ştiut sigur că ai să mă înţelegi perfect, Etsuko. Am încredere în tine.

            M-am dus în bucătărie, m-am încălţat cu nişte sandale şi am coborât pe podeaua acoperită cu plăci de gresie. Peste doar câteva minute peretele glisant a alunecat într-o parte şi a apărut Ogata-san. S-a aşezat în prag şi s-a uitat la mine cum făceam treabă.

            — Ce îmi pregăteşti acolo?

            — Mai nimic. Nişte resturi de aseară.

            Dacă aş fî ştiut din vreme că pleci, aveai parte de ceva mai ales.

            — Cu toate astea, sunt sigur că vei reuşi să prepari ceva foarte gustos. Ce faci cu oul acela? Ăsta nu a rămas de aseară, aşa-i?

            — Adaug şi o omletă. Eşti nemaipomenit de norocos, tată! M-ai prins într-o dispoziţie generoasă.

            — O omletă. Trebuie să mă înveţi şi pe mine cum se prepară. E greu?

            — Extrem de greu. În acest stadiu n-ai nici o şansă să înveţi.

            — Dar doresc cu tot dinadinsul să învăţ.

            Şi ce vrei să spui cu „în acest stadiu”?

            Sunt încă suficient de tânăr ca să mai învăţ multe lucruri.

            — Chiar intenţionezi să devii un bun bucătar, tată?

            — Nu-i nimic de râs. Odată cu trecerea anilor, am învăţat să apreciez gătitul. Este o adevărată artă, sunt convins. La fel de nobilă ca pictura sau poezia. Nu se bucură de aceeaşi apreciere numai din motiv că produsul ei dispare atât de repede.

            — Insistă cu pictura, tată! Iţi iese mult mai bine.

            — Pictura, a oftat el. Nu-mi mai dă aceleaşi satisfacţii ca pe vremuri. Nu, cred că trebuie să pregătesc omleta la fel de bine ca tine, Etsuko. Trebuie să-mi arăţi neapărat înainte să mă întorc la Fukuoka.

            — N-ai mai fi de părere că reprezintă chiar o asemenea artă după ce vei deprinde cum se face. Mă gândesc că femeile ar trebui să ţină toate astea în secret.

            A râs încet, ca pentru sine, apoi a continuat să mă urmărească linişte.

            — Ce speri să fie, Etsuko? A întrebat el într-un târziu. Băiat sau fată?

            — Mi-e absolut indiferent. Dacă e băiat, îi vom putea pune numele tău.

            — Serios? Asta-i o promisiune?

            — Dacă mă gândesc mai bine, nu ştiu.

            Uitasem numele tău mic, tată. Seiji. Un nume cât se poate de urât.

            — Din cauză că mă consideri pe mine urât, Etsuko. Mi-amintesc că o clasă de-a mea a decis că semăn cu un hipopotam.

            Dar nu trebuie să te laşi amăgită de asemenea capcane exterioare.

            — E-adevărat. Ei, va trebui să vedem şi care e părerea lui Jiro.

            — Da.

            — Dar ar fi o bucurie ca fiul meu să primească numele tău, tată.

            — Aş fi foarte fericit, a zâmbit el, făcând o mică plecăciune, însă ştiu cât este de enervant când rudele insistă ca un copil să le moştenească numele. Mi-aduc aminte de momentul când nevastă-mea şi cu mine discutam cum să-l numim pe Jiro.

            Eu doream să-i dau numele unui unchi de-al meu, dar ea nu era de acord cu obiceiul ăsta de a boteza odraslele după rude.

            Desigur, până la urmă a fost cum a vrut ea.

            Keiko se lăsa cu greu urnită dintr-ale ei.

            — Keiko mi se pare un nume frumos.

            Dacă e fată, poate că-i vom spune Keiko.

            — Nu trebuie să te grăbeşti cu asemenea promisiuni. Un bătrân domn va fî cât se poate de dezamăgit dacă nu le vei respecta.

            — Îmi pare rău. Pur şi simplu gândeam cu voce tare.

            — Şi-apoi, Etsuko, sunt sigur că mai există şi alte persoane după care ai prefera să-ţi numeşti copiii. Persoane de care ai fost mai apropiată.

            — Poate că ai dreptate. Dar dacă este băiat, aş vrea să-ţi poarte numele. Odinioară ai fost pentru mine ca un tată.

            — Şi acum nu mai sunt?

            — Sigur că da. Dar acum este altceva.

            — Jiro este un soţ bun, sper.

            — Desigur. Sunt cât se poate de fericită.

            — Iar copilul te va face şi mai fericită.

            — Da. Nici n-ar fi putut să apară într-un moment mai potrivit. Acum ne-am aranjat foarte bine aici, iar munca lui Jiro merge minunat. E momentul ideal să se întâmple şi asta.

            — Deci eşti fericită?

            — Da, foarte fericită.

            — Bine. Şi eu sunt fericit pentru fericirea voastră.

            — Uite, totul e gata.

            I-am întins cutia lăcuită cu gustarea.

            — A, da, resturile, a comentat el cu o plecăciune actoricească, ridicând puţin capacul cutiei. Dar arată încântător.

            Când m-am întors în salon, Ogata-san îşi punea pantofii în antreu.

            — Spune-mi, Etsuko, m-a întrebat el fără să-şi ridice privirile de la şireturi, l-ai cunoscut pe acest Shigeo Matsuda?

            — L-am văzut o dată sau de două ori.

            Obişnuia să vină în vizită la noi după ce ne-am căsătorit.

            — Dar el şi Jiro nu mai sunt foarte apropiaţi?

            — Nu. Ne trimitem cărţi poştale cu salutări, dar cam atât.

            — Îi voi propune lui Jiro să-i scrie prietenului său. Shigeo trebuie să-şi ceară scuze. Altfel mă voi vedea silit să insist ca Jiro să nu mai aibă de-a face cu tânărul acela.

            — Înţeleg.

            — M-am gândit să-i vorbesc despre asta mai devreme, la micul dejun. Dar apoi mi-am dat seama că asemenea discuţii trebuie lăsate pentru seara.

            — Cred că ai dreptate.

            Înainte să plece, Ogata-san mi-a mulţumit încă o dată pentru gustare.

            După cum s-a dovedit, nu a pus subiectul pe tapet în seara respectivă. Când s-au întors, amândoi arătau obosiţi şi şi-au petrecut mai toată vremea citind ziarele şi discutând foarte puţin. Iar Ogata-san a adus vorba de doctorul Endo o singură dată. Asta s-a întâmplat în timpul cinei, câjid a spus simplu:

            — Endo arăta bine. Dar îi lipseşte munca. Dacă stai să te gândeşti, a trăit doar pentru asta.

            În pat, înainte de a adormi, i-am zis lui Jiro:

            — Sper că tata este mulţumit de felul în care l-am primit.

            — La ce altceva s-ar putea aştepta?

            Mi-a răspuns soţul meu. Dacă îţi faci atâtea griji, de ce nu ieşi cu el undeva?

            — Vei lucra şi sâmbătă după-amiază?

            — Cum mi-aş putea permite să nu lucrez? Şi aşa am rămas în urmă. S-a întâmplat să aleagă să mă viziteze în momentul cel mai dificil. Pur şi simplu nu am ce face.

            — Totuşi duminică putem ieşi, nu-i aşa?

            Am sentimentul că atunci nu am primit nici un răspuns, deşi am rămas cu ochii aţintiţi în întuneric, aşteptând. Jiro era mai mereu foarte obosit după o zi de muncă şi nu avea chef de conversaţie.

            În orice caz, se pare că-mi făceam griji zadarnic pentru Ogata-san, deoarece vizita lui din vara aceea s-a dovedit una dintre cele mai îndelungate. Îmi amintesc că se mai afla încă la noi atunci, seara, când Sachiko a bătut la uşa apartamentului.

            Purta o rochie pe care nu i-o mai văzusem până atunci, iar în jurul umerilor avea înfăşurat un şal. Faţa îi fusese machiată cu grijă, dar o şuviţă subţire de păr se desprinsese şi-i atârna peste obraz.

            — Te rog să mă ierţi că te deranjez, Etsuko, mi-a spus ea, zâmbind. Voiam să ştiu dacă nu cumva, accidental, Mariko e aici.

            — Mariko? Cum aşa? Nu.

            — Ei, n-are importanţă. Ai văzut-o cumva?

            — Mă tem că nu. Ai pierdut-o?

            — Nu are nici un rost să te nelinişteşti, mi-a zis ea râzând. Nu era în casă când m-am întors eu, asta-i tot. Sunt sigură că o s-o găsesc repede.

            Discutam în faţa intrării şi mi-am dat seama că Jiro şi Ogata-san ne priveau.

            Am prezentat-o pe Sachiko şi au făcut cu toţii plecăciuni.

            — Asta-i îngrijorător, a spus Ogata-san.

            Poate că ar fî mai bine să sunăm imediat la poliţie.

            — Nu-i nevoie de aşa ceva, l-a asigurat Sachiko. Sunt sigură că o s-o găsesc.

            — Dar poate că e mai sigur să dai totuşi şi un telefon.

            — Nu cred, a refuzat Sachiko cu o vagă nuanţă de iritare în glas. Nu e nevoie.

            Sunt sigură că o s-o găsesc.

            — Am să te ajut şi eu să o cauţi, i-am zis, începând să-mi îmbrac haina.

            Soţul meu mi-a aruncat o privire dezaprobatoare. A fost la un pas să vorbească, dar apoi s-a oprit. In cele din urmă a spus totuşi:

            — Acum e aproape întuneric.

            — Etsuko, chiar nu e nevoie să facem atâta caz! M-a asigurat Sachiko. Dar dacă ai putea veni cu mine un minut, ţi-aş fi cât se poate de recunoscătoare.

            — Ai grijă, Etsuko! A intervenit Ogatasan. Şi telefonaţi la poliţie dacă nu găsiţi repede copilul!

            Am coborât pe scări. Afară mai era cald, iar dincolo de terenul viran soarele coborâse foarte mult, proiectând un fascicul de raze peste şanţurile noroioase.

            — Te-ai uitat în jurul cartierului? Am întrebat-o eu.

            — Nu, nu încă.

            — Atunci hai să căutăm, am îndemnat-o, pornind iute la drum. Mariko are prieteni la care să poată merge în vizită?

            — Nu cred. Vorbesc serios, Etsuko, mi-a spus Sachiko, râzând şi punându-şi o mână pe braţul meu. Nu ai de ce să fii atât de alarmată. Nu avea ce să i se întâmple. De fapt, Etsuko, am trecut pe la tine ca să-ţi dau o veste. Ştii, până la urmă s-au lămurit în sfârşit toate. Peste câteva zile plecăm în America.

            — În America?

            Poate pentru că Sachiko îşi pusese mâna pe braţul meu, poate din cauza surprizei, dar m-am oprit în loc.

            — Da, în America. Nu mă îndoiesc că ai auzit de America.

            Părea încântată de mirarea mea. Cartierul nostru era o întindere de pavaj din beton, întrerupt când şi când de copaci tineri şi subţiri, plantaţi odată cu blocurile.

            Deasupra apăruseră lumini la aproape toate ferestrele.

            — Nu vrei să mă mai întrebi şi altceva? Nu vrei să mă întrebi de ce plec?

            Şi cu cine plec?

            — Sunt foarte bucuroasă – dacă asta ţi-ai dorit. Dar cred că e mai bine să o găsim întâi pe Mariko.

            — Etsuko, trebuie să înţelegi! Nu-mi este ruşine de nimic! Nu vreau să ascund nimic de nimeni! Te rog să mă întrebi orice vrei tu! Nu mi-este ruşine.

            — Eu mă gândeam că mai bine o găsim întâi pe fiica ta. De vorbă putem sta şi mai târziu.

            — Foarte bine, Etsuko, a chicotit ea.

            Haide să o găsim pe Mariko mai întâi.

            Am cercetat locurile de joacă şi am dat ocol fiecărui bloc. Nu peste mult timp ne-am trezit înapoi, în locul de unde porniserăm.

            Atunci am văzut două femei care stăteau de vorbă lângă intrarea principală a unei clădiri.

            — Poate că doamnele de acolo ne pot ajuta, am sugerat eu.

            Sachiko nu s-a clintit din loc. A aruncat o privire în direcţia lor, apoi mi-a răspuns:

            — Mă îndoiesc.

            — Dar poate că au văzut-o. Poate că au văzut-o pe fiica ta.

            Sachiko le măsura în continuare pe cele două femei. Apoi a râs scurt şi a ridicat din umeri.

            — Foarte bine, a consimţit ea. Hai să le oferim un subiect de bârfă. Nu-mi pasă.

            Ne-am apropiat de ele şi Sachiko le-a întrebat politicoasă şi calmă ceea ce o interesa. Au schimbat priviri îngrijorate, dar niciuna dintre ele nu o văzuse pe micuţă. Sachiko le-a asigurat că nu au nici un motiv de panică şi ne-am îndepărtat.

            — Sunt convinsă că asta le-a făcut fericite, mi-a mărturisit ea. Acum au ceva de forfecat.

            — Părerea mea este că nu aveau nici un gând rău. Amândouă arătau sincer îngrijorate.

            — Eşti foarte drăguţă, Etsuko, dar nu e cazul să mă convingi pe mine de asemenea lucruri. Vezi, nu m-a interesat niciodată ce cred oamenii de acest fel, iar acum nici atâta.

            Ne-am oprit. Am aruncat o privire în jur, apoi spre ferestrele apartamentelor.

            — Unde ar mai putea fi?

            — Vezi tu, Etsuko, mie nu mi-e ruşine de nimic. Nu vreau să ascund nimic de tine.

            Sau de femeile acelea, dacă-i vorba pe-aşa.

            — Cred că ar trebui să cercetăm pe lângă râu.

            — Pe lângă râu? A, pe acolo m-am uitat şi eu!

            — Dar pe malul celălalt? Poate că a traversat de cealaltă parte.

            — Mă îndoiesc, Etsuko. De fapt, dacă o cunosc cât de cât pe flică-mea, chiar în acest moment se află la noi în casă – probabil foarte mulţumită că a reuşit să ne dea atâta bătaie de cap.

            — Bine, hai să mergem să vedem.

            Când ne-am întors la marginea terenului viran, soarele dispărea dincolo de râu, conturând siluetele sălciilor de-a lungul malului.

            — Nu-i nevoie să vii cu mine, mi-a zis Sachiko. O găsesc eu imediat.

            — Ba nu, vin şi eu cu tine!

            — Prea bine. Haide atunci.

            Am pornit spre casă. Îmi venea destul de greu să mă deplasez prin hârtoape cu sandalele pe care le purtam.

            — Cât timp ai lipsit? Am întrebat-o.

            Sachiko se afla cu un pas sau doi înaintea mea. La început nu mi-a răspuns, iar eu mi-am închipuit că nu mă auzise.

            — Cât timp ai lipsit? Am repetat.

            — O, nu multă vreme!

            — Cât timp? O jumătate de oră? Mai mult?

            — Trei sau patru ore, cred.

            — Înţeleg.

            Ne-am continuat drumul, traversând pământul noroios şi străduindu-ne să ocolim băltoacele.

            — Poate că ar fi bine să aruncăm o privire şi dincolo, pentru orice eventualitate, am zis eu când ne-am apropiat de casă.

            — In pădure? Fiica mea nu s-ar duce acolo. Hai să căutăm în casă. Nu e cazul să fii atât de îngrijorată, Etsuko.

            A râs din nou, dar oarecum nesigură pe ea. Neavând electricitate, casa era cufundată în întuneric. Am aşteptat la uşă, în vreme ce Sachiko a păşit pe tatami.

            A strigat-o pe fiica ei şi a tras pereţii glisanţi care despărţeau cele două camere mai mici de lângă cea principală. Eu am stat şi am ascultat cum se mişca încolo şi încoace în întuneric. Apoi s-a întors la intrare.

            — Poate că ai dreptate, a recunoscut ea. Am face bine să ne uităm şi pe celălalt mal.

            De-a lungul apei aerul era plin de insecte. Mergeam în tăcere în direcţia podeţului de lemn din aval. Dincolo de el, pe malul opus, se întindea pădurea despre care vorbise Sachiko mai devreme.

            Tocmai traversam podeţul când Sachiko s-a întors spre mine şi mi-a zis repede:

            — Până la urmă am intrat într-un bar.

            Aveam de gând să mergem la cinematograf, la un film cu Gary Cooper, dar coada era prea mare. Oraşul se aglomerase şi peste tot mişunau beţivi. Până la urmă ne-am dus la un bar şi ne-au dat un separeu doar pentru noi.

            — Înţeleg.

            — Presupun că tu nu intri prin baruri, nu-i aşa, Etsuko?

            — Nu, nu intru.

            Treceam pentru prima oară de cealaltă parte a râului. Simţeam sub tălpi pământul moale, aproape mlăştinos. Poate că nu este decât o simplă închipuire de-a mea, dar acolo, pe mal, am simţit că m-a trecut un fior rece de nelinişte, un sentiment asemănător unei premoniţii, care m-a împins să pornesc cu vigoare renăscută spre întunericul arborilor dinaintea noastră.

            Sachiko m-a oprit în loc, apucându-mă de mână. Urmându-i privirea, am văzut puţin mai încolo, lângă mal, ceva asemănător unei legături de haine zăcând în iarbă, foarte aproape de marginea apei.

            Se distingea cu greu în întuneric şi arăta ca un simplu obiect, doar ceva mai întunecat. Primul meu impuls a fost să o iau la fugă într-acolo. Apoi mi-am dat seama că Sachiko rămăsese pe loc şi se uita cât se poate de liniştită.

            — Ce este? Am întrebat eu prosteşte.

            — E Mariko, mi-a răspuns ea calmă.

            Iar când s-a întors spre mine, avea o căutătură stranie în ochi.