Nemângâiații de Kazuo Ishiguro

PARTEA ÎNTÂI

1

 

 

Şoferul de taxi păru încurcat când îşi dădu seama că nu mă aştepta nimeni, nici măcar funcţionarul de la recepţie. Traversă holul pustiu, sperând probabil să găsească un angajat ascuns după vreo plantă sau după vreun fotoliu. În cele din urmă, lăsă valizele jos, lângă uşa liftului, şi, mormăind câteva cuvinte de scuză, îşi luă rămas-bun de la mine.

Holul era destul de spaţios, cu cele câteva măsuţe pentru servit cafeaua risipite prin jur, fără a da impresia de înghesuială. Tavanul însă era scund şi făcea în mod vizibil o bortă, creând o uşoară senzaţie de claustrofobie, iar în ciuda soarelui strălucitor de afară, camera era întunecoasă. Doar pe peretele din dreptul recepţiei se întindea o fâşie însorită, luminând o parte a lambriului de lemn închis la culoare şi o poliţă cu reviste în limbile germană, franceză şi engleză. Tot pe masa de la recepţie am mai zărit un clopoţel de argint şi am fost cât pe ce să merg într-acolo şi să sun din el, când undeva, în spatele meu, s-a deschis o uşă şi un tânăr în uniformă şi-a făcut apariţia.

― Bună ziua, domnule, zise el pe un ton obosit şi, trecând în spatele pupitrului de la recepţie, începu să completeze formularele de înregistrare.

Deşi mormăia o scuză pentru că lipsise, continua să se poarte exact ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere. Totuşi, de îndată ce mi-am rostit numele, tresări şi luă poziţia de drepţi.

― Domnule Ryder, regret nespus că nu v-am recunoscut. Domnul Hoffman, directorul, dorea foarte mult să vă întâmpine personal. Din păcate însă, chiar acum a trebuit să plece la o întrunire importantă.

― Nu face nimic. Aştept cu nerăbdare să ne întâlnim mai târziu.

Funcţionarul continuă grăbit să facă formele de înregistrare, mormăind în tot acest timp despre cât de dezamăgit avea să fie directorul că ratase sosirea mea. Pomeni în două rânduri despre cât de stresat fusese acesta cu pregătirile pentru „joi seara”, care îl sustrăseseră de la treburile hotelului cu mult mai mult decât de obicei. M-am mărginit să încuviinţez din cap, incapabil să mă mobilizez şi să-l întreb despre evenimentul de „joi seara”.

― Oh, şi domnul Brodsky s-a descurcat minunat azi, zise funcţionarul, luminându-se la faţă. Într-adevăr, minunat. Azi-dimineaţă a repetat cu orchestra patru ore în şir fără pauză. Şi ascultaţi-l acum! Încă mai lucrează din greu şi se descurcă singur.

Arată spre partea din spate a holului. De-abia atunci mi-am dat seama că undeva în clădire se cânta la pian, dar numai cu puţin mai tare decât zgomotul înăbuşit al circulaţiei de afară.

Am ridicat capul şi am ascultat mai atent. Cineva interpreta o singură frază scurtă – era din a doua parte a Verticalităţii lui Mullery –, reluând-o iar şi iar, încet şi atent.

― Desigur, dacă directorul ar fi aici, zise funcţionarul, l-ar fi chemat pe domnul Brodsky să vă facă cunoştinţă. Dar nu sunt sigur… Începu să râdă: Nu sunt sigur dacă trebuie să-l deranjez. Ştiţi, dacă se concentrează profund…

― Desigur, desigur. Rămâne pe altă dată.

― Dacă directorul ar fi aici…

Se îndepărtă şi râse din nou. Apoi, aplecându-se înainte, zise cu voce scăzută:

― Ştiţi, domnule, că unii clienţi au avut tupeul să se plângă? De faptul că închidem salonul ori de câte ori domnul Brodsky vrea să cânte la pian? E uimitor cum gândesc unii oameni! De fapt, doi clienţi diferiţi s-au plâns ieri domnului Hoffman. Fiţi sigur că au fost repede puşi la punct.

― Cred. Brodsky, zici?

M-am gândit la nume, dar nu-mi spunea nimic. Apoi l-am surprins pe funcţionar privindu-mă cu un aer perplex şi am zis iute:

― Da, da. De-abia aştept să-l întâlnesc pe domnul Brodsky la momentul potrivit.

― Păcat că nu-i directorul aici, domnule!

― Te rog, nu-ţi face probleme! Acum, dacă ai terminat, aş dori mult…

― Desigur, domnule. Sunteţi, probabil, foarte obosit după o călătorie atât de lungă. Poftiţi cheia. Gustav, pe care-l vedeţi acolo, o să vă conducă în cameră.

Am privit în urmă şi am văzut un hamal mai în vârstă aşteptând la celalalt capăt al holului. Stătea în picioare în dreptul liftului deschis, holbându-se înăuntru cu un aer preocupat. Când mă văzu venind spre el, tresări. Îmi ridică apoi valizele şi intră iute în lift, după mine.

În timp ce urcam, hamalul bătrân continua să ţină cele două valize şi am văzut cum se înroşea din pricina efortului. Ambele valize erau foarte grele şi, de groază să nu leşine în faţa mea, am zis:

― Ştii, ar trebui să le laşi jos.

― Îmi pare bine că spuneţi asta, domnule, zise el, iar vocea îi trăda surprinzător de puţin efortul fizic pe care îl făcea. La începuturile meseriei, cu mulţi ani în urmă, obişnuiam să las valizele pe podea. Le ridicam numai când era absolută nevoie. Când mă deplasam, ca să zic aşa. De fapt, în primii cincisprezece ani de lucru aici, trebuie să spun că am folosit această metodă. Mulţi hamali tineri din acest oraş recurg încă la ea. Dar acum, n-o să mă mai vedeţi că fac aşa ceva. Şi-n afară de asta, domnule, nu urcăm atât de mult.

Ne-am continuat drumul în tăcere. Apoi am zis:

― Aşadar, lucrezi de ceva timp în hotelul asta.

― De douăzeci de ani. Am văzut o groază de lucruri aici, în acest răstimp. Dar sigur că hotelul funcţiona deja de multă vreme când am ajuns eu aici. Se crede că Frederic cel Mare a petrecut o noapte aici, în secolul al XVIII-lea, şi, potrivit tuturor mărturisirilor, încă din vremea aceea era un han în toată puterea cuvântului. A, da, în decursul anilor s-au petrecut aici evenimente de mare importanţă istorică. Odată, când nu veţi fi atât de obosit, aş fi bucuros să vă relatez câteva dintre ele.

― Dar îmi povesteai, am zis eu, de ce crezi că e o greşeală să laşi bagajele pe podea.

― A, da, zise hamalul. Iată un subiect interesant. Vedeţi, domnule, după cum vă închipuiţi, într-un oraş ca acesta sunt multe hoteluri. Înseamnă că mulţi oameni din oraş şi-au încercat oarecum norocul lucrând ca hamali. Mulţi par să creadă că e suficient să-şi pună o uniformă şi că la asta se va reduce totul, că vor fi apţi pentru meserie. E o concepţie eronată, cultivată mai ales în oraşul acesta. Consideraţi-o o legendă locală, dacă vreţi. Şi aş fi gata să recunosc că, într-o vreme, aş fi aderat eu însumi la ea, fără să clipesc. Apoi, odată – s-a petrecut cu mulţi ani în urmă – soţia mea şi cu mine ne-am luat o scurtă vacanţă. Am plecat în Elveţia, la Lucerna. Soţia mea nu mai trăieşte, domnule, dar, ori de câte ori mă gândesc la ea, îmi aduc aminte de mica noastră vacanţă. Este foarte frumos lângă lac. Fără îndoială, cunoaşteţi locul. După micul dejun, am făcut câteva plimbări minunate cu barca. Ei bine, ca să revin la subiect, în vacanţă am observat că oamenii din oraşul acela aveau altă concepţie despre hamalii lor decât cei de la noi. Cum să vă spun, domnule? Acolo hamalii se bucurau de mai mult respect. Cei mai buni dintre ei erau personaje renumite, iar hotelurile de primă mână se luptau pentru serviciile lor. Mărturisesc că lucrul acesta mi-a deschis ochii. Dar în oraşul nostru, ei bine, a existat această idee de foarte mulţi ani. De fapt, sunt zile când mă întreb dacă ar putea fi vreodată eradicată. Acum nu spun că toţi cei de aici s-ar purta necivilizat cu noi. Departe de aceasta, aici am fost întotdeauna tratat cu politeţe şi consideraţie. Dar, vedeţi, domnule, există întotdeauna ideea că oricine ar putea face această meserie dacă şi-ar pune în minte s-o facă, dacă ar avea chef. Presupun că asta se întâmplă pentru că, într-o oarecare măsură, oricine din acest oraş a trecut prin experienţa de a căra bagaje de colo-colo. De aceea se presupune că a fi hamal la un hotel nu reprezintă decât o prelungire a acestei activităţi. De-a lungul anilor, am dus cu liftul multe persoane care mi-au spus: „Zilele astea s-ar putea să renunţ la ocupaţia mea şi să devin hamal”. Da, da. Ei bine, domnule, într-o zi – nu la multă vreme după scurta noastră vacanţă de la Lucerna – unul dintre consilierii de frunte ai primăriei mi-a spus, mai mult sau mai puţin exact, aceste cuvinte: „Aş vrea să fac aşa ceva în zilele astea”, mi-a zis el, arătând spre valize. Asta-i viaţa care-mi place. Să n-ai nicio grijă pe lume”. Presupun, domnule, că încerca să se poarte amabil, sugerând că aş fi fost de invidiat. Asta se întâmpla când eram mai tânăr, domnule, iar pe atunci nu ţineam valizele în mână, ci le lăsam pe podea, aici în lift, şi presupun că pe vremea aceea aşa şi arătam. Adică lipsit de griji, cum sugerase domnul acela. Ei bine, vă spun eu, domnule, că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Nu că m-ar fi mâniat tocmai vorbele domnului acela. Dar când mi le-a spus, ei bine, mi-a picat fisa. Erau lucruri la care mă gândisem de o bună bucată de vreme. Şi după cum vă explicam, domnule, eram proaspăt întors din scurta noastră vacanţă la Lucerna, unde îmi formasem anumite păreri. Şi mi-am zis eu că, ei bine, venise vremea ca hamalii din acest oraş să încerce să schimbe atitudinea predominantă de aici. Vedeţi, domnule, la Lucerna văzusem altceva şi am simţit, cum să spun, că tot ce se petrecea aici nu era tocmai în regulă. Aşa că m-am gândit mult la aceasta şi am ajuns la concluzia că trebuia eu însumi să iau o serie de măsuri. Desigur că încă de pe atunci bănuiam probabil cât de greu va fi. Pesemne că în toţi anii aceia îmi dădusem seama că deja era poate prea târziu pentru generaţia mea. Că lucrurile ajunseseră prea departe. Dar m-am gândit că, în definitiv, chiar dacă eu mi-aş îndeplini misiunea şi aş schimba puţin lucrurile, ar fi măcar mai uşor pentru cei care ar veni după mine. Aşa că, domnule, am luat măsurile respective şi le-am respectat chiar din ziua când consilierul primăriei mi-a zis vorbele acelea. Şi pot să afirm cu mândrie că şi alţi hamali din acest oraş mi-au urmat exemplul. Nu că ar fi luat aceleaşi hotărâri ca mine. Dar să zicem că măsurile lor, în fine, se potriveau cu ale mele.

― Înţeleg. Şi una dintre măsurile dumitale era să nu laşi jos valizele, ci să continui să le ţii în mână.

― Exact, domnule, aţi sesizat miezul problemei foarte bine. Desigur, trebuie să recunosc că, atunci când am început să-mi impun aceste reguli mie însumi, eram mult mai tânăr şi mai puternic şi presupun că nu m-am gândit că, odată cu bătrâneţea, mă vor lăsa puterile. E caraghios, domnule, dar omul nu gândeşte aşa. Ceilalţi hamali au spus lucruri asemănătoare. Cu toate acestea, încercăm cu toţii să respectăm vechile noastre hotărâri. Cu timpul, doisprezece dintre noi, am format un grup destul de unit şi suntem printre ultimii care au încercat să schimbe ceva cu mulţi ani în urmă. Dacă ar trebui să revin acum asupra unor lucruri, aş simţi, domnule, că i-aş dezamăgi pe ceilalţi. Iar dacă vreunul dintre ei ar reveni asupra oricărei reguli mai vechi, la fel m-aş simţi şi eu. Pentru că, fără îndoială, în oraşul acesta s-a înregistrat un progres. Adevărat că mai sunt încă multe de făcut, dar am discutat despre aceasta adeseori – ne întâlnim în fiecare duminică seara la Cafeneaua Ungurească din Oraşul Vechi; aţi putea veni şi dumneavoastră cu noi, aţi fi un oaspete bine-venit, domnule; ei bine, am dezbătut aceste probleme şi, fără îndoială, am căzut cu toţii de acord că atitudinea oraşului faţă de noi s-a îmbunătăţit simţitor. Hamalii mai tineri care au venit după noi iau, desigur, totul drept ceva firesc. Dar grupul nostru de la Cafeneaua Ungurească ştie că nouă ni se datorează schimbarea, chiar dacă este vorba de una mică. Aţi fi foarte bine-venit printre noi, domnule! V-aş prezenta bucuros grupului. Nu ne formalizăm chiar atât de mult ca pe vremuri şi, de la o vreme, am înţeles că în condiţii deosebite putem invita unele persoane la masa noastră. Iar în acest anotimp al anului soarele blând al după-amiezilor este foarte plăcut. Masa noastră este sub umbrar, cu vederea spre Vechea Piaţă. Este foarte plăcut, domnule, sunt sigur că o să vă placă. Dar ca să revin la ce spuneam, vorbeam mult despre acest subiect la Cafeneaua Ungurească. Adică despre vechile noastre hotărâri, pe care le luaserăm cu atâţia ani în urmă. Vedeţi, niciunul dintre noi nu se gândise la ce se va întâmpla când vom îmbătrâni. Presupun că eram atât de absorbiţi de munca noastră, încât nu ne făceam planuri decât de pe o zi pe alta. Sau poate că am subestimat cât timp ne va lua să schimbăm aceste atitudini adânc înrădăcinate. Dar asta este, domnule! Acum am ajuns la vârsta pe care o am şi cu fiecare an îmi este mai greu.

Hamalul tăcu o clipă şi, în ciuda încordării fizice, părea să se fi pierdut în gânduri. Apoi zise:

― Am să fiu cinstit cu dumneavoastră, domnule. Aşa e drept. Când eram mai tânăr, când am început să-mi impun aceste reguli, căram de obicei până la trei valize, oricât de mari sau de grele erau. Dacă un client avea şi o a patra valiză, pe aceea obişnuiam s-o las pe podea. Dar dacă erau trei, mă descurcam întotdeauna. Ei bine, adevărul este, domnule, că acum patru ani am fost bolnav o perioadă şi mi se părea munca grea, aşa că am discutat despre aceasta la Cafeneaua Ungurească. Ei bine, în cele din urmă, toţi colegii mei au căzut de acord ca nu era nevoie să fiu atât de sever cu mine. În definitiv, ziceau ei, tot ce mi se cerea era să-i impresionez pe oaspeţi cu ceva din specificul muncii noastre. Că erau două valize sau trei, efectul ar fi fost în mare acelaşi. Urma să reduc greutatea minimă la două valize, fără ca acest lucru să-mi dăuneze cu ceva. Am acceptat sugestia lor, domnule, dar ştiu că ea nu reflectă pe deplin realitatea. Îmi dau seama că nu are acelaşi efect asupra persoanelor care mă privesc. E o deosebire între a vedea un hamal încărcat cu două valize şi a vedea altul cu trei, trebuie să recunoaşteţi, domnule, chiar pentru ochiul cel mai puţin experimentat, efectul este în mare măsură diferit. Ştiu asta, domnule, şi nu mă sfiesc să vă spun că e dureros pentru mine să recunosc acest lucru. Dar, ca să revin la problema noastră, sper că înţelegeţi acum de ce nu vreau să vă las jos valizele. Nu aveţi decât două. Măcar câţiva ani de aici înainte, două valize vor fi încă în puterile mele.

― Ei bine, totul este foarte lăudabil, am zis eu. Ai reuşit să faci asupra mea impresia dorită.

― Aş vrea să ştiţi, domnule, că nu sunt singurul care a fost nevoit să se schimbe. La Cafeneaua Ungurească vorbim mereu despre aceste lucruri şi adevărul este că fiecare dintre noi a trebuit să recurgă la mici schimbări. Dar n-aş vrea să credeţi că ne îngăduim unii altora să ne abatem de la anumite standarde. Dacă am face asta, toate eforturile noastre de ani de zile ar fi în zadar. Ne-am face de râs cât ai zice peşte. Trecătorii şi-ar bătea joc de noi când ne-ar vedea adunaţi în jurul mesei noastre duminica după-amiaza. O nu, domnule, rămânem foarte severi unii cu alţii şi, sunt sigur că domnişoara Hilde va confirma asta, comunitatea a ajuns să ne respecte întâlnirile de duminică. Şi cum vă spuneam, domnule, aţi fi bine-venit să vă alăturaţi grupului nostru. Atât cafeneaua, cât şi piaţa sunt deosebit de plăcute în aceste zile însorite de după-amiază. Şi uneori proprietarul cafenelei angajează ţigani să cânte în piaţă. Proprietarul însuşi, domnule, are pentru noi un respect deosebit. Cafeneaua nu este mare, dar el se asigură mereu să fie suficient loc pentru ca noi să ne putem aşeza confortabil în jurul mesei. Chiar atunci când restul cafenelei este extrem de aglomerat, proprietarul are grijă să nu fim înghesuiţi sau deranjaţi. Chiar şi în după-amiezile cele mai aglomerate, dacă toţi cei de la masa noastră şi-ar roti în acelaşi timp braţele întinse, niciunul dintre noi nu s-ar atinge de celălalt. Iată cât de mult ne respectă proprietarul, domnule! Sunt sigur că domnişoara Hilde va confirma cele spuse de mine.

― Iartă-mă, am zis, dar cine este această domnişoară Hilde, la care te referi?

Nici n-am apucat să sfârşesc bine fraza, că am observat cum hamalul privea intens peste umărul meu undeva, la spatele meu. Răsucindu-mă, am văzut cu o tresărire că nu eram singuri în lift. O femeie tânără, scundă, îmbrăcată într-o uniformă curată, stătea în picioare, înghesuită în colţul din spatele meu. Dându-şi seama că, în sfârşit, am observat-o, zâmbi şi făcu un pas înainte.

― Scuzaţi-mă, îmi zise, sper că nu credeţi că trăgeam cu urechea, dar n-am putut să nu aud conversaţia. Ascultam ce vă povesteşte Gustav şi trebuie să spun că este destul de nedrept faţă de locuitorii din acest oraş. Adică, atunci când afirmă că nu-i apreciem pe hamalii de la hoteluri. Bineînţeles că îi apreciem, şi mai ales pe Gustav, aici de faţă. Toţi ţin la el. Vedeţi că este o contradicţie chiar şi în ceea ce vă spunea acum. Dacă nu l-am respecta deloc, cum îşi explică atunci consideraţia cu care sunt trataţi la Cafeneaua Ungurească? Chiar aşa, Gustav, este foarte urât din partea ta să ne prezinţi într-o astfel de lumină domnului Ryder.

Aceste cuvinte au fost rostite pe un ton vădit, plin de căldură, iar hamalul părea într-adevăr ruşinat îşi îndreptă ţinuta depărtându-se de noi, în timp ce valizele grele îl loveau peste picioare, şi-şi întoarse de la noi privirea plouată.

― Uite, aşa e el, zise tânăra zâmbind. Dar este unul dintre cei mai buni. Toţi ţinem la el. Este excesiv de modest, aşa că nu vă va spune niciodată cu gura lui, dar ceilalţi hamali de hotel din oraş îl privesc cu consideraţie. De fapt, n-aş exagera deloc dacă spun că au pentru el un sentiment de respect şi de teamă. Îi poţi vedea uneori aşezaţi în jurul mesei lor, duminica după-amiaza, iar dacă Gustav n-a sosit încă, nu încep conversaţia. Ştiţi, li s-ar părea o lipsă de respect să înceapă ritualul fără el. Adeseori îi vezi, zece sau unsprezece dintre ei, stând acolo tăcuţi în faţa cafelelor şi aşteptând. Cel mult îşi vorbesc ciudat în şoaptă, ca şi când ar fi în biserică. Dar până când nu soseşte Gustav, nu se liniştesc şi nu încep conversaţia. Merită să mergi la Cafeneaua Ungurească fie şi numai ca să asişti la sosirea lui Gustav. Trebuie să recunosc, contrastul dintre atmosfera dinainte şi cea de după aceea este foarte puternic. Întâi, vezi chipurile acelea îmbătrânite şi posomorâte în jurul mesei. Apoi, apare Gustav şi toţi încep să strige şi să râdă. Îşi dau pumni în glumă şi-şi trag palme pe spate. Uneori chiar dansează, da, da, pe mese! Au un „dans al hamalilor”, nu-i aşa Gustav? Da, se distrează cu adevărat Dar absolut deloc înainte să sosească şi Gustav. Bineînţeles că el, unul, nu v-ar fi spus niciodată ceva din toate astea, este atât de modest! Tot oraşul ţine la el.

În timp ce tânăra vorbea, Gustav se îndepărtase probabil complet de noi, căci, îndată ce l-am privit după aceea, l-am văzut stând cu faţa spre colţul opus al liftului, cu spatele la noi. Sub greutatea valizelor, genunchii începeau să-i cedeze, iar umerii să-i tremure. Ţinea capul plecat, ascunzându-l practic de noi în spatele corpului, dar era greu de spus dacă o făcea din timiditate sau din pură extenuare fizică.

― Iertaţi-mă, domnule Ryder, zise tânăra. Încă nu m-am prezentat. Mă numesc Hilde Stratmann. Am misiunea de a mă îngriji ca totul să meargă bine în timpul şederii dumneavoastră. Mă bucur atât de mult că, în sfârşit, aţi reuşit să ajungeţi aici. Începuserăm să ne îngrijorăm cu toţii. Toată lumea aştepta de mult dimineaţa aceasta, dar mulţi au primit sarcini importante şi au trebuit să plece unul câte unul, aşa încât îmi revine mie, o umilă angajată a Institutului Municipal de Artă, să vă spun cât suntem de onoraţi cu toţii de vizita dumneavoastră.

― Mă bucur să fiu aici. Dar în ceea ce priveşte dimineaţa aceasta, spuneaţi că…

― O, vă rog să nu vă faceţi nicio grijă în legătură cu aceasta, domnule Ryder. Nimeni n-a fost dat afară din cameră din cauza aceasta. Singurul lucru care contează este că sunteţi aici. Ştiţi, domnule Ryder, dacă sunt total de acord cu Gustav despre ceva, acesta este Oraşul Vechi. Este într-adevăr foarte atrăgător, şi întotdeauna îi îndemn pe vizitatori să meargă acolo. Are o atmosferă minunată, o mulţime de cafenele pe trotuar, magazine de artizanat şi restaurante. Până acolo faceţi doar o scurtă plimbare, aşa încât ar trebui să profitaţi de îndată ce vă va permite programul.

― Chiar că am să încerc să mă duc. Că veni vorba, domnişoară Stratmann, legat de programul meu…

Am făcut o pauză oarecum în mod deliberat, aşteptând ca tânăra să se minuneze de zăpăceala ei, să caute în servieta diplomat şi să scoată din ea vreo foaie sau vreun pliant. Dar deşi mă întrerupse imediat, n-o făcu decât pentru a-mi spune următoarele:

― Da, este într-adevăr un program foarte încărcat. Sper însă că nu este exagerat de aglomerat. Am încercat să ne oprim numai asupra punctelor esenţiale. În mod inevitabil, am fost invadaţi de numeroasele noastre societăţi, de mass-media locale, de toată lumea. Aveţi atâţia admiratori în acest oraş, domnule Ryder! Multă lume de aici vă consideră nu numai cel mai bun pianist în viaţă din lume, dar poate chiar cel mai mare pianist al acestui secol. Credem însă că am reuşit să limităm programul la punctele esenţiale. Am convingerea că nu veţi fi nemulţumit în nicio privinţă.

Chiar în acel moment, uşile liftului se deschiseră şi bătrânul hamal ieşi pe coridor. Valizele îl făceau să păşească cu greutate pe mochetă, iar domnişoara Stratmann şi cu mine, care veneam în urma lui, a trebuit să ne măsurăm paşii ca să nu-l depăşim.

― Sper că nu s-a supărat nimeni, i-am zis în timp ce mergeam. Adică, pentru că n-am avut timp să-i includ şi pe ei în program.

― A, nu, vă rog să nu vă faceţi griji! Ştim cu toţii că sunteţi aici şi nimeni nu doreşte să se spună că v-a sustras de la treabă. De fapt, domnule Ryder, în afară de două evenimente sociale destul de importante, tot restul programului dumneavoastră se va desfăşura, mai mult sau mai puţin, în seara zilei de joi. Bineînţeles, aţi avut ocazia până acum să vă studiaţi programul.

Ceva din felul în care a rostit această ultimă observaţie m-a făcut să-mi vină greu să-i răspund cu toată sinceritatea. Aşa că am bâiguit:

― Da, desigur.

― Este într-adevăr un program încărcat. Dar ne-am orientat după cererea dumneavoastră de a vi se permite să vedeţi personal cât mai multe lucruri. Iată o atitudine lăudabilă, dacă îmi e îngăduit să-mi spun părerea.

Înaintea noastră, bătrânul hamal se opri în dreptul unei uşi. În cele din urmă, lăsă jos valizele mele şi începu să moşmondească la broasca de la intrare. Până să ne apropiem de el, Gustav ridică iar valizele şi intră clătinându-se în cameră, zicând:

― Vă rog să mă urmaţi, domnule.

Tocmai eram pe punctul să fac întocmai, când domnişoara Stratmann îmi puse o mână pe braţ.

― Nu vă mai reţin, zise ea. N-am vrut decât să verific dacă deocamdată este ceva în programul dumneavoastră care nu vă convine.

Uşa se trânti lăsându-ne afară, pe coridor.

― Ei bine, domnişoară Stratmann, am zis eu, în mare, mi-a făcut impresia… unui program foarte echilibrat.

― Am fixat întâlnirea cu Asociaţia de Sprijin Reciproc a Cetăţenilor, gândindu-ne tocmai la rugămintea dumneavoastră. Grupul de Ajutor este format din oameni obişnuiţi de toate profesiile, care s-au adunat pentru că au avut de suferit din cauza crizei în care ne aflăm. Veţi avea prilejul să auziţi propriile relatări despre câte au avut de îndurat unii dintre ei.

― A, da. În mod sigur, va fi foarte util.

― Şi după cum aţi observat, am respectat şi dorinţa dumneavoastră de a-l întâlni pe domnul Christoff în persoană. Date fiind împrejurările, vă înţelegem perfect motivele pentru care aţi cerut organizarea unei astfel de întâlniri. După cum bănuiţi, domnul Christoff este, la rândul său, încântat. Bineînţeles că are motivele lui să dorească să vă întâlnească. Vreau să spun că, desigur, el şi prietenii lui vor face tot ce le va sta în putinţă să vă convingă de părerile lor. Bineînţeles, totul va fi o aiureală, dar sunt sigură că veţi considera această întâmplare foarte utilă pentru a vă forma o imagine asupra situaţiei de aici. Domnule Ryder, arătaţi foarte obosit. Nu vă mai reţin. Poftiţi cartea mea de vizită. Vă rog, nu ezitaţi să mă sunaţi dacă aveţi probleme sau nedumeriri.

I-am mulţumit şi am privit-o cum se îndepărta de-a lungul coridorului. Când am intrat în cameră, încă mai întorceam pe toate feţele diferitele implicaţii ale acestui schimb de cuvinte şi mai trecu o clipă până să-mi dau seama că Gustav stătea în picioare, lângă pat.

― Ei, aţi ajuns, domnule.

După lambriurile din lemn închis la culoare care dominau tot restul clădirii, am fost surprins de aspectul uşor modern al camerei. Peretele din faţă era de sticlă, aproape din podea şi până în tavan, iar lumina soarelui intra plăcut în cameră printre două jaluzele verticale atârnate acolo. Valizele mele fuseseră aşezate una lângă alta, aproape de dulap.

― Acum, domnule, dacă îmi mai acordaţi o clipă, zise Gustav, vă voi arăta camera. În felul acesta, şederea dumneavoastră aici va fi cât se poate de plăcută.

L-am urmat pe Gustav prin cameră, în timp ce acesta îmi arăta comutatoarele şi alte facilităţi. La un moment dat, m-a condus în baie şi şi-a continuat explicaţiile acolo. Tocmai era pe punctul să i-o retez, aşa cum fac atunci când un hamal îmi arată camera de hotel, dar ceva din zelul cu care îşi îndeplinea sarcina, ceva din strădania lui de a da o notă personală unei activităţi pe care o făcea de mai multe ori pe zi, mai curând m-a mişcat şi m-a împiedicat să-l întrerup. Şi atunci, cum el îi dădea înainte cu explicaţiile, arătând cu mâna diferitele locuri din cameră, îmi trecu prin minte că, în ciuda profesionalismului său, a dorinţei lui reale de a mă vedea instalat confortabil, o anumită problemă care îl preocupase toată ziua ieşise din nou la suprafaţă. Cu alte cuvinte, era din nou îngrijorat de fiica sa şi de băieţelul acesteia.

Când i se făcuse propunerea cu câteva luni în urmă, Gustav nu bănuise aproape deloc că aceasta îi va aduce şi altceva decât o plăcere lipsită de complicaţii. O după-amiază pe săptămână, trebuia să petreacă două ore plimbându-se cu nepotul său prin Oraşul Vechi, lăsând-o pe Sophie să plece şi să se distreze şi ea puţin. Ba mai mult, înţelegerea se dovedise îndată a fi reuşită şi în câteva săptămâni între bunic şi nepot se crease o rutină extrem de agreabilă pentru amândoi. În după-amiezile în care nu ploua, se duceau în parcul cu leagăne, unde Boris îi demonstra ultimele lui acte de vitejie. Dacă era vreme umedă, o porneau spre muzeul de ambarcaţiuni. Apoi se plimbau pe străduţele din Oraşul Vechi, privind vitrinele diferitelor magazine, oprindu-se uneori în Piaţa Veche să urmărească reprezentaţia vreunui mim sau acrobat. Bătrânul hamal fiind foarte cunoscut în zonă, nu ajungeau niciodată prea departe fără să-i salute cineva, iar Gustav primea numeroase felicitări pentru nepotul său. Apoi se îndreptau spre vechiul pod să privească bărcile care treceau pe sub el. Expediţia se încheia la o cafenea preferată, unde comandau o prăjitură sau îngheţată şi aşteptau să se întoarcă Sophie.

La început, aceste ieşiri îi aduseseră lui Gustav o enormă satisfacţie. Dar legătura din ce în ce mai strânsă cu fiica şi nepotul său îl făcuse să observe lucruri pe care altădată le-ar fi putut evita, până când nu mai putuse să se prefacă a nu vedea că nu mergea totul cum trebuie. Mai întâi, era starea de spirit generală a lui Sophie. În primele săptămâni se despărţise de ei veselă, grăbită să meargă în centrul oraşului la cumpărături sau să se întâlnească cu vreun prieten. Dar în ultima vreme era tot mai abătută la despărţire, ca şi când n-ar fi avut ce face singură.

Mai mult, erau unele semne clare că necazul, oricare ar fi fost el, începuse să-şi pună amprenta pe Boris. Adevărat că nepotul său îşi păstrase încă în mare măsură firea veselă. Dar hamalul observase cum din când în când, mai ales când se făcea vreo aluzie la viaţa lui de acasă, chipul băieţelului se întuneca. Apoi, cu două săptămâni în urmă, se petrecuse ceva ce bătrânul hamal nu izbutea să-şi alunge din minte.

Se plimbase cu Boris pe lângă una dintre numeroasele cafenele din Oraşul Vechi, când o observase deodată pe fiica sa într-una din ele. Umbrarul de pânză de deasupra ferestrei îi permitea să vadă clar în interior, iar Sophie era evident singură, în faţa unei ceşti cu cafea, cu o expresie de totală descurajare zugrăvită pe chip. Revelaţia faptului că nu găsise puterea de a ieşi măcar din Oraşul Vechi, fără a mai pomeni de expresia chipului ei, îl şocase pe hamal atât de tare, încât înainte de a se gândi să încerce să-i distragă lui Boris atenţia, trecu o clipă.

Fusese deja prea târziu: urmărind privirea hamalului, Boris îşi zărise mama cu claritate. Băieţelul privise iute în altă parte şi amândoi îşi continuaseră plimbarea fără să pomenească deloc despre incident. În câteva minute, Boris îşi recăpătase buna dispoziţie, dar episodul îl tulburase totuşi pe hamal şi de atunci înainte întorsese în sinea sa povestea pe toate feţele. De fapt, tocmai amintirea acestui incident îi dăduse aerul acela atât de preocupat, jos în hol, incident care acum îl tulbura iar, în vreme ce îmi arăta camera.

Începuse să-mi placă bătrânul şi am simţit o undă de compasiune pentru el. Era evident că rumega ceva de mult timp, iar acum se afla în starea primejdioasă de a da grijilor sale proporţii nejustificate. M-am gândit să discut cu el despre această problemă, dar apoi, cum Gustav ajunsese la capătul îndeletnicirii sale obişnuite, oboseala pe care o simţisem uneori încă de când coborâsem din avion mă cuprinsese din nou.

Hotărât de a relua cu el problema mai târziu, i-am oferit un bacşiş gras şi i-am dat liber.

După ce uşa s-a închis în urma lui, m-am prăbuşit, aşa îmbrăcat cum eram, pe pat, şi o vreme am privit lung în gol, spre tavan. La început, mintea mi-a fost numai la Gustav şi la diversele lui griji. Apoi însă, rămânând întins pe pat, m-am pomenit gândindu-mă iar la conversaţia purtată cu domnişoara Stratmann. Evident, oraşul acela aştepta de la mine ceva mai mult decât un simplu recital. Dar când am încercat să-mi amintesc unele amănunte esenţiale legate de vizita pe care o făceam, n-am prea reuşit. Mi-am dat seama ce prostie făcusem să nu vorbesc mai deschis cu domnişoara Stratmann. Dacă n-aş fi primit un exemplar cu programul meu, vina ar fi fost a ei, nu a mea, iar scuzele mele nu şi-ar fi avut rostul.

M-am gândit iar la numele Brodsky şi de astă dată am avut impresia clară că fie mai auzisem, fie citisem despre el nu cu multă vreme în urmă. Apoi brusc mi-am amintit de un moment din lunga călătorie cu avionul, pe care tocmai o făcusem. Stăteam în cabina întunecoasă, cu ceilalţi pasageri dormind în jurul meu, şi studiam programul acestei vizite, la lumina chioară a lămpii de citit. La un moment dat, bărbatul de lângă mine se trezise şi, după câteva clipe, făcuse o remarcă amabilă. De fapt, după câte îmi aminteam, se aplecase spre mine să-mi pună o mică întrebare, ceva despre fotbaliştii de la Cupa Mondială. Nevrând să mă sustrag de la studierea atentă a programului meu, l-am expediat cam cu răceală.

Acum îmi aminteam totul destul de limpede. Într-adevăr, îmi aminteam chiar şi textura hârtiei verzi şi groase pe care fusese tipărit programul, pata de un galben şters aruncată pe ea de lumina lămpii de citit, zbârnâitul motoarelor avionului, dar oricât aş fi încercat, nu-mi puteam aminti nimic din ce era scris pe hârtia aceea.

Apoi, după alte câteva minute, am simţit cum mă cuprinde oboseala şi am ajuns la concluzia că n-avea rost să-mi mai fac griji înainte de a trage un pui de somn. Într-adevăr, ştiam bine din proprie experienţă cât de limpezi deveneau lucrurile după odihnă. Puteam s-o caut după aceea pe domnişoara Stratmann, să-i explic neînţelegerea, să fac rost de un exemplar din programul meu şi s-o rog să-mi clarifice tot ceea ar fi fost nevoie.

Tocmai începusem să moţăi, când brusc ceva mă făcu să deschid iar ochii şi să privesc fix spre tavan. Am continuat o vreme să cercetez tavanul, apoi m-am ridicat în capul oaselor şi am privit în jur, încercând cu fiecare secundă care trecea un sentiment de recunoaştere din ce în ce mai puternic. Camera în care mă aflam acum nu era, din câte îmi dădeam eu seama, alta decât aceea care îmi slujise drept dormitor în timpul celor doi ani când părinţii mei şi cu mine locuiserăm în casa unei mătuşi, la graniţa dintre Anglia şi Ţara Galilor. Am privit iar de jur împrejur prin cameră, după care, lăsându-mă din nou pe spate, am mai privit o dată lung tavanul. Tencuit şi zugrăvit iar de curând, acesta fusese mărit, cornişele – desfiinţate, iar ornamentele din jurul lămpii – în întregime schimbate. Dar era negreşit acelaşi tavan la care privisem atât de des din patul meu îngust de odinioară, care scârţâia.

M-am răsucit pe o parte şi am privit podeaua de lângă pat. Camera de hotel avea o carpetă închisă la culoare, chiar pe locul unde mi-aş fi lăsat picioarele când coboram din pat. Mi-am amintit cum odată aceeaşi porţiune de podea fusese acoperită de o împletitură verde uzată, pe care de mai multe ori pe săptămână obişnuiam să-mi aranjez cu grijă în formaţii soldaţii de plastic – peste o sută la număr – pe care îi păstrasem în două cutii de tablă pentru biscuiţi. Am întins o mână pe jos şi mi-am trecut degetele peste carpeta hotelului, şi, în timp ce făceam aceasta, mi-am amintit de o după-amiază în care mă pierdusem în lumea mea cu soldaţii de plastic şi o zarvă cumplită izbucnise la parter. Vocile fuseseră atât de sălbatice încât, chiar şi la vârsta de şase sau şapte ani, îmi dădusem seama că nu era vorba de o larmă obişnuită. Dar îmi spusesem că nu se întâmpla nimic şi, culcându-mi din nou obrazul pe împletitura verde, îmi continuasem planurile de luptă. Aproape în mijlocul acelei împletituri verzi fusese sfâşiat un petic, fapt care mă iritase întotdeauna. Dar în după-amiaza aceea, pe când vocile urlau în continuare la parter, îmi venise în minte pentru prima oară că ruptura aceasta putea fi folosită ca teren cu tufişuri, peste care soldaţii mei ar fi trebuit să treacă. Această descoperire – anume că defectul care ameninţase întotdeauna să-mi distrugă lumea imaginară putea fi de fapt inclus în aceasta – mă entuziasmase în bună măsură, iar „tufişurile” acelea aveau să devină factorul cheie pentru multe bătălii pe care le-am dirijat ulterior.

Toate acestea mi-au revenit în minte în timp ce priveam în continuare tavanul. Bineînţeles, am rămas pe deplin conştient de modificarea sau înlăturarea unor caracteristici ale camerei. Cu toate acestea, conştientizarea faptului că, după atâta amar de vreme, reveneam în vechiul sanctuar al copilăriei mele, m-a învăluit într-un sentiment profund de pace. Am închis ochii şi o clipă m-am simţit ca şi când aş fi fost înconjurat din nou de toate mobilele acelea vechi. În colţul îndepărtat din dreapta, era dulapul mare şi alb cu mânerul uşii rupt. Pe peretele de lângă capul meu, pictura mătuşii mele, înfăţişând Catedrala Salisbury. Scrinul de lângă pat avea cele doua sertăraşe pline cu micile mele comori şi secrete. Toată încordarea acelei zile – călătoria lungă cu avionul, nedumeririle legate de programul meu, problemele lui Gustav – părea să pălească şi m-am simţit alunecând într-un somn adânc şi greu.