Puterea visului de Nora Roberts

PROLOG

California, 1846

 

Plecase pentru totdeauna. Războiul îl răpise din brațele ei. Simțea moartea lui ca pe un gol imens în inimă. Felipe era mort. Americanii îl uciseseră - sau fusese ucis din nevoia de a-și dovedi lui însuși cine era. Serafina stătea pe stâncile abrupte și zdrențuite de deasupra Pacificului tumultuos și realiză că îl pierduse.

Nori de ceață o învăluiau în vârtejuri, dar ea nu-și strânse pelerina pe lângă corp. Răceala pe care o simțea i se cuibărise în sânge și în oase. Nu va putea fi învinsă niciodată.

Iubirea ei pierise, deși se rugase și petrecuse ore în șir stând în genunchi, implorând-o pe Maica Fecioară să intervină, să-l apere pe Felipe al ei după ce acesta plecase să lupte cu americanii care voiau California cu tot dinadinsul.

Fusese răpus la Santa Fé. Tatăl ei primise vestea că tânărul din epitropia lui fusese ucis în luptă, secerat la pământ în timp ce se lupta pentru a salva orașul din mâinile americanilor. Trupul lui fusese îngropat acolo, atât de departe. Niciodată nu-i va mai vedea chipul, nu-i va mai auzi glasul și nu-i va mai împărtăși visurile.

Nu procedase așa cum o rugase Felipe. Nu plecase cu vaporul înapoi în Spania pentru a aștepta eliberarea Californiei, ci își ascunsese zestrea: aurul care i-ar fi ajutat să-și clădească o viață împreună - viață la care visaseră în nenumăratele zile însorite petrecute pe aceste stânci. Tatăl ei i-ar fi dat-o lui Felipe când s-ar fi întors ca un erou. Așa îi vorbise Felipe pe când își luau rămas-bun și îi săruta obrajii înlăcrimați. Își vor ridica o casă frumoasă, vor avea o mulțime de copii și o grădină a lor. El promisese că se va întoarce la ea și atunci avea să înceapă totul.

Acum era mort.

Poate că de vină fusese egoismul ei. Ea dorise să stea aproape de Monterey pentru a nu fi despărțiți de ocean. Când veniseră americanii își ascunsese darul de mireasă, de teamă să nu-i fie luat, așa cum ei luaseră mult mai multe.

Acum ei îi răpiseră tot ce conta pentru ea. Mâhnirea ei izvora din teama că tocmai păcatul i-l luase pe Felipe. Își mințise tatăl pentru a fura acele ore cu iubirea ei. Se dăruise înainte ca Dumnezeu și biserica să le sfințească unirea. Mai condamnabil - se gândea ea cu capul plecat sub palmele reci ale vântului - era că nu se putea căi pentru păcatele comise. Nu voia să se căiască.

Nu-i mai rămăsese niciun vis, nicio speranță sau iubire. Dumnezeu i-l luase pe Felipe de lângă ea.

Acum, sfidând șaisprezece ani de pregătire religioasă, după o viață în credință, își ridică ușor capul și-l blestemă pe Dumnezeu.

Apoi sări în gol.

 

 

 

*

 

O sută de ani mai târziu, lumina aurie a verii scălda aceleași stânci. Pescărușii săgetau întinderile de apă aproape atingând cu piepturile albe azurul adânc înainte de a se ridica în cercuri punctate de țipete prelungi, sfâșietoare. Florile îndârjite și puternice, deși petalele lor păreau fragile, își scoteau capetele prin pământul dur, luptându-se să găsească razele de soare printre crăpăturile pietrelor; ele transformau peisajul auster într-unul fantastic. Deasupra capului era un cer de un albastru de vis.

Trei tinere stăteau printre stânci, meditând asupra poveștii și a apei. Cunoșteau legenda foarte bine, iar fiecare dintre ele își imagina chipul Serafinei în acele ultime clipe de disperare.

Pentru Laura Templeton, Serafina era un personaj tragic, cu obrajii plini de lacrimi, atât de singură stând pe înălțimile spulberate de vânt, cu o floare sălbatică în mână, înainte de a cădea.

Laura plângea de mila ei, iar ochii triști priveau apele, întrebându-se cum ar fi procedat ea însăși. Pentru Laura povestea de dragoste se împletea cu tragedia.

Pentru Kate Powell totul nu era decât o tristă irosire. Cu fața încruntată de lumina soarelui, ședea și smulgea firele de iarbă; avea mâini fine. Adevărat, povestea o înduioșase, dar era tulburată de acel impuls eronat. De ce să pui capăt la toate când viața are multe de oferit?

Fusese rândul lui Margo Sullivan să depene povestea și o făcuse cu un deosebit har dramatic. Ca de obicei, își imagina noaptea încărcată de sălbăticia furtunii – vânturi puternice, o ploaie torențială și cerul brăzdat de fulgere orbitoare. Gestul sfidător o înfiora și o tulbura în același timp. O va vedea întotdeauna pe Serafina cu fața spre cer și cu blestemul pe buze în timp ce sărea.

— Ce prostie a făcut pentru un bărbat, comentă Kate.

Părul negru ca abanosul, strâns într-o coadă la spate, îi accentua trăsăturile aspre ale feței dominate de ochii căprui, migdalați.

— Îl iubea, zise simplu Laura.

Rostise cuvintele pe un ton scăzut, gânditor.

— Era singura ei adevărata ei dragoste.

— Nu înțeleg de ce trebuie să existe una singură.

Margo își întinse picioarele lungi. Ea și Laura aveau doisprezece ani, iar Kate era cu un an mai mică decât ele. Margo avea deja forme care trădau femeia din ea. Era foarte mândră de sânii ei.

— Eu nu mă voi opri doar la una, spuse cu un glas încrezător, voi avea o mulțime.

Kate pufni. Era slăbuță, nu avea piept deloc și nu-i păsa de asta. Avea în cap alte lucruri la care să se gândească decât la băieți; școală, baseball, muzică.

— De când Billy Leary ți-a vârât limba până-n gât, te-ai țicnit.

— Îmi plac băieții.

La adăpostul feminității ei, Margo surâse șiret și-și trecu degetele prin părul lung, blond. Podoaba deasă și ondulată i se prelingea pe umeri cu raze aurii. Chiar din clipa când scăpase de sub privirile de vultur ale mamei sale, își eliberase pletele din banda cu care i le lega la spate Ann Sullivan. Precum trupul ei matur, părul ei semăna mai degrabă cu cel al unei femei decât cu al unei adolescente.

— Iar ei mă plac pe mine, continuă Margo, după părerea ei acesta fiind lucrul cel mai important. Totuși, să fiu a naibii dacă m-aș omorî pentru vreunui.

Laura își întoarse capul automat pentru a se asigura că nu auzise nimeni cuvintele de ocară. Desigur că erau singure în acel loc, sub lumina binecuvântatei veri. Era anotimpul care-i plăcea cel mai mult.

Ochii i se opriră asupra unei case din vârful dealului din spatele lor. Aceea era casa ei, adăpostul ei și se bucura doar privind-o, admirându-i foișoarele elegante, ferestrele înalte, arcuite, peste care acoperișul din țiglă roșie se pârjolea sub soarele californian.

Adesea se gândea că este un castel, iar ea era prințesa. Deunăzi parcă își imagina că în curând va veni la ea un prinț călare, o va lua de soție și vor trăi fericiți veșnic.

— Eu vreau doar unul, murmură ea. Dacă i s-ar întâmpla ceva, inima mi s-ar frânge pentru totdeauna.

— Nu ai sări de pe o stâncă, spuse Kate cu simț practic; așa ceva era de neconceput. O fată poate să-și tragă palme pentru că a căzut la un examen sau fiindcă a ratat o ocazie bună, dar pentru un băiat? E ridicol. Trebuie să aștepți și să vezi ce se întâmplă după aceea.

Și ea studia casa. Reședința Templeton, acum și casa ei. Se gândea că, dintre toate trei, ea era cea care realizase ce înseamnă să ți se întâmple o nenorocire, deci trebuia să aștepte. La opt ani își pierduse amândoi părinții, pământul se deschisese sub picioarele ei și o înghițise. Familia Templeton o luase sub acoperișul ei; îi dăruise iubire și, cu toate că nu era decât verișoară de-a doua din neamul Powell, acum avea și ea un cămin. E înțelept să aștepți.

— Eu știu ce aș face. Aș striga și l-aș blestema pe Dumnezeu, zise Margo cu hotărâre.

Asta și făcu: cu abilitate, arboră o mină deznădăjduită a suferinței.

— Mi-aș lua zestrea și aș pleca în lume, aș vedea totul, aș face de toate. Aș fi de toate.

Întinse brațele, savurând cu plăcere mângâierea caldă a soarelui pe piele.

Iubea reședința Templeton. Când avea doar patru ani, mama ei părăsise Irlanda și venise aici să muncească. Deși fusese mereu considerată ca făcând parte din familie, nu uitase nicio clipă că era fiica menajerei. Avea ambiția să fie mai mult; mult mai mult. Știa ce dorește mama ei pentru ea. O educație solidă, o slujbă bună, un soț bun. Margo medita cât de plictisitor e totul. Nu avea de gând să fie ca mama sa - în niciun caz nu intenționa să trăiască singură și vlăguită până la treizeci de ani.

Mama ei era tânără și frumoasă, se gândea Margo. Deși ea încerca să desconsidere aceste detalii, ele rămâneau tot realități. Cu toate acestea nu se întâlnea cu nimeni și nu ieșea în lume. Era foarte severă. „Margo, nu face asta, nu face ăia”, se îmbufna ea, „Ești prea tânără pentru ruj de buze și fard de pleoape”. Mereu îngrijorată de comportamentul prea libertin, de încăpățânarea și de hotărârea fiicei sale de a se ridica deasupra stării ei sociale. Oricare ar fi fost această clasă socială, se gândi Margo.

Oare tatăl el fusese libertin? Fusese un bărbat frumos? Începu să se întrebe dacă mama ei trebuise să se mărite - așa cum se măritau fetele cuminți. Era imposibil să se fi măritat din dragoste, fiindcă, dacă l-a iubit, cum se face că nu a vorbit niciodată despre el? De ce nu avea fotografii, amintiri și povești despre bărbatul cu care s-a măritat și pe care l-a pierdut în timpul unei furtuni pe mare?

Margo privi oceanul și se gândi la mama sa. Ann Sullivan nu era Serafina, desigur. Nu disperase și nu jelise; întorsese pagina și uitase. Poate că nu era o tragedie atât de mare. Dacă un bărbat nu reprezintă prea mult pentru tine, nu suferi prea tare când îl pierzi. Asta nu înseamnă că trebuie să încetezi și tu să trăiești. Presupunând că nu te arunci de pe o stâncă, există și alte moduri de a-ți sfârși viața.

Dacă mama ar înțelege, se gândi ea, apoi își scutură capul și privi spre ape. Nu se va mai chinui cu gânduri despre cum să-i intre în voie mamei sale, fiindcă știa că orice face sau dorește era dezaprobat de acestea. Se simțea torturată lăuntric. Nu mai voia să se gândească.

Se concentră asupra locurilor pe care le va vizita într-o zi și asupra oamenilor pe care-i va cunoaște.

Prinsese gustul vieții luxoase pe care o ducea la reședința Templeton, făcea parte din lumea în mijlocul căreia ei se mișcau cu atâta naturalețe. Erau proprietarii unor hoteluri grandioase din câteva orașe fermecătoare.

Într-o zi va fi și ea oaspete într-unul din ele și va pluti în apartamentul ei - ca acela din hotelul Templeton, Monterey, pe două nivele; cu mobilă elegantă și flori peste tot. Avea un pat de regină, cu baldachin și perne de mătase.

Când o auzise, domnul T începuse să râdă, o strânsese la piept și o poftise să sară în patul moale. Ea nu uitase nicio clipă senzația pe care i-o dăduseră pernele pufoase, parfumate. Doamna T îi explicase că patul fusese adus din Spania și că avea două sute de ani vechime.

Într-o bună zi va avea și ea lucruri de preț ca acel pat; nu numai ca îngrijitoare, precum mama sa, ci ca proprietară. Atunci când ai lucruri de preț, când sunt ale tale, atunci devii automat frumos și important.

— Când vom găsi zestrea Serafinei, vom fi bogate, anunță Margo, iar Kate pufni în râs.

— Laura e deja bogată; concluzionă aceasta. Dacă o găsim, va trebui să punem banii la bancă până vom crește mari.

— Eu îmi voi cumpăra tot ce-mi doresc, zise Margo ridicându-se și strângându-și genunchii la piept. Haine, bijuterii și lucruri frumoase. Și o mașină.

— Dar nu ai vârsta să poți conduce, interveni Kate. Eu îi voi investi pe ai mei, fiindcă unchiul Tommy spune că banii fac bani.

— E plictisitor, Kate. Margo o strânse amical de umăr. Tu ești plictisitoare. Să-ți spun eu ce vom face cu banii: vom pleca într-o călătorie în jurul lumii. Toate trei. Vom merge la Londra, la Paris, la Roma. Vom sta numai în hotelurile Templeton fiindcă sunt cele mai bune.

— Vom petrece zi și noapte, Laura, purtată pe aripile fanteziei. Fusese deja la Londra, Paris și la Roma și îi plăcuseră foarte mult, dar nicăieri și nimic nu era mai frumos ca aici, ca reședința Templeton. Vom dansa toată noaptea cu cei mai chipeși bărbați. Apoi ne vom întoarce aici și vom fi mereu împreună,

— Desigur că vom fi mereu împreună.

Margo își sprijini un braț pe umărul Laurei, iar celălalt i se opri pe umărul lui Kate. Pentru ea prietenia lor era indiscutabil o prezență.

— Suntem cele mai bune prietene, nu-i așa? Vom rămâne mereu la fel.

Când auzi huruitul unui motor, se ridică și zise disprețuitor:

— Acesta trebuie să fie Josh și unul dintre prietenii lui ciudați.

— Să nu te vadă, o strânse Kate de mână.

Deși Josh era frate de sânge cu Laura și cu Kate, asemănarea lui temperamentală cu aceasta din urmă o făcea să-l disprețuiască și mai mult.

— O să vină aici să ne necăjească. Se crede atât de grozav, acum că a învățat să șofeze.

— Nu are el treabă cu noi.

Laura se ridică și ea, curioasă să vadă cine conducea cu viteza glonțului mașina decapotabilă. Recunoscu părul negru, fluturând în vânt și se strâmbă.

— Of, nu-i decât haimanaua de Michael Fury. Nu știu de ce s-a înhăitat Josh cu el.

— Fiindcă e periculos.

Deși avea doar doisprezece ani, femeia din ea recunoștea instinctiv și admira un bărbat periculos. Margo era cu ochii pe Josh. Își spunea asta fiindcă prezența lui o irita - moștenitorul, prințul perfect care o trata ca pe o soră mai mică și mai proastă; exact acest lucru o enerva fiindcă oricine și-ar fi dat seama că era aproape femeie.

— Hei, puștoaicelor, rosti cu tonul studiat al unul băiat de șaisprezece ani, rezemându-se leneș de spătarul banchetei șoferului. Difuzoarele de bord bubuiau Hotel California și muzica săgeta aerul de vară. Iar ați pornit în căutarea aurului Serafinei?

— Ne bucurăm de soare și de singurătatea locului.

Margo se apropie încet, pășind alene, ținându-și spatele drept.

Josh o privea râzând, iar ochii îi erau ascunși în spatele șuvițelor de păr aurit de soare; Michael Fury purta ochelari de soare cu oglindă, așa că era greu de presupus: în ce direcție privea.

Margo nu era curioasă și nici interesată de persoana lui, dar se sprijini de marginea portierei și-i surâse amabil:

— Salut, Michael

— Mda, articulă el.

— Așa le găsești întotdeauna, hoinărind printre stânci, își informă Josh prietenul; Ai zice că mai au puțin și calcă peste un sac cu monede de aur.

Arboră un zâmbet spre Margo. Era mult mai ușor să surâdă decât să se gândească, fie și numai, pentru o clipă, cum cădeau acei pantalonași scurți pe pulpele ei. Ce naiba, era doar o copilă, practic o soră pentru el; avea să putrezească în iad dacă mai continua să o privească și să-și alimenteze gândurile necurate la adresa ei.

— Într-o bună zi le vom găsi.

Spunând aceasta, se apropie de el. Ridică o sprânceană, scoțând în evidență alunița din capătul arcului de o nuanță mai închisă decât părul blond. Sânii ei parcă deveneau mai voluptuoși sub privirile băieților, iar acum erau subliniați de decolteul tricoului.

Josh își simțea gura uscată peste măsură, iar glasul îi deveni aspru și ironic:

— Continuă să visezi, ducesă. Voi, fetelor, duceți-vă la joacă. Avem lucruri mai bune de făcut.

Apăsă pe accelerație, dar privirile i se opriră pe oglinda retrovizoare.

Inima de femeie a lui Margo bătea neliniștită, tulburată; își scutură pletele pe spate și privi în urma mașinii pornită ca glonțul.

Era ușor să râzi de fata menajerei, se gândi ea furioasă. Dar când ea va fi bogată și cunoscută...

— Într-o zi va regreta că a râs de mine.

— Știi că nu a vorbit cu răutate, Margo, o liniști Laura.

— Nu, doar e bărbat, zise Kate ridicând din umeri. Aceasta este definiția unui măgar.

Margo începu să râdă, apoi plecară împreună, traversând șoseaua, îndreptându-se către colina unde se afla reședința Templeton.

Într-o zi, își aminti ea. Într-o zi.

 

CAPITOLUL 1

Când împlini optsprezece ani, Margo știa exact ce dorește. Dorise același lucru și când avusese, doisprezece ani. Totul. Acum se hotărâse ce să facă pentru a putea obține ce vrea. Se va baza foarte mult pe înfățișarea ei; cel mai de preț, poate singurul ei talent. Se gândi că poate juca sau poate învăța să o facă. Trebuia să fie mai ușor decât algebra sau literatura engleză sau alte materii grele din școală. Oricum, avea de gând să devină stea. Va reuși asta pe cont propriu.

Se hotărâse cu o seară înainte. O seară înainte de căsătoria Laurei. Nu cumva era prea egoistă și tristă tocmai fiindcă Laura se mărita?

Fusese aproape la fel de tristă când domnul și doamna T plecaseră în Europa cu Laura, Josh și Kate astă-vară, timp de o lună. Ea rămăsese acasă fiindcă mama sa refuzase oferta soților Templeton de a o lua cu ei. Ardea de nerăbdare să meargă, dar nicio rugăminte de-a ei sau din partea Laurei sau a lui Kate nu clintiseră hotărârea lui Ann Sullivan măcar cu un centimetru.

— Nu se cade pentru tine să cutreieri Europa și să stai la hoteluri de lux, îi spusese aceasta. Soții Templeton au fost și așa destui de generoși cu tine ca să mai ai și alte pretenții.

Așa că rămăsese acasă câștigându-și pâinea - după spusele mamei ei ștergând praful, lustruind mobila și învățând să facă curat într-o casă. Fusese distrusă, dar nu asta o făcuse egoistă, se consolă ea. Nu putea spune că nu ar fi dorit ca Laura și Kate să nu aibă o vacanță grozavă. Supărarea era că nu putea fi și ea cu ele.

Acum nu se aștepta ca nunta Laurei să nu iasă perfect; nu putea suporta gândul că o va pierde. Oare însemna că este egoistă? Spera că nu, fiindcă era nefericită și pentru Laura, nu doar pentru ea însăși. Nefericită la gândul că Laura se lega prin căsătorie cu un bărbat, înainte de a-și fi acordat o șansă de a trăi.

Doamne, Margo dorea foarte mult să trăiască.

Acum bagajele îi erau făcute. Odată ce Laura va pleca în luna de miere, Margo avea de gând să se îndrepte spre Hollywood.

Îi va fi dor de reședința Templeton, de domnul și doamna T, de Kate, de Laura, ba chiar de Josh. Va simți absența mamei sale, deși știa că își vor spune vorbe grele până ce ușa se va închide în spatele ei. Deja se certaseră destul.

Colegiul era subiectul lor de dispută. Acesta și refuzul îndărătnic al lui Margo de a-și continua studiile. Știa că avea să moară dacă va fi nevoită să-și mai petreacă patru ani printre cărți și săli de clasă.

La ce-i mai trebuia colegiu dacă se hotărâse deja că voia să-și trăiască viața și să facă avere?

Pentru moment, mama ei era prea ocupată ca să mai aibă timp de certuri. Ca menajeră, Ann Sullivan se gândea la petrecerea de nuntă. Ceremonia urma să aibă loc la biserică, apoi limuzinele se vor alinia pe autostradă ca niște vapoare lungi, strălucitoare, după care vor urca pe deal spre reședința Templeton.

Interiorul era deja pregătit, iar ea și-o imagina pe mama sa pe undeva prin camere, discutând cu florăreasa despre aranjamentele florale. Totul trebuia să fie mai mult decât perfect pentru nunta Laurei. Știa cât de mult o iubește mama sa, dar nu se simțea ofensată. O ofensa dorința mamei ei ca ea să fie precum Laura. Nu putea fi astfel. Nu voia.

Laura era caldă, drăguță, perfectă. Margo știa că nu are, niciuna din aceste calități. Laura nu se certa niciodată cu mama sa, ca Margo și Ann, care se avântau una spre cealaltă ca niște pisici.

Oricum, viața Laurei era deja aranjată și calmă. Nu trebuise niciodată să-și facă griji pentru poziția ei sau pentru locurile unde putea merge. Văzuse deja Europa, nu-i așa? Putea locui la reședința Templeton, dacă voia. Dacă dorea să lucreze, o așteptau hotelurile Templeton - putea alege pe oricare dintre ele.

Totuși, nici Kate nu era ca Laura; atât de sârguincioasă și cu un țel de urmat. Ea urma să plece la Harvard peste câteva săptămâni, unde trebuia să muncească pentru o diplomă care o va ajuta să țină contabilitatea și să cunoască legile de impozitare. Doamne, ce plictisitor! Dar așa era Kate care prefera să citească Wall Street Journal decât să se delecteze cu fotografiile strălucitoare din Vogue, care discuta fericită și interesată despre taxe și creșteri de capital ore în șir cu tatăl ei.

Nu, nu voia să fie precum Kate și Laura, deși le iubea foarte mult. Voia să fie Margo Sullivan și avea de gând să se delecteze cu aceasta. Într-o zi va avea o casă la fel de frumoasă ca aceasta, își spunea în gând pe când cobora tacticoasă scările, lăsându-și mâna să alunece pe balustradă lustruită de mahon. Treptele șerpuiau grațios, iar deasupra lor atârna un candelabru strălucitor din cristal Waterford. Admirase razele strălucitoare împrăștiate de acesta pe podeaua netedă, din marmură albă cu irizații în culorile curcubeului care dădea o eleganță specială holului unde se adunau oaspeții la petrecerile binecunoscute date de soții Templeton.

Muzica și râsetele răsunau adesea cu aceste ocazii, iar ea își amintea cum musafirii stăteau în jurul mesei lungi din sufragerie, unde domneau două candelabre sau se plimbau prin casă discutând cu paharele în mână ori așezați pe canapele confortabile.

Într-o zi va da și ea petreceri minunate. Spera că va fi o gazdă la fel de primitoare și de veselă ca doamna T. Se întreba dacă asemenea calități se transmit doar prin sânge sau dacă pot fi învățate. Dacă pot fi învățate, atunci avea de gând să fie o elevă silitoare. Mama ei o învățase cum se aranjează florile - precum trandafirii mari, albi din vaza de cristal de pe masă stil Pembroke din hol. Uite ce frumos se reflectă în oglindă, se gândea acum. Înalți și imaculați printre frunze verzi. Acestea sunt detalii care dau o notă personală căminului, ținu să-și întipărească în minte. Flori și glastre delicate, lumânări și podele lucioase. Apoi aromele, razele de lumină pătrunzând prin ferestre, dangătul pendulelor din lemn masiv bătând ora exactă. Toate aceste urma să și le amintească atunci când va fi departe.

Mai erau și arcadele care făceau trecerea între camere, apoi modelele din mozaicul de la ușa principală, își va aminti și mirosul bibliotecii după ce domnul T își aprindea trabucul și răsunetul râsului acestuia în cameră.

Va reține serile de iarnă când ea, Laura și Kate se ghemuiau pe mocheta din fața căminului, în sufragerie - licărul trimis de polița din lazurit, senzația de căldură în obraji, chicotelile lui Kate atunci când câștiga un joc.

Își va aminti întotdeauna aromele care pluteau în sufrageria doamnei T; un amestec de pudre, parfumuri și ceară de lumânări. Zâmbetul doamnei T când Margo intra să stea de vorbă cu ea. Putea discuta întotdeauna cu doamna T.

Camera ei și ziua când soții Templeton o lăsaseră să-și aleagă noul tapet cu ocazia împlinirii vârstei de șaisprezece ani. Mama ei zâmbise mulțumită de alegere: buchețele de crini albi pe fond vernil. Ore în șir petrecuse în cameră de una singură sau cu Laura și Kate. Discuții, discuții, discuții. Planuri. Visuri.

„Oare fac ceea ce trebuie?” se întrebă cuprinsă de panică. Cum avea puterea să lase totul, pe toți cei cunoscuți și iubiți?

— Pozezi din nou, ducesă?

Josh veni în hol. Încă nu era îmbrăcat pentru ceremonie; purta niște pantaloni de casă și un tricou. Pentru cei douăzeci și doi de ani pe care-i împlinise era bine făcut, iar perioada petrecută la Harvard îi dăduse o alură deosebită.

Dezgustată, Margo și-l imagină îmbrăcat elegant. Rămăsese același băiat de aur, deși chipul său își pierduse inocența adolescenței. Acum avea o privire pătrunzătoare, ochii tatălui său și gura senzuală a mamei sale. Părul îi căpătase nuanțe închise de bronz, iar în ultimul an de liceu se înălțase foarte mult, depășind un metru optzeci.

Margo și-ar fi dorit ca el să fi fost urât și ca aspectul exterior să nu fie atât de important. Ar fi dorit ca el să se uite la ea măcar o dată ca și când nu i-ar fi stat ca un ghimpe în ochi.

— Mă gândeam, îi spuse ea, rămânând în același loc, pe trepte, cu mâna sprijinită pe balustradă.

Știa că acum arăta mai bine ca niciodată. Rochia de domnișoară de onoare era printre cele mai reușite ale ei. De aceea se și îmbrăcase cu ea atât de devreme, pentru a se bucura de mângâierea ei cât de mult se putea.

Laura alesese o nuanță de bleu care se potrivea cu culoarea ochilor lui Margo, iar mătasea era vaporoasă și fină precum apa. Croiala dreaptă și trena îi subliniau silueta zveltă, iar mânecile largi și lungi lăsau să se vadă prin transparența lor pielea de un alb sidefiu.

— Te grăbești în toate, nu-i așa? rosti el pe nerăsuflate, fiindcă de fiecare dată când se uita la ea simțea un nod în gât cauzat de dorințele trupești aprinse în el; trebuiau să fie doar dorințe trupești, fiindcă așa era mult mai ușor. Cununia va avea loc abia peste două ore.

— Cam atât îi va trebui și Laurei să se pregătească. Am lăsat-o cu doamna T. Mă gândeam că ele... mă rog, au nevoie de câteva minute singure.

— Iarăși plâng?

— Mamele plâng când fiicele lor se mărită pentru că știu ce le așteaptă.

Josh făcu o grimasă și întinse o mână spre ea.

— Tu ai fi o mireasă interesantă, ducesă.

Margo îi luă mâna. De-a lungul anilor, degetele lor se uniseră de sute de ori, iar acum senzația era aceeași.

— Să iau asta ca pe un compliment?

— Mai degrabă o observație.

O conduse în salon unda așteptau suporturi albe pentru lumânări și buchete imense de flori: iasomie, trandafiri, gardenii. Albul lor perfect și mirosurile amestecate dădeau încăperii un aer festiv, iar razele soarelui pătrundeau libere și generoase prin ferestrele arcuite.

Pe polița de deasupra căminului erau așezate fotografii în rame argintate. Și ea era în câteva instantanee, acceptată ca făcând parte din familie, se gândi Margo. Pe pian era așezată compotiera cumpărată de ea din banii economisiți pentru cea de-a douăzeci și cincea aniversare a căsătoriei soților Templeton.

Acum încerca să-și întipărească în memorie fiecare detaliu. Culorile dulci ale covorului Aubusson, sculpturile delicate de pe picioarele scaunelor stil Queen Anne și intarsiile elaborate de pe cutia muzicală.

— E atât de frumos, murmură ea.

— Hmm?

Josh era ocupat cu o sticlă de șampanie luată din bucătărie, pe care încerca s-o desfacă.

— Casa. E atât de frumoasă.

— Annie s-a întrecut pe sine, răspunse el, referindu-se la mama lui Margo. Asta va fi o nuntă nemaipomenită.

Tonul lui îi atrase privirea lui Margo. Îl cunoștea foarte bine, știa fiecare inflexiune a glasului său și subtilitatea exprimării.

— Nu-l agreezi pe Peter.

Josh ridică din umeri, scoase dopul sticlei cu o dexteritate de expert, zicând:

— Nu eu mă căsătoresc cu Ridgeway, ci Laura.

Margo surâse.

— Nu pot să-l sufăr. E încrezut și snob.

Josh îi răspunse cu un zâmbet degajat.

— Dintotdeauna am avut aceleași păreri despre oameni, dar nimic mai mult.

Fiindcă știa că gestul îl deranjează, Margo îl bătu ușor pe obraz....

— Poate am fi găsit și alte puncte comune dacă te-ai fi dezbărat de obiceiul de a mă lua mereu peste picior.

— Doar asta e meseria mea, fu replica lui urmată de o smucitură a brațului, prin care știa că o enervează. Te-ai simți neglijată dacă nu aș face-o.

— Acum, că ai o diplomă la Harvard, ești și mai revoltător. Margo luă un pahar în mână. Măcar încearcă să faci pe gentlemanul. Toarnă-mi. El o studie atent, iar ea își dădu ochii peste cap. Pentru Dumnezeu, Josh, am optsprezece ani. Dacă Laura e destul de matură ca să se mărite cu ticălosul ăla, eu am voie măcar să beau șampanie.

— Doar un pahar, zise el pe un ton de frate mai mare grijuliu. Nu vreau să te văd împleticindu-te spre altar mai târziu.

Observă cu câtă naturalețe ținea paharul prelung în mână și avu o senzație de frustrare gândindu-se că la fel de natural ar fi putut avea la picioarele ei orice bărbat.

— Cred că putem bea pentru mireasă și mire, spuse ea țuguindu-și buzele și examinând bășicuțele de gaz explodând la suprafața lichidului din pahar. Mi-e teamă totuși că m-aș îneca și nu vreau să risipesc bunătate de șampanie. Făcu cu ochiul, apoi lăsă paharul mai jos. Am fost răutăcioasă. Nu-mi place, dar acum nu mă pot abține.

— Nu ești răutăcioasă, comentă el ridicând din umeri. Putem fi răutăcioși și sinceri în același timp. Deci, pentru Lamura. Sper din tot sufletul că știe ce face.

— Îl iubește. Margo sorbi, iar în clipa următoare hotărî că șampania va fi băutura ei preferată pentru viitor. Dumnezeu știe de ce crede că trebuie să se mărite dacă vrea să se culce cu el.

— Frumos discurs!

— Hai să fim realiști. Se îndreptă spre ușa grădinii, apoi oftă. Sexul e un motiv caraghios pentru căsătorie. Adevărul este că nu pot găsi măcar unul rezonabil. Desigur că Laura nu se mărită cu Peter doar pentru sex. Bătu nerăbdătoare cu degetele în geam, ascultând ritmul. El e mai în vârstă, mai versat, fermecător, dacă vrei ceva în genul acesta. Sigur că e și în domeniu, așa că se poate strecura direct în imperiu! Templeton unde să conducă perfect, în timp ce ea poate rămâne acasă sau unde își va alege, un loc pe aproape. Poate că pentru ea va fi perfect.

— Să nu începi să plângi.

— Nu chiar. Se simțea oarecum alinată de brațul care-l simți pe umăr, așa că se sprijini de pieptul lui. Doar că îmi va fi teribil de dor de ea.

— Se vor întoarce amândoi peste o lună.

— Eu nu voi mai fi aici. Nu intenționase să-i spună tocmai asta, așa că se întoarse surprinsă spre ei. Să nu spui nimănui nimic. Trebuie să le spun eu însămi tuturor.

— Ce să le spui? Josh avu o senzație ciudată în stomac. Unde naiba te duci?

— La Los Angeles. Diseară.

Exact da și ea, se gândi puțin, apoi scutură din cap.

— Ce idee nebună mai e și asta, Margo?

— Nu e o idee nebună. M-am gândit mult la ea. Sorbi din nou și se depărtă de el. Îi era mai ușor să judece limpede când nu-i simțea prezența. Trebuie să-mi fac viața. Nu pot rămâne aici o veșnicie.

— Dar cu colegiul...

— Nu e pentru mine, zise cu ochii scânteietori, de un albastru pur ca miezul flăcării. Mama ar fi vrut asta, nu eu. Nu pot continua să locuiesc aici ca fiică a menajerei.

— Nu fi caraghioasă, o îndemnă, parcă scuturând o scamă neînsemnată de pe umerii ei. Faci parte din familie..

Aici nu-l prea putea contrazice, dar...

— Vreau să-mi încep viața, rosti cu încăpățânare. Tu ai început-o pe a ta; pleci la facultatea de drept, Kate începe la Harvard cu un an mai devreme, fiindcă este isteață. Laura se mărită.

Acum o înțelese și zâmbi sarcastic:

— Îți pare rău pentru tine.

— Poate că da. Ce e rău în asta?

Își mai turnă șampanie, după care îl înfruntă:

— De ce e un păcat așa de mare să-ți pară rău pentru tine însuți când toți cei la care ții fac ce vor, iar tu nu? Ei bine, voi face și eu ceva ce-mi place.

— Pleci la Los Angeles și ce faci?

— Îmi voi găsi o slujbă. Bău iar și se văzu pe sine foarte clar, în mijlocul unei aure de entuziasm. Vreau să devin fotomodel. Chipul meu va apărea pe coperțile tuturor revistelor importante.

„Are o față potrivită pentru asta, se gândi el. Ca și corpul. Sunt ucigătoare. Uimitor de răpitoare.”.

— Și asta e ambiția ta? întrebă el cu un surâs mascat. Să apari în fotografii?

Margo își ridică ușor capul și-l săgetă cu privirea.

— Voi fi bogată, cunoscută și fericită. Voi reuși prin propriile mele eforturi. Nu am nevoie de mămica și de tăticul că să-mi plănuiască viitorul. Nu voi avea niciun cont frumos din care să mă înfrupt.

Josh se încruntă amenințător.

— Nu încerca să faci pe ticăloasa cu mine, Margo. Tu nu știi ce înseamnă să muncești, să ai răspundere, să răzbești.

— Oh, dar tu știi? Niciodată nu a trebuit să faci vreun efort mai mare de a trosni din degete pentru ca un servitor să-ți așeze farfuria de argint pe masă.

Rănit și insultat în același timp, se apropie de ea:

— Și tu ai mâncat din aceeași farfurie de argint o mare parte din viață.

La auzul cuvintelor lui, Margo roși ușor intimidată.

— Poate că ai dreptate, dar de-acum încolo îmi voi cumpăra singură farfuriile.

— Cu ce? O strânse de obraz cu degete fierbinți. Cu înfățișarea ta? Ducesă, femeile frumoase stau ciorchini pe străzile din Los Angeles. Te vor înghiți de vie, apoi te vor scuipa înainte să-ți dai seama ce te-a lovit.

— Pe naiba! Margo se smuci din strânsoarea lui. Eu voi fi cea care le va înghiți, Joshua Conway Templeton, și nimeni nu mă poate opri.

— De ce nu vrei să ne scutești pe toți de chin și să gândești măcar o dată în viață înainte de a te arunca într-un loc de unde va trebui să te scoatem noi? Nu ți-ai găsit momentul cel mai potrivit ca să te porți așa. Puse paharul pe masă și-și adânci mâinile în buzunare. E ziua nunții Laurei, părinții mei au înnebunit fiindcă se gândesc că e prea tânără. Mama ta aleargă peste tot cu ochii roșii de plâns.

— Nu am de gând să stric această zi. Voi aștepta până ce vor fi plecat în luna de miere.

— Oh, ești foarte diplomată! Mânios peste măsură, se întoarse spre ea. Te-ai gândit ce va spune Annie de treaba asta?

Margo își mușcă buza inferioară.

— Nu pot să devin ce vrea ea. Nu poate nimeni să mă înțeleagă?

— Ce crezi că vor spune ai mei știindu-te singură la Los Angeles?

— Nu ai cum să mă faci să mă simt vinovată, murmură ea cu hotărâre. Decizia a fost luată deja.

— Pe toți dracii, Margo!

O strânse de mână, iar ea își pierdu echilibrul și se lovi de pieptul lui. Se priveau direct în ochi. Margo își simțea inima izbind în coastele lui. Crezu - simți - că avea să se întâmple ceva. Chiar acum.

— Josh, rosti șoptit, cu glas tremurat și răgușit.

Își încleștă degetele în umerii lui, iar în interior simțea totul revoltându-se pasional.

Se auziră pași pe scară și amândoi făcură un pas înapoi. Când Margo reuși să răsufle, el o privea intens. Kate apăru în prag.

— Nu-mi vine să cred că trebuie să port așa ceva. Mă simt ca o proastă. Fustele lungi nu sunt practice deloc și te încurcă la mers.

Kate dădu drumul fustei pe care o șifonase cu degetele-i nervoase și îi privi încruntată. Cei doi îi apărură ca niște pisici zburlite, gata să sară una spre cealaltă.

— Chiar trebuie să vă certați și acum? M-a cuprins o criză de nervi. Margo, rochia de pe mine trebuie să arate așa, iar dacă da, de ce? Aceea e șampanie? Pot să beau și eu?

Privirile lui Josh rămaseră ațintite asupra lui Margo încă câteva secunde.

— Voiam să i-o duc Laurei.

— Doar o sorbitură aș dori înainte să... Doamne! Kate îl privi furioasă pe Josh care ieșea din cameră. Ce l-a apucat?

— Ce-l apucă de obicei. El e atoateștiutorul arogant. Nu pot să-l sufăr, zise Margo scrâșnind din dinți.

— Bine, dacă numai atât, hai să vorbim despre mine. Ajutor!

Kate ridică brațele disperată.

— Kate, spuse Margo ducându-și o mână la tâmplă, apoi oftă. Kate, arăți grozav. Poate că de vină este tunsoarea oribilă.

— Ce vrei să spui? Kate își trecu degețele prin părul negru, tuns foarte scurt. Părul îmi place cel mai mult. Nici nu trebuie să-l pieptăn.

— Evident. Bine, oricum ar fi acoperit de pălărie.

— Despre pălărie voiam să vorbim...

— O vei pune pe cap. Cu un gest spontan, Margo îi întinse paharul de șampanie. Îți dă un aer foarte șic, à la Audrey Hepburn.

— O să fac asta pentru Laura, murmură Kate, apoi se așeză pe un scaun și-și sprijini picioarele pe cotieră. Margo, trebuie să-ți spun că Peter Ridgeway mă enervează.

— Bun venit în clubul nostru!

Își aminti de Josh. Chiar fusese pe punctul de a o săruta? Nu, ar fi fost caraghios. Mai degrabă fusese pe punctul de a o scutura de umeri, ca un băiețandru supărat că jucăria lui nu-i face pe plac.

— Kate, nu mai sta așa. Șifonezi rochia.

— La dracu’. Se mișca nervoasă și făcând ochii mari ca un copilă răsfățată. Știu că unchiul Tommy și mătușa Susie nu sunt mulțumiți pentru ce se întâmplă. Se prefac doar, fiindcă Laura e foarte fericită și practic îi molipsește și pe ceilalți. Vreau să mă bucur de dragul ei, Margo.

— Atunci ne vom bucura.

Acum uită de Josh, de Los Angeles. Trebuia să se gândească la Laura.

— Trebuie să fim alături de cei pe care-i iubim, nu-i așa?

— Chiar și când aceștia o dau în bară. Kate oftă și-i dădu lui Margo paharul de șampanie. Atunci, hai să mergem sus la ea.

Porniră amândouă spre scară, urcară, iar la ușa camerei Laurei se opriră și-și strânseră mâinile.

— Nu știu de ce sunt atât de emoționată, murmură Kate. Îmi simt stomacul în gât.

— Fiindcă suntem împreună în tot ce facem.

Margo o strânse ușor de mână. Ca întotdeauna.

Deschise ușa. Laura stătea în fața toaletei și se machia. Îmbrăcată în capotul alb, lung, arăta deja ca o mireasă perfectă. Părul ei auriu fusese strâns în creștetul capului, iar câteva bucle îi dansau în jurul obrajilor. Susan stătea în spatele ei, îmbrăcată într-o rochie trandafirie cu garnitură de dantelă.

— Perlele sunt vechi, zise ea pe un ton grav. Privi în oglinda cu ramă din lemn de trandafir și întâlni ochii fiicei sale. Au fost ale bunicii Templeton. Îi puse Laurei în mână șiragul sidefiu. Mi le-a dat în ziua nunții. Acum sunt ale tale.

— Oh, mamă, iar voi începe să plâng.

— Terminați cu plânsul acum.

Ann Sullivan făcu un pas înainte. Era îmbrăcată într-o rochie bleumarin și arăta foarte frumos; părul blond îi cădea liniștit în valuri.

— Mireasa noastră nu trebuie să aibă ochii roșii astăzi. Ai nevoie și de ceva împrumutat, așa că m-am gândit... să porți medalionul meu pe sub rochie.

— Oh, Annie! Laura sări de gâtul ei. Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult. Sunt atât de fericită!

— Îți doresc să rămâi măcar pe jumătate la fel de fericită tot restul vieții. Ann simți că-i dau lacrimile, așa că-și drese glasul și netezi încă o dată cuvertura înflorată de pe patul din camera Laurei. O să cobor să văd cum se descurcă doamna Williamson cu furnizorii.

— Doamna Williamson se descurcă foarte bine. Susan o luă de mână, fiind convinsă că bătrâna lor bucătăreasă face față aprovizionării chiar și într-o zi atât de agitată. Iată-le și pe domnișoarele noastre de onoare. Ați venit la timp. Sunteți foarte drăguțe.

— Asta așa este. Ann se întoarse și le privi cu ochi critici pe fiica sa și pe Kate. Domnișoară Kate, puțin mai mult ruj nu v-ar sta rău, iar tu, Margo, ai putea să-ți mai ștergi puțin buzele.

— Mai întâi să bem ceva, interveni Susan, luând sticla de șampanie. De vreme ce Josh a fost atât de generos și ne-a adus-o.

— Noi am venit cu paharele, spuse Kate omițând cu discreție faptul că ele se serviseră deja. Pentru orice eventualitate.

— Da, cred că ocazia merită. Doar o jumătate de pahar. Dacă le cunosc bine pe fetele astea, s-ar putea să se amețească până la petrecere.

— Deja parcă simt amețeala. Laura privea cum bășicuțele se ridică la suprafață. Vreau să toastez. Pentru femeile din viața mea. Mama, care m-a învățat că dragostea face să înflorească o căsnicie. Pentru prietena mea - se întoarse către Ann - care m-a ascultat întotdeauna și pentru surorile mele, alături de care am avut cea mai frumoasă viața de familie. Vă iubesc pe toate foarte mult.

— Asta a fost, murmură Susan privind paharul. Iar mi se duce rimelul.

— Doamnă Templeton, se auzi vocea cameristei prin ușa întredeschisă. O privi pe Laura. Mai târziu avea să le spună celorlalți din personalul casei că le văzuse pe toate femeile frumos îmbrăcate stând în cameră la lumina razelor de soare care pătrundeau prin perdeaua dantelată. Bătrânul Joe, grădinarul, se ceartă cu omul care aranjează mesele și scaunele în grădină.

— Am eu grijă de asta, zise Ann.

— Merg și eu, interveni Susan, mângâind-o pe Laura pe obraz. Dacă am o ocupație nu-mi mai vine să plâng. Te ajută Margo și Kate să te pregătești, draga mea. Așa se cuvine.

— Să nu vă șifonați rochiile, le zise Ann cu severitate, apoi își puse mâinile pe umerii lui Susan și-i șopti ceva, ieșiră amândouă.

— Nu-mi vine să cred, remarcă Margo surâzând, că mama era atât de preocupată încât să lase sticla cu noi. Beți, doamnelor.

— Parcă aș mai bea unul, se hotărî Kate. Îmi simt stomacul foarte deranjat și mi-e teamă să nu vomit.

— Dacă faci asta, te omor.

Margo bău paharul până la fund. Agrea senzația pe care i-o dădea alunecarea lichidului exotic pe gât, apoi își simțea creierul clocotind. Ar fi dorit să păstreze această senzație pentru tot restul vieții.

— Gata, Laura, hai să te îmbrăcăm cu rochia aceasta nemaipomenită.

— Deci e adevărat ce se întâmplă, murmură Laura.

— Exact, dar dacă vrei să te mai gândești...

— Să mă mai gândesc? Râse în timp ce Kate și Margo scoteau din învelitoarea de plastic rochia lungă de mătase. Ai înnebunit? La asta am visat dintotdeauna. Ziua nunții mele. Și începutul vieții cu bărbatul pe care-l iubesc. Cu ochii înlăcrimați, se învârti ca un titirez și capotul alunecă pe podea. E atât de frumos; de bun și răbdător.

— Vrea să spună că nu a insistat prea mult să-i facă treaba aceea importantă, comentă Margo.

— A respectat dorința mea de a aștepta până în noaptea nunții, replică Laura cu ochii strălucind de anticipație. De-abia aștept.

— Ți-am spus că nu e mare scofală.

— Va fi, atunci când te vei îndrăgosti. Laura trase rochia peste cap, în timp ce Margo i-o ținea ridicată. Pe Bliff nu l-ai iubit.

— Nu, dar eram foarte aprinși, lucru care contează totuși. Nu vreau să spun că n-a fost frumos, fiindcă a fost, dar cred că e o chestie de practică.

— Eu voi face destulă practică, zise Laura cu inima-i palpitând de nerăbdare. Ca femeie măritată. Oh, priviți-mă!

Laura se admiră uluită în fața oglinzii clare. Valuri de mătase albă coborau din talie, susținute de șiraguri de perle mărunte. Mânecile bufante se terminau cu o croială strânsă spre încheietura mâinii. După ce Kate și Margo îi prinseră trena, Kate i-o aranjă cu artă, lăsând să se vadă broderia spre exterior.

— Vălul.

Margo își reținu lacrimile. Fiindcă era mai înaltă, îi așeză coronița peste cocul deja împodobit cu perle, apoi dădu drumul tulului bogat pe spatele Laurei. Prietena ei mai mare, se gândi cu lacrimi în ochi. Sora ei de suflet. Momentul crucial.

— Oh, Laura arăți ca o prințesă din basm. Zău așa!

— Mă simt frumoasă. Mă simt deosebit de frumoasă.

— Știu că tot timpul am comentat că e prea înzorzonată, murmură Kate, și ea emoționată. Am greșit. E perfectă. Mă duc să aduc aparatul de fotografiat.

— De parcă nu vor fi și așa peste un milion de fotografii până la sfârșitul zilei. Margo nu apucă să termine fraza când Kate ieșise deja din cameră. Mă duc să-l chem pe domnul T, apoi cred că ne vom revedea la biserică.

— Da. Margo, într-o zi și tu și Kate veți fi la fel de fericite ca și mine acum. De-abia aștept să vă vină și vouă rândul.

— Mai întâi să te vedem pe tine gata.

Se opri la ușă, se mai uită o dată lung la ea. Avea senzația că nimeni și nimic nu-i va da vreodată acea strălucire caldă pe care o citise în ochii Laurei. Închise gânditoare ușa și se hotărî să pornească în căutarea succesului și a banilor.

Pe domnul T îl găsi în dormitorul său drăcuind înfuriat și încercând să-și înnoade papionul. Arăta foarte elegant în costumul cenușiu care i se asorta perfect cu ochii. Avea umeri lați, pe care se putea bizui orice femeie, se gândi ea, și o înălțime perfectă, pe care o moștenise Josh. Era încruntat și bombănea, dar avea trăsături perfecte, nasul drept, bărbia puternică și câteva riduri în jurul gurii.

Un chip perfect, reflectă ea pășind înăuntru. O înfățișare de tată.

— Domule T, când veți învăța să vă descurcați cu aceste lucruri?

Figura i se lumină.

— Niciodată, atât timp cât voi avea în preajmă o domnișoară frumoasă care să mă ajute să mă descurc.

Încântată, se apropie de el și desfăcu nodul stângaci.

— Arătați foarte bine.

— Nimeni nu se va uita la mine sau la alt bărbat când fetele mele vor fi de față. Ești frumoasă ca un vis, Margo.

— Stați să o vedeți pe Laura. Remarcă o scânteie care prevestea o mină îngrijorată și-l sărută pe obrazul proaspăt bărbierit. Nu vă faceți griji, domnule T.

— Fata mea a crescut fără ca eu să-mi dau seama, îmi vine greu să-l las să mi-o ia.

— Nu ar putea face asta niciodată. Nimeni nu ar putea, dar știu. Și mie îmi vine greu. Toată ziua mi-am plâns de milă în loc să fiu fericită pentru ea.

Se auziră pași pe culoar. Margo se gândi că trebuia să fie Kate cu aparatul sau vreun servitor alergând pentru vreun detaliu de ultimă oră. Casa Templeton era în permanență plină de lume, se gândi ea, așa că totul era înveselit de voci, lumină și agitație. Aici nu te poți simți niciodată singur.

Inima i se strânse iar la gândul plecării, la gândul singurătății. Totuși, se simțea amețită de temeri amestecate cu speranțe. Ca la prima sorbitură de șampanie, când simțise înțepături pe limbă. Ca primul sărut, când buzele, se contopesc febril.

Mai erau și alte începuturi pe care dorea să le încerce.

— Totul e în schimbare, nu-i așa, domnule T?

— Nimic nu rămâne neschimbat pe veci, oricât de mult ne-am dori noi. Peste câteva săptămâni tu și Kate veți pleca la facultate, Josh se va întoarce la studiile lui. Laura va deveni soție. Susie și cu mine ne vom învârti prin casa aceasta ca doi babalâci.

Acesta era unul din motivele pentru care atât el cât și soția lui se gândeau să se stabilească în Europa.

— Casa nu va mai fi aceeași fără voi.

— Casa va rămâne mereu aceeași. De aceea este minunată.

Cum putea să-i spună că și ea avea să plece chiar în acea seară? Că va porni în căutarea unui „ceva” pe care-l vedea la fel de bine ca pe propria-i reflexie în oglindă?

— Bătrânul Joe va continua să îngrijească tufele de trandafiri, iar doamne Williamson va domni peste cei de la bucătărie. Mama se va ocupa tot de argintărie, fiindcă crede că nimeni altcineva nu o poate lustrui la fel de bine. Doamna T vă va lua pe terenul de tenis diminețile și vă va obosi. Vă veți programa întâlnirile de afaceri tot prin telefon și veți da comenzile la fel de răspicat.

— Dar eu nu comand, zise el râzând.

— Ba da, și acesta e farmecul dumneavoastră.

Îi venea să plângă pentru copilăria care trecuse atât de repede și despre care credea că nu se va sfârși vreodată. Pentru acea părticică din viața ei care vă rămâne în urmă, deși se străduise din răsputeri să se desprindă de ea. Ar fi plâns acum și din pricina lașității care o împiedică să-i spună că urma să plece.

— Vă iubesc, domnule T.

— Margo, murmură el lipindu-și buzele de fruntea ei. Nu va mai trece mult și te voi conduce spre altar ca să te dau unui tânăr frumos, care, cu siguranță, nu va fi îndeajuns de bun pentru tine.

Margo se strădui să zâmbească, fiindcă ar fi stricat totul dacă ar fi plâns.

— Nu vreau să mă mărit cu nimeni, decât dacă va semăna cu dumneavoastră. Laura vă așteaptă.

Făcu un pas înapoi, amintindu-și că era tatăl Laurei, nu al ei. Această zi aparținea Laurei, nu ei.

— Mă duc să văd dacă mașinile sunt pregătite.

Coborî în grabă scările. Jos îl întâlni pe Josh în costum de ceremonie. O privi încruntat, iar ea se opri să-și tragă sufletul.

— Nu începe cearta cu mine, tună ea. Laura trebuie să coboare într-o clipă.

— Nu vreau să-ți spun nimic acum, dar vom sta de vorbă mai târziu.

— Bine.

Nu intenționa să discute cu el. În clipa în care lumea va înceta să arunce cu orez peste tinerii căsătoriți, va pleca în liniște și repede. Avea în mână pălăria bleu, cu boruri late, pe care acum și-o aranjă pe pap cu eleganță.

„Acesta, este marele meu atu”, se gândi ea, studiindu-și chipul în oglindă. „Dumnezeule, trebuie să reușesc.” Își ridică bărbia, se privi direct în ochi și își dori să înceapă cât mai repede.