La noapte si intotdeauna de Nora Roberts

1

Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau.

Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă.

Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină.

Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb.

„La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură.

— Bună.

— Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat.

— Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă.

— Domnișoara Wyatt?

Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă.

— Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine.

— Da, mă rog, am venit astă seară.

Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal.

— Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă.

Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa.

— Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră.

— Mulțumesc.

Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot.

Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită.

Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului.

— E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice.

— Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta.

Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut.

— Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite.

— Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat.

Înghiți măslina.

— Tovarășele de viață îți pot distrage atenția.

Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce…

— Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția.

Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât.

— Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece.

— Măsura șase.

Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați.

— Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc.

— Da, bine. Eu…

Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră.

— Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca.

Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul.

— Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc?

Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta.

— Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele.

Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal.

— Știți deja ce număr port la pantofi.

Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi.

— Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud.

— Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila?

Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar:

— Cred că tequila, nu; merge un vermut?

— Ar fi perfect, mulțumesc.

Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele.

„Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare.

— Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul.

Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția.

— Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh.

Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey.

— Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt?

Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare.

Kasey sorbi din pahar, zâmbind.

— Da, eu sunt.

O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey.

— Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine.

— Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme.

Surâse din nou.

— Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul.

— Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită.

Se întoarse spre fiul ei:

— Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency.

— Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui.

— Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea.

Reveni cu atenția la Jordan.

— Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje.

— Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri.

— Desigur.

Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea.

— Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val?

— De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry.

— Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile.

— A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă?

— Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început.

Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou.

„Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală.

— Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun.

— Vă mulțumesc.

— Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey.

Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat.

— Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu.

Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii.

— Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland?

— Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră.

— Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină.

— Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor.

Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea.

— Ei, Harry…

Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc.

— Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției?

După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin.

— Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul.

— Poftim, domnișoară?

Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet:

— Nimic. Grozavă cameră.

— Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc?

— Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e?

— Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior.

Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei.

Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia.

După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou.

— Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă.

Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă.

— Bună. Probabil că tu ești Alison.

Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă.

— Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie.

— Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp.

— Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect.

Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte.

— Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile.

Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul.

— Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc.

— Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată.

— Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău.

Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă.

Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani.

— Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi?

— Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată.

— Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală.

Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă.

— Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi.

— Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur.

Kasey dădu din cap.

— Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci?

— Da, eu…

— Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții.

Ochii ei cutreierară din nou odaia.

— Spune-mi, camera ta e roz?

Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect.

— Nu, e decorată în albastru și verde.

— Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri.

Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison.

— S-a-ntâmplat ceva?

— Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe…

— Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce?

— Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind.

— Așa crezi tu?

Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii.

— Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic.

Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar.

— Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt.

— Noapte bună, Alison.

Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.”

Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan.

„Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță…

Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă.

Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea.

Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat.

„Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”