Invaluita in intuneric de Caroline Adams
Capitolul 1
— Unde naiba eşti? Am simţit că înnebunesc din cauza ta, iar David a început să-şi smulgă părul din cap! Dar asta nu mai contează. Te simţi bine, pentru numele lui Dumnezeu?
— Mă simt chiar foarte bine, Emma, zise Kit, după ce trase aer în piept. Nici nu mai voia să audă numele lui David. S-a terminat totul între noi, nu ţi-am spus?
— Ba da, Kit, mi-ai spus. David a fost un prost, ca întotdeauna, şi mă doare să recunosc asta, pentru că este fratele meu. Tocmai cu Virginia s-a încurcat! N-am văzut un nume mai nepotrivit unei astfel de femei, mă refer la primele şase litere care-l alcătuiesc.
— Emma... Kit închise ochii şi-şi controlă vocea vrând să pară calmă şi distantă, cu toate că inima îi bătea nebuneşte. Nu mai vreau să discut problema asta. Gata, s-a terminat totul între noi.
Am aranjat ca plata jumătăţii ce-mi revine din chiria apartamentului să se facă din...
— Unde te afli acum? o întrerupse Emma, sper că nu faci nicio prostie!
— Fii liniştită! o calmă Kit. Mi-am luat o mică vacanţă pentru ca să mă gândesc la ce va fi de acum înainte. O să iau legătura cu tine peste vreo săptămână sau două, da? Ai grijă de tine.
Fata lăsă jos receptorul şi se rezemă de peretele cabinei telefonice din holul hotelului.
Această convorbire i-l readusese foarte viu în minte pe David şi figura lui îi apăru o clipă în faţa ochilor, aşa cum îl văzuse ultima oară, în uşa apartamentului pe care-l cumpăraseră pentru apropiata lor căsătorie. Revăzu şi trupul gol al Virginiei, expus privirilor ei de
David, care deschisese uşa. Când îşi dăduse seama că o şocase prea tare, David venise după ea.
— Nu are rost să mai insişti, David, îi spusese ea. Şi cred că asta îţi aparţine. Scosese cu mişcări lente inelul cu diamant şi i-l întinsese, iar el roşise.
— Nu fi proastă, strigase el. Sper că nu renunţi la mine pentru asta! David făcuse un gest cu mâna spre uşa închisă, pe care abia ieşiseră. Aveam nevoie de o femeie şi ea a fost la îndemână, asta-i tot, Kit! David o prinsese de braţ, încercând s-o oprească. Kit, sper că te mai gândeşti! Trebuie să ne căsătorim în curând, avem apartamentul, mobila, tot ce ne trebuie...
— Păstrează-le. Dă-mi drumul, vreau să părăsesc locul ăsta cu demnitate, îl rugase Kit.
Păstrează totul. Nu m-aş mărita cu tine nici dacă ai fi singurul bărbat de pe lume!
Torentul de vorbe o urmărise chiar şi când ieşise afară din clădire, amestecându-se cu imaginea
Virginiei, cu picioarele desfăcute sub trupul gol al lui David. Kit încercase să se elibereze de această imagine care îi provoca silă.
Când ieşise din clădirea în care funcţiona aerul condiţionat, păşise în căldura toridă a străzii ca şi cum ar fi intrat într-un cuptor. Casablanca. Kit îşi îndreptase umerii şi pornise spre maşina de culoare roşie pe care o închiriase, lăsând în urmă-i imaginea aceea umilitoare şi dureroasă.
Trecuse în revistă relaţia ei cu David care începuse cu optsprezece luni în urmă. Dar gata, nu mai era cazul acum să-şi piardă vremea cu regrete; numai spre seară, în singurătatea camerei ei, îşi va vărsa focul. Părăsise Casablanca îndreptându-se spre Essaouira, oraş al cărui nume însemna, în limba arabă, mica fortăreaţă.
Directorul hotelului la care se cazase îi povestise despre portul oraşului, în care soseau cu mii de ani în urmă romanii, pentru a-şi procura coloranţii obţinuţi din cochilie de scoică, pe aceste meleaguri. Turnurile vechii fortăreţe care se ridica odinioară pe locul oraşului se aliniau încă pe strada principală şi în timp ce le privea, desigur cu o curiozitate îndreptăţită, auzise paşi în spatele ei, apoi simţise o lovitură puternică şi o durere ascuţită în umăr. Căzuse la pământ.
Îşi reveni încet din starea de inconştienţă în care se aflase câteva ore, realizând că avea o durere acută la nivelul capului şi nu-şi mai simţea picioarele.
— Mă auzi? Încearcă să deschizi ochii. Kit auzi o voce de bărbat, apoi o mână rece i se aşeză pe frunte. Bine, dacă nu poţi, nu vorbi, dar să ştii că eşti în siguranţă. Mă auzi? Kit nu răspunse.
Se simţi ridicată din locul în care se afla. Ştia că era bine să deschidă ochii şi să răspundă la întrebările care i se puneau, dar îi era mai uşor să recadă în acel întuneric... încearcă să-ţi revii, insistă vocea, ai reuşit de câteva ori să vorbeşti coerent. Deschise ochii. Vocea i se părea cunoscută. Bărbatul era francez, sau poate italian?
— Stai liniştită şi concentrează-te asupra figurii mele până când îţi dispare ameţeala.
Kit îl privi printre gene. Părul îi ajungea până la umeri, pomeţii îi erau proeminenţi, nasul drept şi ochii căprui-gălbui, dându-i un aer de masculinitate agresivă. Dar cine era el? Şi unde se afla ea? De ce se simţea atât de rău?
— Vă rog... Kit încercă să se ridice în şezut de pe canapeaua de piele pe care se afla.
— Am spus să stai liniştită, se auzi din nou vocea bărbatului, o voce fermă şi puternică. Ai primit o lovitură puternică la cap, aşa că nu te mai agita.
— Lovitură... Kit simţi lacrimi de neputinţă şi durere.
— Trebuie să-mi spui cum te cheamă şi unde locuieşti, dacă nu cumva eşti turistă.
— Turistă? repetă Kit. Nu ştiu.
Putea fi turistă. Sau orice altceva, nu-şi amintea nimic.
— Încearcă să te relaxezi, ai fost destul de serios lovită iar animalul care ţi-a făcut asta ţi-a luat şi poşeta, aşa că nu te poţi legitima. Am sperat ca atunci când îţi revii să ne poţi da detalii, dar după câte văd... Bărbatul ridică din umeri. Relaxează-te, deocamdată. Eu sunt
Gerard Dumont.
Francez, deci, îşi spuse Kit. Da, era evident.
— Tu eşti...?
— Eu... vocea îi pieri şi deschise ochii larg. Eu sunt... nu ştiu cine sunt...
— Da, nu este ceva neobişnuit, nu-ţi face probleme.
Bărbatul, în ciuda accentului franţuzesc, vorbea o engleză foarte corectă. Efectul loviturii se va diminua şi o să-ţi aminteşti cine eşti. Kit privi impasibilă figura bronzată a bărbatului şi făcu un efort să-şi amintească. Trebuia să-şi amintească ceva. Am anunţat poliţia, mai spuse bărbatul. Se pare că ai fost atacată tocmai când s-a înregistrat un furt de bijuterii în oraş. De aceea n-ai fost considerată o prioritate.
— O, zise Kit, dar unde mă aflu?
— În biroul meu, îi spuse bărbatul ai cărui ochi aveau ciudate lumini gălbui. Nu-ţi aminteşti nimic? Priveşte hainele cu care eşti îmbrăcată, poate asta te ajută cumva. Ar fi mai bine să-ţi revii înainte de sosirea poliţiei care-ţi va pune o serie de întrebări. Kit îşi privi picioarele şi observă că era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni albi şi purta sandale de culoarea cafelei. Cu toate astea, nu-şi putea aminti cine este.
— Nu-mi pot aminti nimic, îmi pare rău.
Poliţia sosi câteva minute mai târziu şi cei doi ofiţeri vorbeau engleza destul de bine, dar ea nu le spuse mai nimic, repetând că nu ştia cine este şi unde se află.
— Cred că doamna are nevoie de un medic, interveni Gerard.
— Trebuie să merg cu ei? zise Kit privindu-l cu disperare, căci i se părea imposibil să părăsească singura persoană care-i devenise cunoscută.
— Vei fi în siguranţă cu ei, spuse bărbatul şi privi îngrijorat, sau aşa i se păru lui Kit, la ceasul de aur masiv pe care-l purta la mână.
— Văd că nu am de ales. Kit nu-şi dădea seama dacă nu cumva glasul ei era prea strident, dar bărbatul nu putea exprima mai clar faptul că ea îl incomoda, şi simţi nevoia să se revolte.
Probabil că sunteţi un om foarte ocupat, domnule Dumont, nu vreau să vă mai reţin. Vă mulţumesc pentru amabilitate. Şi atunci bărbatul o privi şi ochii li se întâlniră pentru prima oară.
— Aţi terminat? i se adresă Kit poliţistului, un bărbat în jur de cincizeci de ani. Vă rog să mă duceţi la cel mai apropiat spital şi vom continua discuţia acolo.
Oare ea era obişnuită să dea ordine oamenilor?
Se miră, căci nu i se părea firesc să vorbească astfel. Era speriată, nefericită, bolnavă şi disperată dar acest bărbat îi dăduse clar de înţeles că nu voia să se implice în cazul ei. O
podidiră lacrimile, dar încercă să le stăvilească.
Va avea tot timpul să plângă.
— Te rog să nu mă judeci greşit, îi spuse bărbatul, sprijinind-o să se ridice. Am o întâlnire foarte importantă. Eu...
— Mulţumesc mult, domnule Dumont. Kit încercă să se ţină pe picioare şi-i întinse mâna tremurând. Sper că nu vei întârzia din cauza mea... Îl auzi spunând ceva în limba franceză, dar căzu imediat în aceeaşi stare de inconştienţă şi întunericul puse stăpânire pe ea.
Se trezi într-o încăpere mică, albă, cu miros puternic de antiseptice şi avu sentimentul că a ajuns în acest loc răzbătând din acea lume a întunericului în care se aflase până atunci, o lume de voci necunoscute, de chipuri pe care nu le mai văzuse vreodată, dominată de durerea puternică pe care o simţea la cap. Încercă să-şi mişte încet capul pe pernă. Văzu o sonerie chiar lângă patul ei şi apăsă cu grijă pe buton, plimbându-ş i în acelaşi timp privirea prin încăpere.
Văzu o fereastră mică, cu draperii gri prin care lumina se strecura cu greutate. Nu avea idee unde se afla. Şi ceea ce era mai grav, nu ştia cine este. Închise ochii şi se rugă să se poată calma.
Îşi amintise cum căzuse pe strada aceea fierbinte şi prăfuită şi se lovise cu capul de caldarâm. Apoi fusese transportată într-o cameră răcoroasă şi îşi aminti... deodată gândurile ei se întrerupseră brusc. Da, şi-l aminti pe Gerard Dumont. Dar când deschise ochii, fu surprinsă să constate că el o privea cu acei ochi mari care o uimiseră de cum îi văzuse.
— A, te-ai trezit, spuse el şi-i zâmbi. Doctorul spunea că dacă vei dormi câteva ore te vei simţi mai bine.
— Mă aflu într-un spital?
— Doar în noaptea asta, îi spuse el. Nu-ţi face griji. Ai suferit o contuzie şi... el se opri brusc.
— Şi?
Dar sora o luă în primire luându-i temperatura, lucru care făcu imposibilă conversaţia, după care îi luă tensiunea, cu multă dexteritate.
Dumont se sprijini de un perete pentru a-i lăsa asistentei loc să se mişte şi urmări scena, cu braţele încrucişate. Kit simţi că obrajii încep să-I ardă. Desigur, el nu avea dreptul să se afle acum în camera ei de spital, pentru că era aproape un necunoscut! Iar la început bărbatul căutase să se debaraseze de ea. Imediat ce scăpă de termometru, ea începu să vorbească.
— Apreciez ajutorul pe care mi l-aţi dat, domnule
Dumont, dar cred că este cazul să plecaţi acum. Nu vreau să vă mai deranjez cu nimic. Mă simt bine, mă aflu într-un spital, aşa că...
— Este o clinică privată, de fapt, o corectă el, zâmbindu-i asistentei care se aşezase pe marginea patului ei şi urmărea scena fără a şti ce se întâmplă. Iar întrucât eu voi achita nota de plată, nu văd de ce te-ar deranja prezenţa mea.
— Dar de ce? Nu sunt spitale aici? Mă refer la...
— Ştiu la ce te referi. El îi zâmbi. Şi aş vrea să te asigur că nu voi avea niciun fel de pretenţii.
Poţi fi liniştită, nu eşti genul meu.
— Eram sigură de asta, îl străfulgeră ea. Şi chiar mă bucur că nu-ţi plac!
— Totul a început din momentul în care te-am găsit căzută la picioarele mele şi n-am putut să nu te ajut. Şi aş vrea să ştii că spitalele de aici nu sunt tocmai ceea ce ai văzut tu în Anglia. Bănuiesc că de acolo vii, nu?
— Cred că da. Probabil că arăt a englezoaică, nu?
— Foarte, o asigură el. Şi comportamentul este cel al unei englezoaice.
— Ce vrei să spui? îl întrebă ea revoltată.
— Eşti rece ca un castravete şi foarte înţepată.
Nu-ţi place descrierea mea?
— Mă pot descurca cu asta, i-o reteză ea scurt, apoi se ruşină imediat de ingratitudinea ei. Dar de ce era dispus acest străin să plătească pentru ca ea să fie internată într-o clinică privată?
Trebuia să fie ceva la mijloc, îşi spuse ea. Sau nu cumva ea nu avea încredere în oameni? Nu ştia, de fapt nu mai ştia nimic acum. Se simţi cuprinsă de panică.
— Este vreo oglindă pe aici?
— Arăţi minunat...
— Nu mă interesează cum arăt. Vreau doar să văd... cine sunt şi cum sunt.
— Desigur. Figura lui se îmblânzi dintr-o dată.
O să chem asistenta să te ajute până la oglinda de la baie, ca să nu apară probleme în cazul în care te vei simţi rău. Îţi vei recăpăta memoria destul de repede, nu te teme, iar poliţia va continua cercetările.
— Oare am venit singură aici? Nu am cumva vreun copil care mă aşteaptă pe undeva? Nu ştiu nimic, poate am un animal pe care nu-l va îngriji nimeni...
— Este adevărat, spuse el grav, ar putea fi cineva care să depindă în exclusivitate de tine, dar cu cât vei încerca să te concentrezi mai mult, cu atât mai greu îţi va fi să-ţi aminteşti, în starea în care te afli.
— Este uşor să spui asta, dar dacă ai fi în pielea mea... de fapt, bărbaţilor nu li se întâmplă astfel de lucruri.
— De ce crezi că bărbaţii nu sunt ţinta atacurilor?
— Nu, poate că nu este aşa cum cred eu, dar de obicei, bărbaţii sunt cei care conduc lumea, femeile sunt cele slabe, ele sunt cele conduse...
Vocea îi pieri subit şi se miră şi ea de ceea ce spusese. Trebuia să-şi amintească...
— O voi chema pe asistentă, este mai bine să laşi orice consideraţii asupra bărbaţilor deoparte şi să încerci să te destinzi şi să te odihneşti. Kit nu ridică ochii când vorbi bărbatul, iar când uşa se închise în urma lui, se rezemă de perne, respirând adânc. Trăia un coşmar. Era vulnerabilă, neajutorată... inima începu să-i bată cu putere, iar când asistenta intră, Kit ar fi fost gata s-o sărute, atât de fericită era că se afla o altă fiinţă omenească alături de ea. Se îndreptă spre baie la braţul femeii, şi insistă ca aceasta s-o aştepte în faţa uşii, după ce-i promise de două ori că nu va încuia uşa, apoi se privi în oglinda de deasupra chiuvetei. Din oglindă o privea o figură cu ochi mari, cenuşii, cu gene lungi, un nas drept, dar mic şi o gură cu buze generoase.
Avea părul castaniu cu reflexe roşiatice, trăsăturile îi erau armonioase şi pe vârful nasului avea chiar şi pistrui. Era o fată atrăgătoare, deşi nu făcea parte din categoria femeilor care să câştige vreun concurs de frumuseţ e. Dar era o figură care putea să aparţină oricui, era figura unei străine. Ce trebuia să facă? Era singură într-o ţară străină... sau aşa credea. Oare poliţia va descoperi ceva? Şi acest bărbat, Gerard
Dumont. De ce simţea ea oare că era mai bine să scape de el cu prima ocazie? Putea să se bazeze pe instinctele ei?
Bărbatul o aştepta în salon iar când văzu că fata se întoarce sprijinită de asistentă, răsuflă uşurat.
— A sunat poliţia, spuse el imediat ce Kit se aşeză pe pat. Din păcate nu au descoperit nimic important... se pare că eşti o fată plină de mistere.
Va veni şi medicul să te examineze şi cred că vei putea părăsi clinica.
— Şi unde să mă duc? La ambasada engleză?
— Ar fi mai bine să iei micul dejun, apoi...
— Aş prefera să aud chiar acum ce vrei să spui, zise ea hotărâtă, cu bărbia înainte, ceea ce pe el îl făcu să zâmbească.
— Cum doreşti. Voiam să-ţi spun că mi se pare logic să rămâi undeva, unde eşti în siguranţă, până când poliţia va afla cine eşti, nu crezi? Şi fără bani, nu prea văd unde te-ai putea duce.
— Te asigur că ţi-aş înapoia totul, până la ultimul ban. La fel şi pe cei pe care i-ai cheltuit cu spitalizarea mea.
— Nu fi ridicolă! Nu despre bani este vorba aici.
Mi se pare normal să accepţi invitaţia mea am câteva camere libere în casa mea din Marrakesh şi întrucât sunt o persoană cunoscută în mediile de afaceri, poliţia n-ar avea nimic de obiectat...
— Cred că glumeşti! Nu m-am născut ieri, domnule Dumont! Dacă te aştepţi să plătesc pentru ajutorul pe care mi l-ai acordat, te înşeli!
Prefer să stau într-o celulă a poliţiei, drept cine mă iei?
— Drept ceea ce eşti, o tânără absurdă.
Nepoliticoasă, ridicolă... iar dacă vrei să fiu impertinent, află că nu mă atragi sexual.} i-am făcut o ofertă prietenească, atâta tot.
În momentul acela, Kit îşi pierdu controlul şi lacrimile îi inundară faţa. Deveni conştientă de situaţia în care se afla şi-şi acoperi faţa cu mâinile pentru a-şi masca disperarea.
— Dumnezeule! şopti el, şi o ridică în braţe încercând s-o calmeze, conştient de criza declanşată de vorbele lui dure. Căci fata era întradevă r speriată, nimic nu putea fi mai rău decât spaima de a nu şti cine era, singură într-o lume străină, cu un străin în faţă, fără amintiri, fără trecut, doar
