Iubire si cosmar de Daphne Clair
CAPITOLUL I
Aţipise, întinsă în iarba presărată cu margarete, la umbra bătrânului stejar. Acum era trează, dar îşi ţinea ochii închişi, ascultând behăitul oilor, cântecul minunat al ciocârliei în înaltul cerului, ţârâitul greierilor şi freamătul frunzişului înfiorat de adierea vântului.
Un foşnet brusc în iarbă o făcu să-și dea seama că nu este singură, dar înainte să-şi poată deschide ochii, o umbră se lăsă asupra ei şi nişte buze calde se lipiră de gura ei.
O senzaţie de fericire o învălui şi ea răspunse sărutării cu nerăbdare, deschizându-și buzele şi înlănţuindu-l cu braţele, simţind că el purta o bluză din bumbac. Îşi ţinu ochii închişi şi el o îmbrățișă şi mai strâns, sărutând-o cu pasiune.
Nu se mai văzuseră de mult deoarece el fusese plecat o bună vreme de acasă, dar acum se întorsese cu dorinţa fermă de a rămâne definitiv pe aceste meleaguri, astfel că îmbrăţişările erau de o intensitate necunoscută în trecut. Anii lungi de aşteptare trecuseră şi ea se simţea împlinită. El o apăsă, frământându-i buzele şi ea începu să respire cu greu, cuprinsă de dorinţă. Corpul ei se încordă şi avu senzaţia că el se stăpâneşte, deoarece o săruta cu gingăşie şi mai liniştit.
Când, într-un târziu, el se îndepărtă, ea deschise ochii pe jumătate şi-i zâmbi cu căldură.
— Michael, şopti ea, somnoroasă.
Se ridică încet, uitându-se la bărbatul blond care stătea într-un genunchi şi o privea cu multă dragoste, surâzându-i. Ochii lui albaştri păreau încărcaţi de pasiune şi pomeţii bronzaţi îi subliniau şi mai mult strălucirea zâmbetului.
Ea avu o tresărire şi exclamă înspăimântată:
— Simon!
— Da, răspunse el cald. Eu sunt, Simon.
— Am crezut că este Michael!
— Da, ştiu asta.
— Atunci…
El zâmbi văzând că ea este încurcată.
— Atunci? repetă el cu ironie.
— De ce naiba m-ai sărutat? izbucni ea mânioasă.
El izbucni în râs, dându-şi capul pe spate.
— Draga mea Meredith, replică el, pentru ce sărută un bărbat o fată drăguţă? Oricum, nu este acesta cel mai bun mijloc pentru a deştepta o frumoasă adormită? Ce să mă mai ascund, mărturisesc că n-am rezistat acestei ispite. Pot afirma că n-am avut intenţia de a te tulbura. Nu m-am gândit că ai putea să mă acuzi pentru gestul meu…
— Ţi-am mai spus că am crezut că este Michael.
— A, asta era.
Ea nu era lămurită pentru ce făcuse el o figură bosumflată, dar nu ştia că la mijloc este vorba de o confuzie.
— Ai fi putut să mă previi, îi spuse ea cu reproş.
— Acum ce mai pot face? se lamentă el cu calm. Sărutarea mi-a plăcut foarte mult şi am senzaţia că şi tu ai gustat savoarea ei.
Obrajii ei se înroşiseră de indignare.
— Dar nu pe tine te-am sărutat.
Zâmbetul pieri de pe buzele lui.
— Aşa este, recunoscu el încet. Înţeleg acum pe cine credeai că săruţi. Îţi cer iertare dacă te-am jignit… Meredith, n-am ştiut că te vei supăra aşa de tare. De altfel, suntem buni prieteni, nu-i aşa?
— Da, ai dreptate, răspunse ea cu răceală. Desigur că suntem prieteni, adăugă ea cu un oftat de uşurare. Aşadar el o sărutase furat de tentație, dar nu poate acum să-l acuze că a profitat de faptul că răspunsese cu pasiune la îmbrăţişarea lui, deoarece avusese impresia că fusese Michael. Îi era ciudă că tocmai Simon, dintre toţi cunoscuţii, se nimerise s-o găsească aţipită în iarbă şi că profitase de împrejurare pentru a o săruta; se revoltase aducându-şi aminte cu câtă pasiune îi strivise buzele…
Pentru prima oară începea să se întrebe dacă Simon avea vreo prietenă. Deşi era încă tânăr şi în putere, îşi irosise viaţa; abia depăşise treizeci de ani, îşi spuse ea. Se căsătorise cu Jill când împlinise douăzeci şi doi de ani. Meredith îşi reaminti nunta lor. Jill arătase extraordinar de frumoasă în rochia albă de mireasă care-i accentua părul auriu şi pielea catifelată, iar Simon la fel de chipeş ca soţia sa, purtând un costum negru şi o cămaşă imaculată, încât ea, care pe atunci era o fetiţă de treisprezece ani, se uitase cu o încântare nedisimulată la perechea mirilor care păreau atât de fericiţi. Până la ceremonia religioasă nu-l găsise pe Simon atrăgător: acesta era fratele cel mai mare al lui Anneke Van Dyk, cea mai bună prietenă a sa. Familia Van Dyk, de origine olandeză, locuia la ferma care se găsea peste drum de casa lui Meredith. Nu-l văzuse prea des pe Simon până în momentul când Jill murise şi el îl dusese pe fiul lor la părinţii săi. În fiecare weekend el pleca să-şi vadă fiul, care era bine îngrijit de bunici.
În patru ani de zile, Benjy devenise un băieţel vânjos, adorat atât de bunici cât şi de cele şase mătuși şi tot atâția unchi, cât şi de Meredith şi părinţii ei. Simon devenise prietenul familiei. Era o prostie să se supere pe el pentru un simplu sărut. El crezuse că gestul său nu este decât o îmbrăţişare prietenească, un impuls de. Moment, aşa cum de altfel îi explicase şi dacă ar fi deschis ochii mai devreme, n-ar fi trebuit să se simtă acum indignată şi stânjenită.
El se aplecă şi-i luă mâna.
— Mă poţi ierta? o întrebă el, zâmbindu-i cu căldură.
— Da, bineînţeles, se grăbi ea să-i răspundă.
El nu dădu drumul mâinii ei ci se uită la degetele subţiri şi fine.
— Michael merită, Meredith, o astfel de sărutare, nu-i aşa? se interesă el.
— A fost atât de mult plecat. Mi-a fost tare dor de el.
El îşi ridică privirile şi se uită întrebător în ochii ei.
— Şi…? spuse el curios.
— Ne iubim, Simon. Ţinem unul la celălalt, se destăinui ea, pentru a-i răspunde intenţiilor bărbatului şi pentru a-i împărtăşi cuiva fericirea de care avea parte.
— Înţeleg, spuse el, dându-i drumul la mână şi surâzându-i cu căldură. Şi el a aşteptat cu nerăbdare să guste dulceaţa buzelor tale, mai ales că aveţi de gând să anunţaţi logodna voastră.
— Cam aşa ceva.
— Nu mi-am dat seama de acest lucru, desi ştiu că aţi ieşit împreună în timpul vacanţelor studenţeşti. Eşti prietenă bună cu sora lui, dacă-mi aduc bine aminte. Dar nu este singurul băiat cu care te-am văzut plimbându-te.
— Am ieşit uneori şi cu alţi băieţi, dar ei nu erau decât prieteni. Michael mi-a spus să fac acest lucru pentru a nu mă simţi legată de el când era plecat la universitate. Şi părinţii mei m-au sfătuit să mai cunosc şi alţi băieţi înainte de a mă mărita. Pentru mine numai Michael contează.
— Ce fericit este! exclamă Simon cu calm. Mi se pare că sunteţi de aceeaşi vârstă.
— Este cu un an mai mare. În curând împlineşte douăzeci şi trei de ani.
— Sunt cu opt ani mai în vârstă.
— Chiar atât de mult? spuse ea nehotărâtă, deoarece remarca lui i se păru fără nicio legătură cu iubitul ei.
— Da, atât de mult, recunoscu el, clipind vesel din ochi. Par atât de bătrân pentru tine?
— Bineînţeles că nu, Simon… nu te-ai gândit niciodată să te recăsătoreşti?
Fără să ştie, întrebarea ei atinsese un punct sensibil şi Meredith se simţi stânjenită că privirea lui se întunecase iar zâmbetul îi deveni amar.
— Încă nu mi-a trecut prin minte aşa ceva, recunoscu el. Este destul de greu…
— Vrei să spui că n-ai mai putea iubi pe altcineva cum ai iubit-o pe Jill?
— Mi-e teamă că nu voi mai găsi o fiinţă ca ea…
— Ai ţinut foarte mult la ea, nu-i aşa? îl întrebă ea încet. Îmi amintesc cum arătaţi, la nuntă.
Păreau scăldaţi în lumina aurie a apusului, amândoi atât de tineri şi de încrezători în viaţă, frumoşi şi îndrăgostiţi; această impresie se accentuase de-a lungul anilor, chiar dacă timpul se arătase nemilos cu ei.
Tânăra pereche făcea deseori vizite vecinilor ei. Casa se umplea de râsete şi totul părea şi mai plin de viaţă.
— Da, răspunse el cu simplitate. Am iubit-o foarte mult. Sper să ai parte, Meredith, de o dragoste asemănătoare şi să te bucuri de ea cât mai mult timp posibil.
— Mulţumesc, Simon, zise ea, profund mişcată de urarea lui care era sinceră şi rostită din toată inima.
— Mama ta m-a trimis după tine, spuse el. Doamna Kingsley a telefonat cu puţină vreme în urmă pentru a comunica sosirea lui Michael de la Auckland. Ei vor veni în vizită la ceai, în după-amiaza aceasta.
— El este aici? De ce nu mi-ai spus asta? Ea se ridică repede în picioare, ajutată de Simon care-i întinse o mână.
— Nu te grăbi. Doamna Kingsley şi Michael sunt încă pe drum.
— Oh, am fire de iarbă în păr! Vai, în ce hal sunt jeanşii!
Ea îşi dădu pe spate părul lung castaniu şi se scutură de firele de iarbă de pe pantalonii de bumbac.
— Oh, am fire de iarbă pe tricou, exclamă ea, încercând să se uite în spate.
— Întoarce-te, îi porunci el. Te scutur eu pe spate.
— Îţi mulţumesc.
Ea se supuse şi simţi vârfurile degetelor lui Simon care culegeau firele de pe tricoul ei de culoare roz şi apoi mângâierea mâinii lui care-i peria spatele.
— Ai un scai în păr, spuse el. Stai nemişcată o clipă.
Ea simţi cum o trage uşor şi apoi el îi smulse scaiul din păr şi-l aruncă în iarbă, departe. O întoarse apoi cu faţa la el şi se uită în ochii ei, spunându-i:
— Arăţi minunat. Nu-ţi face griji. Se pare că sărutul pe care ţi l-am furat era adresat lui Michael. Nu crezi că poţi să-mi dai altul, de data asta numai mie?
El îi zâmbea atât de cald, încât ea nu avu altă posibilitate. Simţi totuşi o uşoară şovăială în momentul când îi puse mâinile pe umeri şi-şi apropie buzele de gura lui, sărutându-l foarte uşor.
Chiar dacă el rămăsese dezamăgit, nu arătă deloc că este nemulţumit şi o luă de mână, conducând-o spre pârleaz şi ajutând-o să sară în partea cealaltă. Soarele se înălţase sus pe cer şi învăluia livada cu razele sale fierbinţi. După ce străbătură câmpul cu iarbă ajunseră în faţa casei de formă pătrată, cu acoperişul din ţiglă roşie.
Ea zări din depărtare maşina de culoarea albastru închis parcată lângă uşa de la intrare şi exclamă bucuroasă:
— Au sosit deja!
Meredith îşi trase mâna din mâna lui şi începu să alerge spre casă, cu pletele fluturând. Ea nu se opri decât atunci când ajunse în dreptul verandei care înconjura casa şi se uită la Simon care grăbi pasul şi o ajunse din urmă.
Meredith îşi trase răsuflarea, ştiind că trebuie să se comporte cu el ca oaspete de onoare.
— Îmi pare rău, se scuză ea pentru că alergase. Am fugit.
— Ştiu, zise el, că aştepţi de mult acest moment.
— Simon, ce drăguţ eşti.
Din nou el abordă un zâmbet trist.
— Am impresia că în această clipă toţi oamenii ţi se par drăguţi, iar lumea este minunată. Am dreptate, nu-i aşa?
— Tot ce se poate, răspunse ea surâzând.
Meredith simţi o bruscă nelinişte care o reţinea să intre în casă.
— Crezi că trebuie să mă schimb? Să-mi pun o rochie?
— Ţi-am mai spus, răspunse el cu acelaşi calm, arăţi minunat. Hai să intrăm, cred că Michael este tot atât de nerăbdător să te revadă. Să nu-l mai ţinem în tensiune.
Pătrunseră împreună în casă şi rămaseră în cadrul uşii văzând câtă lume era adunată în hol: părinţii ei, ai lui Michael, sora lui, Debra, fiul lui Simon cu un verişor mai mare cu zece ani ca el şi o tânără necunoscută.
Ochii ei îl căutară pe Michael şi-l zări înconjurat de rudele ei. Era subţire şi vânos, cu o figură maturizată şi aspră, cu părul negru şi cu o privire plină de căldură.
— Michael! strigă ea, dorind să se arunce la pieptul lui, dar ceva o reţinu: pudoarea sau o presimţire stranie.
Mama ei tocmai spunea tare:
— Michael s-a întors din nou acasă, de data aceasta cu o surpriză. Meredith, vreau să ţi-o prezint pe Francine Gregory, logodnica lui Michael.
Ochii ei o priveau pe mama sa cu uimire şi îşi dădu seama că, în spatele zâmbetului pe care îl arbora, se ascundea un mesaj disperat. Cuvintele ei doreau să evite o scenă scandaloasă. Meredith ştia că logodnica era ea. Încă de când frecventaseră cursurile liceului ea fusese prietena lui. Dacă n-o ceruse în mod oficial în căsătorie, asta nu schimba relaţia dintre ei care presupunea un asemenea deznodământ. Ea îşi mută privirea spre Michael şi deşi acesta încerca să-i ascundă tensiunea interioară, putea citi în ochii lui aceeaşi nelinişte interioară disperată observată la mama ei. Atmosfera căpătă contururi suprarealiste, persoanele care se aflau în cameră mişcându-se cu încetinitorul ca într-un film şi ea însăşi avea impresia că este un observator detaşat al acestei scene neobişnuite. Parcă nimic din ce se petrecea sub ochii ei nu avea legătură cu propria persoană. Lumea devenise ireală.
Apoi, ca într-un vis, auzi propria voce care exclamă pe un ton nesigur:
— Dar, Michael, nu poţi…
Ea nu-şi sfârşi fraza deoarece Simon, aflat lângă ea, o apucă de braţ cu atâta putere încât ea gemu. Durerea o readuse la realitate.
— Primeşte felicitările noastre, Michael, spuse el tare, acoperind cuvintele lui Meredith. Nu-i minunat, draga mea, că Michael s-a logodit? i se adresă Simon, uitându-se la ea.
Meredith ridică privirea spre Simon, având senzaţia stranie că el dorise să se uite la el.
Simon o privi fix în ochi şi rosti cu tărie:
— Şi noi avem să anunţăm ceva. Cu zece minute în urmă, Meredith a acceptat să-mi fie soţie.
Ea căscă gura de uimire şi el se grăbi s-o sărute cu putere, înăbuşindu-i protestul. Sărutarea lui lungă o lăsă fără glas. Toate întâmplările păreau lipsite de sens, încât avea senzaţia că nu se petrecuseră cu adevărat. Avea senzaţia că se află încă în iarbă, la umbra bătrânului stejar şi că avea un vis urât. Dorea să se trezească din acest coşmar cât mai repede. Se simţea rău şi vacarmul vocilor celorlalţi părea că vine de la o mare depărtare. Apoi chipul mamei se apropie şi Meredith primi sărutarea ei, observând că privirile neliniştite nu dispăruseră. Mama continua să arboreze un zâmbet fals. Tatăl ei strânsese cu putere mâna lui Simon care-i ținea în continuare braţul cu cealaltă mână şi ea îi fu recunoscătoare, deoarece simţea că îi tremură genunchii şi nu dorea să leşine în faţa tuturor. Starea de slăbiciune se accentuă, dar ea nu vroia să se dea în spectacol, deşi mintea sa era într-o continuă confuzie…
Michael veni lângă ea şi-i spuse ceva, dar ea nu înregistră vorbele lui, constatând numai că acesta zâmbeşte uşurat şi o sărută pe obraji, apoi totul începu să se învârtă în jurul ei şi camera deveni din ce în ce mai întunecoasă.
Cineva îi spuse:
— Te simţi rău?
Ea îşi auzi propriile cuvinte ca venind din depărtare:
— Cred că voi leşina.
Se prăbuşi în braţele unei rude şi auzi vocea lui Simon care se scuza:
— Am stat prea mult la soare şi la întoarcere a insistat să alerge pentru a vă da mai repede vestea despre căsătoria noastră.
Dintr-o pornire ciudată, îi veni să râdă şi vru să-i spună lui Simon că este un mincinos ordinar, dar nu reuşi să scoată nicio vorbă din gură. Îşi pierduse cunoştinţa şi nu mai ştiu nimic de ea.
Când îşi reveni în simţire stătea întinsă în patul său; îl zări pe Simon şi pe mama ei veghind-o. Mama ei se grăbea să-i pună o compresă cu apă rece pe frunte.
— Vai, exclamă Meredith, cât de nătângă am fost! M-am făcut de râs, nu-i aşa?
— Nu-i adevărat, o contrazise Simon. Nu este nimic neobişnuit să vezi că-i este rău cuiva. Pur şi simplu ai leşinat.
— Din cauza emoţiilor şi a soarelui prea puternic, afirmă doamna Townsend. Trebuie să recunosc că ne-aţi făcut tuturor o mare surpriză.
— Te rog să mă ierţi, şopti fiica ei, simţind că lacrimile i se preling pe pernă.
De-abia acum îşi dădu seama că nu se simţise niciodată aşa de îngrozitor ca acum. Ştia şi care-i cauza nervozităţii sale. La urma-urmei, totul se dovedise a nu fi un vis urât, ci o realitate înfiorătoare.
— Nu ai de ce să plângi, draga mea, o linişti mama ei. Merrie, noi ţinem mult la Simon şi la micul Benjy. Suntem extrem de bucuroşi de hotărârea voastră.
Meredith suspină şi-şi întoarse faţa. Când Simon se apropie de ea, îl apucă cu putere de mână ca şi cum s-ar fi agăţat de un colac de salvare.
Mama ei exclamă îngrijorată:
— Draga mea, ce ai?
Meredith îşi înfundă faţa în pernă, hohotind.
Simon se grăbi să-i spună doamnei Townsend:
— Aşa cum aţi mai spus, starea ei se datorează soarelui arzător şi emoţiilor puternice prin care a trecut. Puteţi să vă duceţi liniştită la oaspeţi; am eu grijă de Meredith. Cum se va simţi mai bine, voi căuta să vorbesc cu ea pentru a pune lucrurile la punct.
— O, da, ai dreptate, se bâlbâi ea. Mă duc să-i aduc o ceaşcă cu ceai.
Se înapoie în grabă şi dădu ceaşca cu ceai fiicei sale care începu să soarbă lichidul binefăcător, apoi cufundă o altă cârpă în apa rece.
— Acum te vei simţi mai bine, scumpa mea, spuse ea, înlocuind compresa şi luând ceaşca din mâna lui Meredith.
Aceasta se culcă din nou pe pernă şi dădu afirmativ din cap, nevrând să vorbească până ce nu pleca mama ei. Trebuia neapărat să aibă o discuţie serioasă cu el. Fizic se simţea puţin mai bine, dar mintea ei era încă înceţoşată.
Rămase nemişcată câteva minute după ce mama ei ieşi din dormitor, vrând să-şi limpezească gândurile. Constată că Simon îi ţine încă. Mâna şi făcu o mişcare pentru a şi-o retrage dar degetele lui o strânseseră mai tare şi ea nu mai insistă. Era aproape plăcut să-l ştie aproape de ea. Universul ei începuse să se clatine şi totul devenise crud şi rece. Cel puţin prezenţa lui îi încălzea inima. Ea luă compresa, o puse pe măsuţă şi se adresă lui Simon:
— Nu cred că am fost de acord să-ţi fiu soţie…
El îi zâmbi cu amărăciune.
— Aşa este, Meredith, n-ai spus da.
— Atunci de ce, îl întrebă ea, cu aceeaşi voce înceată, ai afirmat că am acceptat propunerea ta?
El tăcu câteva momente şi spuse:
— Cred că am făcut-o dintr-un impuls spontan.
— Aşa cum ţi-a venit dorinţa să mă săruţi?
— Da, aşa cum am simțit îndemnul de a te săruta când te-am zărit dormind în iarbă.
— Nu te înţeleg, continuă ea pe un ton intrigat. Dar nu vrei să te căsătoreşti cu mine, nu-i aşa?
Din nou el stătu câteva clipe pe gânduri înainte de a răspunde:
— Ce este atât de surprinzător în asta?
— Tocmai că este o propunere neaşteptată, mai ales că ţi-am spus zece minute mai devreme că-l iubesc pe Michael, suspină ea.
— Nu plânge, o rugă el încet.
— N-am să plâng, îi promise ea, oftând cu tristețe. Înăuntrul ei se simţea extrem de abătută şi ar fi vrut să plângă pentru a-şi uşura sufletul, dar o senzaţie de nemulţumire o împiedica să-şi exteriorizeze sentimentele. Mintea ei începu să acţioneze cu febrilitate şi mânia o împinse să-l întrebe pe un ton rece:
— Pentru ce vrei să te căsătorești cu mine?
Pentru a-mi menaja mândria?
— Mai mult sau mai puţin, recunoscu el. Erai pe punctul de a spune ceva ce vei regreta, cu siguranţă, pe urmă şi pe moment aceasta a fost singura metodă de a te opri să vorbeşti. A fost o pornire impulsivă căreia n-am putut să mă opun.
Ea părea nemulţumită şi i se adresă pe un ton de reproş:
— Foarte bine, inspiraţia ta de moment a fost salvatoare. Ce ne facem acum? Nu poţi să te căsătoreşti cu mine numai pentru a salva aparenţele.
— Încă nu suntem soț şi soţie, îi reaminti el, suntem numai logodiţi.
— Aşa e, recunoscu ea, mușcându-și buzele.
Logodna poate fi oricând anulată.
— Ai dreptate, fu el de acord. Logodnicii pot să se răzgândească.
— Îţi sunt destul de recunoscătoare pentru această soluţie, dar acest lucru nu te va pune într-o situaţie stânjenitoare?
— De ce? Sunt un om liber şi nu am nicio legătură cu o altă femeie, iar tu eşti o logodnică fermecătoare.
— Chiar numai o perioadă trecătoare?
El tăcu din nou câteva clipe şi apoi spuse:
— Chiar şi în această situaţie. Te rog să nu te simţi datoare să-mi mulţumeşti. Poate că am şi alte motive care m-au determinat să fac acest pas.
— Nu pot să-mi închipui care ar fi acestea? Mi-ai mărturisit doar tot ce te-a îndemnat să anunţi vestea familiei mele.
— Oare am spus chiar totul? exclamă el, uitându-se aproape mânios la chipul ei şi Meredith s-a gândit cu teamă că nu s-ar simţi prea bine dacă ar avea vreo ceartă cu Simon, deşi până acum se purtase extrem de politicos cu ea.
— Nu fi atât de sigură, adăugă el.
Cuvintele lui sunau ca o avertizare.