Neranțula de Panait Istrati

Prezentare

 

NERANŢULA S-A NĂSCUT ÎNTR-UN ceas de lumină caldă, într‑un ceas de dans. Aş putea spune că Panait a scris Neranţula, dansând. Faptul s‑a petrecut într‑o după-amiază, în „Subsolul prieteniei” (aşa numesc eu subsolul prăvăliei lui Gheorghe Ionescu). Un subsol care se limpezeşte uneori cu o ciudată lumină „à la Rembrandt”, cu umbrele sale mai expresive decât lumina însăşi...

Mâncasem şi băusem bine, când tovarăşii clipelor îndepărtate răsăriră în mintea fiecăruia. Am tăifăsuit despre tot ce‑am cunoscut şi trăit în copilărie, dimineţi pe malul mării, după‑amieze în jurul bisericilor, seri în faţa casei.

Aşa am ajuns la cântece. La cântecele mamelor noastre şi la vechile dansuri cantabile pe care le dansau mamele noastre, - mamele noastre din România şi Grecia. Şi astfel s‑a trezit, în amintirea şi pe buzele mele, Neranţula, cu zâmbetul şi veselia ei. Neranţula” este un cântec şi un dans de pe ţărmurile Greciei, din ţara marinarilor cu inima deschisă şi apucături simple.

În picioare, cu paharul în mână, pocnind din degete, ca mama mea Elena, am cântat şi am dansat Neranţula.

 

„Kato sto yialo

Kato sto perighiali...”

 

Cântec şi dans sunt o lume. Şi ele reînvie‑o lume. Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Şi Neranţula este un cântec miraculos, ca un izvor.

În acea zi, pentru Panait miracolul fu reînvierea unei lumi, el însuşi părând un înviat. în picioare, cu o linişte aparentă pe faţa în care se reflecta trecutul şi în inimă cu o tulburare amară, el şoptea:

- Ce? Ce cânţi? Cum ai spus? Ne‑ran-ţu‑la? Ne‑ran-ţu‑la? Părea că se adresează fantomei propriei sale copilării. Şi pe nesimţite, cântecul îi reapăru pe buze, începând să cânte şi sa danseze, el însuşi:

 

„Neranţula fundoti

Neranţula mu condi...”

 

Panait dădea viaţă unei lumi îndepărtate, dispărute. Ah! ce jucării suntem în mâinile marelui vis! Era o clipă stranie.

- Dac‑ai şti! Dac‑ai şti! Tu îmi trezeşti o întreagă viaţă

Şi Panait ne povesti anii petrecuţi la Brăila, anii cutezătoa­rei şi nesupusei Neranţula, în a cărei soartă sta scris să fie cântată de popor ca o fiică a valurilor - soră îndepărtată şi simbolică a Afroditei - dar până la urmă redată şi ea mării. Triumfătoare şi veselă, ea răsărea din spuma mării pentru a se înapoia în regatul valurilor, după ce va fi cunoscut mirajul luminii, ducând cu ea acolo ultima iluzie pe care deznădejdea o îngăduie muri­torilor.

Am petrecut întreag‑acea seară şi multe altele în „Subsolul prieteniei”, cântând Neranţula, în greceşte. Asta, până în clipa când el a aşternut pe hârtie, cu elanul unui dansator, povestea nefericitei şi preafericitei fiice a Brăilei.

Neranţula lui Panait, joc al dragostei şi al mării, este redată mării - apelor legendarului Bosfor, - o dată cu dragostea ucisă.

Cealaltă, Neranţula poporului, trăieşte şi va trăi veşnic în ciuda războaielor şi suferinţelor care nimicesc zâmbetul şi cântecele. Trăieşte şi va trăi în inima şi pe buzele mamelor şi fetelor de pe ţărmurile greceşti:

 

„Ea va trăi mereu,

Pe prundişurile

Insulelor trandafirii,

Mereu nesupusă,

Mereu sălbatecă,

Cu gleznele‑i

Atât de alb‑strălucitoare,

Încât vederea lor

E ca un fulger pe deasupra mării

Care luminează lumea‑ntreagă.”

 

Neranţula! Pentru ca Occidentul să te înţeleagă, trebuie ca el să te vadă şi să te citească, aşa cum ai fost scrisă: ca un vechi şi neprihănit dans de altădată. Ai fost scrisă, dansând. Trebuie să fii citită, tot dansând.

Neranţula! Dintre toate odraslele lui Panait eşti aceea care porţi în tine o muzică bogată şi firească, de o intensitate nemă­surat de adâncă. Eşti muzică. Istrati şi Neranţula sunt din acele spectacole, pe care trebuie mai degrabă să le simţi, decât să încerci să le înţelegi şi să le explici.

Ca un jucător nesocotit şi robit patimii, Istrati îşi lasă întot­deauna inima în voia soartei, fără să încerce să explice vreodată valoarea monedei sale, fără să ştie dacă această monedă are preţ la jocurile cunoscute în Occident, fie în cuvinte, fie în idei.

La fel şi cu Neranţula: o mare şi semnificativă parte din muzica ei este exprimată printr‑un refren straniu şi de nedesci­frat, un refren care poate sugerează secretul, dar nu‑l dezvăluie. Refren care ne întovărăşeşte, după fiecare mişcare, în momentele cele mai patetice:

„Aman! More ! Aman! Aman ! Neranţula!” pentru a ne dezvălui însăşi inima omului şi a ne arăta cum florile vieţii se înnegresc şi cad la suflarea amară a suferinţei.

„Aman! More !”

Deşi scriind în franţuzeşte, Istrati îşi lasă aici gândirea şi inima să vorbească în limba maternă, limba lumii de unde a purces. Şi dacă pune partitura muzicii sale pe notele Occidentului, el păstrează cheia care‑i gama unei alte lumi. Ori, acest „Aman! More !” este una din cele mai frumoase chei ale Neranţulei, rapso­die a Copilăriei.

Dar toţi cei care - bărbaţi şi femei de pe tot pământul şi din toate timpurile, în dragoste sau în ură, în sacrificiu sau martiriu, liberi sau între zidurile închisorilor, în ceasul naşterii sau al morţii, în bucurie sau în durere - toţi cei care au simţit tragicul mister al vieţii şi care adresându‑se lui Dumnezeu sau oamenilor, părinţilor sau călăilor, au scos acest mare strigăt sfâşietor:,,Fraţilor! Fraţilor! Milă! Din dragoste pentru viaţa fraţilor! Ajutor! Ajutor! Gândiţi‑vă la frăţia noastră! Veniţi ! Am suferit prea mult! Destul! Destul! Destul „ - ei bine, toţi aceştia trebuie să simtă că „Aman”, cântat de Istrati, în momentele cele mai hotărâtoare şi mai haine ale vieţii tovarăşilor şi fraţilor săi - nu e decât strigătul nostru în faţa soartei - soartă care atârnă deasupra dumnezeilor şi a oamenilor.

Apostolis Monastirioti

 

 

 

 

NERANŢULA

 

Traducere de

Alexandru Talex

...Neranţula! Nume fermecător de floare şi fruct. Îl simţi în cerul gurii...

ROMAIN ROLAND

 

 

(fragment din scrisoarea adresată lui PANAIT ISTRATI, datată: Vllleneuve, 16 iunie 1927).

Partea I

 

 

 

 

 

 

E MULT DE CÂND AM PETRECUT în Alexandria Egiptului câteva ierni însorite. Şi dacă amin­tirile acelor timpuri nu sunt prea vesele, cum aş putea totuşi să nu mă las cuprins de ele, cum să nu mă înflă­cărez de acele clipe rare care răstoarnă cazanul cu amărăciuni al vieţii noastre, umplându‑ne de bucurii în stare să ne fărâme inima.

Da, am cunoscut atari clipe, în ciuda vieţii mele trudite.

Mi le da soarele iernatec al Alexandriei, soarele ei mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui şi dorinţa mea de‑a trăi, acceptam feliile mari de amă­răciune pe care soarta mi le oferea, pe aceeaşi tavă.

Le acceptam, deoarece presimţeam că viaţa refuză toată tava, celor care întind mâna ca să apuce numai soarele.

 

Soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar, forţam păr­ticica de fericire, mărind cu ştiinţă feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să‑mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce‑şi lua zborul.

Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul, fără motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a‑şi apropia soarele. Atunci plecam, tare mâhnit de această slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroşi s‑o pedepsească... Plecam, plin de libertate şi golit de speranţă.

Picioarele, ele însele grele de atâta fericire scump plă­tită, mă duceau întotdeauna spre marginea Alexandriei, la Ramleh, - de unde palmierii africani îşi contemplă, pe deasupra Mediteranei, fraţii înşiruiţi pe Coastele de Azur, pe Ramlehurile europene. Aceeaşi mare îi mângâie sau îi bruftuieşte. Darnic, cum îl ştim, soarele îi scaldă în aceleaşi raze puternice.

La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ţinut minunat unde bogaţii vor să fie singuri, ca să‑şi mistuie singuri costeliva lor bucurie. Doamne! văzându‑i cât de jalnic se plictiseau pe terase, sorbindu‑şi odiosul lor Nimic, pricepui de ce viaţa era atât de aspră, în nerecunoştinţa ei, cu un pârlit ca mine.

Şi astfel, eu, săracul, îndrăznii să mă apropii de terasele tixite cu bogătaşi, de acele locante unde narghileaua şi cafeaua - fermecătoarele mele vicii - se plăteau la pre­ţuri prea scumpe pentru punga mea. Dar nimic din tot ce mi‑am dorit în viaţă nu mi‑a fost peste putinţă; mi‑am plă­tit adesea bucuriile cu sânge, monedă pe care băncile nu o cunosc, şi nu voi regreta niciodată, deoarece aceste băi de lumină m‑au ajutat să îndur întunerecul existenţei mele.

Pentru o cafea şi o narghilea, la Ramleh‑ul Alexandriei sau pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare care însemna toată viaţa mea de‑o zi, adesea de‑o săptămână, am făcut totdeauna ca acel român de treabă din cântecul popular:

 

„Am dat, lângă mândra mea de‑o seară,

Toată truda mea de‑o vară”

 

Da, am dat... Ca să ai mult, trebuie să dai mult.

Asta vine de la sine, fără sforţare. Dar nu despre asta e vorba aici.

*

Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp oamenii. Nu pe toţi. Nimeni nu‑i iubeşte pe toţi şi nici Isus nu i‑a iubit astfel.

Iubim doar ce ni se aseamănă, în felurite privinţe. Iubim dorinţele noastre.

Într‑o după-amiază, la Ramleh, pe o terasă înţesată de‑o sclifosită puiţă omenească, am văzut un om. Şi el pe mine. Îndată ştiui ce căuta acolo, la ce se uita, ce simţea. La rândul său, ştiu şi el la fel despre mine, ba încă şi mai abitir; am ghicit, în privirile noastre sincere, nuanţa dorinţelor noastre, minunea asemănărilor noastre.

Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Adesea, cântărind oamenii, m‑am înşelat pe jumătate, niciodată în între­gime. Dar cu cât mă înşel mai mult, cu atât merită să mă înşel astfel, deoarece aici nu e vorba decât de viaţa frumoasă, sănătoasă ca apa de izvor şi puternică, la fel ca fulgerul.

Iubesc omul, când poartă în sine, încă de la naştere, dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi este aprins de patima cărnii. Mă dăruiesc lor, cu fre­nezie, fără să mă tocmesc. Asta costă scump, dar, nici­odată dezamăgirile îndurate n‑au fost şi nu vor fi în stare să micşoreze suma dorinţelor mele.

Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia! Dacă mă înşel, nu pierd nimic: celălalt e‑n pagubă. Nu pierzi nimic, când te dăruieşti în întregime. Altminteri, ar în­semna să poţi spune despre soare că‑şi sleieşte forţele, când se dăruie fără cruţare şi fără alegere. Şi cu atât mai rău pentru gheţari, care totuşi se topesc ei‑înşişi! Dar când câştig, pun mâna pe‑o comoară! Vorbesc despre sentimen­tul prieteniei, deoarece, vai! pasiunea cărnii este ca ful­gerul: puternică, dar nu ţine mult.

 

Iată cum este alcătuit lutul meu şi ceea ce iubeşte. Nu‑s nemulţumit din cauza asta. Marii mei prieteni, nici atât. Şi în acea zi, la Ramleh, Marco - pe care l‑am înţeles şi m‑a înţeles mai iute decât a trebuit să ne fumăm narghilelele, Marco a fost, poate, cel mai fericit dintre toţi.

Fermecătoarea secătură încercă, totuşi, să se apere. Ştia bine că ar fi de prisos, deoarece la fiinţele sensibile nevoia de‑a iubi şi a se mărturisi este mai puternică decât simţul pudorii, care te sileşte să‑ţi ascunzi urmele lovitu­rilor. Totuşi, el ţinu să‑mi dovedească reţinerea sa de om de lume, - acest „sărman om de lume”, care se hrăneşte cu iarbă, bea apă, iubeşte ca vierme şi îşi ascunde cele mai mici zgârieturi! Şi în după‑amiaza acelei întâlniri de neuitat, Marco mă părăsi, în mod grav, fără un semn în­curajator, plecând de acolo.

Ca un om de lume.

 

Câinele său lup, de o veselie năvalnică, îl sâcâia: voia să‑i arunce o pietricică şi cât mai departe. Marco, visă­tor, cu mâinile împreunate la spate, puţin adus, mergea pe plajă, fără să răspundă dragostei celui mai bun prie­ten al său. Această nepăsare nu mă păcăli, îl urmai, multă vreme, de la oarecare depărtare, întipărindu‑mi trăsăturile frumosului său chip de prieten, pe care trebuia să mi‑l apropii. Şi, într‑o zi, am făcut‑o. Cum? Asta nu se învaţă.

.Şi acum, uitaţi‑mă. Nu va mai fi vorba aici despre mine. Ascultaţi o poveste, petrecută în colţuri de pământ, pe care cei mai mulţi dintre voi nu le cunoaşteţi.

Este povestea istorisită de omul pe care l‑am descoperit‑pe o terasă la Ramleh‑ul Alexandriei, un om pe care‑l iu­beam fără să ştiu pentru ce şi care mi‑a sfâşiat adesea inima cu acest cântec grecesc, sprinţar, a cărui primă strofă ar putea fi tradusă cam aşa:

 

„Pe ţărmul mării, pe prundiş,

Neranţula fundoti!

O fecioară îşi clătea fusta,

Neranţula fundoti[1]!”

SĂ TOT FI AVUT ŞAISPREZECE ANI, când tata cumpără o căsuţă, pe Uliţa ovreiască, la Brăila. Ne mutarăm numaidecât. Ştiam că nu vom sta mult acolo, deoarece tata - ca de obicei, - nu cumpăra decât case dărăpănate, pe care le meremetisea şi le vindea din nou primului cumpărător. În fond, asta‑i era meseria, destul de bănoasă. Aceea a mamei, deloc obositoare, consta în a‑şi sprijini bărbatul în nesfârşitele sale pălăvrăgeli de afaceri, în timp ce o slujnică se ocupa de gospodărie, ciorovăindu‑se cu lucrătorii care cârpeau şandramaua.

În ce mă priveşte, aveam datoria să alerg la cârciuma din colţ, să iau carafe de vin pentru părinţi şi cumpărătorii lor, care beau laolaltă sporovăind despre „casă de vândut”, „casă de cumpărat”. Asta mă plictisea de moarte. Ca să mă distrez, aruncam tencuială în sosurile servitoarei noastre şi sare în ipsosul zidarilor. Toată lumea se supăra şi se mai schimba Kalimera. îmi mai plăcea să mă joc, cu marile mele zmele, pe străzi, în capul gol, cu cămaşa descheiată în bătaia vântului şi mereu singur. Da, singur, deşi nu eram nici fricos, nici sălbatec; mă temeam însă de pietrele azvârlite de ştrengari, mai ales din ziua când una mă lovi în cap, găurindu‑mi-l.

[...] Aşa că, vrând‑nevrând, mă lipsii deocamdată de plă­cerea, - foarte gustată cu prilejul schimbării locuinţei - de‑a hoinări pe uliţă, ca să cercetez locurile, ca să cunosc oameni şi obiceiuri noi. În schimb, o preocupare neaşteptată se oferi de la sine setei mele de‑a iubi.

La mahala, curţile sunt despărţite prin garduri din şipci vechi. Poţi vedea tot ce se petrece la vecini. Şi cum pe‑aici lumea e foarte curioasa şi nu prea politicoasă, fiecare se uită cât i‑e vrerea. Ceea ce făcui chiar eu însumi, după pilda celor mari, care nu se sfiau să se scuipe în obraz ori de câte ori aveau prilejul şi să‑şi arate dindărătul gol printre şipcile gardului.

Eu, unul, n‑aveam nimic de‑arătat şi nici de scuipat pe cineva. Dimpotrivă, în curtea din dreapta, aveam plă­cerea să văd în fiece zi o fetişcană de paisprezece‑cincisprezece ani, care se mişca întocmai ca un peşte în apa râului, necatadixind să priceapă că aveam poftă să fac la fel. Dar, era fată şi ca şi căţeaua care nu se teme de muşcătura câinelui, nu se temea de pietrele băieţilor. (Copilul, când devine bărbat, îşi pierde până şi această omenie şi loveşte femeia însărcinată.)

Oacheşă şi cu păr bogat, semăna cu o ţigancă. Coada, mare, împletită îngrijit. Faţa, - ovală, foarte serioasă, cu ochi pătrunzători şi buze cărnoase, - era întotdeauna curată, ca şi mâinile şi picioarele.

De altfel, n‑avea de‑a face decât cu apa. Cu braţele îm­povărate de două găleţi din tablă, făcea naveta - din zori - între pompa cartierului şi casele pe care le apro­viziona, pe o para „rândul”, cu condiţia să fie „pline ochi”. Ca să prididească şi să n‑o stânjenească la mers, atârna găleţile de‑o cobiliţă, care o îndoia sub greutatea ei.

Oricum, corvoada asta trebuie să fi fost istovitoare, de vreme ce o vedeam adesea cu faţa crispată, gura strâmbă, buza de jos atârnându‑i, lac de sudoare; dar, niciodată tristă, niciodată copleşită, veselă îndată ce‑şi punea jos povara, gata de zburdălnicie. Nu era vorba de zburdălnicia neroadă cu ştrengăriţele din mahala, ci, singură în curte, cu nişte căţeluşi frumoşi, pe care‑i ferchezuia, îi gătea cu nenumărate panglicuţe şi‑i dezmierda necontenit. Sau când se sătura de căţeluşi şi n‑avea curse de făcut, o pornea hai‑hui. Ceasuri întregi, n‑o mai vedeam. La înapoiere, cu faţa scăldată de fericire, înşfăca găleţile şi alerga la corvoada zilnică. Terminând‑o, se tolănea la umbra unui dud, unde reîncepea găteala căţeluşilor, cu risipă de în­grijiri şi duioşia unei adevărate mame.

În jurul ei, nimeni. Nimeni care s‑o ţină din scurt. Nici părinţi, nici strigăte, nici înjurături. Numai cereri de apă, din toate părţile.

Umbrele nopţii o înghiţeau, laolaltă cu micuţele ani­male, într‑un susur de mângâiere şi de îmbiere la odihnă.

Dimineaţa o găsea, mătăhăind sub povara cobiliţei, cu braţele şi gâtul încordate, cu pumnii strângând toarta găleţilor, la capetele cobiliţei. Buza îi tremura puţin. Apoi, urmau iarăşi câinii, dispariţiile neaşteptate, întoarcerile acasă radiind de fericire.

Văzui toate acestea, într‑o vară, la începutul vacanţei mari.

- Mamă, cine‑i fetiţa care cară apă?

- O orfană.

- Cum o cheamă?

- Nu ştiu. Nimeni nu poate spune. I se zice Sacagiţa.

*

O orfană... Pripăşită de un an, Dumnezeu ştie de unde... Care n‑a vrut niciodată să spună cum o cheamă şi nici cine‑i sunt părinţii. Pe care Stana, bătrâna proprietăreasă o culesese de pe drumuri şi căreia lumea îi zicea Sacagiţa.

……………………………………………………………………

Cam asta‑i tot ce ştia „lumea” despre această fetiţă. Şi îndată ce „lumea” îşi potoli curiozitatea‑i nesătulă, boteză pe nepoftită cu numele de Sacagiţa, îi întoarse spatele şi‑şi văzu de socotelile ei, socoteli de agonisit, de îmbui­bare, de „case de vânzare” şi „case de cumpărat”.

Sărmana lume!... Şi tu, sărmane om de lume!... Cât vă plâng!... Vă întâlniţi, în drumul vostru, cu o făptură omenească, cu fălcile încleştate de viforniţa vieţii şi în loc să‑i dovediţi căldura voastră, marea voastră omenie, o întrebaţi în fugă:

- Ia să ne spui, necunoscutule, cât ai clipi din ochi, cine eşti, de unde vii, ce părere ai despre noi şi ce ai de gând să faci în mijlocul nostru?

Şi nenorocitul se uită la voi, incapabil să‑şi descleşteze fălcile pentru a vă răspunde sau măcar - a vă scuipa în faţă. Şi, grăbiţi cum sunteţi, îi întoarceţi spatele, îi atâr­naţi o poreclă, ca pe‑o tinichea găurită de coada unui câine, şi o ştergeţi la treburile voastre. O ştergeţi: tu, sărmană lume..., şi de asemenea tu, sărmane om de lume...

Cât vă plâng...

*

Într‑o zi, pe când mă apropiam sfios de gard, micuţa singuratecă îmi spuse deodată, spre marea mea uimire:

- De ce te joci numai în curte?

Ah ! câtă plăcere îmi făcu acest semn de prietenie! Inima îmi bătu cu putere. Îmi simţii obrajii în flăcări. Nu putui să scot o vorbă. Coborâi privirea.

Sta dreaptă, de cealaltă parte a gardului, mângâindu‑şi căţeluşul drag - Leu - pe care‑l strângea la piept, şoptind într‑una, melodios:

- ...De ce? De ce?... Marco: Tresării, bolborosind:

- Ştii, dar, că mă cheamă „Marco? „

- Am auzit, strigându‑ţi-se astfel...

Sforţându‑mă, izbutii s‑o privesc în faţă şi s‑o întreb:

- Dar pe tine cum te cheamă?

Îmi răspunse, simplu:

- Sacagiţa.

Simţii un cuţit în inimă. Îi întorsei spatele şi fugii că să plâng.

Va să zică, ea se împacă liniştită cu groaznica poreclă de sacagiţa! Aşa era poreclit cel mai frumos tovarăş din copilăria mea!

- Şi ce‑i cu asta? îmi spuse a doua zi, după ce îi mărturisisem revoltat, scârba mea. Ce‑i cu asta? Eşti ceea ce eşti...

Apoi, îmblânzindu‑şi glasul:

- ...Sunt oare, pentru tine, o sacagiţă?

Pentru mine?... Oh! pentru mine!... Nu! Nu ! Smulsei o şipcă din gard, mă strecurai prin spărtură şi o strivii în braţe.

Avea carnea tare ca piatra. Un parfum necunoscut până atunci - parfumul cărnii iubite - îmi pătrunse în sânge.

Era ca mireasma unui fruct exotic, pe care‑l guşti întâia dată.

O părăsii îndată şi trecui în curtea noastră. De‑acolo, ne‑am privit cinstit, în ochi. Ai ei erau mari, deschişi şi ai fi putut spune miraţi. Faţa ei, împietrită, liniştită, golită de orice emoţie. Eu... eu, abia îmi trăgeam sufletul.

În jurul nostru, pustiu. Uliţa, de asemeni, pustie.

Ne aflam într‑o după-amiază înăbuşitoare de august, când trântorii mahalalelor dorm, cu toţii, după ce‑au gonit muştele şi‑au lăsat perdelele.

În săptămâna următoare, se ivi o împrejurare, care mă ajută să câştig inima prietenei mele.

Dimineaţă.

Ea trebăluia voiniceşte, de la un cap la celălalt al mahalalei, cărând apă la clienţi. În acest timp, mă jucam cu zmeul în uliţă, dar foarte aproape de poarta noastră. Zmeul plutea în înaltul cerului. Îi „dădusem” toată sfoara de pe ghem, ca să‑l încerc la zbor mare. Nu vedeam, nu auzeam nimic. Mă sileam să „prind” părţile bune şi cele slabe ale jucăriei mele, când un strigăt înde­părtat mă‑nfioră: era glasul prietenei mele.

La capătul de sus al uliţei, ea îşi aruncase găleţile, bătea din palme, urla şi alerga spre mine, cât o ţineau pi­cioarele, ca scoasă din minţi, făcându‑mi semne. Mă uitai îndărăt şi văzui o trăsură cu doi cai, apropiindu‑se în goana mare, în timp ce în mijlocul drumului ursuleţul Leu îşi scărpina liniştit o urechiuşă, nepăsător de pri­mejdie.

O clipă de şovăire şi prietena mea şi‑ar fi văzut strivit câinele, atât de iubit.

Lăsai zmeul, care se prăvăli din nori, mă repezii şi smulsei căţelul de sub copitele cailor; dar trăsura mă izbi şi căzui leşinat.

La trezire, lume multă în jurul meu. îmi frecau cu spirt coastele strivite. Se boceau. Apoi, după ce lumea plecă la treburile sale, izbutii să merg, singur, până la gard.

Prietena mă aştepta, cu Leu în braţe. Mi‑l trecu prin spărtură. Luându‑l, mă speriai de faţa chinuită a mi­cuţei mele.

- De ce eşti atât de palidă? îi spusei.

- Ţi‑l dau! rosti ea, sugrumată. O să ştii să iubeşti un lucru ca ăsta?

- Da, mult.

- Şi ce eşti în stare să faci pentru ceea ce iubeşti?

- Totul!

- Da... Mi‑ai dovedit‑o... Sunt o proastă... Iartă‑mă. Şi de astă dată, ea fu aceea care trecu prin spărtura gardului, îmi luă capul în mâini şi mă sărută pe amândoi obrajii.

Au fost primele şi singurele sărutări voluptoase din viaţa mea, care nu m‑au costat decât puţină durere în coaste. Celelalte, toate celelalte...

Dar, de ce să mergem atât de repede...

*

Durerea de coaste mă ţintui în pat, mai multe zile. În fiecare după‑amiază, stăpâna lui Leu şi a inimii mele venea - pentru un ceas sau mai multe - ca să mă vadă şi să‑şi mângâie câinele.

Mi‑aş fi dat întreaga‑mi sănătate nefolositoare ca să pot prelungi această fericire de bolnav răsfăţat! Doamne! fie‑ţi lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fi­indcă suntem nişte nesocotiţi; iartă‑ne însă şi nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un singur lucru‑i păcat: că nu te‑ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care ne stinghereşte atât!

- Marco, îmi spuse prietena (într‑o zi, când sta pe pa­tul meu, una din acele zile de august, bogate în soare, în muşte şi praf), Marco! Eşti gelos?

Vorbindu‑mi, faţa ei deveni la fel de palidă ca în clipa când se despărţise de căţeluşul, pe care i‑l scăpasem de la moarte.

- Gelos? zisei. De ce mă‑ntrebi? Şi de ce această ne­linişte?

- Pentru că te iubesc, pe tine, pe tine, şi încă pe cineva!...

Auzindu‑i mărturisirea, mintea mi se tulbură, patul se învârti cu mine şi era cât pe‑aici să‑l strivesc pe Leu.

- Da! adăugă. Vă iubesc pe amândoi, ca pe unul singur, aşa cum îl iubesc pe Leu. Iată tot ce iubesc. Să nu te superi. Asta e.

Şi mă sărută cu putere; dar mai bine mi‑ar fi dat o lovitură de ciocan în frunte.

Îndată simţii că nu trebuie să mă tângui, că aveam de‑a face cu o făptură bine clădită şi cu un potrivnic puternic; şi că numai arătându‑mă puternic, la rândul meu, mai puternic decât ei doi, voi izbuti să lupt şi să‑mi păstrez locul. Simţii clar, aceasta.

Timpul mi‑a dat dreptate. O dreptate amară...

- Cine‑i acel cineva? o întrebai, gâtuit.

- O să‑l vezi... când vom merge să sărim şanţul la neranţula fundoti.

-...La... cine? Neranţula fundoti? Ce înseamnă asta? Cunoşteam bine ce însemnau aceste cuvinte greceşti, deoarece ştiam greaca la perfecţie; totuşi, nu pricepeam nimic şi mă uitam la ea, prosteşte.

Izbucni într‑un hohot de râs, atât de frumos, atât de răsunător, atât de ameţitor, încât îmi uitai toată durerea. Leu, la fel, îşi uită durerea. Şi tustrei, rostogolindu‑ne în pat, râdeam, ne muşcam şi lătram ca trei animale tinere, fericite.

- Spune‑mi, frumoasa mea, frumoasa mea... Neran­ţula...

- Îmi zici Neranţula? strigă, buimăcită.

- Da, dar...

-...Nu‑i cumva ceva asemănător Sacagiţei?

- Nu! nu ! Neranţula înseamnă: mic portocal amar; iar fundoti: stufos. Eşti, deci, pentru mine: mica porto­cală amară, micul meu portocal stufos! Este refrenul unui cântec grecesc, pe care l‑ai auzit şi pe care‑l repeţi ca un papagal. Spune‑mi ce‑i cu şanţul pe care‑l sări şi unde se află?

- Pe Uliţa Kalimerească[2]. Acolo, muncitorii au des­fundat toată strada, de la un capăt la altul, ca să pună conducte şi s‑aducă apa în case. Se zice că prefectul o şi are; te duci la perete, întorci o drăcovenie care se cheamă „robinet” şi apa curge singură. Tare mi‑ar plăcea să văd şi eu! Tu crezi? Apa din Dunăre urcându‑se singură în odaia ta? Ei drăcie!

 

Nu ştiam mai bine decât ea, dacă apa din Dunăre se urcă sau nu singură în bucătării şi nu dam crezare poveş­tii cu „robinetul”, „pironit în perete”, pe care‑l „întorci” şi ţâşneşte un şuvoi de apă „fără sfârşit”, „atât de fără sfârşit, că toată Dunărea s‑ar putea scurge în odaie”.

Dar ştiam şi credeam altceva: anume că Neranţula mea iubea un grec, de pe uliţa Kalimerească, desfundată de primărie, că într‑acolo, alerga în toate după‑amiezele şi că de acolo se înapoia veselă, extaziată, roşie ca focul.

Ce se petrecea acolo? Cine era băiatul care‑mi lua jumătate din prietenă?

Un cui dureros îmi sfredelea inima.

Aş fi vrut să‑mi ucid potrivnicul, dar nu ştiam nici să mă bat şi nici s‑arunc cu piatra.

O privii în albul ochilor.

- L-ai sărutat pe celălalt, ca pe mine?

- Da! L-am sărutat, dar el e ceva, iar tu, altceva. Nu trebuie să te superi. Hai să vezi...

- Să văd, ce? Pe cine?

- Pe Epaminonda... Celălalt. E atât de cumsecade! O să‑l iubeşti şi tu.

*

Noaptea cobora încetişor după o zi pustiită de ză­puşeală.

Îl închiserăm pe Leu, împreună cu ceilalţi doi câini, şi‑o pornirăm spre Uliţa Kalimerească. În stradă, praful rece ne gâdila plăcut picioarele goale. Toţi ştrengarii erau pe‑afară. Ne strigară» dar nu‑i luarăm în seamă. Alte gânduri ne frământau.

De fapt, ea părea liniştită. Mersul ei nepăsător, chipul liniştit de fecioară, braţele care‑i atârnau părăsite (braţe vânjoase ca doi şerpi puternici, oţelite de povara găleţilor) şi întreg trupul ei călit de o trudă anevoioasă, toate laolaltă mă speriau şi mă atrăgeau în acelaşi timp. Cu mare greu­tate, izbuteam să‑mi stăpânesc pofta nebună de‑a o muşca, de‑a o face să ţipe.

De ce îmi spusese că mai iubeşte şi pe un altul? Nu‑l puteam suferi pe acest „altul”.

Oh! egoism al cărnii! Să te blestem sau să te binecuvântez? Astăzi, când de pe culmea vârstei mele pot cumpăni tot binele şi răul din viaţă, mă întreb dacă viaţa s‑ar putea lipsi de tine, de tine ucigător egoism al cărnii.

Se‑ntunecase de‑a binelea, când ajunserăm în uliţa locuită de greci. Şanţul, fără sfârşit, se afla la picioarele noastre. Adâncitură întunecată, străjuită pe de lături de o movilă de pământ şi amândouă, pierzându‑se în bezna tainică a nopţii, ca şi drumul soartei noastre. Felinare cu gaz, rare, răspândeau ici‑colo lumina lor chioară, ca nişte presimţiri, în timp ce în dreapta şi‑n stânga se înşiruiau una după alta căsuţe singuratice, ca nişte capcane de neînlăturat.

Cuprins de spaimă, de‑o spaimă nebună, o apucai de umeri pe Neranţula şi o strânsei la piept, şoptindu‑i:

- Ce cauţi aici?

La rându‑i, îmi înlănţui mijlocul, cu putere şi cu pri­virea aţintită la şanţ, îmi răspunse abia auzit:

- Nu ştiu... îmi place, aici...

- Hai, să fugim! murmurai, strivind‑o în braţe. Să fugim şi nu te mai gândi la locul ăsta! Nu te mai întoarce aici!

Tăcu, împietrită.

Mi‑amintesc că i‑am prezis, atunci, strigând:

- O sa plăteşti scump, dacă nu te opreşti la timp: grecii sunt periculoşi!

Continuă să tacă, strângându‑mă la piept, privind la şanţul care devenise negru ca smoala.

Deodată, se stârniră glasuri, departe în beznă. Mulţime de ştrengari cântau şi pe măsură ce, apropiindu‑ne, melo­dia şi vorbele se desluşeau, simţii trupul prietenei scuturat de scurte tremurături.

 

„Pe ţărmul mării, pe prundiş,

Neranţula fundoti!

O fecioară îşi clătea fusta,

Neranţula fundoti!

 

Se smulse din braţele mele, cu o putere nebănuită, ca un peşte mare abia scos din apă, şi fără o vorbă începu să sară de îndată şanţul în ambele direcţii, de pe un mal pe celălalt, în zig‑zag, îndreptându‑se în direcţia cântecului, şi repetând la fiece săritură peste şanţul fermecat:

- Neranţula fundoti! Neranţula fundoti!

Rămăsei pironit locului, urmărind cât puteam, cu pri­virea, năluca uşoară a Neranţulei mele. Apoi, timp de câteva clipe, mahalaua fu stăpânită de o tăcere de moarte pentru sufletul meu, când în sfârşit vocea iubită izbucni în beznă:

- Haide, Marco! Haide, Marco!

O clipă mi se năzări să fug, să n‑o mai văd niciodată, dar rânduiala soartei este nemiloasă şi mă supusei, ca şi cum două mâini drăgăstoase m‑ar fi împins: du‑te, du‑te spre aceea care te cheamă!

Pornii... Ca un fermecat.

Un prim felinar şi două siluete - Epaminonda şi Ne­ranţula - răsăriră din beznă, apoi la vreo douăzeci de paşi mai în urmă, alte felinare şi alte siluete: vreo zece băieţi greci, între zece şi cincisprezece ani. Toţi erau des­culţi şi cu capul gol. Felinarele, ce li se legănau în mâini, erau făcute din pepeni mari, goliţi de miez şi găuriţi cu crestături, de tot felul: rotunde, pătrate, rombice, triunghiulare, dreptunghiulare, semilune, prin care se stre­cura lumina unei lumânări fixată pe fundul pepenelui. Unele felinare aveau găurile lipite cu hârtie străvezie şi multicoloră.

La apropierea mea, Epaminonda se opri. Ceata lui făcu la fel, păstrând distanţa. Înţelesei că aveam de‑a face cu un căpitan. Orice grec se naşte căpitan. Îşi ridică pepenele‑felinar care ne lumină o clipă feţele, în timp ce Neranţula, tăcută, sta foarte aproape, dreaptă, cu mâinile la spate.

Faţa lui Epaminonda, osoasă şi oacheşă, îmi fu îndată simpatică. Nu‑i lipsea sinceritatea. Era o haimana puţin mai mare şi mai puternică decât mine. N-avea trufia gre­cească, pe care n‑o puteam suferi. îmi întinse mâna, adresându‑mi-se cu un glas aproape bărbătesc:

- Bună seara, Marco! Fii binevenit în mahalaua noas­tră. Neranţula (îi şi zicea astfel!) spune că eşti de treabă. Şi eu şi ea suntem la fel. O să vedem unde o să ajungem, cu o fată cumsecade, iubită de doi băieţi la fel şi pe care şi ea‑i iubeşte! Acum, hai să cântăm şi să hoinărim împre­ună. Mi se pare că ştii greceşte?

Fără să‑mi aştepte răspunsul, luă comanda cetei - cu Neranţula între noi doi, braţ la braţ - şi porunci:

- Hei, palicari!... unu, doi, trei:

 

„Pe ţărmul mării, pe prundiş,

Neranţula fundoti…”

 

…………………………………………………………………………

Marş în cadenţă perfectă şi veselie săltăreaţă. Pământul tremura sub paşii noştri. Inimile, la fel. Cu capul dat pe spate, Epaminonda domina toate celelalte voci. Şi mi se părea că şanţul, pe a cărui margine umblam, deve­nise mai puţin întunecos.