Copilaria de Maxim Gorki
ÎN ODAIA STRÂMTĂ şi întunecată, lângă fereastră, tata zace pe podea îmbrăcat în alb şi parcă nespus de lung. E desculţ şi degetele de la picioare i-s răşchirate în chip ciudat, iar cele de la mâinile care m-au mângâiat odinioară, aşezate acum cu smerenie pe piept, sunt şi ele chircite. Ochii întotdeauna veseli îi sunt acoperiţi cu doi bănuţi de aramă; chipul plin de bunătate e acum întunecat şi rânjetul care nu i se potriveşte defel mă înfricoşază.
Numai în cămaşă şi cu o fustă roşie pe ea, mama stă în genunchi şi piaptănă părul lung şi moale al tatii, dându-l peste cap cu un pieptene negru, cu care îmi plăcea să retez cojile de harbuz; o aud mormăind tot timpul vorbe neînţelese, cu un glas gros şi răguşit; din ochii cenuşii şi umflaţi, care parcă i se topesc, îi picură stropi mari de lacrimi.
Stau lângă bunica; dânsa mă ţine de mână. Bunica e o femeie rotundă, cu capul mare, cu ochi enormi şi cu nasul borcănat şi caraghios; e toată neagră, dolofană şi plină de farmec. Boceşte şi dânsa, laolaltă şi la fel cu mama, cutremurându-se toată, însă plânsul ei e parcă altfel. Mă trage şi mă împinge către tata, dar eu mă simt stânjenit, mi-e frică şi de aceea nu mă las urnit din loc, ci mă ascund la spatele ei.
Nu mai văzusem până atunci oameni mari plângând şi nu înţelegeam cuvintele pe care mi le tot spunea bunica:
— Ia-ţi rămas bun de la taică-tu. N-ai să-l mai vezi, s-a prăpădit, sărăcuţul de el! A murit cu zile…
Fusesem greu bolnav şi abia mă sculasem din pat. Îmi amintesc foarte bine că, în tot timpul bolii, tata făcea tot soiul de ghiduşii, căutând să mă înveselească, până când într-o zi a dispărut deodată, pe neaşteptate, iar în locul lui s-a ivit bunica; mi s-a părut o fiinţă stranie.
— De unde vii tu? am întrebat-o.
— Din sus, de la Nijni, mi-a răspuns ea. Da’ n-am venit pe jos, măi ciocârlie! Am venit cu vaporul, că pe apă nu se umblă cu piciorul.
Vorbe de râs şi de neînţeles pentru mine. În casa noastră, la catul de sus, locuiau nişte persani bărboşi, cu obrazul boit, iar în subsol un calmuc bătrân, cu faţa gălbejită, care făcea negoţ cu piei de oaie. Să te urci sus pe scară şi de-acolo să vii în jos călare pe parmaclâc, chit c-ai să cazi şi ai să te rostogoleşti uneori de-a berbeleacul, la astea mă pricepeam eu bine. Dar ce rost avea în treaba asta apa? Aici era buba. Mi se părea lucru de râs şi nu mă puteam dumeri.
— Da’ de ce-mi zici ciocârlie?
— Fiindcă faci gălăgie, îmi răspunse bunica, râzând.
Bunica vorbea dulce, cu blândeţe şi avea haz. Mă împrietenisem cu dânsa din ziua când am văzut-o. Acum aş fi voit să mă scoată cât mai degrabă din odaia asta.
Starea mamei mă copleşea, lacrimile şi bocetele ei îmi stârneau un simţământ de nelinişte. Pentru întâia oară se înfăţişa astfel – ea, care întotdeauna se dovedea aspră la fire şi scumpă la vorbă. Era mare, curată, îngrijită, ca un cal bine întreţinut; avea trupul zdravăn şi mâini grozav de vânjoase. Acum faţa i se umflase hâd, era zbârlită toată, iar îmbrăcămintea de pe dânsa era toată sfâşiată. Părul, pe care de obicei îl purta pieptănat frumos, ca o căciulă mare şi luminoasă, acum parte îi curgea pe umărul gol şi-i dădea în ochi, parte rămăsese împletit într-o coadă care, mişcându-se încoace şi încolo, atingea faţa adormită a tatii. Mă aflam de atâta vreme în odaie şi mama nu-şi ridicase nici măcar o singură dată ochii la mine. Îl pieptăna pe tata şi-l bocea întruna, înecându-se în lacrimi.
Nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi un vardist îşi băgară capul pe uşă. Vardistul răcni cu mânie:
— Ridicaţi-l mai repede!
Un şal negru, agăţat la fereastră, se umfla întruna ca pânza unei bărci. Tata mă plimbase o dată cu o barcă cu pânze. Începuse să tune, aşa, din senin; tata mă strânse între genunchi şi, izbucnind în râs, îmi strigă:
— Nu-i nimic, Luka! Nu te speria!
Deodată mama se smuci cu greu de la pământ, dar în clipa următoare se prăbuşi iarăşi, răsturnându-se pe spate şi părul i se împrăştie pe podele. Faţa palidă, cu ochii închişi, i se învineţi; rânji arătându-şi dinţii ca şi tata şi spuse cu glas înspăimântător:
— Închideţi uşa! Daţi-l afară pe Alexei!
Bunica mă dădu la o parte şi se repezi la uşă, strigând:
— Nu vă fie frică, dragii mei. Pentru Dumnezeu! Lăsaţi-o în pace şi plecaţi de-aici. Fie-vă milă, oameni buni. Nu-i holeră, au apucat-o durerile facerii.
M-am ascuns într-un ungher întunecat, după o ladă, de unde mă uitam la mama care se tăvălea pe jos, gemea şi scrâşnea din dinţi, în timp ce bunica se tot învârtea în jurul ei, vorbindu-i cu blândeţe şi cu voie bună:
— În numele tatălui şi fiului!… Rabdă, Variuşa!… Ocroteşte-o, Maică Precistă!…
Mă cuprinsese groaza; mama şi bunica se zvârcoleau, se frământau pe duşumele acolo, în preajma tatii, îl atingeau, gemeau şi ţipau, iar el zăcea nemişcat şi parcă râdea. Zvârcolirile astea pe duşumele ţinură îndelungă vreme; când şi când, mama se ridica în picioare şi se prăbuşea iar înapoi. În cele din urmă bunica se rostogoli pe uşă afară, ca o minge mare, neagră şi moale. Deodată auzii în întuneric un scâncet de copil.
— Ei, slavă ţie Doamne! spuse bunica. Un băiat!
Şi aprinse o lumânare.
Pesemne că eu adormisem în ungherul meu, fiindcă nu-mi mai aduc aminte de nimic altceva.
A doua imagine care mi s-a întipărit în minte este un colţ pustiu de cimitir, într-o zi cu ploaie. Stam pe un dâmb de pământ cleios şi alunecos şi mă uitam în groapa în care fusese coborât sicriul tatii. În apa din fundul gropii se vedeau nişte broaşte; două şi săriseră pe capacul galben al sicriului.
Ne aflam lângă groapă – eu, bunica, vardistul, leoarcă de ploaie, şi doi bărbaţi încruntaţi cu nişte lopeţi în nună. Ploaia calda se cernea peste noi toţi, în stropi mici ca nişte mărgele mărunţele.
— Umpleţi groapa, spuse vardistul, trăgându-se deoparte.
Bunica începu să plângă, ascunzându-şi faţa într-un colţ al broboadei. Cei doi bărbaţi se aplecară şi începură cu grabă să arunce lopeţi de pământ în groapă. Apa din fundul gropii plescăi, broaştele săriră de pe sicriu şi, aruncându-se pe pereţi, prinseră să se caţăre, dar bulgării care cădeau întruna le prăvăleau înapoi, la fund.
— Hai, Leonea, du-te de aici, îmi zise bunica, punându-mi mâna pe umăr.
Eu însă voiam să mai rămân şi m-am smucit din mâna ei.
— Vezi cum eşti, Doamne! se văita bunica, fără să-mi pot da seama dacă se jeluia de mine sau împotriva lui Dumnezeu.
Bunica rămase îndelung lângă groapă, tăcută şi cu capul plecat. Groapa se umpluse de pământ până la gură, dar bunica nici gând să plece de acolo.
Groparii bătuciră pământul cu dosul lopeţii. Deodată se stârni un vânt care alungă ploaia. Bunica mă luă de mână şi porni cu mine, prin mulţimea de cruci înnegrite, spre biserică, până unde aveam de mers o bună bucată de drum.
— Da’ tu de ce nu plângi? mă întrebă ea, după ce ieşirăm din cimitir. Să fi plâns şi tu…
— Nu-mi vine a plânge! i-am răspuns.
— Ei, dacă nu-ţi vine, nu plânge! spuse ea încetişor.
Toate astea mi se păreau lucruri ciudate; plângeam rar, numai când mă umilea cineva, şi niciodată de durere. Tata râdea de mine când mă vedea plângând, iar mama striga la mine supărată:
— Nu te mai scânci atâta!
După aceea am plecat cu trăsura acasă, pe o stradă largă, tare murdară, printre case roşii şi mohorâte, înşirate de-o parte şi de alta.
— Da’ broaştele n-au să iasă afară, bunicuţă? am întrebat-o eu pe drum.
— Nu, nu mai ies, mă lămuri bunica. Dumnezeu cu ele!
Nici taică-meu, nici maică-mea nu rosteau aşa de des şi cu atâta familiaritate numele lui Dumnezeu.
Câteva zile mai târziu călătoream împreună cu mama şi bunica într-o cabină mică pe un vapor. Maxim, frăţiorul meu care abia se născuse şi murise, zăcea acum pe masa din colţ, înfăşurat într-o pânză albă legată cu o panglică roşie.
Căţărat pe nişte lăzi şi boccele, mă uitam afară prin gemuleţul rotund şi bulbucat ca un ochi de cal. De cealaltă parte a geamului ud, curgea fără contenire o apă tulbure şi înspumată. De câte ori apa ajungea până la geam şi-l spăla, fără să vreau săream pe podea.
— Nu te teme, îmi spunea bunica, săltându-mă uşor cu mâinile ei moi şi aşezându-mă iar pe mormanul de boccele.
Deasupra apei plutea o învăluire de pâclă cenuşie şi jilavă. Undeva, departe, se ivea când şi când malul întunecat, dar se mistuia îndată în valuri de ceaţă. Toate în jurul nostru se cutremurau. Numai mama, cu mâinile împreunate după ceafă, rezemată de peretele cabinei, stătea neclintită; încremenită parcă, cu faţa întunecată şi ochii strâns închişi, tăcea întruna, ca şi când ar fi fost alta decât cea pe care o ştiam eu. Nu mai recunoşteam nici chiar rochia pe care o purta.
Bunica îi spunea întruna, încetişor:
— Varia, ia ceva în gură. Cât de cât. Ei, iei?
Mama nu răspundea nimic, nu făcea nicio mişcare.
Cu mine bunica vorbea în şoaptă, dar cu mama ceva mai tare, cu sfială, foarte puţin şi cu băgare de seamă. Mi se părea că se cam teme de dânsa. Îmi dădeam seama de asta şi mă simţeam şi mai aproape de bunica.
— Saratov! strigă deodată mama, tare şi cu mânie în glas. Unde-i marinarul?
Iacă, până şi vorbele mamei mi se păreau ciudate şi de neînţeles. Saratov, marinar?
Un om cărunt şi lat în spate, purtând nişte haine albastre, intră în cabină. Omul adusese cu el o lădiţă. Bunica i-o luă din mâini, culcă într-însa trupul fratelui meu şi, purtând cutia pe braţele întinse, dădu să iasă pe uşă. Fiind însă grasă, nu putea trece decât pieziş pe uşa îngustă a cabinei, aşa că rămase în faţa ei, stânjenită şi caraghioasă, neştiind ce să facă.
— Ei, şi tu, mămucă! zise mama şi, luându-i sicriaşul din mâini, porniră amândouă nu ştiu unde; eu rămăsei în cabină, uitându-mă întruna la omul îmbrăcat în albastru.
— Ce-i, ţi s-a dus frăţiorul? întrebă el, plecându-se către mine.
— Da’ tu cine eşti?
— Marinar.
— Da’ Saratov cine-i?
— Un oraş. Iacătă-l colo! Uită-te pe ferestruică şi ai să-l vezi.
Dincolo de geam pământul se mişca, negru, retezat parcă, şi fumega învăluit în ceaţă, aidoma unei felii mari de pâine.
— Unde s-a dus bunica?
— Să-şi îngroape nepotul.
— Şi-l îngroapă în pământ?
— Da’ unde crezi? Fireşte că-n pământ.
I-am istorisit atunci marinarului cum au fost îngropate de vii, odată cu tata, nişte broaşte. Marinarul m-a luat în braţe, m-a strâns tare la piept şi m-a sărutat.
— Ehei, măi frăţioare, nu-nţelegi încă nimica! zise el. De broaşte să nu-ţi pară rău. Lasă-le în plata Domnului. Dacă e vorba să-ţi fie milă de cineva, apăi de maică-ta să-ţi fie. Vezi bine cum a doborât-o durerea.
Deasupra capetelor noastre se auzea vuind şi urlând. Acum ştiam că aşa face vaporul şi nu m-am mai speriat. Marinarul mă lăsă repede din braţe pe podea şi se năpusti afară, spunând:
— Trebuie să fug.
Îmi venea să fug şi eu. Am ieşit dinaintea uşii. Pe culoarul îngust şi întunecos nu era ţipenie de om. La o oarecare depărtare de uşă luceau alămurile treptelor unei scări. M-am uitat în sus pe scară şi am zărit nişte oameni ducând în mâini desagi şi boccele. Se vedea bine că plecau cu toţii de pe vapor. Asta însemna că trebuie să plec şi eu.
Când însă, prins în mulţime, am ajuns la copastia vaporului, în faţa schelei care ducea la ţărm, toţi începură să strige:
— Al cui îi băiatul?… Al cui eşti tu, măi?
— Nu ştiu.
M-au îmbrâncit multă vreme încoace şi încolo, m-au scuturat şi m-au ispitit care mai de care cu întrebările.
În sfârşit, se ivi şi marinarul cel cărunt care, luându-mă de mână, spuse către ceilalţi:
— Băiatul ăsta e cu cei din Astrahan, care-s în cabină.
Mă luă pe sus, mă duse într-o fugă în cabină, mă aşeză pe boccele şi ieşi, ameninţându-mă cu degetul:
— Las’ că-ţi arăt eu ţie!
Încetul cu încetul vuietul de deasupra se potoli. Vaporul nu se mai cutremura şi nu mai juca pe apă. În faţa ferestruicii nu mai vedeam decât un fel de perete umed. În cabină se întunecase, aerul era înăbuşitor, iar boccelele parcă se umflaseră şi mă strângeau între ele, toate erau cum nu se putea mai rău.
Mă gândeam să nu mă fi părăsit pentru totdeauna, lăsându-mă singur pe vaporul pustiu.
Mă apropiai de uşă. Nu puteam să apuc mânerul de alamă şi uşa nu se deschidea. Am luat o sticlă cu lapte şi am izbit din răsputeri în mâner; sticla s-a spart, iar laptele m-a împroşcat pe picioare şi mi-a curs în cizme.
Amărât că nu izbutisem, m-am culcat pe boccele, am început să plâng încetişor şi, plângând, am adormit.
Când m-am trezit, vaporul începuse iarăşi să joace pe apă şi să se cutremure, iar ochiul de geam al cabinei ardea ca soarele. Bunica şedea alături de mine; se pieptăna, încruntându-şi fruntea şi tot mormăind nu ştiu ce. Bunica avea un păr cum nu mai văzusem; era negru, cu răsfrângeri albăstrii, des şi lung de-i acoperea umerii, pieptul şi genunchii, ajungând până-n podea. Cu o mână îl ridica de pe podea şi-l ţinea sus cântărindu-l parcă, în timp ce cu cealaltă de-abia putea să răzbată cu un pieptene de lemn cu dinţii rari, în şuviţele lui împânzite. Buzele i se schimonoseau, ochii negri îi scânteiau de furie şi faţa înecată în valurile dese de păr era parcă mai mică şi caraghioasă.
În dimineaţa aceea, bunica mi s-a părut rea. Când însă am rugat-o să-mi spună de ce avea părul aşa de lung, ea mi-a răspuns cu aceeaşi voce blândă şi duioasă din ajun:
— Pesemne că Dumnezeu mi l-a dat ca o pedeapsă, că tare mă mai chinui până-l pieptăn. În tinereţe mă făleam cu coama asta, da’ acu, la bătrâneţe, e un blestem… Tu mai dormi! Îi încă devreme. Abia s-a trezit soarele din somn…
— Nu mai vreau să dorm.
— Ei, dacă nu vrei, nu dormi, se învoi numaidecât bunica, împletindu-şi mai departe coada şi trăgând cu ochiul la canapeaua pe care dormea mama cu faţa în sus şi trupul întins ca o coardă. Ia spune, ce-ai făcut aseară, de-ai spart sticla cu lapte? Dar vorbeşte încetişor.
Când vorbea, bunica rostea cuvintele într-un fel anume, de parcă le-ar fi cântat. Cuvintele ei semănau cu nişte flori, aşa erau de blajine, colorate şi însorite, şi mi se întipăreau uşor în minte. Când zâmbea, pupilele ei întunecate ca vişina coaptă se făceau mai mari şi o lumină negrăit de plăcută se aprindea în ele; zâmbetul îi dezvăluia dinţii albi şi puternici, iar pielea mată a obrazului, în ciuda atâtor zbârcituri, părea tânără şi luminoasă. Frumuseţea asta i-o strica însă tare nasul puhav, gros, cu nările umflate şi cu vârful roşu. Bunica trăgea tabac pe nas dintr-o tabacheră neagră, încrustată în argint. Deşi toată făptura ei avea ceva întunecat, într-însa ardea nestinsă o lumină plină de căldură şi de voioşie – i-o descopereai în privire. Avea umerii aduşi, ba era chiar gheboşată şi peste măsură de grasă, dar se mişca cu uşurinţă şi îndemânare, ca o mâţă uriaşă, şi pe deasupra mai avea şi moliciunea acestei blânde vietăţi.
Înainte de a se ivi în viaţa mea, parcă dormisem învăluit în întuneric; dar cum s-a arătat dânsa, m-am trezit, am ieşit la lumină şi, deodată, toate din jurul meu au prins a se lega într-un fir neîntrerupt, a se împleti într-o horbotă de toate culorile; de cum am văzut-o, bunica mi-a fost dragă şi toată viaţa avea să rămână fiinţa cea mai apropiată de inima mea, cea mai înţelegătoare şi prietena cea mai scumpă; dragostea ei mărinimoasă pentru toată lumea din jur mi-a îmbogăţit sufletul şi mi-a dat puterea şi tăria să înfrunt greutăţile vieţii.
Acum patruzeci de ani, vapoarele mergeau încă tare încet, încât călătoria noastră până la Nijni-Novgorod dură vreme îndelungată. Mi-au rămas întipărite în minte zilele acelea – cele dintâi în care am sorbit din belşug frumuseţile naturii.
Vremea se făcuse iarăşi frumoasă. De dimineaţă până seara, alături de bunica, îmi petreceam timpul pe punte, sub cerul senin, între malurile Volgăi cusute cu fir de mătase şi stropite cu aurul toamnei. Vaporul roşu-aprins urca din greu în susul apei, fără grabă, bătând alene şi zgomotos cu zbaturile apa cenuşiu-albastră şi trăgând după el, legat la capătul unui odgon lung, un şlep cenuşiu ca o urechelniţă uriaşă. Soarele plutea lin deasupra Volgăi şi la răstimpuri toată priveliştea din jurul nostru părea alta, toate se schimbau. Dealurile verzi erau parcă faldurile largi ale veşmântului bogat pe care îl purta pământul, oraşele şi satele de pe maluri erau aidoma cu cele tăiate în turtă dulce, iar frunzele aurii ale toamnei pluteau pe apă.
— Uită-te ce frumuseţe! se minuna bunica, trecând întruna de la un bord la celălalt. Faţa îi strălucea toată, iar ochii parcă i se măreau de bucurie.
Tot privind la malurile fluviului, uita adesea că mă aflu lângă dânsa; rămânea neclintită lângă balustradă, cu mâinile la piept, zâmbind tăcută, cu ochii umeziţi. O trăgeam de fusta neagră, înflorată; atunci bunica tresărea:
— Ha? Parcă dorm şi visez!
— Da’ de ce plângi?
— De bucurie, drăguţă, de bătrâneţe, spunea bunica, zâmbind. Iacă-mă-s bătrână. Am trecut peste şaizeci de primăveri şi de toamne. Carevasăzică, mi-am trăit traiul.
Bunica trăgea o ţâră de tabac pe nas şi începea să-mi spună o poveste cu haiduci buni la suflet, cu sfinţi, cu dihănii de tot felul şi cu draci.
Bunica spunea poveştile molcom, cu glas tainic, cu faţa aplecată către mine, uitându-se cu pupilele ei mărite drept în ochii mei, de parcă ar fi vrut să reverse asupră-mi cine ştie ce vrajă care să-mi înalţe sufletul. Vorbea de parcă ar fi cântat, şi pe măsură ce se înşira povestea, vorbele sunau tot mai frumos în gura ei. Era o desfătare să o asculţi. Ascultând, o rugam din când în când:
— Mai spune, bunicuţă!
— Şi uite ce s-a mai întâmplat: spiriduşului cel bătrân îi intrase o aşchie de baros într-o labă. Stătea pe prispa vetrei, se legăna şi se văicărea întruna: „Văleu, şoriceilor, taare mă doare… Văleu, şoriceilor, nu mai pot..”
Povestind, bunica îşi apuca piciorul cu amândouă mâinile, îl legăna de parcă l-ar fi cântărit şi atât de poznaş îşi schimonosea faţa, încât puteai crede că o durea cu adevărat.
În jurul ei se strânseseră câţiva marinari bărboşi, cu chipuri prietenoase, care ascultau, râdeau, o lăudau şi se rugau şi ei de dânsa:
— Ei, bunicuţă, ia mai spune-ne ceva.
Apoi ne-au poftit:
— Haideţi să mâncaţi cu noi.
La cină marinarii au cinstit-o cu votcă pe bunica, iar mie mi-au dat pepene galben şi verde.
Toate astea s-au făcut pe ascuns, fiindcă pe vapor umbla un om care nu îngăduia să mănânce lumea fructe: cum le vedea, le lua şi le zvârlea în apă.
Omul acesta purta o uniformă ca de vardist, cu nasturi de alamă la tunică, şi era întotdeauna băut. Lumea se ferea de el.
Mama ieşea foarte rar pe punte şi, când venea, nu stătea cu noi. Tăcea întruna. Toată făptura ei puternică şi neînduplecată îmi răsare şi astăzi în amintire aşa cum era atunci – înaltă, mlădioasă, cu faţa întunecată, parcă încremenită, cu cununa grea a părului ei bălai împletit în cozi aduse pe creştet. O am şi acum parcă în faţă, aievea, într-o învăluire de ceaţă sau într-un nor străveziu, prin care privesc departe, drept înainte, ochii ei neprietenoşi şi cenuşii, tot aşa de mari ca şi ai bunicii.
Odată i-a spus răstit bunicii:
— Râd oamenii de dumneata, mămucă!
— Treaba lor! răspunse bunica voioasă. Las’ să râdă! Să le fie de bine!
Îmi aduc aminte de bucuria copilărească a bunicii când s-a ivit în zare Nijni-Novgorodul. Mă trăgea de mână, mă împingea spre copastie şi striga:
— Ia te uită! Ia te uită, ce frumuseţe! Iacătă şi Novgorodul meu drag! Oraşul lui Dumnezeu! Ia priveşte la biserici: parcă plutesc în văzduh!
Şi o ruga pe mama, cu lacrimi în ochi:
— Variuşa, ia te uită şi tu! Vrei? L-ăi fi uitat poate. Bucură-te!
Mama zâmbea trist.
Cum se opri vaporul în faţa frumosului oraş, în mijlocul râului plin de vase îngrămădite unele în altele şi acoperit de sutele de catarge ascuţite, ca un arici zbârlit, se apropie de bord o barcă mare, plină de oameni. Traseră barca cu căngile alături de schela care fusese coborâtă şi cei din barcă se urcară unul după altul pe schelă. În fruntea lor păşea cu grabă un bătrânel uscăţiv, îmbrăcat cu o haină neagră, lungă, cu o bărbuţă roşie ca de aur, cu nasul ca un plisc de pasăre şi cu nişte ochi mici, verzi.
— Tăicuţule! îi strigă mama cu glasul ei gros, aplecându-se către dânsul, mai-mai să-l doboare.
El o apucă de cap şi începu s-o mângâie repede pe obraz cu mâinile lui mici şi roşii, în timp ce ţipa de-ţi spărgea urechile:
— Ce-i cu tine, prostuţo? Aha-ha! Iacătă-vă… Ehei, vai de capul vostru!…
Bunica se învârtea ca o sfârlează printre oamenii aceştia, sărutându-i de-a valma, cum apuca. Apoi mă împinse către ei, turuind pe nerăsuflate:
— Hai mai repede! Uite, acesta-i unchiu-tău Mihailo, şi acesta-i Iakov… Asta-i mătuşa Natalia. Aceştia doi îs verii tăi, pe amândoi îi cheamă Saşa. Uite-o şi pe vară-ta Katerina. Ăsta-i neamul nostru tot. Vezi câţi suntem?
Bunicul a întrebat-o:
— Ei, eşti sănătoasă, maică?
Şi s-au sărutat de trei ori.
Apoi bunicul mă trase deoparte dintre neamurile care se înghesuiau în jurul meu, îmi puse mâna pe cap şi mă întrebă:
— Da’ tu cine eşti?
— Eu îs din Astrahan, din cabină…
— Ce spune? o întrebă el pe mama şi, fără să mai aştepte un răspuns, mă dădu la o parte zicând: Umerii obrajilor îs leiţi ai lui taică-său. Ei, să coborâm în barcă.
Am ieşit la ţărm şi am pornit-o cu toţii la deal, pe un drum pietruit cu boacne de râu care urca între două taluzuri înalte, acoperite cu iarbă veştedă, strivită în picioare.
Bunicul şi mama mergeau înaintea tuturor. Bunicul, care nu ajungea nici la umărul mamei, păşea mărunt şi iute; mama parcă zbura prin aer şi se uita la el de sus în jos. În urma lor veneau tăcuţi unchii mei – Mihailo, oacheş, cu părul lins, uscăţiv ca şi bunicul, şi Iakov, cu părul bălai, cârlionţat. Câteva femei grăsane, îmbrăcate în rochii pestriţe, şi vreo şase copii, toţi mai mari decât mine şi toţi cuminţi. Eu mergeam cu bunica şi cu mătuşa Natalia, o femeie mărunţică, gălbejită, cu ochi albaştri şi cu pântec enorm. Mătuşa Natalia se oprea întruna şi şoptea gâfâind:
— Văleu, nu mai pot!
— De ce te-o mai fi cărat şi pe tine? bombăni bunica supărată. Oameni fără minte, neamul ăsta al nostru!
Mie nu-mi plăcea niciunul din ei, nici cei vârstnici, nici copiii. Mă simţeam străin între ei şi mi se părea că până şi bunica, odată ajunsă aici, parcă se întunecase şi se îndepărtase de mine.
Nu-mi plăcea, mai cu seamă, bunicul. De cum l-am văzut, am simţit în el un duşman şi-am început să-l privesc cu deosebită luare-aminte, cu nelinişte şi curiozitate în acelaşi timp.
Am ajuns în sfârşit sus, pe deal; în capătul străzii, sprijinindu-se pe taluzul din dreapta, se afla o casă, îndesată, dată cu vopsea trandafirie-murdară, cu acoperişul scund, înfundat ca o pălărie pe ochi şi cu nişte ferestre ieşite în afară de parcă se holbau la noi. Din uliţă casa mi se păru mare, dar înăuntru, în odăiţele mici şi întunecoase, era strâmtoare. Ca pe un vapor gata să tragă la ţărm, oamenii încruntaţi umblau forfota de colo până colo, iar copiii, ca un stol de vrăbii hoaţe, dădeau buzna pretutindeni, şi peste tot locul se simţea un miros pătrunzător, nou pentru mine.
Am ieşit în curte. Nici curtea nu-mi plăcu. Era plină toată cu cârpe uriaşe, ude, atârnate la uscat, şi cu nişte ciubere cu un fel de apă îngroşată cu tot soiul de culori, în care erau puse alte cârpe. Într-o cocioabă scundă, pe jumătate dărăpănată, ce se afla într-un colţ al curţii, ardea într-un cotlon un foc cu flăcări mari, sub nişte cazane în care clocotea şi bolborosea nu ştiu ce. Un om, pe care nu-l puteam zări, rostea cu glas tare nişte cuvinte ciudate:
— Santal – fucsină – vitriol…
