Ellia

Foma Gordeev de Maxim Gorki

I

Acum vreo şaizeci de ani, în vremea când pe Volga se adunau averi de milioane, cu o iuţeală ca-n basm, pe unul dintre şlepurile bogatului negustor Zaev lucra la pompe un oarecare Ignat Gordeev.

Era voinic şi frumos, nu era prost şi făcea parte dintre oamenii cărora norocul le surâde în toate, nu pentru că ar fi înzestraţi şi harnici ci mai curând pentru că, având rezerve uriaşe de energie, în realizarea scopului lor nu se pricep şi nici nu pot să se gândească la alegerea mijloacelor, necunoscând altă lege decât dorinţa. Uneori, oamenii aceştia vorbesc cu teamă despre conştiinţă, alteori se chinuiesc sincer în luptă cu ea, dar conştiinţa e de neînvins numai pentru cei slabi din fire; cei tari izbutesc s-o stăpânească, o robesc scopurilor lor, jertfindu-i doar câteva nopţi de insomnie. Iar dacă se întâmplă ca ea să le biruiască sufletul, atunci ei, cei învinşi, nu sunt niciodată zdrobiţi şi trăiesc tot atât de intens acum când sunt cârmuiţi de conştiinţă ca şi pe vremea când n-o aveau.

La vârsta de patruzeci de ani, Ignat Gordeev stăpânea trei vapoare şi vreo zece şlepuri. Pe Volga, toţi îl respectau ca pe un om bogat şi deştept, totuşi îl porecliseră „Zănaticul”, fiindcă viaţa nu i se scurgea ca apa unui râu liniştit, ca viaţa altor oameni de felul lui, ci clocotea mereu răzvrătită, se repezea afară din albie, departe de ţinta de căpetenie – îmbogăţirea. Parcă ar fi fost în el trei Gordeevi, parcă ar fi avut în trup trei suflete. Unul dintre ele, şi cel mai puternic, era numai lăcomie, şi când Ignat asculta de poruncile acestuia, îl cuprindea o nestăvilită pasiune de a munci. Pasiunea asta ardea în el zile şi nopţi, îl stăpânea cu totul; apuca de pretutindeni sute şi mii de ruble şi se părea că niciodată nu se va sătura de foşnetul şi zornăitul banilor. Alerga ca un apucat în sus şi în jos pe Volga, întărea năvoadele cu care prindea aurul şi întindea altele noi. Cumpăra de prin sate cereale, le transporta cu şlepurile la Rîbinsk, înşela oamenii – uneori fără să-şi dea seama, alteori cu bună ştiinţă, râzând biruitor în obrazul celui înşelat, şi în lăcomia-i nebună după bani se înălţa până la o adevărată artă. Dar, punând atât de multă pasiune în goana asta după rublă, nu era lacom în sensul strict al cuvântului, ba uneori arăta chiar o adevărată nepăsare faţă de averea lui.

Astfel, odată, pe când pe Volga curgeau sloiurile, el sta pe mal şi privind cum gheaţa îi sfărâma un şlep nou, lung de treizeci şi cinci de stânjeni, împingându-l spre malul povârnit, spunea printre dinţi:

— Aşa!… Încă o dată… Strânge-l, striveşte-l!… Haide, încă o dată!…

— Ce zici, Ignat? l-a întrebat cumătrul său Maiakin. Îţi stoarce gheaţa vreo zece mii de ruble din pungă?

— Nu-i nimic! Fac o sută la loc… Uite de ce-i în stare Volga! Straşnic! Poate să răscolească tot pământul cum ai trece cu cuţitul prin brânză – uită-te! S-a dus „Boiarînea” mea! A fost pe apă numai o vară. Acum, ce zici, îi facem parastasul?

Şlepul a fost sfărâmat. Ignat şedea cu cumătrul său într-o cârciumă de pe malul apei, bea votcă şi se uita pe geam cum, odată cu gheaţa, se duc la vale sfărâmăturile „Boiarînei”.

— Îţi pare rău după vas, Ignat? l-a întrebat Maiakin.

— La ce mi-ar părea rău? Volga mi l-a dat, Volga mi l-a luat… Doar nu mi-a luat mâinile…

— Totuşi…

— Ce – totuşi? Bine că am văzut eu singur cum s-au petrecut lucrurile. O să-mi fie spre învăţătură de minte! Când mi-a ars „Volgarul”, mi-a părut rău că n-am văzut şi eu. Ce frumuseţe trebuie să fi fost, un foc mare arzând pe apă în întunecimea nopţii… Era vapor, nu glumă…

— Poate vrei să spui că nici atunci nu ţi-a părut rău?

— De vapor? De vapor, bineînţeles că mi-a părut rău… Ei, dar e o prostie să-ţi pară rău. Ce folos? N-ai decât să plângi… focul tot n-ai să-l stingi cu lacrimile. Lasă vapoarele să ardă, şi nu-mi pasă chiar de-ar arde toate! Numai chef de muncă să am… nu-i aşa?

— M-da, a răspuns Maiakin, zâmbind ironic. Ai spus o vorbă mare… Cine vorbeşte aşa, tot bogat este chiar de l-ai dezbrăca până la piele…

Privind cu filosofie pierderile miilor de ruble, Ignat ştia totuşi să preţuiască orice copeică; dădea foarte rar cerşetorilor de pomană şi numai acelora ce nu erau în stare să muncească. Dacă vedea cerşind un om teafăr cât de cât, îi spunea cu asprime:

— Cară-te! Mai poţi munci! Uite, du-te în curte şi ajută la strânsul gunoiului şi-ai să capeţi şapte copeici…

În răstimpurile când era prins de muncă se purta cu oamenii aspru şi nemilos. Dar nici sieşi nu-şi dădea răgaz în vânarea rublelor. Apoi, dintr-odată; simţea că nu mai e stăpân pe afacerile lui, ci robul lor supus. Asta se întâmpla de obicei primăvara, când totul pe pământ e atât de fermecător; când din cerul senin parcă se simte o adiere ce-ţi mângâie sufletul ca o dojană blândă… Atunci, Ignat Gordeev cădea pe gânduri: se uita în jur bănuitor pe sub sprâncenele dese şi încruntate umbla posac şi înrăit zile întregi, parcă punându-şi întrebări pe care nu îndrăznea să le rostească cu glas tare. Atunci se trezea în el un alt suflet, sufletul sălbatic şi plin de pofte al unei fiare întărâtate de foame. Cinic şi obraznic cu toată lumea, bea, se cufunda în desfrâu, îi îndemna şi pe alţii să bea, era ca ieşit din minţi, părea un vulcan de noroiuri în erupţie. S-ar fi spus că în turbarea lui încearcă să rupă lanţurile cu care singur s-a ferecat şi pe care le poartă, le smuceşte şi nu se poate descătuşa. Cu părul zbârlit, murdar, cu faţa buhăită de beţie şi nesomn, cu ochii rătăciţi, mătăhălos, urla răguşit, umblând prin oraş din crâşmă-n crâşmă, arunca banii fără socoteală, plângea când auzea cântece de jale, juca sau bătea pe cineva, dar liniştea nu şi-o putea afla nicăieri şi în nimic.

Despre chefurile lui se născoceau în oraş legende; oamenii îl judecau aspru, dar niciunul nu-l refuza când era poftit la orgii. Aşa o ducea cu săptămânile. Se întorcea acasă pe neaşteptate, încă îmbibat de mirosul crâşmei, dar posomorât şi potolit. Se uita în pământ, cu ochii smeriţi, plini de ruşine, asculta în tăcere mustrările nevestei, apoi, supus şi prostit, se retrăgea în camera sa şi se închidea. Ceasuri întregi stătea îngenuncheat în faţa icoanelor, cu capul în piept, mâinile îi atârnau neputincioase, spinarea i se încovoia; tăcea ca şi cum n-ar fi îndrăznit să se roage. Nevasta se apropia în vârful picioarelor, de uşă, şi trăgea cu urechea. Oftaturi adânci se auzeau din cameră ca gemetele unui cal ostenit şi bolnav.

— Tu le vezi pe toate… Doamne! şoptea înăbuşit Ignat, apăsându-şi pieptul lat cu palmele.

În zilele de pocăinţă nu bea decât apă şi mânca pâine de secară. În fiecare dimineaţă, nevasta îi punea în prag o cană cu apă, o bucată de pâine de vreun funt şi jumătate şi sare. El deschidea uşa, lua mâncarea şi se închidea din nou. În tot acest timp, nimeni nu-l tulbura; mai mult chiar, oamenii i se fereau din cale… După câteva zile, apărea din nou la bursă, glumea, râdea, primea comenzi pentru transportul cerealelor, ager ca o fiară trecută prin multe, cunoscând ca nimeni altul subtilităţile afacerilor.

Însă, în toate cele trei stări ale sale, nu-l părăsea dorinţa arzătoare de a avea un fiu şi, cu cât îmbătrânea, cu atât dorinţa era mai mare. Deseori aveau loc între el şi nevastă-sa discuţii. Dimineaţa, la ceai ori la amiază, la masă, se uita posomorât la femeia lui, grasă, îmbuibată, cu faţa rumenă şi cu ochii somnoroşi; o întreba:

— Nu simţi nimic?

Ea ştia despre ce-i vorba, dar răspundea totdeauna la fel.

— Cum să nu simt? Doar ai nişte pumni cât greutăţile de cântar…

— Te întreb de pântece, proasto…

— Parcă poţi duce o sarcină cu asemenea bătăi?

— Nu din pricina bătăilor nu naşti, ci pentru că te îndopi prea mult. Îţi încarci burta cu fel de fel de mâncări şi copilul n-are unde se zămisli…

— Parcă nu ţi-am mai născut?…

— Numai fete! spunea Ignat cu dojană. Eu am nevoie de un fecior! Înţelegi tu, un fecior, un moştenitor! Cui voi lăsa, după moarte, averea? Cine are să se roage pentru păcatele mele? Să dau totul la mânăstiri? Li s-a dat, ajunge!… Sau să ţi-o las ţie? Tu, bisericoaso, şi când stai în biserică te gândeşti la plăcinte. Dacă mor, ai să te măriţi, iar banii mei au să nimerească la cine ştie ce nătâng! Pentru asta muncesc? Eh, tu!…

Îl cuprindea o mâhnire plină de răutate, simţea că viaţa lui n-are niciun rost dacă nu va avea un fiu care să i-o ducă mai departe.

În nouă ani de căsnicie, nevasta îi născuse patru fete, însă muriseră toate patru; Ignat le aşteptase naşterea cu înfrigurare, dar nu suferi din pricina morţii lor, căci fete nu-i trebuiau. Încă din al doilea an de căsnicie începuse să-şi bată nevasta; la început, o bătea numai când era beat şi o bătea fără răutate, după zicala: „Femeia nebătută e ca moara neferecată”. Dar după fiecare naştere, văzându-se înşelat în aşteptări, se aprindea în el ura şi se desfăta bătând-o din pricină că nu-i naşte un fecior.

Odată, pe când se afla în gubernia Samara cu nişte afaceri, a primit o telegramă de acasă care-l vestea de moartea nevestei. El şi-a făcut cruce, a chibzuit şi i-a scris lui Maiakin, cumătrului:

„Înmormântaţi-o fără mine; ai grijă de avere…”

După aceea s-a dus la biserică, a făcut un parastas, s-a rugat pentru odihna sufletului Akilinei şi a hotărât să se însoare cât mai repede.

Avea patruzeci şi trei de ani, era înalt, spătos, vorbea gros ca un protodiacon; ochii mari priveau îndrăzneţ şi inteligent de sub sprâncenele-i dese; din faţa arsă de soare, încadrată de o barbă neagră şi deasă, din toată făptura lui plină de forţă răzbea frumuseţea rusească aspră şi sănătoasă. Mersul, cu mişcări line şi încete, vădea că-şi dă seama de puterea lui. Era iubit de femei şi nu se ferea de ele.

La jumătate de an de la moartea nevestei, a şi peţit-o pe fata unui cunoscut din afaceri, un cazac de rit vechi, din Ural. Cazacul şi-a dat fata după dânsul, cu toate că Ignat era cunoscut şi în Ural ca zănatic. O chema Natalia; înaltă, zveltă, cu ochi mari, albaştri, cu părul împletit într-o coadă lungă, de un castaniu-închis, era demnă de frumosul Ignat; şi el se mândrea cu ea, o iubea cu dragostea unui mascul sănătos, dar curând a început s-o privească scrutător, dus pe gânduri.

Pe faţa ei ovală, cu trăsături regulate şi aspre, zâmbetul se ivea foarte rar; se gândea mereu la ceva şi în ochii albaştri, reci şi liniştiţi, sclipea câteodată ceva întunecat, sălbatic. În timpul liber, după ce sfârşea cu gospodăria, se aşeza la geamul din odaia cea mare şi sta acolo nemişcată şi tăcută câte două-trei ceasuri. Faţa-i era îndreptată către stradă, însă se uita atât de indiferentă la tot ce trăia şi se mişca dincolo de fereastră şi, în acelaşi timp, era concentrată atât de puternic, ca şi cum s-ar fi uitat adânc înăuntrul sufletului său. Şi mersul îi era ciudat. Se mişca prin camerele vaste încet şi cu băgare de seamă, ca şi cum libertatea mişcărilor i-ar fi fost stingherită de ceva nevăzut. Casa era mobilată cu un lux greoi, grosolan, totul strălucea şi trâmbiţa bogăţia stăpânului, însă căzăciţa umbla cu frică, părea că se teme să n-o prindă şi s-o înăbuşe mobilele scumpe şi vitrinele încărcate cu argintărie. Viaţa zgomotoasă a marelui oraş comercial n-o interesa, iar când ieşea, în trăsură, la plimbam cu bărbatul ei, se uita ţintă la spatele vizitiului. Dacă Ignat o invita să facă vizite, se ducea, însă şi acolo era tot atât de tăcută ca şi acasă. Dacă primea musafiri, îi trata eu atenţie, dar nu arăta niciun interes faţă de vorba lor şi nicio preferinţă pentru nimeni. Numai Maiakin, inteligent şi glumeţ, o făcea câteodată să zâmbească, dar şi atunci avea, un zâmbet şters ca o umbră. Maiakin spunea despre ea:

— E, lemn, nu femeie. Totuşi viaţa, ca un foc nestins, va izbucni şi în această molocancă[1]; însă trebuie răbdare. Şi vom vedea atunci cum are să înflorească…

— Ei, porumbiţo, îi spunea Ignat în glumă, de ce-ai căzut pe gânduri? Nu cumva ţi-e dor de satul tău? Fii mai veselă!

Ea tăcea şi-l privea liniştită…

— Te duci prea des la biserică… Mai aşteaptă! Ai când te pocăi, mai întâi păcătuieşte. Cunoşti vorba ceea: „Dacă nu vei păcătui, nu te vei putea pocăi; dacă nu te vei pocăi, nu vei putea fi iertată!” Aşa că păcătuieşte cât eşti tânără… Mergem la plimbare?

— Nu prea am chef…

Şi Ignat se apropia de ea, o îmbrăţişa; ea însă răspundea la dezmierdări rece şi eu zgârcenie. El i se uita în ochi şi-i spunea:

— Natalio! De ce eşti aşa de tristă? Ţi-e urât cu mine?

— Nu! răspundea ea scurt.

— Atunci ce-i? Ţi-e dor de ai tăi?

— Ba… Nu… aşa…

— La ce te gândeşti?

— Nu mă gândesc…

— Atunci ce ai?

— Aşa…

Odată, Ignat a izbutit să capete un răspuns mai lung:

— Mi-e inima mâhnită. Tot ce văd… îmi pare o închipuire…

Şi a arătat cu mâna în jur, la pereţi, la mobilă, la tot. Ignat i-a răspuns râzând, neluându-i vorbele în seamă:

— Degeaba spui aşa! Aici, totul e adevărat… numai lucruri scumpe şi solide… Dar, dacă vrei, ard totul, vând, dăruiesc şi cumpăr altele. Vrei?

— La ce bun? a răspuns ea liniştită.

Şi Ignat se mira cum o femeie atât de tânără şi de sănătoasă trăieşte parcă dormind, fuge de oameni, n-are nicio dorinţă, nu vrea să se ducă nicăieri în afară de biserică. O liniştea:

— Aşteaptă, ai să-mi naşti un băiat şi atunci o să ai cu totul altă viaţă. Tânjeşti, fiindcă ai puţine griji şi băiatul îţi va da de lucru… Nu-i aşa c-ai să naşti un băiat?

— Cum o da Dumnezeu, a răspuns ea, plecându-şi capul.

Mai târziu, firea ei a început să-l supere.

— Ce stai cu nasul în pământ, molocanco? Parcă ai merge pe sticlă! Te uiţi, parcă ai fi omorât pe cineva! Eşti o muiere şi jumătate, dar de nimic nu te bucuri, prostuţo!

Odată, venind acasă beat, a început s-o dezmierde, însă ea se ferea… Atunci el a strigat înfuriat:

— Natalio! Bagă-ţi minţile în cap că altfel…

Ea s-a întors spre el şi l-a întrebat în linişte:

— Altfel ce?…

La auzul acestor vorbe şi la privirea ei fără de frică, Ignat s-a umplut de mânie.

— Ce face? a răcnit el, păşind spre ea ameninţător.

— Vrei să mă baţi? l-a întrebat Natalia fără să se mişte şi fără să clipească din ochi.

Ignat era deprins ca atunci când se înfuria toţi cei din jur să tremure, şi liniştea nevestei i se părea jignitoare şi de neînţeles.

— Uite!… a rostit el, ridicând mâna s-o lovească.

Ea s-a ferit de lovitura-i la timp, dar fără grabă, i-a apucat mâna, i-a ferit-o la o parte şi a rostit fără să ridice glasul:

— Dacă m-atingi, n-ai să te mai apropii de mine! N-am să-ţi îngădui să te apropii…

Şi-a îngustat ochii mari şi luciul lor ascuţit, tăios, l-a trezit deodată. A înţeles de pe faţa ei că şi ea e o fiară puternică şi că, dacă o să vrea, nu-i va lăsa să se apropie de ea chiar de-ar bate-o de moarte…

— U-u! porumbiţo, a mormăit el şi a ieşit.

De data asta, a cedat, dar a doua oară n-ar mai fi făcut-o. Nu putea admite ca o femeie, şi mai cu seamă, nevastă-sa, să nu i se supună; asta l-ar fi înjosit. A simţit însă că femeia lui nu-i va ceda niciodată în nimic şi că între ei avea să se încingă o luptă aprigă.

„Bine, vom vedea care pe care”, gândea el a doua zi şi se uita la ea cu o curiozitate ursuză, iar în suflet i s-aprindea dorinţa aprigă de a începe lupta pentru a se bucura de victorie mai repede.

Însă după vreo patru zile, Natalia Fominicina i-a adus la cunoştinţă că e însărcinată. Ignat a tresărit de bucurie, a strâns-o în braţe puternic, spunându-i încet:

— Nataşa, dacă-i băiat, dacă vei naşte un băiat, te-mbrac în aur! Ce mai încolo-ncoace! Uite, mărturisesc ca înaintea lui Dumnezeu că voi fi sluga ta! Mă voi aşterne la picioarele tale, poţi să mă calci, să faci ce vrei din mine.

— Asta nu-i după voinţa noastră, ci cum va vrea Dumnezeu, i-a răspuns ea încet şi cu înţelepciune.

— Da. Puterea dumnezeiască! a rostit Ignat cu amărăciune şi şi-a plecat fruntea mâhnit. Din clipa aceea a început să aibă grijă de ea ca de un copil mic.

— De ce te-ai aşezat la geam? Să nu te tragă, să te mai îmbolnăveşti cumva, îi spunea el cu asprime şi blândeţe. De ce sari pe scări?… Să nu te zdruncini… Mănâncă mai mult, ca pentru doi, să-i ajungă şi lui…

Dar sarcina o făcea şi mai tăcută, mai gânditoare, se închidea mai tare în sine, absorbită de viaţa nouă ce zvâcnea lângă inima ei. Zâmbetul îi era însă mai senin şi în priviri îi licărea ceva nou, slab şi timid, ca lumina primelor raze ale dimineţii.

Când i-a venit vremea să nască – asta era în zori, într-o dimineaţă de toamnă la primele ei strigăte de durere, Ignat s-a îngălbenit, a vrut să-i spună ceva, însă n-a făcut decât un semn cu mâna şi a ieşit din dormitor, unde ea se zbătea în chinuri. S-a dus jos, într-o cameră mică, unde se ruga răposata lui mamă, a poruncit să i se aducă votcă şi s-a pus ursuz pe băut, cu urechea la zarva din casă. În colţul camerei se profilau vag, luminate de candelă, chipurile sfinţilor de pe icoane, chipuri nepăsătoare şi întunecate. Sus, deasupra capului lui, se auzeau tropăituri şi târşâituri de picioare, parcă s-ar fi mutat din loc ceva greu; toţi alergau în sus şi în jos, cu zgomot; zăngăneau vase… Totul mergea repede, dar vremea se scurgea încet… Până la el ajungeau doar glasuri înăbuşite:

— N-o să poată ea naşte… Ar fi bine să se trimită la biserică, să deschidă uşile altarului…

În camera de alături a intrat Vassuşka, o femeie ţinută de milă la ei în casă, şi a început să se roage în şoaptă.

— Doamne, Dumnezeul nostru, carele ai pogorât din cer şi te-ai întrupat din sfânta fecioară… care cunoşti neputinţa firii omeneşti, ai în pază pe roaba, ta supusă şi izbăveşte-o pre dânsa…

Şi dintr-odată s-a auzit un vaiet neomenesc, cutremurător; un geamăt prelung a acoperit toată larma, plutind prin casă şi strângându-se în ungherele întunecate de asfinţit. Ignat se uita la icoană mohorât şi gândea, oftând adânc: „Oare nu cumva e tot fată?”

Din când în când se ridica, îşi făcea semnul crucii în, tăcere, plecându-se către icoane; se aşeza din nou la masă, bea votcă, dar nu se îmbăta; aţipea. Aşa a petrecut toată seara toată noaptea şi dimineaţa până la vremea mesei…

Şi, în sfârşit, moaşa a coborât în fugă, strigând cu glas subţirel şi plin de bucurie:

— Ai un băiat Ignat: Matveevici! Să-ţi trăiască!

— E adevărat? Nu mă minţi cumva?

— Cum se poate una ca asta, taică?

Ignat s-a prăbuşit în genunchi; oftând adânc; bolborosea cu glasul plin de tremur şi cu mâinile strânse la piept.

— Slavă ţie, Doamne! N-ai voit să mi se stingă neamul! Nu-mi vor rămâne neiertate păcatele în faţa Ta… Mulţumescu-Ţi Ţie; Doamne. Apoi s-a ridicat şi a început a porunci cu glas tare: Să se ducă cineva la biserica Sf.. Nicolae după popa! Să spună, că-l cheamă Ignat Matveici ca să citească molifta pentru lehuză…

Însă a, venit fata din casă şi i-a spus îngrijorată.

— Ignat Matveici! Vă cheamă Natalia Fominicina… Nu i-e bine…

— De ce nu i-e bine? Are să-i treacă! a strigat Ignat şi ochii îi străluceau de bucurie. Spune-i că vin îndată! Spune-i că e o femeie de ispravă! Îndată; numai să-i fac rost de un dar! Stai, pregăteşte, o gustare pentru popă, trimite după cumătrul Maiakin!

Statura lui uriaşă părea că a mai crescut; se învârtea fără rost prin casă îmbătat de bucurie, îşi freca mâinile şi din când în când privea cu smerenie icoanele, îşi făcea semnul crucii, dădea din mâini… S-a dus în sfârşit să-şi vadă nevasta.

Mai întâi de toate, a văzut un trup mic, roşu, pe care moaşa îl scălda în albie. El s-a apropiat în vârful picioarelor, cu mâinile la spate, călcând cu băgare de seamă, răsfrângându-şi caraghios buzele. Pruncul scâncea, se zbătea în apă, goluţ, neputincios; te înduioşa prin neajutorarea lui…

— Vezi, umblă mai cu băgare de seamă… oscioarele lui… sunt încă fără puteri… a spus Ignat către moaşă cu glas scăzut, parcă rugându-se.

Moaşa a râs dezvelindu-şi gingiile ştirbe; apoi, trecând copilul cu îndemânare dintr-o mână în alta, i-a răspuns:

— Du-te la nevastă…

El s-a îndreptat spre pat supus şi a întrebat din mers:

— Ei, ce-i, Natalio?

Apoi s-a apropiat, a dat la o parte pologul care ţinea patul în umbră.

— Eu n-am să trăiesc… s-a auzit glasul ei slab şi răguşit.

Ignat tăcea, privind ţintă faţa scufundată în perna albă şi şuviţele închise răsfirate ca nişte şerpi morţi. Faţa ei palidă, lipsită de viaţă, cu cearcăne negre în jurul ochilor mari, larg deschişi, îi era străină. Străine îi erau şi privirile ochilor îngroziţi şi nemişcaţi, ţintiţi undeva departe, parcă voind să străbată pereţii. Inima i s-a strâns de o presimţire rea, pornirile de bucurie i s-au stins.

— Nu-i nimic… Aşa-i întotdeauna… a rostit el încet şi s-a plecat s-o sărute. Ea i-a răspuns, privindu-l drept în faţă:

— N-am să scap…

Buzele îi erau reci şi pământii şi când Ignat s-a atins de ele şi-a dat seama că moartea se afla în ea.

— O, Doamne! a şoptit el speriat, simţind cum spaima îl strânge de gât şi-l înăbuşă. Nataşa! Cum se poate? El are nevoie de lapte. Ce faci?

Aproape că ţipa la ea. Lângă el se foia moaşa, legănând prin aer copilul care plângea. Şi moaşa îi tot spunea ceva, însă el nu auzea nimic şi nu-şi putea lua ochii de la faţa îngrozitoare a nevestei. Buzele ei se mişcau şi el abia îi auzea cuvintele şoptite, dar nu le înţelegea.. Sta pe marginea patului şi vorbea încet, fără curaj.

— Gândeşte-te că el nu poate trăi fără tine nu-i decât un prunc… Ai curaj, alungă-ţi gândul acesta! Alungă-l!…

Vorbea, cu toate că-şi dădea seama că în zadar vorbeşte. Lacrimile îl năpădeau, în piept îl apăsa ceva greu ca o piatră rece, ca o lespede de gheaţă.

— Iartă-mă, rămâi cu bine! Păzeşte-l, ai grijă… Nu bea… şoptea abia auzit Natalia.

A venit preotul şi i-a acoperit faţa; apoi a început să citească rugăciunea, oftând:

„Stăpâne, Doamne atotştiutorule, carele vindeci toată neputinţa, vindecă şi pre roaba ta aceasta care a născut astăzi şi o ridică din patul în care zace. Pentru că după cuvântul prorocului David: întru fărădelege suntem zămisliţi şi întinaţi toţi înaintea Ta.”

Apoi glasul bătrânului s-a întrerupt; faţa slabă îi era aspră, odăjdiile îi miroseau a tămâie.

Şi pre pruncul care s-a născut dintr-însa fereşte de toată fermecătura, de toată răutatea şi de tot viforul protivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi şi cele de peste noapte.”

Ignat plângea în tăcere. Lacrimi mari, fierbinţi cădeau pe mâna dezvelită a nevestei. Dar mâna ei nu mai simţea cum o ating lacrimile; sta nemişcată şi pielea nu tresărea la atingerea lor. După rugăciune, Natalia şi-a pierdut cunoştinţa şi a murit a doua zi, fără să mai spună vreun cuvânt, a murit tăcută, după cum trăise. După ce a înmormântat-o cu pompă, Ignat şi-a botezat copilul, i-a dat numele de Foma; cu strângere de inimă l-a dus la familia naşului Maiakin, a cărui soţie născuse cu puţin înainte. Moartea nevestei a presărat mulţi peri albi în barba neagră şi deasă a lui Ignat, însă în strălucirea ochilor i s-a ivit ceva blajin şi dezmierdător.

 

[1] Molocan — membru al sectei religioase care a apărut în Rusia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Molocanii propovăduiau „autoperfecţionarea” morală şi nu recunoşteau riturile bisericeşti.

 

  
Attachments
Foma Gordeev de Maxim Gorki.doc 1.27 Mb . 43 Views