Ellia

La stapân de Maxim Gorki

Am dat piept cu viaţa ca băiat de prăvălie la magazinul de „încălţăminte extra”, de pe strada-mare a oraşului.

Stăpânul meu e un omuleţ scund şi rotofei, cu obrazul şters, pământiu, cu dinţii cocliţi şi nişte ochi apoşi, tulburi. Parcă are orbul găinilor. Ca să mă conving, încep să mă strâmb în nasul lui.

— Ia nu te mai schimonosi! mi-o retează el încetişor.

Mi-e neplăcut să ştiu că ochii ăştia tulburi mă văd şi nu-mi vine să cred cu adevărat – poate bănuieşte numai că mă strâmb.

— Ţi-am spus să nu te mai schimonoseşti! mă dojeneşte el şi mai încet, aproape fără să-şi mişte buzele groase.

— Nu te mai scărpina pe mâini! se târăşte spre mine fâşâitul sec al şoaptei stăpânului. Slujeşti într-un magazin de mâna întâi pe strada-mare, să nu uiţi asta! Un băiat de prăvălie trebuie să stea la uşă ca o statuie…

Nu ştiu ce-i aceea „statuie” şi nici să nu mă scarpin nu pot – amândouă mâinile până la coate mi-s numai pete de roşeaţă şi zgaibe, şi râia mă seacă la inimă.

— Acasă la tine, ce făceai? mă întrebă stăpânul, cu ochii la mâinile mele.

Îi spun, el clatină din capul lui rotund, pe care părul sur pare lipit, şi pufneşte umilitor:

— Să vinzi zdrenţe e mai rău decât să cerşeşti, mai rău decât să furi.

Deschid gura, nu fără un pic de mândrie:

— Păi, am şi furat.

Lăsându-şi mâinile pe pupitrul casei, aidoma unui motan ce-şi întinde labele, îşi pironeşte asupra mea ochii goi. Şuieră:

— Cu-um? Cum adică, ai furat?

Îl lămuresc îndată cum şi ce fel.

— Să zicem că astea-s fleacuri. Dar dacă pui mâna să furi de la mine încălţăminte sau bani, puşcăria te mănâncă…

Vorbeşte domol, însă eu mă înfricoşez, şi mi-e şi mai nesuferit.

În afara stăpânului mai stăteau în prăvălie văru-meu, Saşa, băiatul unchiului Iakov, şi întâiul vânzător, un flăcău ager în toate, lipicios şi rumen la faţă. Saşa purta o hăinuţă roşcată, plastron, cravată, pantaloni lungi, lăsaţi peste cizme, şi era fudul de nici nu mă băga în seamă.

Când bunicul mă adusese aici şi-l rugase pe Saşa să mă ajute şi să mă înveţe, el se încruntase plin de importanţă şi-l prevenise:

— Bine, dar trebuie să mă asculte!

Bunicul îmi puse mâna pe creştet şi-mi pogorî capul în piept:

— Să-l asculţi, că-i mai mare de ani ca tine, şi-i mai mare şi-n slujbă…

Iar Saşa, holbând ochii, mă povăţui:

— Tu ţine minte ce-a spus bunicul!

Şi chiar din prima zi începu să-şi arate cu sârg superioritatea.

— Kaşirin, nu te mai holba aşa! îi spunea stăpânul.

— Păi eu… îngăima Saşa, lăsând ochii în pământ, dar stăpânul o ţinea înainte:

— Nu-ţi băga bărbia în piept, c-or să creadă muşteriii că eşti ţap…

Vânzătorul chicotea respectuos, stăpânul zâmbea, lăbărţându-şi slut buzele, în vreme ce Saşa, cu tot sângele în obraji, se făcea nevăzut după tejghea.

Când intra vreo cumpărătoare, stăpânul scotea mâna din buzunar şi îşi lipea pe faţă un surâs dulceag ce-i umplea obrazul de zbârcituri, fără să schimbe însă expresia ochilor lui ca de orb. Vânzătorul se îndrepta de spate şi lipea coatele de coaste, rămânând cu mâinile în aer, într-o respectuoasă aşteptare. Saşa clipea speriat, străduindu-se să-şi ascundă ochii holbaţi, iar eu, în picioare, lângă uşă, îmi scărpinam mâinile pe furiş, urmărind ritualul vânzării.

Îngenunchiat în faţa cumpărătoarei, vânzătorul îi încerca o gheată, răşchirându-şi tare ciudat degetele. Mâinile-i tremurau, atingeau cu gingăşie piciorul femeii, de parcă s-ar fi temut să nu-l frângă, iar piciorul era gros, semăna cu o butelcă întoarsă cu gâtul în jos.

O dată, o cucoană îşi scutură piciorul, înfiorată, şi spuse:

— Vai, mă gâdili…

— Din politeţe, îi explică avântat vânzătorul.

Tare caraghios se mai gudura pe lângă cumpărătoare şi, ca să nu mă pufnească râsul, mă întorceam mereu spre geamul uşii. Dar nu-mi puteam stăpâni dorinţa de-a urmări vânzarea – tertipurile vânzătorului mă înveseleau din cale-afară şi mă gândeam că eu n-am să izbutesc niciodată să-mi răşchir atât de politicos degetele şi să trag cu atâta îndemânare o gheată pe un picior străin.

Adeseori, stăpânul trecea în cămăruţa din fund şi-l chema la el pe Saşa. Vânzătorul rămânea singur cu cumpărătoarea. O dată, după ce a atins piciorul unei femei roşcate, şi-a adunat degetele mănunchi şi le-a dus la buze.

— Ah! suspină femeia. Mare ştrengar mai eşti!

Iar el, umflându-şi obrajii, îngăimă cu greutate:

— Mm-mh!

Am izbucnit într-un râs de nestăvilit şi, de teamă să nu pic din picioare, m-am agăţat de clanţă, uşa s-a deschis, iar eu am nimerit cu capul drept în geam şi l-am făcut zob. Vânzătorul m-a luat împrejur, bătând din picior, stăpânul m-a ciocănit în cap cu inelul lui gros de aur, Saşa a dat să mă tragă de urechi, iar seara, în drum spre casă, s-a pus cu gura pe mine:

— O să te dea afară pentru asemenea boroboaţe! Ce-ai găsit de râs?

Apoi mă dumeri că dacă un vânzător e pe placul cucoanelor, vânzarea merge mai bine.

— Cucoana poate că nici n-are trebuinţă de ghete, dar vine şi cumpără, adusă numai de ochii vânzătorului. Eh, tu nu pricepi! Şi eu care trebuie să te dădăcesc…

M-am simţit jignit: pe mine nu mă dădăcea nimeni şi cu atât mai puţin Saşa.

În fiecare dimineaţă, bucătăreasa, o femeie suferindă şi rea, mă deştepta cu un ceas înaintea lui Saşa; eu curăţăm încălţămintea şi hainele stăpânilor, ale vânzătorului şi ale lui Saşa, puneam samovarul, aduceam lemne pentru toate sobele, spălam sufertaşul pentru masa de prânz. Cum ajungeam la prăvălie, măturam, ştergeam praful, pregăteam ceaiul, le duceam cumpărătorilor marfa acasă şi dădeam fuga să aduc mâncarea; în lipsa mea stătea Saşa la uşă. Găsind că asta îi ştirbeşte demnitatea, mă lua la rost:

— Măi mototolule! Tre’ să muncesc în locul tău…

Totul era apăsător şi plicticos pentru mine: eram învăţat să nu mă ţină nimeni din scurt, să hoinăresc de dimineaţa până noaptea pe uliţele nisipoase ale mahalalei Kunavino, pe malul Okăi cu ape tulburi, pe câmp şi prin pădure. Mi-era dor de bunica, de tovarăşii mei de joacă, nu aveam cu cine schimba o vorbă şi viaţa asta mă sâcâia, arătându-mi cealaltă faţă a ei, hâdă şi înşelătoare.

Adeseori se întâmpla ca o clientă să plece fără să cumpere nimic şi atunci ei, tustrei, se simţeau jigniţi. Stăpânul îşi ascundea în buzunar zâmbetul lui dulceag şi poruncea:

— Kaşirin, aşază marfa la loc!

Şi ocăra:

— Ia te uită ce-a mai râmat, scroafa! Se plictiseşte acasă, toanta, vezi bine, şi bate prăvăliile. Să fi fost tu nevasta mea, ţi-aş fi arătat eu…

Nevastă-sa, o femeie uscată, cu ochi negri şi cu nasul mare, îi vorbea ca unei slugi, bătând din picior.

Adesea, după ce duceau până la uşă vreo clientă cunoscută, pierzându-se în temeneli şi politeţuri, începeau să o împroaşte cu vorbe murdare şi neruşinate, stârnind în mine dorinţa să fug, să o ajung din urmă şi să-i spun cum o forfecau.

Adevărat, ştiam că pe la spate oamenii vorbesc urât unii despre alţii, dar ei vorbeau pe socoteala tuturor şi într-un chip revoltător, ca şi cum ar fi fost recunoscuţi drept cei mai buni dintre semeni şi împuterniciţi să fie judecătorii lumii. Pizmuindu-i pe mulţi, nu lăudau niciodată pe nimeni şi cunoşteau despre fiecare ceva urât.

Într-o zi, trecu pragul prăvăliei o femeie tânără dată din belşug cu roşu pe obraji şi cu ochii scânteietori, într-o pelerină de catifea cu guler negru de blană. Faţa i se ridica din guler ca o floare ciudată. După ce lăsă pelerina să-i alunece în mâinile lui Saşa, se făcu şi mai frumoasă: făptura ei zveltă, strânsă într-o mătase albastră-cenuşie, cu briliante scânteietoare în urechi, îmi amintea de Vasilisa cea minunată şi eram încredinţat că e însăşi soţia guvernatorului. Fu întâmpinată cu deosebit respect, tustrei îşi unduiau spinările ca în faţa focului, înecându-se în politeţuri. Zvâcneau de acolo-colo prin magazin ca nişte diavoli, mutrele oglindite în sticla dulapurilor lunecau, se contopeau, de-ai fi zis că totul în jur e cuprins de flăcări şi că dintr-o clipă în alta se va închega în alte înfăţişări, în alte forme.

Iar când, după ce-şi alese degrabă nişte încălţări scumpe, plecă, patronul plescăi din buze şi spuse cu un şuierat:

— Căţ-ţeaua…

— Zi-i actriţă şi gata! pufni cu dispreţ vânzătorul. Şi se apucară să-şi povestească unul altuia despre amanţii cucoanei, despre petrecerile ei.

După masă, stăpânul trecu să se odihnească în odăiţa din fund, iar eu i-am deschis capacul ceasului de aur şi am picurat oţet în maşinărie. Tare mi-a mai plăcut să-l privesc atunci când s-a deşteptat din somn şi s-a întors în prăvălie cu ceasul în mână, murmurând descumpănit:

— Ce istorie! Ceasul meu a năduşit din senin! Asta nu s-a mai întâmplat – a năduşit! E cumva vreun semn rău?

Cu toată alergătura din prăvălie şi trebăluiala de acasă, eram parcă toropit de o plictiseală apăsătoare şi mă gândeam tot mai des cum să fac să mă dea afară.

Zăresc în treacăt oameni albi de zăpadă, perindându-se tăcuţi prin faţa prăvăliei de parcă duc pe cineva la groapă, numai că au întârziat, sicriul a fost scos din casă şi acum se grăbesc să ajungă dricul din urmă. Caii se scutură şi calcă anevoie peste troiene. Dinspre clopotniţa din spatele prăvăliei se aude zilnic un dangăt jalnic – e postul mare şi fiecare bătaie de clopot îmi sună în cap, ca şi cum m-ar buşi cineva cu o pernă: nu doare, dar te asurzeşte, te năuceşte.

O dată, desfăcând în curte o ladă cu marfă abia sosită, se apropie de mine paznicul bisericii – un moşneguţ strâmb, zbârlit şi moale ca o păpuşă de cârpă, de parcă ar fi întins câinii de el.

— Măi, omul lui Dumnezeu, îmi faci tu binele să furi pentru mine nişte galoşi, ai? mă rugă bătrânul.

N-am spus nimic. Aşezându-se pe lada goală, căscă, îşi încrucişă picioarele şi stărui:

— Îi furi, ai?

— Nu-i voie să furi! am răspuns.

— Păi atâţia fură. De hatârul bătrâneţilor mele!

Nu semăna cu oamenii în mijlocul cărora trăiam şi asta îmi plăcea. L-am simţit că se încrede în mine şi m-am învoit să-i dau galoşii prin ochiul de sus al ferestrei.

— Bine, făcu el liniştit, fără să se arate bucuros. Nu mă amăgeşti? Lasă, lasă, văd eu că nu mă amăgeşti…

Rămase tăcut un pic, frecând cu talpa cizmei zăpada muiată şi murdară, îşi aprinse luleaua de lut şi deodată mă băgă în sperieţi:

— Şi dacă te amăgesc eu? Iau carevasăzică galoşii, îi duc lui stăpân-tu şi-i spun că mi i-ai vândut pe cincizeci de copeici? Pe unde scoţi cămaşa? Galoşii preţuiesc peste două ruble şi tu îi dai pe cincizeci de copeici! Pentru dulciuri, ai?

Îl priveam amuţit, ca şi cum ar fi adus totul la îndeplinire.

El îşi urmă vorba, molcom, fonfăit, cătând la vârful cizmei şi slobozind din când în când câte un norişor albastru de fum.

— Şi dacă, bunăoară, chiar stăpân-tu m-a pus: du-te de-l încearcă pe flăcăiandru, să vedem, fură? Pe unde scoţi cămaşa?

— Nu-ţi mai dau galoşii, am mormăit supărat.

— Păi nu se poate să nu-i dai, doar ai făgăduit!

Mă luă de mână, mă trase aproape şi împungându-mă cu degetul lui rece în frunte, urmă domol:

— Cum de-ţi veni, aşa pe nepusă masă: na, ia-i?!

— Dacă mi i-ai cerut…

— Eu pot să-ţi cer marea cu sarea! De ţi-oi cere să jefuieşti biserica, tu, gata, te apuci s-o jefuieşti? Cum de te încrezi aşa în oameni? Măi nătăfleaţă…

Mă împinse încetişor la o parte şi se ridică:

— Nu-mi trebuie galoşi furaţi, că nu-s boier şi nu port galoşi. Am glumit… Da’ pentru sufletul tău curat, de Paşte o să te las în clopotniţă să tragi clopotele şi să priveşti oraşul…

— Ştiu eu oraşul.

— De sus, din clopotniţă, e mai frumos…

Îngropându-şi vârfurile cizmelor în zăpadă, bătrânul dădu agale colţul bisericii. Eu mă uitam în urma lui, amărât şi speriat, întrebându-mă dacă a glumit cu adevărat sau l-a pus chiar stăpânul să mă încerce. Nu prea mă trăgea inima să mă întorc în prăvălie.

Saşa dădu buzna în curte, strigând:

— Ce naiba te mocăieşti atâta!

Am ridicat cleştele de cuie la el, mânios din senin.

Ştiam că el şi cu vânzătorul îl fură pe stăpân. Piteau câte o pereche de ghete sau de pantofi în coşul sobei şi la plecare le îndesau în mânecile paltonului. Asta nu-mi plăcea, mă speria: mi-aminteam de ameninţarea stăpânului.

— Tu furi? l-am întrebat pe Saşa.

— Nu eu, vânzătorul, mă dumeri el cu gravitate. Eu doar îl ajut. „Fă-mi un serviciu”, zice, eu trebuie să-l ascult, altminteri cine ştie cum mă picneşte. Stăpânul! Pricepe tot, doar şi el a fost vânzător. Tu să-ţi ţii gura, auzi!

În timp ce vorbea se uita în oglindă şi îşi potrivea cravata cu degetele răşchirate şi aceleaşi mişcări nefireşti ca şi vânzătorul. Nu ostenea să-mi tot arate că e mai mare de ani şi mai mare în slujbă. Mă repezea căznindu-se să-şi îngroaşe glasul şi când îmi dădea vreo poruncă întindea mâna să-mi facă vânt. Eram mai înalt şi mai voinic decât el, dar costeliv şi stângaci, iar el – bondocel, moale, ca muiat în ulei. În surtucul şi pantalonii lui lungi mi se părea important şi plin de seriozitate, totuşi avea în el ceva neplăcut, caraghios. Nu o putea suferi pe bucătăreasă, o femeie ciudată, încât nu te dumireai dacă e bună sau rea.

— Cel mai mult pe lumea asta îmi plac luptele, se destăinuia ea, holbându-şi ochii negri şi aprigi. Nu-mi pasă că se bat cocoşi, câini sau oameni, mi-e totuna!

Ori de câte ori se războiau cocoşii sau porumbeii la noi în curte, ea îşi lăsa treaba şi urmărea bătaia de la geam până la capăt, surdă şi mută. Seara, ne spunea, mie şi lui Saşa:

— Măi ţâncilor, ce staţi degeaba? Mai bine v-aţi bate!

Saşa se supăra.

— Ţânc, toanto! Al doilea vânzător din prăvălie!

— Nu se prea vede. Până te însori, tot ţânc rămâi pentru mine!

— Toanto, cap sec ce eşti…

— Dracu-i deştept, numai că Dumnezeu nu-l iubeşte.

Zicalele ei aveau darul să-l scoată din sărite pe Saşa, care o necăjea şi el, iar bucătăreasa, privindu-l pieziş şi dispreţuitor, spunea:

— Măi gândacule, zbârceala lui Dumnezeu!

Saşa încercase de multe ori să mă convingă să o ung pe faţă în somn cu cremă de ghete sau cu funingine, ori să-i facem cine ştie ce altă „şotie”, dar mie mi-era frică de bucătăreasă; şi apoi dormea uşor, mereu se trezea. Se trezea, aprindea lampa şi şedea aşa pe pat, cu ochii aţintiţi în gol. Uneori venea la mine, după cuptor, mă deştepta şi mă ruga răguşit:

— N-am somn, Lexeika, mi-e teamă, nu ştiu cum. Hai să stăm de vorbă.

Îi istoriseam ceva, cu glasul îngălat de toropeală, iar ea asculta în tăcere, legănându-se încetişor. Mi se părea că trupul ei fierbinte miroase a ceară şi a tămâie şi că o să moară curând. Poate chiar în clipa următoare o să pice cu nasul în duşumea şi o să moară. Frica mă făcea să vorbesc tare, dar ea mă domolea:

— Sst! Se trezesc nemernicii ăia şi-or să creadă că-mi eşti ibovnic…

Şedea lângă mine întotdeauna la fel: aplecată înainte, strângându-şi mâinile între genunchii ascuţiţi. Sâni nu avea, iar coatele i se desenau ca şi cercurile unei bote dogite sub cămaşa din pânză groasă de casă. Rămânea tăcută multă vreme şi deodată şoptea:

— Poate c-ar fi mai bine să mor, atâta mi-e de urât.

Ori parcă întreba pe cineva:

— Eh, apucai şi ziua asta, şi ce procopseală?

— Hai, dormi! îmi reteza ea vorba pe neaşteptate, apoi se îndrepta de şale şi, cenuşie, se mistuia neauzită în întunecimea bucătăriei.

— O vrăjitoare! zicea Saşa cu fereală.

— De ce nu i-o spui în faţă? îl întrebam.

— Crezi că mi-e frică?

Şi pe dată se făcu mititel:

— Nu, nu-i spun! Poate că e vrăjitoare de-adevăratelea…

Dispreţuitoare şi repezită cu toată lumea, bucătăreasa nu-mi făcea nici mie vreun hatâr: dimineaţa la şase mă trăgea de picioare, bodogănind:

— Sus! Destul mi-ai dormit! Adu lemne! Pune samovarul! Curăţă cartofii!

Saşa se trezea şi miorlăia:

— Ce ţipi aşa? O să-i spun stăpânului că nu pot dormi…

Mişcându-şi iute ciolanele uscate prin bucătărie, femeia îl fulgera cu privirea ochilor ei roşii de nesomn:

— Of, zbârceala lui Dumnezeu! Să fi fost tu al meu, ce te-aş mai jumuli.

— Afurisito! mârâia Saşa şi, în drum spre prăvălie, se ţinea de capul meu: Să facem cumva ca s-o dea afară, zău… Dacă am pune pe furiş sare în ce găteşte şi mâncarea ar fi sărată ocnă, o zboară sigur. Sau gaz! Hm, ce-mi stai ca o nătăfleaţă?

— Da’ tu ce cusur ai?

Porni înciudat:

— Fricosule!

Bucătăreasa muri sub ochii noştri: se aplecă să ridice de jos samovarul şi deodată veni pe spate, ca şi cum ar fi ghiontit-o cineva în piept, şi se lăsă într-o rână, întinzând mâinile înainte. Sângele o podidi pe gură.

Am înţeles amândoi pe dată că a murit, dar am privit-o încă multă vreme încremeniţi de spaimă şi fără grai. Într-un târziu, Saşa o zbughi din bucătărie ca din puşcă, în vreme ce eu, neştiind ce să fac, m-am tras la fereastră, la lumină. Stăpânul intră pe uşă, se lăsă posomorât pe vine, îi atinse obrazul cu mâna şi spuse:

— A murit într-adevăr… Cum s-a întâmplat?

Şi începu să se închine spre colţul cu icoana micuţă a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, după care strigă spre tindă:

— Kaşirin, fugi de cheamă poliţia!

Poliţaiul se arătă curând, se învârti de colo până colo, căpătă un bacşiş şi plecă. Se întoarse cu un căruţaş, apucară bucătăreasa, unul de cap şi celălalt de picioare, şi o scoaseră din curte. Stăpâna vârî capul pe uşă şi-mi porunci:

— Spală duşumeaua!

Iar stăpânul icni:

— Bine c-a murit seara…

N-am înţeles de ce era bine.

Când să ne culcăm, Saşa îmi spuse, pierit:

— Să nu stingi lampa!

— Ţi-e frică?

Îşi puse pătura în cap şi nu scoase o vorbă multă vreme.

Era o noapte liniştită, care parcă pândea, parcă aştepta ceva, iar mie mi se tot părea că se va auzi clopotul şi că toată lumea va începe să alerge şi să strige prin oraş, pradă spaimei.

Saşa scoase nasul de sub pătură şi-mi propuse încetişor:

— Hai să ne culcăm amândoi pe cuptor.

— Păi e prea cald.

Mai apoi, urmă:

— Cum a fost cu ea – aşa, deodată? Şi eu care o credeam vrăjitoare… Nu pot să dorm…

— Nici eu.

Începu să-mi povestească despre morţi, cum ies din morminte şi rătăcesc noaptea prin oraş, căutând casele pe unde au stat şi pe unde mai au rubedenii.

— Morţii şi-amintesc doar de oraşele lor, îngână el. Străzile, casele nu le mai ştiu…

Liniştea era tot mai adâncă şi parcă se făcea tot mai întuneric. Saşa azvârli pătura deoparte şi întrebă:

— Vrei să-ţi arăt ce am în cufăr?

De mult voiam să aflu eu ce are în cufăr. Îl fereca cu un lacăt şi-l deschidea cu mare grijă, iar dacă încercam să trag cu coada ochiului, mă repezea grosolan:

— Ce-i mă? Ai?

De îndată ce m-am învoit se ridică în capul oaselor în aşternut şi-mi porunci să-i pun cufărul pe pat, la picioare. Scrută ungherele întunecate ale bucătăriei, apoi se încruntă, dându-şi importanţă, descuie lacătul, suflă peste capac, de parcă ar fi fost fierbinte şi în sfârşit îl ridică, scoţând la iveală nişte rufărie.

Cufărul era plin pe jumătate cu fel şi fel de cutiuţe de doctorii, ambalaje multicolore de ceai, cutii goale de tablă, care de vacs, care de sardele.

— Ce-s astea?

— Stai să vezi…

Strânse cufărul între genunchi şi se aplecă asupra lui, fredonând încetişor:

— Ceresc părinte…

Mă aşteptam să văd jucării: nu avusesem niciodată jucării şi mă uitam la ele cu un dispreţ prefăcut, căci în sinea mea îl pizmuiam pe stăpânul lor. Mi-ar fi plăcut grozav ca seriosul Saşa să aibă jucării şi-l înţelegeam că le ascunde cu atâta fereală.

Din prima cutie scoase la iveală o ramă de ochelari. Şi-o potrivi pe nas şi spuse grav:

— Nu-i nimic că n-au sticle. Aşa-s ochelarii ăştia!

— Dă-mi să-i pun şi eu!

— Nu merg la ochii tăi. Merg la ochi de culoare închisă şi-ai tăi sunt dintr-ăia deschişii, mă lămuri el, şi oftă adânc, ca un om în toată firea, dar în clipa următoare îşi roti ochii speriat prin bucătărie.

Într-o cutie de vacs avea nasturi de tot felul. Îmi explică mândru:

I-am adunat de pe stradă! Eu singur. Acum am treizeci şi şapte în cap…

În cea de-a treia cutie ţinea nişte agrafe de alamă, adunate tot de pe stradă, potcovioare de cizmă, unele tocite, altele rupte, altele întregi, catarame de ghete şi de pantofi, o clanţă de alamă, o măciulie de baston spartă, un pieptene de cocoană, Oracolul şi cartea viselor, precum şi o mulţime de alte fleacuri la fel.

Pe vremea când umblam după zdrenţe şi oase aş fi putut strânge într-o lună de zece ori mai multe asemenea fleacuri. Comoara lui Saşa îmi stârni un simţământ de dezamăgire, de stinghereală şi o milă chinuitoare faţă de el. El însă cerceta atent fiecare lucruşor, îl mângâia drăgăstos, buzele groase i se lăbărţaseră într-un zâmbet trufaş, ochii bulbucaţi priveau totul cu duioşie şi îngrijorare, iar ochelarii îi dădeau un aer tare copilăresc şi caraghios.

— Ce-ţi trebuie ţie toate astea?

Cătă iute spre mine prin rama ochelarilor şi mă întrebă cu glas întretăiat şi canonit:

— Vrei să-ţi dau ţie ceva de tot?

— Nu, n-am nevoie…

Jignit pesemne de refuzul meu, ca şi de nepăsarea ce-o arătam faţă de comoara lui, rămase tăcut. După câtva timp, spuse încet:

— Ia prosopul să le ştergem, că s-au umplut de praf…

După ce fiecare lucruşor fu dichisit şi pus la loc, Saşa se lăsă pe pat, cu faţa la perete. Ploaia stătuse, streşinile picurau, vântul izbea în geamuri.

Fără să se întoarcă spre mine, mă anunţă:

— Aşteaptă să se mai zvânte pământul în grădină. O să-ţi arăt ceva, de rămâi cu gura căscată!

N-am spus nimic. M-am culcat.

Trecură câteva clipe. Deodată, Saşa sări în sus şi, hârşâind peretele cu unghiile, izbucni cutremurător:

— Mi-e frică… Doamne, mi-e frică! Doamne, miluieşte-mă! Ce-i asta?

M-am speriat de mi-a pierit şi graiul: la fereastra dinspre curte mi se părea că o văd pe bucătăreasă – stătea cu spatele la mine şi cu fruntea proptită în geam, aşa cum stătea ea de obicei când se uita la bătaia cocoşilor.

Saşa plângea cu hohote, hârşâind peretele cu unghiile şi azvârlind din picioare. Mi-am luat inima în dinţi, am străbătut bucătăria de parcă aş fi călcat pe cărbuni încinşi, fără să mă uit în lături, şi m-am culcat alături de el.

Am plâns amândoi pe săturate, până am adormit.

La vreo câteva zile, fiind sărbătoare, am ţinut deschis numai până la amiază, ne-am dus acasă la masă şi când stăpânii s-au culcat, Saşa îmi spuse misterios:

— Haidem!

M-am gândit că vrea să-mi arate lucrul acela care mă va lăsa cu gura căscată.

Ne-am dus în grădină. Pe fâşia îngustă de pământ dintre casa noastră şi cea vecină se înşiruiau vreo cincisprezece tei bătrâni, cu trunchiurile vânjoase năpădite de vata verde a lichenilor, cu crengile negre şi golaşe, ca moarte. Nu vedeai barem un cuib de ciori. Semănau mai degrabă cu nişte monumente dintr-un cimitir. Afară de ei nu creştea nimic în grădină – nici tufişuri, nici iarbă; cărările erau bătătorite şi negre ca tuciul, iar pământul, acolo unde-şi mai arăta pleşuveala de sub frunzişul putred rămas de an, avea o pojghiţă de mucegai, aşa ca lintiţa pe o apă stătătoare.

Saşa dădu colţul casei către gardul dinspre stradă şi se opri sub un tei, holbându-se pe geamurile tulburi ale casei vecine. Se lăsă pe vine şi împrăştie cu mâinile o grămăjoară de frunze, dezvelind o rădăcină groasă, lângă care erau afundate în pământ două cărămizi. Le ridică, dădu deoparte o bucată de tablă de acoperiş, apoi o scândurică pătrată şi, în sfârşit, în faţa mea se căscă o bortă, care se pierdea sub rădăcină.

Saşa scăpără un chibrit, aprinse un muc de lumânare, îl vârî în bortă şi-mi spuse:

— Uite-te! Numai să nu te sperii…

Se vede că el însuşi o sfeclise: lumânarea îi tremura în mână, se făcuse palid, buzele i se schimonosiseră, ochii i se umeziseră, în vreme ce-şi trăgea încet la spate cealaltă mână. Frica lui mă molipsi şi pe mine. M-am uitat prevăzător înăuntru – rădăcina slujea de boltă unui fel de peşteră. În fundul ei, Saşa aprinse trei lumânări, care o umplură cu o lumină albăstrie. Era destul de mare, cam cât o găleată, numai ceva mai largă, cu pereţii căptuşiţi cu bucăţi de sticlă colorată şi cioburi de veselă. În mijloc, pe o ridicătură acoperită cu o pânză roşie, era aşezat un sicriaş, învelit în poleială şi pe jumătate ascuns sub o bucată de brocart, de sub care ieşeau la iveală două picioruşe cenuşii şi un căpşor de vrabie, cu ciocul ei ascuţit. În spate, pe un fel de pupitru stătea aşezată o cruce de alamă, din cele cum se poartă la gât, în jurul căreia ardeau trei capete de lumânare, în nişte sfeşnice înfăşurate în poleială argintie şi aurie, de la bomboane.

Vârfurile flăcăruilor se aplecau spre gura peşterii şi risipeau înăuntru scântei şi pete multicolore. Mirosul de ceară, de putregai încins şi de pământ mă izbea în faţă, frânturi de curcubeu îmi jucau pe dinaintea ochilor. Totul stârni în mine o uimire apăsătoare, spulberându-mi teama.

— Aşa că-i frumos? mă întrebă Saşa.

— Ce rost are?

— E o capelă, mă lămuri el. Seamănă?

— Nu ştiu.

— Vrabia e mortul! Poate că odată o să-i găsească moaştele – e-o mucenică ce-a pătimit fără vină…

— Ai găsit-o moartă?

— Nu, a intrat în magazie, am prins-o sub căciulă şi-am sugrumat-o.

— De ce?

— Aşa…

Saşa îmi căută privirea şi mă întrebă din nou:

— E frumos?

— Nu!

Atunci se aplecă, acoperi iute gura peşterii cu scândurica şi cu tabla, înfundă cărămizile la locul lor, se ridică în picioare şi, curăţindu-şi genunchii de pământ, mă înfruntă răstit:

— De ce nu-ţi place?

— Mi-e milă de vrabie.

Se uită la mine, ca un orb şi, ghiontindu-mă în piept, strigă:

— Tâmpitule! Numai din invidie spui că nu-ţi place! Crezi că ce-ai făcut tu la tine în grădină, pe Kanatnaia, era mai frumos?

Mi-am amintit de colţişorul meu şi i-am răspuns:

— Fireşte că era mai frumos!

Saşa îşi aruncă haina la pământ, îşi sumese mânecile, scuipă în palme şi mă stârni:

— Atunci, hai să ne batem!

Nu-mi ardea de bătaie, mă stăpânea o lehămiseaiă apăsătoare şi mă simţeam vlăguit. Mi-era silă să mă uit la mutra înrăită a vărului meu.

Sări la mine, mă izbi cu capul în piept, mă trânti la pământ, se aşeză călare pe mine şi strigă:

— Ne batem pe viaţă şi pe moarte?

Eram mai puternic decât el şi mă înfuriasem de-a binelea. Aproape numaidecât Saşa zăcea cu faţa la pământ, cu mâinile aruncate înainte, horcăind. Speriat, am dat să-l ridic, dar el nu se lăsa, azvârlea din mâini şi din picioare, speriindu-mă şi mai şi. Neştiind ce să fac, m-am tras niţel mai încolo şi el, săltându-şi capul, icni:

— Acum eşti mulţumit? Lasă, ţi-arăt eu ţie, zac aici până m-or vedea stăpânii, te spun şi-o să te dea afară.

Tot ocăra şi ameninţa. Cuvintele lui m-au scos din sărite. M-am repezit la peşteră, am smuls cărămizile, am înşfăcat sicriul cu vrabia, l-am aruncat în stradă, peste gard, şi am călcat în picioare tot ce mai era înăuntru.

— Na, ai văzut?

Saşa a primit într-un fel tare ciudat ieşirea mea nestăpânită: întins la pământ, cu gura întredeschisă şi sprâncenele încruntate, mă urmări fără să spună o vorbă, iar la sfârşit se ridică fără grabă, se scutură şi, azvârlindu-şi haina pe umeri, rosti calm şi ameninţător:

— Aşteaptă, vezi tu ce-o să păţeşti! Toate astea le-am făcut anume pentru tine. A fost o vrăjitorie! Ei?

Auzindu-l, mi s-au muiat picioarele, de parcă m-ar fi izbit în moalele capului, şi am simţit că îngheţ. El se urni din loc, fără să întoarcă ochii, băgându-mă şi mai mult în sperieţi cu liniştea lui.

M-am hotărât să fug chiar a doua zi din oraş, să fug de stăpân, de Saşa şi vrăjitoriile lui, de toată viaţa asta apăsătoare şi fără de noimă.

A doua zi de dimineaţă, trezindu-mă din somn, bucătăreasa cea nouă izbucni:

— Dumnezeule! Ce-i cu mutra asta, ce-ai păţit?

„Gata, m-a şi picnit vrăjitoria!” mi-am spus amărât.

Bucătăreasa însă râdea cu hohote şi cu atâta poftă, încât am zâmbit şi eu fără să vreau şi m-am uitat în oglindă: faţa mi-era mânjită din belşug cu funingine.

— Saşa mi-a făcut-o?

— Că doar nu eu! pufni înveselită bucătăreasa.

Când să mă apuc de curăţatul încălţămintei şi vâr mâna într-o gheată, mi se înfige un ac în deget.

„Aha, tot vrăjitoria!”

În fiecare cizmă dădeam peste bolduri şi ace de cusut, pitite cu atâta iscusinţă, încât nu era chip să nu mă înţep. Atunci am luat o oală cu apă rece şi am turnat-o cu desfătare în capul vrăjitorului, care dormea cu adevărat, ori numai se prefăcea că doarme.

Cu toate acestea nu mă simţeam în apele mele: mi se tot năzărea că văd sicriaşul cu vrabia, picioruşele cenuşii chircite şi cioculeţul ei ca de ceară cătând jalnic în sus, în noianul licăririlor multicolore din jur, închegând un curcubeu ce încerca zadarnic să se aprindă. Sicriul se tot lăţea, ghearele vrăbiuţei creşteau tot în sus, tremurau, prindeau viaţă.

Mă hotărâsem să fug chiar în seara aceea, dar, înainte de masă, punând la încălzit sufertaşul cu ciorbă de varză pe lampa de gaz şi adâncit în gândurile mele, m-am pomenit că dă în clocot, am sărit să sting lampa şi am vărsat ciorba fierbinte, opărindu-mi mâinile, drept care am ajuns la spital.

Mi-amintesc de spital ca de un coşmar istovitor: în pustietatea de acolo, stăpânită de o lumină gălbuie şi tremurătoare, mişunau ca orbeţii, şuşoteau şi gemeau nişte mogâldeţe în giulgiuri albe şi cenuşii, iar un bărbat deşirat, cu sprânceana cât mustaţa, umbla în cârji, îşi scutura barba mare, neagră şi răgea, şuierând:

— Voi raporta preasfinţiei-sale!

Paturile semănau cu nişte sicrie, bolnavii, cum zăceau cu nasurile în sus, semănau cu nişte vrăbii moarte. Pereţii gălbui se legănau, tavanul se umfla ca o pânză de corabie, duşumeaua se unduia, aducând aproape şi depărtând rândurile de paturi, totul era nesigur, înfricoşător, iar dincolo de ferestre, crengile golaşe ale copacilor împungeau aerul ca nişte nuiele cărora cineva nu le dădea pace.

În uşă, o arătare roşcovană şi subţirică, tot trăgându-şi giulgiul cu mâinile-i scurte, ţopăia şi ţipa ascuţit:

— N-am nevoie de nebuni!

Iar omul în cârjă îi urla în faţă:

— Preasfinţiei-sale…

Bunica, bunicul şi toţi din jurul meu spuneau mereu că la spital oamenii sunt omorâţi şi socoteam că s-a isprăvit cu mine. O femeie cu ochelari, într-un giulgiu şi ea, se apropie de mine, scrise ceva pe scândurica neagră de la căpătâiul patului, creta i se frânse în mână şi fărâmiturile albe îmi picară în păr.

— Cum te cheamă pe tine? mă întrebă ea.

— Nu mă cheamă nicicum.

— Tu n-ai nume?

— N-am.

— Hai, nu face pe prostul, că mănânci bătaie!

Eram convins şi înainte să vină ea c-am să mănânc bătaie, încât nici nu m-am mai ostenit să-i răspund. Pufni înciudată ca o pisică şi tot ca o pisică plecă, fără cel mai mic zgomot.

Mai apoi au aprins două lămpi şi luminile lor gălbui spânzurau ca doi ochi sub tavan, clipeau sâcâitor, orbindu-te, căznindu-se parcă să se apropie una de alta.

Într-un colţ cineva spuse:

— Vrei să jucăm cărţi?

— Păi cum să joc fără o mână?

— Aha, ţi-au tăiat mâna!

M-am dumerit pe dată: i-au tăiat mâna fiindcă se ţinea de cărţi. Cu mine ce vor face până să mă omoare?

Mâinile îmi ardeau, îmi zvâcneau, de parcă mi le smulgea cineva din umeri. Răzbit de spaimă şi durere, am început să plâng încetişor şi ca să nu se vadă că plâng am închis ochii, dar lacrimile mi se strecurau printre gene, prelingându-mi-se pe tâmple, în urechi.

Pogorî noaptea. Toţi se trântiră pe paturi, ascunzându-se sub păturile cenuşii. Liniştea creştea cu fiece clipă. Doar într-un colţ se desfăşura un murmur:

— N-are să iasă nimic. Ticălos e şi el, ticăloasă-i şi ea.

Aş fi vrut să-i scriu bunicii să vină să mă fure de la spital cât mai eram în viaţă, dar nu era chip să scriu: mâinile nu-mi dădeau ascultare şi nici n-aveam pe ce scrie. Să încerc să fug?

Noaptea era tot mai neagră, ca şi cum s-ar fi statornicit pe vecie aici. Mi-am lăsat încet picioarele pe podea şi m-am furişat spre uşă – unul din cele două canaturi stătea deschis. Pe coridor sub o lampă, pe o bancă de lemn cu spetează, pufăia dintr-o ţigară un cap cărunt de arici, privindu-mă cu găvanele întunecate ale ochilor. N-am mai apucat să mă ascund.

— Care umbli pe acolo? Ia vino încoace!

Glasul nu te înfricoşa, era domol. M-am apropiat şi am văzut o faţă rotundă, năpădită de ţepi. Chica zbârlită şi răvăşită în toate părţile semăna cu un nimb argintiu. La brâu avea o legătură de chei. Cu barba mai lungă şi chica aidoma, ar fi fost leit Sfântul Petru.

— Tu eşti cel cu mâinile opărite? Încotro o pornişi aşa, în puterea nopţii? Unde te trezeşti?

Îmi slobozi în piept şi în obraz o trâmbă de fum, mă luă pe după gât cu o mână caldă şi mă trase spre el.

— Ţi-e frică?

— Mi-e frică!

— Aici, la început, toţi stau cu frica-n sân. Lasă ciorilor frica. Mai cu seamă când eşti cu mine, că n-am să las pe nimeni să-ţi facă vreun rău… Tu vrei să fumezi? Fie, nu fuma. E prea de timpuriu, mai aşteaptă vreo doi ani… Părinţii unde ţi-s? N-ai nici tată, nici mamă! Nici nu trebuie – trăieşti şi fără ei, numai să lepezi frica! Ai priceput?

Nu mai întâlnisem de mult oameni care să grăiască simplu şi prieteneşte, cu vorbe pe înţeles, şi-mi plăcea grozav să-l ascult.

Când mă aduse la patul meu, l-am rugat:

— Mai stai puţin cu mine.

— Asta se poate, se învoi el.

— Tu cine eşti?

— Eu? Soldat, soldat adevărat din Caucaz. Am fost şi la război – păi cum altfel? Soldatul trăieşte pentru război. M-am bătut cu ungurul, cu cerchezul, cu polonul – cât pofteşti. Războiul, frăţioare, e ma-are tărăşenie!

Am închis ochii o clipă şi când i-am deschis, în locul soldatului am văzut-o lângă patul meu pe bunica, într-o rochie închisă, iar el, în picioare lângă ea, spunea:

— Te pomeneşti c-au murit toţi, ai?

În încăpere se zbenguia soarele – întâi poleia totul, apoi se pitea şi din nou îi privea pe toţi, întocmai ca un copil care se ţine de şotii.

Bunica se aplecă spre mine.

— Ce-i puişor? Te-au schilodit? I-am spus eu, roşcovanului afurisit…

— Acum mă-ngrijesc eu de toate, cum cere rânduiala, zise soldatul, şi plecă, iar bunica, ştergându-şi lacrimile, mă lămuri:

— Soldatul e de-al nostru, din Balahna…

Credeam că totul e vis şi tăceam. Îndată veni şi doctorul, îmi schimbă feşile şi iată-mă cu bunica într-o birjă pe străzile oraşului. Ea povesteşte:

— Bunicul a căpiat de tot, s-a făcut zgârciob de te-apucă greaţa! Şi colac peste pupăză, blănarul Hlîst i-a şterpelit mai deunăzi din Psaltire o hârtie de o sută de ruble. Ăsta-i noul lui prieten. Ce bâlci a mai fost, măiculiţă…

Soarele străluceşte, pe cer plutesc nori albi ca nişte păsări, trecem pe un podeţ peste Volga, sub noi gheaţa trosneşte şi se umflă, apa plescăie, deasupra catedralei iarmarocului de un roşu-sângeriu ard cruci de aur. Întâlnim o femeie cu faţa lată purtând un braţ de mâţişori de salcie ca atlazul – vine primăvara, se apropie Paştele!

Inima îmi cântă în piept ca o ciocârlie.

— Tare mi-eşti dragă, bunico!

Ea nu se miră şi zice domol:

— Păi doară mi-eşti nepot. Fără să mă laud pot spune că mă-ndrăgesc şi oameni străini, slavă ţie Născătoare!

Zâmbeşte:

— Curând are să se bucure că feciorul ei a înviat din morţi! Pe când Vaniuşa al meu…

Şi îşi curmă vorba.

  
Attachments
La stapin de Maxim Gorki.doc 2.23 Mb . 26 Views