Mama de Maxim Gorki

PARTEA ÎNTÂI

I

În fiecare zi, sirena fabricii împroşca asupra cartierului muncitoresc, prin văzduhul pâclos şi îmbâcsit de fum, urletul ei tremurat; răspunzând cu supunere la această chemare, oameni posomorâţi, cu mădularele zdrobite încă de trudă, nedezmorţite încă de somn, ieşeau zoriţi din casele lor scunde şi cenuşii şi dădeau năvală în uliţă, ca nişte gândaci buimăciţi de spaimă. În zorii abia mijind, prin aerul rece, păşeau pe strada desfundată ce ducea către uriaşele carcere de piatră ale fabricii, care îi aştepta sigură de sine, nepăsătoare şi luminând drumul plin de glod prin nenumăraţii săi ochi pătraţi şi năclăiţi. Noroiul plescăia sub paşi. Glasuri toropite încă de somn slobozeau strigăte răguşite; sudălmi şi vorbe de ocară sfâşiau arţăgoase văzduhul, iar de la celălalt capăt al drumului le veneau în întâmpinare alt fel de glasuri: uruitul puternic şi larma necurmată a maşinilor, răsuflarea şuierată, a aburului. Hornurile înalte şi întunecate stăteau de strajă, ursuze şi neîndurate, ridicându-se deasupra cartierului ca nişte uriaşe bâte.

Seara, la asfinţit, când razele sângerii ale soarelui se răsfrângeau ostenite în geamurile caselor, fabrica azvârlea din măruntaiele-i de piatră, ca pe o zgură netrebnică, valuri de oameni înnegriţi de fum, cu feţele mânjite, care se revărsau pe străzi, sticlindu-şi dinţii a foame şi împrăştiind în jur duhoarea grasă a unsorii de maşini. Acum însă în glasurile lor sunau tresăriri de voioşie, ba chiar de bucurie, la gândul că pentru acea zi isprăviseră cu această istovitoare muncă de ocnaş, şi că acasă îi aştepta cina şi odihna.

Încă o zi înghiţită de fabrică, unde maşinile purtaseră de grijă să stoarcă din muşchii oamenilor toată vlaga câtă le-a fost de trebuinţă. Încă o zi ştearsă fără de urmă din răbojul vieţii şi încă un pas către mormânt; dar acum omul, având înaintea lui bucuria ceasului de odihnă şi alinările cârciumii pline de larmă şi fum, se simţea mulţumit.

În zilele de sărbătoare dormeau până la ceasul zece, după care cei însuraţi şi cu rostul lor îşi îmbrăcau straiele mai bune şi se duceau să asculte liturghia, ocărându-i pe cei tineri pentru nepăsarea lor faţă de biserică. După slujbă se întorceau acasă, mâncau piroşti, apoi se culcau iarăşi şi dormeau până-n seară.

Istoveala strânsă de-a lungul anilor le ucisese pofta de mâncare şi, ca s-o poată aţâţa, beau vârtos, şfichiuindu-şi măruntaiele cu gâlgâituri de votcă tare, care ardea ca focul.

Seara se plimbau agale pe străzi, iar cei care aveau galoşi îi încălţau chiar dacă nu era noroi, şi dacă vreunul avea şi umbrelă de ploaie, o lua cu el, chiar dacă cerul era senin.

Când se întâlneau, vorbeau despre fabrică, despre maşini şi îşi suduiau maiştrii; nu se gândeau şi nu grăiau decât despre lucrurile care erau strâns legate de munca lor. În anosta curgere a zilelor mereu aceleaşi, abia dacă licăreau când şi când răzleţe scânteieri de neputincioasă gândire. Întorşi acasă, se luau la gâlceavă cu nevestele şi adesea porneau să le şmotrească fără a-şi cruţa pumnii. Cei tineri stăteau prin cârciumi sau înjghebau petreceri ba la unul, ba la altul, cântând din armonică, urlând scârbavnice şi deşuchiate cântece, jucând, înjurând şi bând. Vlăguiţi de muncă, toţi se îmbătau degrabă, iar în pieptul lor mocnea o tulbure şi bolnăvicioasă îndârjire, care îşi căta drum de răbufnire. Şi atunci, agăţându-se de orice prilej care le da putinţa să se descarce de acest simţământ de apăsătoare vrăjmăşie, se luau la harţă din te miri ce şi mai nimic, şi cu o îndârjire de fiară se năpusteau unul asupra celuilalt. Se stârneau încăierări sângeroase, care sfârşeau uneori cu schilodiri grele, ba câteodată chiar cu omoruri.

În legăturile dintre ei, stăruia mai ales o înverşunată duşmănie, care sta veşnic la pândă, tot atât de adânc înrădăcinată ca şi sfârşeala fără de leac ce li se aciuase în mădulare. Se năşteau cu acest beteşug sufletesc pe care-l moşteneau din tată-n fiu şi care-i întovărăşea până la moarte, ca o umbră sinistră, împingându-i de-a lungul vieţii la tot soiul de fapte respingătoare prin cruzimea lor fără de noimă.

În zilele de sărbătoare tinerii se întorceau acasă noaptea târziu, cu hainele ferfeniţite, plini de praf şi de noroi, cu feţele însângerate, fudulindu-se, cu o răutăcioasă mulţumire, că au izbutit să-şi răpună tovarăşii în încăierări, ori dimpotrivă umiliţi, clocotind de mânie sau plângând de jignire, beţi şi vrednici de milă, nenorociţi şi dezgustători. Pe câte unul trebuia să-l aducă acasă taică-său ori maică-sa. Părinţii porneau sa-şi caute feciorii pe uliţe şi când îi găseau doborâţi de băutură pe sub garduri sau prin cârciumi, începeau a-i sudui cumplit, se năpusteau cu pumnii în trupurile lor fleşcăite de rachiu, apoi, mai cu grijă, mai fără, îi lungeau în pat, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, când urletul mânios al sirenei se revărsa iarăşi ca un şuvoi întunecat prin văzduh, să-i trezească din somn, ca să se ducă la lucru.

Crunt îşi băteau şi îşi muştruluiau feciorii, şi totuşi aceste chiolhanuri şi încăierări de tineri li se păreau bătrânilor ceva cu totul firesc, pentru că tot aşa băuseră şi se încăieraseră şi ei, în tinereţea lor, şi tot aşa îi bătuseră şi pe ei, părinţii lor. Aceasta le era viaţa din totdeauna; şi an după an ea curgea domol, cine ştie unde, ca o apă tulbure, mereu aceeaşi, înlănţuită toată de aceeaşi veche deprindere, adânc înrădăcinată, de a gândi şi a face zi de zi, necontenit, acelaşi lucru; şi nimeni nu năzuia să-i aducă vreo schimbare.

Din când în când se iveau în cartier şi oameni străini. La început atrăgeau luarea-aminte numai prin faptul că veneau din alte părţi; mai târziu stârneau oarecare asmuţire a atenţiei şi prin cele ce povesteau despre locurile pe unde munciseră până atunci; după aceea însă farmecul noutăţii se risipea, pierea, lumea se deprindea cu ei şi nu-i mai deosebea de ceilalţi. Din spusele lor se vedea limpede că viaţa muncitorului era pretutindeni aceeaşi. Şi dacă era aşa, la ce bun şi ce rost mai avea toată vorbăria de prisos?

Dar printre aceşti noi veniţi se găseau şi unii care pomeneau despre anume lucruri nemaiauzite în cartier. Nimeni nu intra în vorbă cu ei, dar toţi ascultau neîncrezători ciudatele lor povestiri. Asemenea glăsuiri stârneau în unii o întărâtare oarbă, în alţii o nelămurită tulburare, în timp ce în sufletele altora trezeau o vagă licărire de speranţă în ceva cu totul nedesluşit şi atunci porneau să bea şi mai amarnic ca de obicei, ca să alunge acest scormonitor şi zădarnic neastâmpăr.

Dacă li se părea că străinul avea în felul lui de a fi ceva neobişnuit, localnicii nu-i iertau îndelungă vreme asemenea meteahnă şi, fără a-şi da seama, se ţineau departe de omul care nu semăna cu dânşii. Le era parcă teamă că într-o bună zi omul acesta ar putea să aducă ceva cu totul neaşteptat în rânduiala de totdeauna a vieţii lor, tulburând-o astfel în curgerea ei de o amarnică monotonie, e drept, cumplit de apăsătoare, dar oricum bine-ştiută. Deprinşi ca viaţa să-i copleşească veşnic cu aceeaşi neînduplecare, nu aşteptau niciun fel de schimbări spre bine, spunându-şi că orice schimbare ar veni nu le-ar putea aduce decât o şi mai grea asuprire.

Astfel, cei din cartier se păzeau cu grijă de oamenii care veneau să le spună ceva nou, ocolindu-i în tăcere.

Şi atunci străinii cu pricina dispăreau, plecând cine ştie unde; sau dacă rămâneau totuşi la fabrică, se vedeau siliţi să ducă o viaţă singuratică, dacă nu izbuteau să se contopească în mulţimea cu acelaşi chip şi aceeaşi asemănare a cartierului…

După ce trăia viaţa aceasta vreme de vreo cincizeci de ani, omul murea.

II

Aşa trăia şi lăcătuşul Mihail Vlasov, un om ursuz, păros, cu nişte ochi mici, care priveau bănuitor pe sub sprâncenele stufoase, cu un surâs răutăcios. Era cel mai bun lăcătuş din fabrică şi omul cel mai voinic din tot cartierul; era colţos cu şefii şi din această pricină câştiga puţin; nu trecea zi de sărbătoare să nu cotonogească pe cineva, din care pricină toţi îl ştiau de frică şi nimeni nu-l iubea. Au încercat unii să-l bată, dar nu le-a mers. Cum vedea că purced să tăbărască asupra-i, Vlasov punea mâna pe o piatră, o scândură sau un drug de fier şi, proptindu-se temeinic pe picioarele răşchirate, îşi aştepta tăcut duşmanii. Chipul lui, năpădit de sub ochi până la gât de un caier de barbă neagră, şi mâinile-i păroase băgau lumea în sperieţi. Oamenii se înfricoşau mai ales de ochii lui mici străpungători, care se învârteau ca două sfredele de oţel, încât oricine îi întâlnea privirea îşi dădea seama că se află în faţa unei puteri sălbatice, care nu ştie ce-i frica şi în orice clipă este gata să lovească fără milă.

— Ei, hai, căraţi-vă, netrebnicilor! mugea cu glas înăbuşit. Prin cetina deasă a părului, care-i acoperea faţa, îi sticleau dinţii mari, galbeni. Oamenii se trăgeau înapoi spăimântaţi şi se împrăştiau, mormăind neputincioase sudălmi.

— Netrebnicilor! striga el tăios în urma lor, şi în ochi îi scânteia un zâmbet ascuţit ca o sulă. Apoi, ţanţoş, cu capul sus, cu o înfăţişare trufaşă, se lua după ei, întărâtându-i: Ei, care are poftă să se cureţe?

N-avea poftă niciunul.

Vorbea puţin, şi-i plăcea grozav cuvântul „netrebnic”. Aşa le spunea şefilor de la fabrică şi celor de la poliţie şi tot aşa îi spunea şi femeii lui.

— Netrebnico, nu vezi că mi s-au rupt pantalonii?

Deşi fecioru-său, Pavel, împlinise paisprezece ani, lui Vlasov îi veni poftă într-o zi să-i mai tragă o păruială aşa cum se deprinsese. Dar Pavel înşfăcă un baros şi-i spuse tăios:

— Să nu te-atingi de mine!…

— Cum? nu-şi crezu urechilor tatăl, înaintând către băiatul înalt şi subţiratic, întocmai ca o umbră care se lasă asupra unui mesteacăn tânăr.

— Destul! rosti Pavel. De azi înainte nu mă mai las bătut…

Şi ridică barosul.

Tată-său se uită ţintă la el, îşi duse mâinile păroase la spate şi spuse rânjind:

— Bine…

Şi, pufnind cu năduf, adaose:

— Netrebnicule!…

Puţină vreme după aceea, el îi spuse nevesti-si:

— De azi-nainte să nu-mi mai ceri niciun ban! Are să te ţină Paşka…

— Şi tu ai să-ţi bei toţi banii? îndrăzni să întrebe femeia.

— Nu-i treaba ta, netrebnico! Am să-mi iau o ibovnică…

Ibovnică nu şi-a luat, dar de atunci şi până-n clipa morţii, vreme de aproape doi ani, nu s-a mai uitat la fiu-său şi nici n-a mai vorbit cu el.

Avea un câine, un dulău mătăhălos şi lăţos ca şi dânsul. În fiecare zi câinele îl întovărăşea până la fabrică şi în fiecare seară îl aştepta la poartă. În zilele de sărbătoare, Vlasov pornea să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut şi scormonea din ochi chipurile oamenilor ca şi când ar fi căutat pe cineva, iar dulăul se ţinea toată ziua după el, măturând pământul cu coada-i mare şi stufoasă. Seara se întorcea acasă beat, se aşeza la masă şi împărţea cu câinele mâncarea din strachină. Nu-l bătea, nu striga la el, dar nici nu-l mângâia niciodată. După cină dacă nevastă-sa nu se grăbea să strângă îndată farfuriile, mătura cu latul palmei tot ce era pe masă, îşi punea dinainte sticla de votcă, îşi rezema spatele de perete şi, plecându-şi pleoapele, începea să urle cu glas răguşit şi cu gura până la urechi un cântec plin de amărăciune. Sunetele jalnice şi dogite i se împotmoleau în mustăţi, împroşcând firimiturile de pâine care rămăseseră agăţate în ele; lăcătuşul îşi netezea barba şi mustăţile cu degetele-i butucănoase şi-i zicea înainte. Cuvintele cântecului se închegau anevoie, tărăgănate şi nedesluşite, iar melodia era aidoma cu urletul haitelor de lupi iarna. Cânta cât avea, votca în sticlă; după aceea se trântea într-o rână pe laviţă, ori lăsa capul pe masă şi dormea aşa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea lungit lângă el.

Moartea i s-a tras dintr-o vătămătură. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat, negru tot la faţă, cu ochii închişi şi scrâşnind din dinţi. Uneori îi spunea nevesti-si:

— Dă-mi şoricioaică, dă-mi otravă.

Doctorul a spus să i se pună cataplasme, adăugând însă că e nevoie de operaţie şi că bolnavul ar trebui dus la spital chiar în ziua aceea.

— Du-te dracului, las’ că mor eu şi fără voi… Netrebnicilor! a hârâit Mihail.

Iar după plecarea doctorului, când nevastă-sa începu să-l roage cu lacrimi în ochi să se lase operat, el strânse pumnul şi, ridicându-l ameninţător, îi spuse:

— Dacă mă înzdrăvenesc, o să fie vai de pielea ta!

A murit a doua zi dimineaţa, taman în clipa când sirena îi chema pe muncitori la lucru. Zăcea în sicriu cu gura deschisă, dar cu sprâncenele încruntate. După dric, n-au mers decât nevastă-sa, fecioru-său, câinele, bătrânul beţivan şi hoţ Danila Vesovşcikov, care fusese dat afară de la fabrică, şi câţiva cerşetori din cartier. Nevastă-sa a plâns cu lacrimi potolite, dar nu s-a întrecut cu firea; Pavel n-a plâns deloc. Oamenii din cartier, întâlnind convoiul pe uliţă, se opreau şi, făcându-şi semnul crucii, îşi dădeau cu părerea:

— Grozav s-o mai fi bucurând Pelagheia că i-a murit bărbatul…

Unii se grăbeau să facă anume deosebire:

— N-a murit, a crăpat…

După ce sicriul a fost acoperit cu pământ, oamenii au plecat, iar câinele a rămas şi, aşezându-se tăcut pe ţărâna proaspătă, a adulmecat îndelungă vreme mormântul. După câteva zile cineva l-a omorât…

III

La vreo două săptămâni după moartea tatălui său, într-o duminică, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă. Bălăbănindu-se, îşi făcu drum cu greu până la laviţa din colţ şi, trântind cu pumnul în masă, întocmai cum făcea bătrânul, strigă către maică-sa:

— Mâncarea!

Mama veni lângă el, se aşeză alături şi-l îmbrăţişă, trăgându-i capul la pieptul ei. El însă, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivea strigând:

— Hai, maică, hai degrabă!…

— Prostuţule! îi spuse cu blajină mâhnire mama, învingându-i împotrivirea.

— Am să m-apuc şi de fumat! Dă-mi luleaua tatii… mormăi Pavel cu limba împleticită.

Era cea dintâi beţie a lui. Votca îi istovise trupul, dar nu-i înăbuşise conştiinţa şi în capul lui stăruia întrebarea:

„Oare-s beat? Beat cu adevărat?”

Mângâierile maică-sii îl stânjeneau, iar privirea ei tristă îl mişca până-n străfunduri. Îi venea să plângă şi, ca să se înfrângă, căuta să pară mai beat decât era. Mama îi mângâia părul încâlcit şi jilav de sudoare şi-i spunea cu glas domol:

— N-ar fi trebuit să faci asta…

Îl apucă greaţa. O vreme vărsăturile îi scuturară tot trupul; după aceea mama îl culcă în pat şi-i puse pe fruntea palidă un ştergar ud. Se mai limpezise oarecum, dar sub el şi în jurul lui, toate se legănau ca pe valuri; îşi simţea pleoapele ca de plumb, iar în gură avea un gust amar şi greţos; se uita printre gene la maică-sa, la obrazul ei lat, frământând un gând încâlcit:

„Pesemne c-am luat-o prea de timpuriu. Ceilalţi beau şi n-au nimic; mie însă nu-mi prieşte…”

Glasul blând al mamei îi sună în ureche, venind parcă dintr-o mare depărtare:

— Ce sprijin o să am de la tine, dacă ai să te apuci de băutură?…

Băiatul strânse pleoapele şi răspunse:

— Toţi beau…

Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate; ştia şi dânsa că numai la cârciumă puteau să mai afle oamenii o fărâmă de bucurie. Şi totuşi îi spuse:

— Tu să nu bei. Destul a băut taică-tău! A băut şi pentru tine, iar pe mine m-a chinuit îndeajuns… S-ar cădea ca măcar ţie să-ţi fie milă de maică-ta.

Ascultându-i vorbele mâhnite şi pline de blândeţe, Pavel simţi cum îl învăluie aducerile aminte şi-şi dădu seama că tot timpul cât trăise tată-său, mama stătuse tăcută, neluată-n seamă, veşnic zbuciumată, aşteptându-se în toată clipa să fie iarăşi bătută. În vremea din urmă, ferindu-se să dea ochi cu tată-său, Pavel stătuse prea puţin acasă, înstrăinându-se de mamă-sa, şi acum, trezindu-se cu încetul din beţie, se uita la ea cu luare-aminte.

Era o femeie înaltă, adusă puţin de spate, cu trupul sleit de munca fără istov şi de bătăi. Umbla fără să i se audă paşii, oarecum pieziş, cu un umăr împins puţin înainte, strecurându-se parcă prin casă, ca şi când s-ar fi temut sa nu atingă vreun lucru. Faţa-i lată şi ovală, puţin umflată şi brăzdată de cute, era scăldată de lumina ochilor adumbriţi, neliniştiţi şi trişti, cum îi aveau mai toate femeile din cartier. Deasupra ochiului drept o cicatrice adâncă îi ridica uşor sprânceana, ba parcă şi urechea dreaptă era puţin mai sus decât cealaltă, încât chipul ei avea o expresie de continuă încordare, ca şi când ar fi fost mereu speriată, mereu cu urechea la pândă. Prin păru-i des şi negru sclipeau şuviţe argintii. Era o fiinţă blândă, tristă, supusă…

Lacrimile îi curgeau domol pe obraji.

— Nu mai plânge! o rugă Pavel încet. Mi-e sete.

— Ţi-aduc îndată apă cu gheaţă…

Până să se întoarcă, Pavel adormise. Câteva clipe rămase lângă el; cana îi tremura în mână şi bucata de gheaţă se ciocnea uşor de buza de tinichea. Punând cana pe masă, se lăsă tăcută în genunchi, în faţa icoanelor. În geamuri bătea năvalnic bezmetica larmă a vieţii de beţie din cartier. În seara de toamnă întunecată şi umedă, o armonică îşi împrăştia sunetele-i stridente; cineva cânta cât îl ţinea gura; altul răcnea ocări deşuchiate; glasurile necăjite şi ostenite ale femeilor erau pline de nelinişte…

În căsuţa Vlasovilor viaţa era acum mai potolită, mai tihnită decât înainte şi întrucâtva altfel decât în toate celelalte gospodării din cartier. Casa lor era aşezată la capătul străzii, pe malul nu prea înalt, dar prăvălatic al unei mlaştini. O treime din locuinţa era ocupată de bucătărie şi de o odăiţă, despărţite printr-un perete subţire; în odăiţa aceasta dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată cu două ferestre; într-un ungher era patul lui Pavel, în celălalt o masă şi două bănci. Câteva scaune, un scrin pentru albituri, o oglinjoară deasupra, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane în ungherul de sus şi atât.

Pavel făcu tot ce i se cădea unui adevărat flăcău: îşi cumpără o armonică, o cămaşă cu piepţii scrobiţi, o cravată în culori ţipătoare, o pereche de galoşi, un baston, ca să fie aidoma cu toţi tinerii de seama lui. Se ducea la petreceri, învăţă să danseze cadrilul şi polca, sărbătorile venea acasă beat şi de fiecare dată votca nu-i pria de fel. Dimineaţa se scula cu dureri de cap, chinuit de arsuri, galben la faţă şi posomorât.

Într-o zi maică-sa îl întrebă:

— Ei, cum a fost ieri? Ai petrecut bine?

El răspunse necăjit şi morocănos:

— Ia, o plictiseală de moarte! O să m-apuc mai bine de pescuit, ori îmi cumpăr o puşcă.

Muncea cu sârguinţă, nu lipsea de la lucru şi nu fusese amendat niciodată; era tăcut, iar în ochii albaştri, mari ca ochii maică-sii, i se citea o nemulţumire lăuntrică. Nu şi-a cumpărat puşcă şi nici la pescuit nu s-a dus; se vedea bine însă că părăsise calea bătută de ceilalţi; se ducea tot mai rar la petreceri, iar în zilele de sărbătoare, cu toate că pleca de acasă, se întorcea totuşi cu desăvârşire treaz. Veghind cu grijă asupra băiatului, mama văzu că faţa lui smeadă se ascuţea tot mai mult, că în ochi avea o privire din ce în ce mai severă, iar buzele i se strângeau într-o schimă de o ciudată asprime. Părea că ascunde în sine o mânie mută împotriva cine ştie cui, ori că-l roade vreo boală. Odinioară mai veneau când şi când pe la el tovarăşi de-ai lui; acum însă, văzând că nu-l găsesc niciodată acasă, vizitele lor conteniră. Mama se bucura văzând că fecioru-său nu se mai înhăitează cu flăcăii de la fabrică şi că începe a se deosebi de ei, dar când îşi dădu seama că el căuta cu încăpăţânată stăruinţă să se smulgă cu totul din şuvoiul întunecat al vieţii şi să apuce pe un drum necunoscut, în sufletul ei se furişă un nelămurit simţământ de teamă.

— Poate că nu ţi-e bine, Pavluşa? îl întreba mama uneori.

— N-am nimic, sunt sănătos tun! răspundea el.

— Da’ tare mai eşti slab! spunea mama oftând.

Pavel începu să-şi aducă acasă cărţi, pe care le citea pe furiş, şi după aceea le ascundea în tainiţe numai de el ştiute. Uneori îşi scotea însemnări din aceste cărţi pe câte un petic de hârtie, pe care de asemenea îl mistuia de îndată…

Mama şi feciorul se vedeau puţin şi, chiar când se vedeau, nu prea vorbeau. Dimineaţa el îşi bea tăcut ceaiul şi pleca la lucru, la amiază venea la masă, schimbau câteva vorbe lipsite de însemnătate, şi după aceea nu-l mai vedea nimeni până pe seară. Iar seara se spăla cu grijă, mânca, se afunda în cărţile lui şi citea până târziu. În zilele de sărbătoare pleca de dimineaţă şi nu se întorcea acasă decât noaptea târziu. Mama ştia că umblă prin oraş, că se duce la teatru, dar niciun prieten din oraş nu dădea pe la el. I se părea că fecioru-său, cu cât trecea vremea, era tot mai tăcut şi în acelaşi timp băgă de seamă ca uneori el folosea nişte cuvinte noi pe care ea nu le înţelegea, iar cuvintele celelalte, grosolane şi rostite cu ton aspru, cuvinte cu care era deprinsă, dispăreau treptat din vorbirea sa. În purtarea lui se iviră o mulţime de amănunte vrednice de luare-aminte: nu se mai sclivisea de fel, se îngrijea mai mult de curăţenia trupului şi a hainelor, era mai liber şi mai vioi în mişcări şi întreaga lui înfăţişare era mai firească şi mai blajină. Toate acestea treziră în sufletul mamei o luare-aminte plină de nelinişte. Chiar în atitudinea lui faţă de dânsa se vădea o schimbare: uneori îşi mătura singur camera, în zilele de sărbătoare îşi făcea singur patul şi îndeobşte căuta să-i uşureze cât mai mult munca. Aşa ceva nu se pomenea în tot cartierul…

Într-o zi a adus un tablou, pe care l-a atârnat în perete; erau trei oameni, care mergeau încotrova, voioşi şi sprinteni, vorbind între ei.

— E Hristos după ce a înviat, în drum spre Emaus! o lămuri Pavel.

Mamei îi plăcu tabloul, dar în sinea sa îşi spuse: „Pe Hristos îl cinsteşti, la biserică însă nu te duci…”

Pe un raft frumos meşterit de un tâmplar, tovarăş cu Pavel, sporea mereu numărul cărţilor. Odaia avea acum o înfăţişare plăcută.

Maică-sii îi spunea „dumneata” şi „măicuţă”, iar uneori, vocea lui avea învăluiri de adevărată duioşie:

— Mamă, te rog să nu fi îngrijorată… azi am să mă întorc târziu acasă.

Mama se bucura, când îl auzea vorbind astfel, pentru că îşi dădea seama că în cuvintele lui era o simţire sinceră şi temeinică.

În sufletul ei însă neliniştea creştea zi cu zi. Şi cum timpul nu-i aducea nicio lămurire, inima i se strângea tot mai tare, presimţind că se va întâmpla ceva neobişnuit. Ba uneori simţea furişându-i-se în suflet o pornire de nemulţumire faţă de fecioru-său şi atunci gândea în sine: „Toţi trăiesc ca oamenii, numai el parcă-i un călugăr. Prea e mohorât pentru vârsta lui…”

Alteori îşi spunea:

„Şi-o fi găsit vreo fată?”

Dar dusul fetelor la plimbare cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce câştiga.

Aşa au trecut săptămâni şi luni, aşa s-au scurs pe nesimţite doi ani de viaţă tăcută, ciudată, plină de gânduri nedesluşite şi de tot mai apăsătoare temeri.