Universitatile mele de Maxim Gorki
Iată-mă plecat să învăţ la universitatea din Kazan, nici mai mult nici mai puţin.
Ghimpele ăsta cu universitatea mi-l vârâse în minte liceanul N. Evreinov, un băiat plăcut şi tare chipeş, cu nişte ochi mângâioşi ca de femeie. Stătea chiar în casă cu mine, la cucurigu, şi cum eram adesea cu câte o carte în mână, a început să mă privească mai cu luare-aminte, am făcut cunoştinţă şi, la scurtă vreme după aceea, Evreinov se puse pe capul meu să mă convingă că am „o deosebită aplecare pentru învăţătură”.
— Tu eşti făcut să slujeşti ştiinţa, spunea el, scuturându-şi cu farmec lungile-i plete.
Pe atunci încă nu ştiam că poţi sluji ştiinţa şi în chip de cobai, iar Evreinov susţinea sus şi tare că universităţile tocmai de tineri ca mine au nevoie. N-am scăpat prilejul, fireşte, să tulburăm şi umbra lui Mihail Lomonosov. Evreinov zicea că la Kazan o să pot sta la el, că în toamnă şi în iarnă o să trec liceul, că o să dau „nişte” examene – chiar aşa a spus: „nişte” examene – că la universitate o să obţin o bursă şi, peste vreo cinci ani, o să ies un „savant”. Totul era cât se poate de simplu, fiindcă Evreinov avea nouăsprezece ani şi o inimă de aur.
După examene a plecat acasă, iar la două săptămâni am pornit-o şi eu pe urmele lui.
Petrecându-mă la vapor, bunica mă tot povăţuia:
— Tu, băiete, nu te lua rău cu lumea, că de o vreme încoace îi judeci pe toţi ca altceva, îţi sare ţandăra din orice şi umbli tot cu nasul pe sus! Asta-i moştenire de la bunicul, dar el, bunicul, ce-a câştigat de-aici? A trăit cât a trăit şi uite că pân’ la urmă nu s-a ales cu nimic moşul ăsta amărât. Tu ţine minte de la mine: nici Dumnezeu nu-i judecă pe oameni, şi cine-i judecă, face placul satanei! Ei, şi-acum, umblă sănătos…
Ştergându-şi lacrimile de pe obrajii ei veştezi şi pământii, adăugă:
— Noi n-o să ne mai vedem… Tu, care n-ai astâmpăr, o să mi te rătăceşti prin cine ştie ce depărtări şi eu o să mor.
În vremea din urmă mă cam înstrăinasem de scumpa mea bătrânică, o vedeam rareori, şi în clipa aceea mă săgetă deodată simţământul dureros că niciodată în viaţă n-am să mai întâlnesc un om care să-mi fie atât de aproape şi atât de drag.
Eram la coada vaporului şi mă uitam la ea cum stătea pe marginea cheiului, făcându-şi cu o mână cruce, pe când cu cealaltă tot mozolea un capăt al şăluţului vechi, ştergându-şi faţa şi ochii negri, luminaţi de o nestinsă dragoste de oameni.
Şi iată-mă şi-n oraşul pe jumătate tătăresc, în odăiţa strâmtă dintr-o casă fără etaj. O căsuţă singuratecă, aninată pe o costişă, în capătul unei ulicioare sărăcăcioase; unul dintre pereţi dădea spre un loc pustiit cândva de pârjol şi acum năpădit de bălării. Din desimea de pelin, brusture şi măcriş, presărată cu tufe de soc, se ridicau ruinele unei clădiri de cărămidă, cu un cogeamite subsolul, unde se aciuiau şi mureau câinii fără stăpân. Subsolul ăsta mi-a rămas adânc întipărit în minte. El a fost una dintre universităţile mele.
Alde Evreinov – mama şi cei doi băieţi ai ei – trăiau dintr-un căpeţel de pensie. Întorcându-se de la piaţă, văduva, o femeie mărunţică şi ştearsă, înşira târguielile pe masă, în bucătărie, cu o tristeţe tragică, de care mi-am dat seama chiar din primele zile, şi se căznea să ajungă la o spinoasă dezlegare: cum să titirisească nişte biete bucăţele de carne, încât să scoată nişte bucate gustoase şi îndestulătoare pentru trei flăcăi zdravenii, fără să se mai pună şi pe ea la socoteală?
Era o femeie tăcută; în ochii ei cenuşii îngheţase îndărătnicia blândă şi deznădăjduită din ochii unei mârţoage muncite până la ultimul strop de vlagă şi care se opinteşte cu încărcătura la deal, ştiind bine că tot nu va ajunge până sus.
Într-o dimineaţă, la vreo trei zile de la venirea mea, când băieţii mai dormeau încă, iar eu o ajutam la bucătărie la curăţatul cartofilor, mă întrebă încetişor, cu băgare de seamă:
— Dumneata de ce-ai venit aici?
— Ca să învăţ la universitate.
Sprâncenele i se ridicară, dimpreună cu pielea gălbejită a frunţii; se tăie cu cuţitul la un deget şi se lăsă pe un scaun sugând sângele, dar sări numaidecât în picioare:
— Fir-ar să fie…
În timp ce înfăşură o batistă pe degetul tăiat, mă lăudă:
— Grozav te mai pricepi să cureţi cartofi!
— Ei, asta, păi cum să nu mă pricep! Şi i-am povestit despre slujba mea pe vapor.
Mă întrebă:
— Şi crezi că atâta ajunge ca să intri la universitate?
Pe vremea aceea nu prea ştiam ce hramuri poartă hazul. Aşa că am luat de bună întrebarea, înşiruindu-i toate cele menite să-mi deschidă porţile templului ştiinţei.
Ea oftă:
— Of, Nikolai, Nikolai…
În clipa aceea pică şi Nikolai în bucătărie, să se spele. Era cu ochii cârpiţi de somn, cu părul ciufulit şi vesel ca de obicei.
— Mamă, straşnic ar fi de ne-ai face nişte chiroşti cu carne!
— Bine, dragul mamei, se învoi ea.
Vrând să mă umflu în pene cu priceperea mea în ale bucatelor, m-am trezit vorbind, că pentru chiroşti carnea mi se pare şi proastă, şi puţină.
Varvara Ivanovna se supără şi-mi trânti vreo câteva de-am simţit că-mi zvâcneşte tot sângele în urechile care parcă mi se lungeau la nesfârşit. Ieşi pe uşă, zvârlind pe masă o legătură de morcovi, iar Nikolai, făcându-mi cu ochiul, găsi cu cale să mă lămurească:
— Nu prea e-n toane bune…
Se aşeză pe laviţă şi începu să mă înveţe că femeile sunt îndeobşte mai nervoase decât bărbaţii şi că asta e o trăsătură a firii lor, lucru dovedit în chip neîndoielnic de către un savant cu renume, parcă elveţian, iar John Stuart Mill, un englez, a spus şi el ceva în această privinţă.
Lui Nikolai îi plăcea din cale-afară să mă înveţe şi nu scăpa niciodată prilejul să-mi vâre în cap câte ceva, fără de care socotea că nici nu se poate trăi. Îl ascultam cu nesaţ, dar apoi, Foucault, la Rochefoucauld şi La Rochejaquelein se contopeau în mintea mea într-un singur om şi nu eram în stare să-mi amintesc cine cui i-a tăiat capul: Lavoisier lui Dumouriez, ori taman pe dos? Băiatul ăsta de ispravă ţinea din tot sufletul „să mă facă om” şi-mi făgăduia asta ca pe ceva sigur, dar nu avea nici timp şi nici condiţii să se ocupe temeinic de mine. Egoismul şi graba tinereţii îl împiedicau să vadă că maică-sa trudeşte din răsputeri şi face tot soiul de şiretlicuri ca să o scoată la capăt cu gospodăria, iar frate-său, un licean posac şi greoi, îşi dădea seama şi mai puţin de asta. Dar eu, care cunoşteam de atâta vreme şi în toate amănuntele complicatele jonglerii impuse de chimia şi economia bucătăriei, vedeam prea bine iscusinţa femeii silită să amăgească zi de zi stomacul feciorilor ei, ba să mai hrănească pe deasupra şi pe un pripăşit la masa ei – un băiat prost crescut şi nu prea plăcut la înfăţişare. Şi, fireşte, fiecare bucată de pâine îmi cădea ca o piatră pe inimă. Am început să caut de lucru. Plecam cu noaptea în cap de acasă, ca să lipsesc de la masa de prânz, iar pe vreme rea îmi făceam veacul în subsolul de pe maidan. Acolo, în duhoarea stârvurilor de câini şi pisici, în vaietul vântului şi răpăitul ploii care turna cu găleata, m-am dumirit curând că universitatea nu-i decât o rătăcire de-a mea şi că ar fi mai înţelept să plec în Persia. Mă şi vedeam un vrăjitor cu barba surie, care a descoperit mijlocul să cultive grâu cu bobul cât mărul, cartofi în greutate de un pud, desăvârşind totodată fel şi fel de născociri binefăcătoare pentru pământul nostru, pe care nu numai eu întâmpinam atâtea potrivnicii.
Pe atunci căpătasem cam de multişor deprinderea de-a visa cu ochii deschişi la întâmplări nemaipomenite şi la măreţe fapte de eroism. Deprinderea asta mi-a fost de mare, ajutor în zilele amare ale vieţii mele, şi cum ele veneau cu duiumul, deveneam neîncetat tot mai iscusit în ale visării. Nu aşteptam vreun sprijin din afară, nici nu-mi puneam nădejdea în vreo întâmplare fericită, dar în sufletul meu creşteau treptat-treptat voinţa şi dârzenia, şi cu cât mai vitrege se arătau împrejurările, cu atât mă simţeam mai puternic, ba chiar mai ager la minte. Am înţeles de timpuriu că omul se căleşte în lupta cu mediul înconjurător.
Ca să nu flămânzesc, mă duceam pe cheiurile Volgăi, unde puteai lesne câştiga cincisprezece-douăzeci de copeici. Printre hamalii, golanii şi pungaşii de acolo mă simţeam ca o bucată de fier vârâtă într-un porcoi de cărbuni încinşi. Fiecare zi mă potopea cu impresii vii, arzătoare. Pe sub ochii mei se perinda şi se învârteja o omenire stăpânită de instincte grosolane şi a cărei lăcomie lepădase orice mască. Îmi plăcea furia acestor oameni împotriva vieţii, vrăjmăşia lor batjocoritoare faţă de toate câte sunt, nepăsarea lor faţă de ei înşişi. Întâmplările trăite de-a lungul anilor mă împingeau şi ele către lumea asta, stârneau în mine dorinţa să mă cufund în hora ei lipsită de orice îndurare. Bret-Harte şi sumedenia romanelor uşurele pe care le citisem sporeau şi mai mult simpatia mea faţă de lumea asta.
Başkin, un fost student al Institutului pedagogic, devenit hoţ, care îndurase nişte bătăi cumplite şi era bolnav de oftică, pleda cu foc:
— La ce te codeşti ca o fată mare? Ţi-e teamă că-ţi pierzi cinstea? Pentru o fată, cinstea-i tot avutul ei, în timp ce pentru tine nu-i decât un jug. Boul o fi el cinstit, dar se satură cu fân.
Roşcovan şi ras ca actorii, cu trupşorul pe cât de firav, pe atât de sprinten şi mlădiu în mişcări, Başkin semăna leit cu un pisoi. Îşi lua aere de dascăl şi de ocrotitor faţă de mine, dar vedeam bine că dorea din toată inima să izbutesc şi să am parte de fericire în viaţă. Scăpăra de inteligenţă şi citise destule cărţi bune, dar slăbiciunea lui era Contele de Monte-Cristo.
— E o carte unde găseşti şi inimă, şi un ţel, spunea el.
Îi plăceau femeile şi vorbea despre ele plescăind cu încântare din buze şi cu o vădită înfiorare a trupului surpat – o înfiorare bolnăvicioasă, ce-mi făcea scârbă, şi totuşi îl ascultam cu luare-aminte, pătruns de frumuseţea cuvintelor sale.
— Muierea, muierea! făcea el cu glas cântat, şi în pielea gălbejită a obrajilor răzbea o vie împurpurare, iar ochii smoliţi i se îmbătau de strălucire. De dragul muierii sunt în stare de orice. Pentru ea şi pentru diavol, orice-ai face, nu-i păcat! Nu s-a născocit ceva mai acătării pe lumea asta decât să trăieşti şi să iubeşti!
Başkin avea darul povestirii şi compunea cu uşurinţă pentru prostituate cântece înduioşătoare despre pătimirea dragostei nefericite. Cântecele lui se auzeau în toate oraşele de pe Volga. Printre ele era unul foarte răspândit:
Slută-s maică, zău
Şi săracă rău.
Cin’ să-şi ia nevastă
Aşa năpastă?!
Un altul care mi-arăta prietenie era Trusov, cam îndoielnic el, dar respectabil ca înfăţişare, cu ifose de eleganţă şi cu nişte degete subţiri, de muzician. Ţinea în mahalaua Amiralităţii o coşmelie cu firma „Ceasornicărie”, dar de-adevărat se îndeletnicea cu vânzarea de lucruri furate.
— Măi Peşkov, tu nu cumva să deprinzi furtişagurile, mă dădăcea Trusov, mângâindu-şi grav barba sură şi mijindu-şi ochii hâtri şi îndrăzneţi. Precum văd, altul e drumul tău în viaţa asta. Tu tragi către cele ale spiritului.
— Ce înseamnă să tragi către cele ale spiritului?
— Adică, să fii unul pe care nu-l roade pizma faţă de cutărică, ori cutărică, ci numai curiozitatea îl îmboldeşte…
Asta nu prea era adevărat, căci eu unul îi pizmuiam pe mulţi, şi pentru multe. De pildă, îl pizmuiam pe Başkin pentru vorba lui, care era, nu ştiu cum, deosebită, poetică, împestriţată cu metafore şi expresii cu totul neaşteptate. Mi-amintesc şi azi cum începea o povestire de-a lui cu o aventură amoroasă:
„Într-o noapte oarbă stam eu ca o bufniţă în scorbura ei, într-o cameră de hotel, la Sviajsk, târgul ăla nenorocit. Era toamnă, în octombrie. Se cernea o ploicică leneşă şi vântul sufla leit ca un tătar amărât ce-şi deapănă cântecul – un cântec fără sfârşit: o-o-o-u-u-u…
…Da’ uite că veni ea, uşoară şi trandafirie ca un norişor în ceasul răsăritului, purtând în ochi amăgirea curăţiei sufleteşti. „Dragule, zice ea cu toată cinstea lumii în glas, nu ţi-am greşit cu nimic.” Ştiam că minte şi totuşi o credeam, îmi spuneam că ăsta-i adevărul. Capul ştia el bine ce ştia, dar inima nu credea, şi pace!”
Başkin povestea cu ochii închişi, legănându-şi boiul în cadenţă şi ducând adesea mâna la piept, în dreptul inimii, într-o mişcare potolită.
Vocea îi suna surd, dar vorba-i plină de foc şi strălucire părea ghiers de privighetoare.
Îl pizmuiam apoi pe Trusov. Omul acesta spunea lucruri nemaipomenit de interesante despre Siberia, despre Hiva şi Buhara, istorisea cu haz şi cu mult sarcasm despre viaţa arhiereilor. Odată, luând un aer misterios, spuse despre ţarul Alexandru al III-lea:
— Ţarul ăsta e-un adevărat maestru în meseria lui!
Trusov îmi părea unul din acei „răufăcători” din romane care – spre uimirea cititorului – se preschimbă la sfârşitul cărţii în eroi plini de mărinimie.
Uneori, în nopţile cu zăduf, oamenii printre care trăiam treceau pârâul Kazanka, oprindu-se în luncile şi tufărişul de pe malul celălalt, unde se puneau pe băutură şi mâncare, tăifăsuind despre treburile lor, dar mai adesea despre complexitatea vieţii, despre ciudata harababură ce stăpâneşte în raporturile dintre oameni, şi mai cu seamă despre femei. Despre femei vorbeau cu întărâtare, cu tristeţe, câteodată tulburaţi şi mai întotdeauna cu simţământul celui ce sfredeleşte cu privirea un întuneric plin de neprevăzute grozăvii. Am petrecut şi eu două sau trei nopţi de zăduf în tovărăşia lor, sub un cer întunecat, cu stele pale, într-o vâlcea cotropită de lozie. Prin bezna jilavă de vecinătatea Voigăi se târau în susul şi în josul apei păianjenii de aur ai felinarelor aninate pe catarguri, iar în negreala deasă a malului stâncos, ca nişte gheme cu fire lucitoare, sclipeau ici-colo ferestrele luminate ale crâşmelor şi caselor din bogatul sat Uslon. Zbaturile vapoarelor loveau surd apa, marinarii din şiragul de şlepuri urlau ca lupii şi strigau cât îi ţinea gura; undeva, un baros canonea fierul pe nicovală, iar prin preajmă se tânguia în cântec un suflet mistuit de un foc mocnit, şi aleanul cântecului cernea peste inimi cenuşa tristeţii.
Mai mult ca orice mă întrista însă vorba oamenilor în lunecarea ei domoală. Cugetau despre viaţă, şi fiecare îşi spunea păsurile, fără să asculte ce spune celălalt. Şedeau în capul oaselor, ori tolăniţi pe sub tufe, şi trăgeau din ţigară, trăgeau fără lăcomie câte un gât de vodcă sau de bere, înturnându-se cu gândul înapoi în trecut şi lăsându-se pradă amintirilor.
— Ia ascultaţi ce mi s-a întâmplat mie odată, spunea unul, strivit la pământ de bezna nepătrunsă a nopţii.
După ce-i ascultau povestirea, ceilalţi încuviinţau:
— Se-ntâmplă şi din astia, de, câte nu se-ntâmplă…
Auzindu-i cum spuneau: „s-a întâmplat”, „se întâmplă”, „s-a mai întâmplat”, aveam simţământul că în noaptea aceea îşi trăiau ultimele clipe de viaţă, fiindcă totul ţinea de trecut şi nimic de viitor.
Asta mă îndepărta de Başkin şi de Trusov, deşi amândoi mi-erau dragi şi, judecând lucrurile într-o firească înlănţuire cu cele trăite de mine, ar fi fost poate de aşteptat să calc pe urmele lor. Mă împingeau spre ei şi nădejdile mele înşelate de a zvâcni mai sus şi a învăţa mai departe. În clipele de foame, de furie şi de durere, mă simţeam în stare de orice crimă, şi nu numai împotriva „sfintei instituţii a proprietăţii”. Dar romantismul tinereţii m-a împiedicat să mă abat de pe drumul ce-mi era hărăzit. În afară de cărţile omenosului Bret-Harte şi de atâtea romane uşurele, citisem o mulţime de cărţi bune şi ele au trezit în mine aspiraţii către ţeluri încă nebuloase, dar mai însemnate decât tot ceea ce vedeam în jurul meu.
Cam în aceeaşi vreme am făcut noi cunoştinţe şi am adunat noi impresii. Pe maidanul din dreptul casei lui Evreinov se adunau nişte liceeni să joace popice. Unul dintre ei, Gurii Pletneov, m-a fermecat. Smead, cu părul negru, bătând în albăstriu, ca la japonezi, cu faţa numai punctişoare negre, de parcă s-ar fi frecat cu praf de puşcă, era vesel, îndemânatec la jocuri şi spiritual în discuţii, înzestrat din belşug cu tot soiul de talente. Ca aproape toţi ruşii talentaţi, trăia de pe urma darurilor cu care îl binecuvântase firea, fără să-şi dea nicio silinţă în privinţa lor. Avea urechea fină şi un admirabil simţ muzical, iubea muzica şi cânta cu măiestria unui artist din guslă, din balalaică şi din armonică, dar nu căuta să stăpânească un instrument mai nobil şi mai dificil. Era sărac şi prost îmbrăcat, dar semeţia lui, mişcările agere ale trupului vânos, gesturile-i largi se potriveau de minune cu cămaşa mototolită şi ruptă, cu nădragii peteciţi, cu cizmele lui sparte şi scâlciate.
Semăna cu un om abia sculat din pat după o boală lungă şi grea, ori cu un puşcăriaş abia ieşit de după zăbrele. Totul în viaţă îi părea nou şi îmbietor, totul deştepta în el o voioşie gălăgioasă. Umbla ţopăind ca un foc de artificii.
Aflând de toate greutăţile şi primejdiile de care aveam parte, mă pofti să mă mut la el şi să mă pregătesc pentru examenul de învăţător de ţară. Şi uite aşa m-am pomenit la „Marusovka”, o ciudată şi veselă magherniţă, cunoscută multor generaţii de studenţi din Kazan, de bună seamă. Era o hardughie dărăpănată de pe strada Rîbnoriadskaia, cucerită parcă prin luptă de la proprietari de către studenţii flămânzi, prostituate şi nişte năluci de oameni, adevărate epave. Pletneov se aciuase pe coridor, sub scara ce ducea la pod. Acolo avea patul, iar în capătul coridorului, la fereastră: o masă, un scaun şi… atât. Pe coridor erau trei uşi, două dădeau în camerele unor prostituate, iar cea de a treia în odaia unui matematician ofticos, fost seminarist, un om aproape înfricoşător la vedere, lung, slab, cu o claie de păr roşcat şi aspru, abia ascunzându-şi goliciunea sub nişte zdrenţe murdare, prin ale căror găuri i se zărea pielea vânătă şi coastele scheletice, de te treceau fiorii.
Socot că nu se hrănea decât cu propriile-i unghii, pe care şi le rodea până la sânge, zi şi noapte; tot desena şi calcula, tuşind necontenit, cu un fel de detunături înfundate. Prostituatele se temeau de el, crezându-l smintit, dar, miloase, îi puneau pâine, ceai şi zahăr în prag, iar el lua de jos şi le ducea înăuntru, fornăind ca o gloabă ostenită. Dacă li se întâmpla să uite, ori nu puteau să-i aducă darurile lor, cine ştie de ce, el deschidea uşa şi răcnea răguşit:
— Pâine!
În ochii lui scufundaţi în adâncul găvanelor întunecate scăpăra mândria maniacului fericit de conştiinţa măreţiei sale. Din când în când îl vizita o pocitanie mică şi cocârjată, cu părul sur, cu un picior sucit într-o parte, cu nişte ochelari cu sticle groase pe nasul borcănat şi cu un zâmbet viclean pe obrazul gălbejit de scapet. Închideau grijuliu uşa şi şedeau ceasuri întregi fără să scoată o vorbă, într-o ciudată muţenie. O singură dată, târziu în noapte, m-am trezit de strigătele răguşite şi furioase ale matematicianului:
— Şi eu îţi spun că-i puşcărie! Geometria e o celulă, da! O capcană de şoareci, da! O puşcărie!
Pocitania chicotea piţigăiat, spunând întruna un cuvânt ce suna tare fistichiu, şi deodată matematicianul răcni din rărunchi:
— Du-te dracului! Afară!
Când musafirul o zbughi şontâc pe coridor, gâfâind, scheunând şi tot înfăşurându-se în mantie, matematicianul se arătă în prag, lung cât o prăjină şi fioros, şi virându-şi degetele în chica lăţoasă, horcăi:
— Euclide a fost un prost! Un pro-ost… Voi dovedi că Dumnezeu e mai deştept decât grecul.
Şi trânti uşa cu atâta năduf, încât am auzit ceva căzând cu zgomot la el în odaie.
La scurtă vreme după aceea am aflat că omul acesta, pornind de la matematici, voia să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, dar a murit înainte de-a apuca să o facă.
Pletneov lucra la o tipografie, era corector de noapte la o gazetă; câştiga unsprezece copeici pe noapte şi, dacă nu mă învredniceam să scot şi eu un ban, o întindeam douăzeci şi patru de ore cu patru funturi de pâine, ceai de două copeici şi zahăr de trei. Eu trebuia să învăţ şi nu prea aveam timp să muncesc. Toceam câineşte, mă chinuiam mai ales la gramatică, cu formele ei meschine, închistate şi hâde, în care nu izbuteam nici de frică să înghesui limba rusă, cea atât de vie şi dificilă, mlădie şi capricioasă. Spre marea mea mulţumire, curând am aflat că m-am apucat „prea devreme” de învăţătură şi că nu mi-ar fi dat un loc de învăţător la ţară nici dacă reuşeam la examen, asta din pricina vârstei.
Pletneov şi cu mine dormeam în acelaşi pat, eu, noaptea, el, ziua. Venea acasă în zori, istovit de nesomn, cu ochii înroşiţi, parcă şi mai pământiu la faţă. Mă repezeam îndată la ceainărie, după apă clocotită, fiindcă nu aveam samovar, se înţelege, apoi ne aşezam la fereastră şi mâncam ceai cu pâine. Gurii îmi povestea noutăţile de la gazetă, ori îmi recita stihurile pline de haz ale foiletonistului, un beţivan, care semna Dominoul Roşu. Mă uimea cu felul lui de a lua viaţa în glumă, întocmai aşa cum o lua pe grăsana Galkina, negustoreasă de vechituri muiereşti şi codoaşă.
De la băbătia asta închiriase Gurii colţişorul de sub scară şi, cum nu avea un sfanţ pentru chiria „apartamentului”, se plătea de datorie cu vorbe de duh şi cu cântece sentimentale, zise din armonică, ori din gură; o luminiţă batjocoritoare i se aprindea în ochi în timp ce-şi picura vocea lui de tenor. Galkina, fostă coristă la operă în tinereţe, se pricepea la cântece, şi lacrimi mărunte se rostogoleau adesea din ochii ei sfruntaţi pe obrajii vineţi şi bugezi de beţivancă şi de mâncăcioasă. Ea şi le ştergea cu degetele-i grăsulii, pe care apoi şi le bosolea într-o batistă murdară.
— Of, Gurocika, suspina Galkina, eşti artist în lege, zău! De-ai fi niţel mai arătos, m-aş îngriji de soarta ta, să mă pomeneşti! Câţi tinerei n-am rostuit eu pe lângă femei a căror inimă se perpelea în singurătate!
Unul dintre aceşti „tinerei” locuia chiar deasupra noastră. Era student, feciorul unui blănar. De statură mijlocie, cu pieptul lat şi şoldurile nefiresc de înguste, părea un triunghi cu ascuţişul bont şi întors în jos. Avea picioarele mici ca de femeie, capul cât pumnul, înfipt adânc între umeri şi împodobit cu o perie de păr roşcat, iar pe faţa-i albă ca varul, fără strop de sânge, se holbau doi ochi verzi şi posaci.
Îndurase greutăţi de neînchipuit şi flămânzise ca un câine, dar, trecând peste cuvântul lui taică-său, o scosese la capăt cu liceul şi intrase la universitate. Apoi, descoperindu-se înzestrat cu o voce caldă şi profundă de bas, simţi imboldul să urmeze canto.
Tocmai atunci îl pescuise şi Galkina şi-l căpătuise cu o negustoreasă bogată, una în jur de patruzeci de ani, cu un băiat student în anul trei şi o fată în ultima clasă de liceu. Ea era numai piele şi os, scobită şi ţeapănă ca o cătană, cu obrazul supt de călugăriţă şi nişte ochi mari, cenuşii, căzuţi în fundul găvanelor întunecate. Se purta îmbrăcată în negru, cu o scufă de mătase de modă veche, iar în urechi îi tremurau cercei cu pietre verzi ca fierea.
Venea din când în când la studentul ei, seara ori dimineaţa devreme, şi nu o dată am văzut-o intrând pe poartă parcă dintr-o săritură şi străbătând curtea cu pas hotărât. Arăta groaznic: ţinea buzele strânse, încât aproape nici nu se mai vedeau, iar ochii ei holbaţi şi cu căutătura aţintită priveau trişti şi pierduţi, ca ochii unei oarbe. Nu puteai spune că e slută, dar simţeai desluşit în ea o încordare care o urâţea, făcând-o mai deşirată şi crispându-i faţa într-o grimasă de durere.
— Ia te uită la ea, zicea Pletneov. Juri că e nebună!
Studentul nu o putea suferi şi se ascundea de ea, dar negustoreasa îl urmărea cu stăruinţa unui creditor nemilos, ori a unui poliţai.
— M-am făcut de ruşine, se căina el la beţie. Cântat îmi trebuia mie? Cu mutra şi cu hoitul meu tot nu mă lasă ăia să apar pe scenă, chiar aşa, nu mă lasă…
— Curm-o şi tu cu povestea asta plicticoasă! îl povăţuia Pletneov.
— Păi să vezi, mi-e milă de ea! Îmi face silă şi milă! De-aţi şti voi cum mă… Uf!…
Ştiam asta prea bine, fiindcă o auzeam noaptea, pe scară, cum îl implora în şoaptă cu glas tremurat:
— Pentru Dumnezeu, puişor, haide, pentru Dumnezeu!
Era stăpâna unei mari fabrici, avea case, cai, dăruia mii şi mii de ruble pentru o şcoală de moaşe şi se milogea ca o cerşetoare după o mângâiere.
După ceai, Pletneov se culca, iar eu o porneam să caut de lucru. Mă întorceam acasă târziu seara, când Gurii trebuia să plece la tipografie, şi, dacă se întâmpla să aduc niscaiva pâine, cârnaţi şi măruntaie fierte, împărţeam totul frăţeşte şi el îşi lua partea cu dânsul.
De cum rămâneam singur, începeam să rătăcesc prin coridoarele şi vizuinile Marusovkăi, dornic să cunosc traiul acestor oameni, noi pentru mine. Casa era ticsită, semăna cu un furnicar. Peste tot te întâmpinau mirosuri acre şi iuţi, prin colţuri se piteau umbre dese şi vrăjmaşe faţă de oaspeţi. Din zori şi până noaptea târziu casa vuia de zgomot; maşinile cusătoreselor duruiau neobosit, coristele de la operă îşi clăteau vocile, studentul întindea game în registrul lui de bas, un actor beţiv şi pe jumătate smintit declama răsunător, prostituatele cherchelite răcneau isteric. Şi în mintea mea încolţea o întrebare firească, căreia însă nu-i găseam răspuns:
„La ce bun toate astea?”
Printre toată tinerimea asta flămândă se învârtea în dorul lelii un bărbat roşcovan, pleşuv, cu pomeţii proeminenţi, cu pântecele mare cocoţat pe două picioroange subţiri, cu o gură cât o şură şi nişte dinţi de cal, drept care şi fusese poreclit Cal-Roş. De trei ani se judeca întruna cu nişte neamuri, negustori din Simbirsk, şi spunea oricui catadicsea să-l asculte:
— Măcar să ştiu că mor, da-i aduc în sapă de lemn, să-i văd eu fără o leţcaie! Să umble să cerşească. Să-mi trăiască trei ani în şir din pomeni, că pe urmă le-ntorc tot ce le-am luat prin judecată, le-ntorc totul şi-i întreb: „Ei, afurisiţilor? Cum e?”
— Şi asta-i tot ce ţinteşti tu în viaţă, Calule? întrebau ceilalţi.
— De vreme ce mi-am pus toată fiinţa şi tot sufletul în treaba asta, cum să mai vreau altceva?
Cât era ziulica de lungă, bătea tribunalul, curtea de apel şi se ţinea scai de avocatul lui; seara se întorcea adesea cu birja, încărcat de pungi, pachete şi sticle, iar odaia-i împuţită, cu tavanul lăsat până deasupra capului şi cu duşumeaua numai hârtoape, găzduia ospeţe gălăgioase, la care îi poftea pe studenţi şi pe croitorese – într-un cuvânt pe oricine dorea să mănânce pe săturate şi să tragă un păhărel. Cal-Roş nu se cinstea decât cu rom, băutură ce lăsa pe faţa de masă, pe haine şi chiar pe duşumea nişte pete ruginii, cu neputinţă de scos. Cum se ciupea, urla cât îl ţinea gura:
— Măi, păsăruicile tatii! Voi îmi sunteţi tare dragi, măi, fiindcă sunteţi lume cinstită şi cumsecade! Pe când eu nu-s decât un ticălos, o bestie şi un crocodil… Eu vreau să-mi distrug neamurile şi o să le distrug! Zău aşa! Măcar să ştiu că mor, da’…
Cal-Roş începea să clipească jalnic şi pe faţa lui tâmpă, cu pomeţii proeminenţi, şiroiau lacrimi de beţiv; el şi le ştergea eu palmele, pe care şi le freca apoi apăsat de genunchi. Altminteri, nădragii lui erau veşnic pătaţi de grăsime.
— Viaţă-i asta cum trăiţi voi? izbucnea el. Tot în foame, tot în frig, tot în zdrenţe! Dreptate e asta? Cum să mai înveţi când ai parte de un trai ca ăsta? Ehei, de-ar şti el ţarul cum o duceţi…
Şi, scoţând din buzunar un pumn de bancnote de toate culorile, zicea:
— Care ai nevoie de bani? Luaţi, fraţilor!
Coristele şi croitoresele smulgeau cu lăcomie banii din mâna lui păroasă, în vreme ce el se strica de râs şi spunea:
— Ho, că nu-s pentru voi, fetelor. Pentru studenţi sunt.
Numai că studenţii nu luau banii.
— Dă-i dracului de bani! se cătrănea feciorul blănarului.
Într-o zi veni acasă beat criţă şi-i aduse lui Pletneov un teanc de hârtii de câte zece ruble, strânse mototol în pumn. Azvârlindu-le pe masă, trâmbiţă:
— N-ai nevoie? Na, poftim. Că mie nu-mi trebuie…
Se trânti pe patul nostru şi se porni să urle şi să plângă în hohote, încât a fost musai să-l stropim cu apă ca să se mai dezmeticească. După ce a adormit, Pletneov a încercat să netezească bancnotele, dar n-a fost chip: le strânsese atât de tare, încât a trebuit să le udăm ca să le desprindem una de alta.
În odaia murdară, îmbâcsită de fum, ale cărei geamuri dădeau spre zidul casei vecine, era o înghesuială cumplită, zăpuşeală şi larmă. Cal-Roş răcnea mai abitir decât toţi ceilalţi. L-am întrebat:
— De ce stai aici şi nu-ţi iei cameră la hotel?
— Pentru suflet, drăguţă! Mă simt bine cu voi…
Feciorul blănarului adeveri:
— Adevărat, Calule! La fel şi eu. M-aş prăpădi să stau altundeva…
Cal-Roş se ruga de Pletneov:
— Haide, măi, cântă… zi ceva…
Gurii îşi aşeza gusla pe genunchi şi începea:
Răsai, răsai degrabă, roşu soare…
Glasul lui plin de căldură te ungea la inimă.
Se făcea linişte, toţi ascultau îngânduraţi jeluirea cântecului şi zvonul dulce stârnit de coardele guslei.
— Al dracului de frumos! bombănea nefericitul sortit să-i aducă alinare negustoresei.
Gurii Pletneov, dăruit cu înţelepciunea numită voioşie, juca rolul duhului cel bun din basme printre ciudaţii locatari ai vechii noastre hardughii. Sufletul său, strălucind în culorile vii ale tinereţii, le lumina viaţa cu focul de artificii al glumelor de soi, al cântecelor frumoase, al ironiilor muşcătoare pe socoteala moravurilor şi năravurilor omeneşti, ca şi cu vorbele-i cutezătoare despre minciuna brutală a vieţii. Abia împlinise douăzeci de ani şi arăta ca un băieţandru, dar toţi din casă îl priveau ca pe un om întreg, capabil de un sfat bun la ananghie şi gata oricând să-i ajute într-un fel. Cei mai cumsecade îl îndrăgeau, celor mai răi le era teamă de el, ba până şi bătrânul Nikiforîci, vardistul, îi dădea bineţe lui Gurii, zâmbindu-i întotdeauna cu zâmbetul lui de vulpoi.
Curtea Marusovkăi venea niţel în pantă şi slujea de „coridor” între două străzi: Rîbnoriadskaia şi Staro-Gorşecinaia, unde se afla bârlogul lui Nikiforîci, aciuiat într-un colţişor potrivit, în vecinătatea casei noastre.
Nikiforîci, mai marele vardiştilor din mahalaua noastră, era un bătrân înalt, uscăţiv, cu pieptul plin de decoraţii, eu faţa inteligentă, zâmbetul prietenos şi ochii hâtri din cale-afară.
Arăta o deosebită luare aminte zgomotoasei noastre colonii de foşti şi de viitori oameni: boiu-i mândru se ivea de câteva ori pe zi la noi în curte. Călca agale, aruncându-şi ochii pe geamurile unuia şi altuia, întocmai aşa cum paznicul dintr-o grădină zoologică îşi aruncă privirea în cuştile sălbătăciunilor. Peste iarnă, la unul dintre locatari fuseseră arestaţi un ofiţer ciung, Smirnov, şi un soldat, Muratov, decoraţi cu ordinul „Sfântul Gheorghe” şi foşti părtaşi la expediţia lui Skobelev de la Ahal-Tekin. Îi ridicaseră odată cu Zobnin, Ovseankin, Grigoriev, Krîlov şi încă cineva, nu mai ştiu cine, pe motiv că au vrut să instaleze o tipografie clandestină, în oare scop Muratov şi Smirnov s-au dus într-o duminică, ziua în amiaza-mare, să fure litere din tipografia lui Kliucinikov, pe una din străzile cele mai umblate din oraş. Fuseseră prinşi asupra faptului. Iar altă dată, noaptea, jandarmii l-au umflat pe un alt chiriaş al Marusovkăi, un lungan posac, pe care eu îl poreclisem Clopotniţa-rătăcitoare. Dimineaţa, aflând noutatea, Gurii, foarte tulburat, îşi zbârli ciuful negru şi-mi spuse:
— Maximîci! Uite ce: pe toţi dracii, fugi, măi frate, cât poţi de repede…
După ce mă desluşi unde anume trebuia să mă duc, adăugă:
— Vezi, fii cu ochii-n patru! Poate că dau târcoale copoii prin preajmă…
Misterioasa însărcinare mă bucură grozav şi am zburat până în mahalaua Amiralităţii cu iuţeala unui lăstun. Acolo, în atelierul cam întunecos al unui arămar, am văzut un flăcău cârlionţat şi cu nişte ochi de un albastru nemaipomenit. Spoia o tingire, dar nu semăna nici pe departe a muncitor. Într-un colţ, un bătrânel cu părul alb, prins cu un fir de curea, şlefuia un robinet, aplecat peste menghine.
L-am întrebat:
— N-aveţi ceva de lucru pentru mine?
Bătrânelul mormăi, supărat:
— De lucru avem noi, da’ nu pentru de-alde tine.
Flăcăul mă privi în fugă şi se înturnă asupra tingirii. I-am atins uşurel piciorul cu piciorul meu. Ochii lui albaştri mă fulgerară cu mirare şi mânie. Ţinea tingirea de coadă, gata parcă să mi-o azvârle în cap. Mă văzu că-i fac cu ochiul şi atunci glăsui liniştit:
— Hai, du-te, vezi-ţi de drum…
I-am făcut încă o dată cu ochiul şi am ieşit pe uşă, oprindu-mă în stradă. Cârlionţatul, întinzându-se de-i trosniră oasele, ieşi în urma mea, mă privi lung şi-şi aprinse o ţigară.
— Dumneata eşti Tihon?
— Eu!
— L-au arestat pe Piotr.
Se încruntă, cercetându-mă scrutător.
— Care Piotr?
— Lunganul, care aduce a diacon.
— Şi?
— Asta-i tot.
— Ce-am eu cu Piotr ăsta care aduce a diacon şi cu tot bâlciul de care spui? mă întrebă, şi felul cum vorbise mă încredinţă de-a binelea că nu era muncitor. M-am întors acasă într-un suflet, mândru că m-am priceput să duc la bun sfârşit o asemenea însărcinare. Era pentru întâiaşi dată când luam parte la treburi „conspirative”.
Gurii Pletneov se dovedea amestecat în aceste treburi, dar când l-am rugat să mă ajute să intru şi eu în hora lor, îmi spuse:
— E prea devreme pentru tine, frăţioare! Lasă, mai învaţă…
Evreinov socoti nimerit să cunosc un ins misterios, cunoştinţă complicată cu tot felul de fereli, ceea ce îmi sădi în suflet simţământul că păşesc peste un prag de mare însemnătate. Mă duse afară din oraş, pe câmpul Arskoe. Pe drum mă preveni că faţă de legătura asta va trebui să am cea mai trează prevedere şi să păstrez cel mai adânc secret. Apoi, arătându-mi în depărtare o siluetă cenuşie, care se preumbla fără grabă pe câmpul pustiu, se uită în jur şi-mi şopti:
— Uite-l! Ia-te după el şi când vezi că se opreşte în loc, te apropii şi-i spui: „Eu sunt cel nou”…
Întotdeauna îmi plăcuse misterul, dar treaba asta mi se părea ceva caraghios: ziua în amiaza mare, pe o arşiţă cumplită, un omuleţ singuratic se legăna pe câmp, ca un firicel cenuşiu de iarbă, şi-atât. L-am ajuns din urmă lângă poarta cimitirului şi m-am pomenit dinaintea unui tinerel cu o feţişoară uscăţivă şi cu nişte ochi rotunzi, ca de pasăre, care mă cântăreau sever. Purta o manta cenuşie de licean, numai că-i înlocuise bumbii lucitori cu nişte nasturi negri, de os, iar pe şapca lui ponosită se mai desluşea încă urma emblemei. De altminteri, întreaga-i înfăţişare dădea în vileag ceva bătrânicios, ca şi cum se grăbea să-şi dovedească sieşi că e bărbat în toată firea.
Ne-am aşezat undeva printre morminte, la umbra unor tufe dese. Mi-a vorbit sec, fără nicio abatere de la subiect, şi pot spune că nu mi-a plăcut nici cât negru sub unghie. După ce m-a descusut cu străşnicie ce anume am citit, mi-a propus să studiez în cercul organizat de el. M-am învoit şi ne-am despărţit: a plecat cel dintâi, iscodind cu băgare de seamă câmpul pustiu.
Din cercul cu pricina mai făceau parte încă trei sau patru tineri; eu eram cel mai mic dintre toţi şi cu desăvârşire nepregătit pentru a studia cartea lui John Stuart Mill, cu comentarii de Cernâşevski. Ne adunam în casa unuia Milovski, care urma institutul pedagogic şi care mai târziu a scris povestiri, sub pseudonimul Eleonski, tipărind vreo cinci volume, iar apoi şi-a pus capăt zilelor, părăsind viaţa de bună voie, aşa ca mulţi dintre oamenii pe care i-am întâlnit în peregrinările mele.
Era o fiinţă tăcută, sfios în gândire şi cântărit la vorbă. Locuia la subsol, într-o casă murdară şi se îndeletnicea cu tâmplăria, dornic să dobândească „echilibrul dintre trup şi suflet”. Te apuca plictiseala în tovărăşia lui. Cartea lui Mill nu mă atrăgea câtuşi de puţin. După scurtă vreme credeam că am pătruns temeinic principiile de bază ale economiei politice, întrucât le cunoşteam nemijlocit, pe propria-mi piele, şi-mi ziceam că nu merită să scrii un asemenea cărţoi, împovărat de cuvinte grele, despre nişte lucruri limpezi ca lumina zilei, pentru toţi câţi dau în bot trudind pentru ghiftuiala şi huzurul oricărui „fitecine”. Făceam o sforţare nemaipomenită ca să ţin piept la două-trei ceasuri de citit în vizuina aceea ce duhnea a clei, cu ochii la mişunarea cârcăiacilor pe pereţii slinoşi.
Într-una din zile, dascălul nostru nu veni la cercul obişnuit, iar noi, gândindu-ne că nu mai vine de fel, haida să-i tragem un chefuleţ, în care scop am cumpărat degrabă nişte vodcă, pâine şi castraveţi. Deodată, prin faţa geamului forfecară zorit picioarele lui cenuşii. Nici n-am apucat bine să pitim vodca sub masă, că el se şi afla în mijlocul nostru, pornit să ne tălmăcească înţeleptele cuvinte ale lui Cernîşevski. Şedeam toţi ţepeni ca nişte momâi, cu groaza în suflet de grija sticlei, temători să nu o răstoarne vreunul dintre noi cu piciorul. Numai că a răsturnat-o chiar dascălul nostru: a răsturnat-o şi s-a uitat sub masă, dar nu a scos o vorbuliţă. Of, mai bine ne-ar fi ocărât cum îi venea la gură!
Tăcerea lui, chipul lui grav, jignirea zugrăvită în ochii lui mijiţi m-au tulburat peste măsură. Uitându-mă pe furiş la tovarăşii mei, ale căror feţe ardeau de ruşine, am simţit că m-am purtat ca un nelegiuit faţă de dascălul nostru şi chiar mi s-a făcut milă de el, deşi în isprava cu vodca nu eu fusesem capul răutăţilor.
Lecţiile noastre mă plictiseau de moarte şi tânjeam să o şterg în mahalaua Tatarskaia, unde şedeau oameni buni şi prietenoşi, care trăiau o viaţă deosebită, plină de curăţie. Vorbeau o rusească stâlcită, într-un fel caraghios, şi seara, glasurile ciudate ale muezinilor răsunau de pe minaretele înalte, chemând la rugăciune. Cugetam că viaţa tătarilor e rânduită în toate altfel decât a noastră, după un şart pe care nu-l cunoşteam, şi de aceea nici nu semăna cu viaţa noastră, care mie nu-mi aducea nicio bucurie.
Mă atrăgea deopotrivă şi Volga, cu cântecele vieţii ei de sudoare – cântece care şi astăzi îmi vrăjesc inima. Ţin foarte bine minte ziua când am simţit pentru întâia oară poezia eroică a muncii.
Un coşcogeamitea şlepul, încărcat cu mărfuri persane, se pomenise cocoţat pe o stâncă, ceva mai jos de Kazan, alegându-se eu coca spartă, şi artelul hamalilor mă tocmi şi pe mine la descărcarea şlepului. Asta s-a întâmplat prin septembrie. Bătea un vânt din susul apei, pe întinderea-i sură se burzuluiau valurile şi vântul le smulgea cu furie crestele, împroşcând cu rafale reci cuprinderea dintre maluri. Cei vreo cincizeci de truditori ai artelului, înfăşuraţi în rogojini şi foi de cort, se rânduiseră mohorâţi pe puntea şlepului de încărcat, tras de un remorcher mititel, care gâfâia şi scuipa snopi de scântei roşii.
Cădea seara. Pe măsură ce se îndesea întunericul, cerul plumburiu, împovărat de apă, se lăsa tot mai jos. Hamalii bombăneau şi suduiau, blestemau ploaia, vântul, viaţa, se târau pe punte, căutând un locşor ferit de frig şi de umezeală. Socoteam că oamenii aceştia somnoroşi nu-s în stare de nicio ispravă şi că niciodată nu vor scoate încărcătura la liman.
Către miezul nopţii am ajuns la locul cu pricina. Şlepul nostru s-a lipit de celălalt, chiar în buza stâncii. Starostele artelului, un bătrânel veninos, şiret şi spurcat la gură, ciupit de vărsat, cu ochi şi nas de uliu, smulgându-şi şapca murată de pe ţeasta pleşuvă, strigă cu glasu-i piţigăiat, de muiere:
— Rugăciunea, flăcăi!
Hamalii se buluciră grămadă în întuneric, pe puntea şlepului, şi începură să mormăie ca urşii. Isprăvind rugăciunea înaintea tuturor, starostele ţipă:
— Felinarele! Ei şi-acu, flăcăi, arătaţi voi ce vă poate osul! Să fie treabă pe cinste, copii! Cu Dumnezeu înainte! Haida!
Şi oamenii aceia greoi, lenevoşi, muiaţi de ploaie, se grăbiră „să arate ce le poate osul”. Dădură năvală pe puntea şi în cala şlepului avariat, ca şi cum s-ar fi aruncat la luptă, cu chiote, răcnete, glume. Sacii de orez, de stafide, baloturile de piele şi de caracul zburau în jurul meu ca nişte perne de puf. Trupurile vânjoase alergau, îmboldindu-se care mai de care cu şuierături, strigăte şi sudălmi cumplite. Nici nu-ţi venea a crede că aceiaşi oameni greoi şi posaci, care până mai adineauri se jeliseră amarnic de viaţă, de ploaie şi de frig, munceau acum cu atâta voioşie, sprinteneală şi spor. Ploaia se cernea tot mai deasă şi mai rece, vântul se înteţise, gata-gata să le sfâşie şi să le salte poalele cămăşilor în cap, dezgolindu-le pântecele. În lumina chioară a şase felinare, forfoteala de mogâldeţe negre tropăia surd pe puntea celor două şlepuri, prin bezna pătrunsă de umezeală. Zoreau de parcă ar fi fost înfometaţi de muncă, de parcă ar fi tânjit de mult să se desfete azvârlindu-şi sacii grei de câte patru puduri, ori să alerge cu baloturile în spinare. Munceau ca într-o joacă, cu dăruirea şi voioşia unor copii, cu bucuria ameţitoare a sudorii, cea mai dulce dintre toate, afară doar de îmbrăţişarea femeii.
O huidumă cu barbă, făcut ciuciulete în podiovca-i lucitoare de apă – stăpânul mărfii, ori omul lui de încredere, de bună seama – strigă pe neaşteptate din adâncul rărunchilor:
— Măi flăcăi, pun la bătaie o vadră! Ba şi două, tâlharilor! Da’ vreau treabă!
Câteva glasuri ţâşniră ici şi colo din beznă, contopite parcă într-unul singur:
— Trei vedre!
— Trei să fie! Da’ vreau treabă pe cinste!
Vârtejul muncii se înteţi.
Prindeam şi eu sacul din zbor, îl purtam mai departe, îl azvârleam şi alergam înapoi ca să prind altul, robit laolaltă cu toţi cei din jur unui joc îndrăcit, şi mi se părea că oamenii aceştia pot roboti la fel de straşnic şi cu aceeaşi voioşie luni şi ani în şir, fără să ştie ce-i oboseala şi fără să se cruţe, şi cugetam că dacă ei şi-ar pune mintea cu minaretele şi clopotniţele din oraş, ar fi în stare să le mute din loc oriunde ar pofti.
În noaptea aceea m-a pătruns o bucurie necunoscută şi în suflet mi s-a aprins dorinţa luminoasă de a trăi întreaga viaţă în beţia asta a muncii. De jur împrejur jucau valurile, ploaia biciuia punţile, vântul şuiera la faţa apei, zorile şi-arătau pâcla cenuşie, iar oamenii alergau neobosiţi, goi până la brâu şi uzi leoarcă, zvâcneau de ici-colo ca nişte fulgere, răcnind şi râzând, îmbătaţi de propria lor vânoşenie, de munca lor. Vântul zdrenţuise claia norilor grei, limpezind un petic de cer, şi acolo străluci o rază trandafirie de soare, pe care dihăniile acelea voioase o întâmpinară cu un muget ieşit de-a valma din piepturi, scuturându-şi bărbile ude ce le acopereau mutrele prietenoase. Îmi venea să strâng în braţe şi să sărut dihăniile astea pe două picioare, pline de isteţime şi îndemânare în tot ce făceau, dăruite muncii cu atâta împătimită uitare de sine.
Ai fi zis că nimic nu se putea împotrivi unei asemenea stihii de forţă dezlănţuită şi dătătoare de bucurie, că ea era în stare să săvârşească minuni pe lumea asta, să acopere într-o singură noapte pământul cu oraşe şi palate fără de seamăn, întocmai ca în basmele de demult. După ce zăbovi o clipă – două să privească la truda oamenilor, biruită de mătăhăloasa apăsare a norilor, raza de soare pieri în desimea lor, aşa cum piere un copil pe care îl înghite marea. Şi după aceea se porni să toarne cu găleata.
— Destul! strigă unul, dar alţii i-o retezară fioroşi:
— Destul! Las’ că vezi tu!
Şi până la ceasurile două ale amiezii, când au strămutat toată încărcătura, oamenii au muncit fără odihnă, despuiaţi până la brâu, sub sfichiuirea nedomolită a ploii şi sub suflarea vântului năprasnic, făcându-mă să înţeleg smerit câtă uriaşă bogăţie de forţe tăinuieşte omenirea.
Pe urmă am trecut pe remorcher şi-am adormit cu toţii ca după o beţie. Ajunşi la Kazan, am potopit malul nisipos ca un şuvoi de nămol cenuşiu, şi haida buluc la crâşmă să zvântăm cele trei vedre de vodcă.
Acolo m-am pomenit lângă mine cu Başkin, hoţul. După ce mă cercetă cu luare aminte, mă întrebă:
— Ce-i cu tine, frăţioare?
l-am istorisit cu încântare despre munca noastră. El mă ascultă până la capăt, oftă şi mormăi dispreţuitor:
— Mare bleg mai eşti! Ba şi mai şi, un nerod!
Unduindu-şi trupul în mers ca peştele în apă, se depărtă fluierând printre măsuţele înghesuite la care petreceau cu larmă hamalii. Într-un colţ, o trâmbiţă de tenor îi zicea un cântec deşuchiat:
Of! parşivă întâmplare…
Noaptea pe negreală mare
Îmi ieşi cocoana la plimbare…
Alţi vreo zece mugiră asurzitor, bătând cadenţa cântecului cu palmele în masă:
Of! şi omul pazei mi-o găseşte:
Răsturnată-n iarbă mi-o gineşte…
Râsete, fluierături, vuiet de glasuri, vorbe care prin, nemaipomenita lor neruşinare de bună seamă că nu-şi aveau pereche pe lume.
Cineva, nu mai ştiu cine, îmi dădu prilejul să-l cunosc pe Andrei Derenkov, care ţinea o băcănioară pitită în capătul unei uliţe înguste, din sărăcime, pe marginea unei râpe năpădită de gunoaie.
Derenkov, un omuleţ beteag de o mână, cu faţa plină de bunătate, cu o bărbuţă blondă şi nişte ochi scăpărători de inteligenţă, avea cea mai straşnică bibliotecă din oraş – tot cărţi rare şi interzise, de care se foloseau studenţii numeroaselor instituţii de învăţământ din Kazan, precum şi feluriţi oameni cu porniri revoluţionare.
Băcănia lui Derenkov se afla în aripa scundă a proprietăţii unui zaraf, un scapet; din prăvălie, o uşă ducea într-o odaie mare, sărăcăcios luminată de fereastra dinspre curte; în şir eu odaia venea o bucătărie strâmtă, iar după bucătărie, între aripa cu prăvălia şi restul casei era o tindă întunecată, cu o cămară într-un ungher, unde se afla tăinuită biblioteca eu bucluc. Parte erau cărţi copiate de mână în nişte caiete groase, ca bunăoară Scrisorile istorice de Lavrov, Ce-i de făcut? de Cernîşevski, câteva articole din Pisarev: Împăratul Foamete, O mecanică ingenioasă – şi toate caietele erau hărtănite de cât fuseseră citite şi răscitite.
Când am trecut pentru întâia oară pragul băcăniei, Derenkov, prins cu muşteriii, mi-arătă din cap spre uşa odăii. Am intrat, şi în întunecimea de acolo am văzut un bătrânel îngenunchiat într-un colţ, închinându-se cu smerenie. Semăna cu portretul lui Serafim din Sarovo. Mă uitam la bătrân şi simţeam ceva nepotrivit aici, ba chiar pe dos de cum se cuvenea.
Mi se spusese că Derenkov ar fi „narodnic”. În mintea mea, narodnicul era un revoluţionar, şi un revoluţionar nu se cădea să creadă în Dumnezeu, aşa că prezenţa bătrânului cel cucernic mi se părea fără nicio noimă în casă.
Când isprăvi rugăciunea, bătrânul îşi netezi cu grijă albeaţa părului şi a bărbii, mă cercetă cu privirea şi spuse:
— Eu sunt tatăl lui Andrei. Dumneata cine eşti? Aşa? Şi eu care-mi ziceam că eşti vreun student travestit.
— Păi de ce s-ar travesti studentul? l-am întrebat.
— Mda, asta cam aşa e, murmură bătrânul. Fiindcă orice-ai pune pe tine, Dumnezeu tot te vede!
Trecu în bucătărie, iar eu, aşezându-mă la fereastră, m-am lăsat furat de gânduri.
— Ei, uite-l cum arată! auzii deodată.
În pragul bucătăriei stătea o fată îmbrăcată în alb, cu părul bălai, tăiat scurt, cu faţa palidă şi rotunjoară, cu o lucire de zâmbet în ochii albaştri. Era leit un înger din cei zugrăviţi în pozele ieftine.
— De ce te-ai speriat? Oi fi vreo Muma-Pădurii? mă întrebă ea cu o voce subţirică şi tremurată, şi veni spre mine încet, cu băgare de seamă, sprijinindu-se de perete, de parcă nici n-ar fi călcat pe duşumea, ci pe o frânghie întinsă în aer.
