Capitolul I

 

 

ANONIMA

 

 

„Unde mă aflu?“

A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o când, deschizând ochii, m-am pomenit într-o încăpere străină. Apoi mi-am amintit. După şaisprezece ore de drum anevoios, ploaie şi vânt, ajunsesem în sfârşit la cabana Dor de munte. O ţuică băută pe nerăsuflate… câţiva bărbaţi la una dintre mese… un cabanier excesiv de amabil… odaia, focul din sobă duduind îmbietor… şi dorinţa legitimă de-a dormi două săptămâni fără întrerupere. Eram în concediu.

Ploaia continua să cadă monotonă şi tristă. Aplecându-mă să-mi iau ţigările, privirea mi-a fost atrasă de un plic alb, obişnuit, strecurat pe sub uşă în timp ce dormeam. Curios, l‑am ridicat. Spre surprinderea mea, cu litere voit deformate (probabil scrise cu mâna stângă), cineva mi se adresa:

Domniei sale, domnului căpitan de miliţie, Ştefan Anghel.

Am parcurs conţinutul scrisorii – câteva rânduri cu aceleaşi caracteristici grafologice:

„După cum desigur aţi observat, plouă de câteva ceasuri. Asta înseamnă că drumul spre cabană a devenit impracticabil. Mai înseamnă că volens-nolens suntem, cum s-ar spune, izolaţi de restul muritorilor. Ca să nu vă plictisiţi, îmi permit să vă ofer o şaradă. Cineva din grupul nostru îşi va lua curând adio de la cele pământeşti. Datorită mie! Vreau să realizez o crimă care nu va fi supusă niciodată rigorilor legii. Încercaţi să mă împiedicaţi!

P.S. Nu vă pierdeţi timpul cu deducţii grafologice.“

Ce glumă tâmpită!

Ştiam că pe munte se fac cele mai stupide farse şi totuşi… Ploaia se izbea de geam. Mi se părea că Dor de munte plânge.

 

 

Living room-ul era o încăpere mare, pătrată. Un bar nou – lac şi nichel – ocupa în întregime peretele din fund. Mese masive se aliniau pe două rânduri, lăsând liber un culoar până la scara mare ce ducea la etaj. Pereţii, jumătatea de jos din lemn, cea superioară din piatră colţuroasă, erau împodobiţi cu policioare pe care se odihneau farfurii de lut pe ştergare brodate în culori vii. La intrare, prins deasupra uşii, un cap de cerb, cu coarne puternice, multiplu şi complicat încâlcite, îşi rumega plictiseala.

De cum am coborât, m-a izbit aerul fierbinte, învelit gros în fum de ţigară. Patru bărbaţi angajaţi într-o partidă de pocher filau cărţile cu o patimă evidentă.

Cabanierul, aplecat deasupra barului, urmărea jocul cu emoţie nefirească, în timp ce mâinile ştergeau mecanic un pahar.

De fapt, nu era singurul chibiţ. Un individ negricios, cu privirea mobilă, cu o faţă gălbuie ca de hrisov, se mişca necontenit printre jucători, schimbând fără nici o noimă posturile unui tranzistor. La cealaltă extremitate a încăperii, singur la o masă, un alt bărbat, cu eleganţă studiată în mişcări, îşi umplea din când în când un pahar cu apă minerală în care storcea puţină lămâie.

Judecând după frânturile de discuţie, după epitetele nemiloase care abundau, puteam să pariez că cei şase n-au făcut cunoştinţă la cabană, ci sunt veniţi împreună într-o aşa numită escapadă burlacă.

Nu mi-au acordat nici o atenţie. Eram oarecum intrigat în faţa impoliteţii flagrante, cu atât mai mult cu cât oamenii aflaţi în staţiuni la munte sau la mare, odată depăşite primele momente de stinghereală, devin amicali, discuţiile se încheagă cu uşurinţă, iar amabilitatea capătă expresii fireşti.

Exceptând omul cu apa minerală, toţi fumau. Nori de fum se izbeau de candelabrul din lemn masiv atârnat deasupra mesei, învăluindu-i. Abia le ghiceam trăsăturile. Am cerut cabanierului o ţuică. Şi pentru a doua oară de la sosire, când a dat cu ochii de mine, mi s-a părut că tresare. S-a grăbit să mă servească, adăugând chipului obişnuitul zâmbet profesional. M-am rezemat de bar, sorbindu-mi ţuica cu înghiţituri mici.

Ploaia continua vrăjmaşă. La masa de joc se aşternuse o linişte nefirească, prevestitoare de furtună.

Omul cu apa minerală îi privea, surâzând enigmatic.

Pe tejghea, în imediata apropiere, am observat telefonul. Fără vreo ţintă anume, am ridicat receptorul. Nu mi-am putut stăpâni o exclamaţie. Şapte perechi de ochi se întoarseră spre mine.

Cordonul era smuls din aparat, iar microfonul strivit.

Corelaţia dintre scrisoarea anonimă şi telefon mă obseda. Anularea aparatului telefonic unica legătură imediată cu oraşul crea o izolare artificială, dar eficace în condiţiile ploii neîntrerupte care făcea practic inaccesibil drumul, şi aşa destul de anevoios spre cabană.

Mă simţeam neliniştit constatând că un prim element pe care, aşa cum reieşea din conţinutul anonimei, autorul ei scontase – izolarea – fusese deja realizat. Formula era brutală, nedisimulată şi de aceea îngrijorătoare, dovedind îndrăzneală şi sânge rece.

De ce fusesem avertizat? Jocul mi se părea absurd, neverosimil şi totuşi ipoteza unei farse începea să nu mă mai convingă.

Îi observam pe rând, ochii neştiind unde să zăbovească. Cei şase (de fapt, unicii turişti de la Dor de munte) – colegi de serviciu din câte înţelesesem – făceau totală abstracţie de mine. Timp de o oră sau două n-am surprins nici una dintre acele priviri iuţi, piezişe, care verifică sau se asigură. Poate doar individul negricios şi neliniştit, cu înfăţişare stranie. Însă cum acesta se mişca pradă unei agitaţii necontenite, nu eram sigur dacă se uita la mine, la cerbul agăţat deasupra intrării ori pur şi simplu căuta poziţia prielnică acusticii tranzistorului.

Îl scrutai mai atent. Am băgat de seamă că avea gesturi necugetate, lipsite de control. Îţi dădea impresia că abia la jumătatea acţiunilor şi mişcărilor sale – deci după ce efectuase acte iniţiale – începea să reflecteze asupra lor. De aici reacţii deconcertante, gesturi bruşte, întrerupte ori cu deznodământ neaşteptat. Intervenţiile lipsite de tact în spatele jucătorilor trădându-le combinaţiile prin exclamaţii inoportune sau sfaturi de genul: „Eu aş merge cu asul şi vaietul“ dădeau naştere la izbucniri ireverenţioase.

— Vasiliu, eşti o vită! decretă cineva.

Spre surprinderea mea, negriciosul nu se sesiză deloc şi, rânjind, se postă în spatele altui scaun.

La o masă vecină cu a mea, aproape de fereastră, stătea indiferent, cu poză studiată, omul cu apa minerală. Din contextul discuţiilor reieşise că este jurisconsultul instituţiei. De altfel, felul în care se exprima – fraze rotunde, de mult ticluite şi gata să încadreze în formule devenite şablon orice fenomen, gând sau situaţie – îl desconspira.

Faţa lipsită de netezimi, ciupită pe alocuri de vărsat, se odihnea mai ales pe umărul drept, încreţind nefiresc pielea maxilarului inferior, urmare a vreunui accident ori poate a unei proaste deprinderi. Continua să-şi prepare pahare cu apă, de Borsec mi se pare, în care picura atent suc de lămâie. Acorda foarte mare importanţă acestei operaţii, care – oficiată cu eleganţa de care pomeneam – căpăta valoare de rit. Când cineva de la masa de pocher, extaziat în faţa unei quinte regale, îl reclamă ca pe încă un martor necesar triumfului său („Hei, Dornene, vino s-o vezi! E de pică, mânca-o-ar tata“), acesta se mulţumi să dea din cap cu superioară complezenţă. Îşi consuma paharul cu limonadă, privind lung, concentrat, prin reţeaua deasă a ploii care se pornise iar. Ai fi zis că aşteaptă pe cineva. O făcea cu răbdarea şi liniştea celui care are certitudinea că nu aşteaptă zadarnic.

În capul mesei, un bărbat vioi, cu privire maliţioasă împărţea cărţile cu o dexteritate de prestidigitator. Proceda cu o îndemânare ce trăda îndelungi exerciţii, sugerând spontan ideea că trişează sau că poate s-o facă în forme abile. Chipul de Lucifer (faţa osoasă, triunghiulară, sprâncene negre, orientate ca nişte accente circumflexe, părul cărunt pieptănat perie) contrasta cu dicţia defectuoasă, sâsâită şi peltică.

— Am deschis!

Cel mai tânăr din grup – toţi ceilalţi păreau în jur de cincizeci de ani – împinse cu mână nesigură miza spre mijlocul mesei. Nasul disproporţionat ţâşnea dintr-o faţă cu celelalte trăsături minuscule, de rozător. Ochii înguşti, de viezure, căutau neliniştiţi, încercând să sesizeze reacţia partenerilor.

— Pe trei, făcu o voce amplă, cu timbru plăcut.

Mâini experte („Contabil? Casier?“) numărară banii, degetele mişcându-se repede ca o morişcă. Apoi omul îşi potrivi ochelarii cu ramă subţire, metalică, pe nasul acvilin şi pedant, cu un gest devenit tic, alungă scame invizibile de pe pulovărul de culoare închisă. Vârsta (cincizeci, poate cincizeci şi cinci de ani) nu-i alterase trăsăturile nobile. Un rictus neplăcut însă îi deplasa undeva, spre bărbie, linia gurii, împrumutând figurii o expresie de infatuare excesivă. Amicii îi spuneau Sachelarie ori, mai direct, precupeţind silabele, Sache. Acum îl privea ironic pe cel tânăr care – speriat de relans – regreta parcă deschiderea jocului.

Al patrulea jucător (de ce i-o fi spunând ex-doctore?) mormăi:

— Pe nouă.

Aruncă fără să numere câteva bancnote mototolite luate din teancul îngrămădit în faţă. Consuma unul după altul paharele cu rom pe care cabanierul i le umplea prompt, neuitând să le însemne numărul. Era beat, dar păstra o ţinută decentă.

Ochii mici se pierdeau în obrazul mare, cărnos. Păreau că înregistrează laolaltă obiecte şi fiinţe nediferenţiindu-le nu din lipsă de discernământ, ci dintr-un fel de detaşare faţă de tot ce-l înconjura. Mă fascina realmente impasibilitatea sinceră a reacţiilor sale, fără osteneala vreunei replici, izolându-se într-o muţenie încăpăţânată.

— Merg! se decise cel din capul mesei, ridicându-şi sprâncenele ascuţite.

— Şi eu, spuse tânărul, frecând cu grijă între degete fiecare leu de teamă să nu pună mai mulţi.

Cineva râse:

— Nu-i a bună cu Ionescu.

— Ce mai, a intrat în anul morţii. Să fii atent, mă…

— Cine, Pandele? Cine a intrat în anul morţii? se agăţă Vasiliu de mâneca omului cu chip diavolesc. Fusese atent la ceea ce fac eu şi pierduse „faza“.

— Nu-mi mai duceţi grija, replică aparent cu indiferenţă Ionescu. Tot eu vă îngrop pe toţi.

Dar vocea era rea, iritată. Pandele, privindu-l fix, şopti:

— Eu, în locul tău, n-aş fi atât de sigur.

Tresării. Pronunţase cuvintele corect, fluent, fără împleticeala aceea peltică care până atunci crezusem că-l caracterizează.

— Ful de dame, anunţă triumfător Ionescu.

Tânărul îşi adună banii fericit, comentându-şi lung succesul. Ceilalţi păreau plictisiţi. Cabanierul, cu coatele bine înfipte în tejgheaua barului şi ochii strălucind de plăcere, urmărea avid jocul. Îşi trecu limba peste buzele uscate şi pocni din degete cu sensul: „Uite-al dracului!“

— Aşa e jocul ăsta, tăticule, explică Ionescu lui Sachelarie, cel mai afectat dintre toţi. Nu trebuie să te superi.

Dorneanu, mereu lângă fereastră şi spre surprinderea mea atent, se interesă:

— Ce ful a avut ăla?

Îl informă Vasiliu, zgâlţâindu-şi aparatul:

— A plecat cu perechi şi a prins ful de dame cu şeptari în coadă.

— Evident dame, comentă tare Dorneanu. Cherchez la… dame[1].

— Adică, ce vrei să spui? se răţoi Ionescu.

Lustruindu-şi unghiile, jurisconsultul răspunse voit enigmatic:

— Nimic altceva decât ai înţeles tu.

Furios, Ionescu se sufoca mototolind banii, căutând replică.

— Faci pe deşteptul…

Sachelarie se enervă:

— Da’ isprăviţi odată! Ce naiba, ori jucăm, ori nu, şi se ridică în picioare. Uite la Marin! Deschide, pasează, cere, câştigă sau pierde, dar nu face conversaţie.

— Păi ăsta tace şi când vorbeşte, observă Pandele, trecându-şi mâna prin părul perie.

Cu ochii scăpărători, subţiaţi de râs, şi cu urechile ascuţite, mi se păru dintr-o dată că seamănă cu un faun.

— Ascultă, tovarăşe inginer, replică totuşi „ex-doctorul“. Ochii – două găuri mici în masa de carne asediată de cuproză – nu se ridicară. În ciuda eforturilor dumitale de a fi spiritual, pe mine personal mă amuzi numai la pocher, şi asta pentru că joci prost. În sensul ăsta propun să reluăm partida.

Izbucniră urale.

— Ura! A deschis gura Marin!

Ostentativ, grupul se îmbrăţişa şi se felicita călduros. Cineva propuse chiar destuparea unei sticle de şampanie.

— Ce chestie!

— La asta nu mă aşteptam!

— Formidabil!

Răcnetele lor aduseră în pragul uşii un cap înspăimântat: soţia cabanierului. Negriciosul Vasiliu, căruia probabil vacarmul îi prilejuia delectări de ordin superior, făcu transistorul să urle.

Omul cu nasul mare – Ionescu – se căţără pe un scaun după o mască grotescă, rămăşiţă a cine ştie cărui revelion, şi-o puse şi începu să danseze de unul singur.

Inginerul se ridică:

— Gata! Reluăm partida. Ionescu, faci cărţile. Era rândul tău, n-am uitat! Sachelarie, confiscă animalului transistorul! Ne-a torturat destul.

Jocul fu reluat. Din câte puteam să-mi dau seama, şansa capricioasă începuse să-i surâdă morocănosului Marin. Pretextând o nevralgie, Ionescu se retrase din joc şi urcă în camera lui.

— Aşa face întotdeauna după ce ne ia banii, izbucni inginerul Pandele, trântind cu ciudă cărţile pe masă.

— S-a dus, chipurile, să se odihnească, remarcă ironic Sachelarie, alungându-şi de pe haine, cu zvâcniri nervoase de deget, fire invizibile de praf.

— Dormir-ar somnul ăl lung!

Toţi întoarseră capul surprinşi. Din cuvintele „ex‑doctorului“ răzbătuse pe neaşteptate, necamuflată, o ură densă, concentrată, deplasată faţă de incidentul minor în sine. Se părea că un sentiment vechi, mocnit, alimentat de ani, ţâşnise inconştient de pe buzele mereu mute ale lui Marin.