Cosmar de Rodica Ojog-Brasoveanu
Cred că aveam treisprezece sau paisprezece ani, în orice caz nu mai mult de cincisprezece, când am început să simt că legăturile mele cu trecutul sunt de esenţă specială. Fire puternice, a căror explicaţie cu aromă „lama“ sau „druidă“ nu mă satisface nici azi, mă ancorează într-o anume epocă precisă, situată între pitorescul fin de siècle şi începutul celui de-al II-lea război mondial. Tot ce ţine de acei ani – peisaje imortalizate în albume sau cărţi poştale, fotografii, literatură, oamenii acelei jumătăţi de veac şi amintirile lor, totul m-a fascinat de atunci, din pragul adolescenţei mele; „iconografia” epocii îmi trezeşte şi azi emoţii pe care mi-e imposibil să le descriu. Îmi lipseşte cuvântul definitoriu, îmi scapă printre degete, ştiu că există, dar nu-i întrezăresc decât conturul, siluetă vagă dizolvată în ceaţă. Dinaintea unor asemenea imagini inima începe să-mi bată, mă scufund în atmosfera călătoriei vremii şi, în funcţie de privelişte, simt concret aroma salcâmilor de mult scuturaţi, praful unei zile de iulie defunct topite pe Calea Griviţei, urmăresc tramvaiele care trec prin faţa Fundaţiei Carol; ocolesc restaurantul Cina, dispar în tumultul Bulevardului Brătianu.
Începând din clasa a V-a şi până la terminarea liceului, am frecventat asiduu l’école buissonière. N-a fost o profesiune de credinţă, n-o făceam din golănie simpatică sau teribilism, ci pur şi simplu chiuleam. De frică. Pentru mine, un copil cu memorie slabă, care pe deasupra mai eram şi nulă la disciplinele pozitive, şcoala a constituit un calvar. O poezie învăţată pe dinafară sau o lecţie de istorie însemnau două‑trei ore de cazne. Bagajul meu de versuri ştiute pe dinafară este inexistent, detest şi azi luna septembrie. Aroma caietelor şi a manualelor noi, revulsivă, îmi stăruie în memorie, primele frunze ruginii îmi trezesc colici vechi. Au rămas presate nu în jurnalul celei dintâi idile, ci în caietele de teză şi între file de extemporal. Începutul anului şcolar…
Iarna mă aranjam să fac rost de trei-patru lei ca să pot viziona două filme. Primăvara mă plimbam. În anii, în zilele acelea, am făcut cunoştinţă cu Bucureştiul şi am început să‑l iubesc. Cotroceni, Şoseaua, Cartierul Dacia, străduţele romantice din preajma Mitropoliei, Cişmigiul nu mai aveau pentru mine nici un secret.
Când am descoperit „casele mele“, eram în clasa a IX-a. Ele există şi azi. Cea dintâi se confundă în peisajul amintirii cu o dimineaţă de toamnă rece. Bura, eram într-un loden maron – existau şi gris, dar nu se puteau obţine decât cu relaţii – cu o taşcă spânzurată de umăr şi, evident, capul descoperit. Spun evident, pentru că asta a fost generaţia mea. Generaţia capetelor descoperite, a gulerelor ridicate şi a pantofilor cu talpă triplă din cauciucuri de maşină. Căciulă ori pălărie, galoşi, umbrelă sau ciorapi groşi erau de-a dreptul umilitori, descalificau total şi definitiv. Umblam în şosete pe cele mai cumplite geruri şi pot să spun că mi-au trebuit după aceea ani de zile de frecţii susţinute cu pierre‑ ponce, până am izbutit să scap de boabele de orez de sub pielea zgrunţuroasă şi aspră a picioarelor.
Mă aflam pentru prima oară pe strada Timişana şi priveam imobilele relativ modeste. Ronţăiam unul din biscuiţii aceia cu cremă, un soi de sandwich astringent, alintat Eugeniţă şi, dintr-o dată, am văzut-o. O casă cu totul lipsită de extraordinar. Un bloculeţ cenuşiu, cum s-au construit cu zecile în Bucureştii interbelici, destinat unor oameni cu venituri mijlocii. Un cub cu două niveluri, o uşă cu vizor şi trei grile de fier forjat la care duceau câteva trepte. Deasupra intrării, un bec protejat de un glob alb, mat, ca în camerele de baie, suspenda o lumină gălbuie, uitată aprinsă.
Rămăsesem ţintuită dinaintea zidurilor cenuşii pe care le priveam cu emoţie şi… da, ăsta e termenul, cu duioşie. Mă simţeam cuprinsă de o anume melancolie. Dacă aş fi fost mai versată pe atunci, aş fi ştiut că pentru prima oară în viaţă auzeam arpegiile nostalgiei.
Am revenit adeseori şi încă mi se mai întâmplă ca, aflându-mă în zonă, să fac un ocol pentru a retrăi, palidă reverberaţie, emoţiile cele vechi. Ciudat lucru, casa a părut totdeauna pustie. Obloane trase, ferestre închise, becul de la intrare stins. N-am văzut niciodată, pe nimeni, intrând sau ieşind.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. N-am avut nici o clipă nici atunci, nici mai târziu, senzaţia de a fi trăit cândva în căsuţa cenuşie şi nici n-am încercat vreodată acest sentiment, indiferent de meleagurile pe unde am hălăduit. Nici o palmă de pământ, oricât aş fi îndrăgit-o, nu mi-a dat senzaţia unor regăsiri: privelişti şi domicilii, dintr-o existenţă anterioară.
Un an mai târziu, am descoperit pe una dintre cele mai splendide stradele din Bucureşti, Aleea Alexandru, a doua casă. Acelaşi şoc, aceeaşi fascinaţie, de astă dată dinaintea unei vile, aşezată cumva pe colţ, la întretăierea cu aleea surată – Zoe. Clădirea, stil francez adaptat la autohton, e sprijinită pe coloane, are două scări laterale şi balcoane debordând de flori. Ghirlande dezinvolte de mixandre şi glicine curgând cu graţia pletelor de salcă, o opulenţă vegetală a loggiei, aşa cum n-am mai întâlnit ca frecvenţă şi splendoare decât la Veneţia. Deşi în mod evident locuită, sau poate doar îngrijită, nici aici n-am zărit vreodată proprietarii…
Nu mai insist asupra esenţei unor trăiri inexplicabile – excesul de precizare duce la confuzie –, dar ceva asemănător simt ori de câte ori o carte, un film, un gând, umbra unei amintiri mă întorc între dantelele şi pălăriile înflorate ale romanţioasei la belle époque sau mă poartă, ceva mai târziu, pe pitoreasca, prospera Calea Victoriei, unde automobile Dodge, Plymouth, Buick şi Chevrolet îşi făceau anevoie loc printre muscalii înţepeniţi – copii ale obezului Buda, în caftane de catifea verde – pe capra trăsurilor cu coviltire din pile.
Epoca mi se pare de un romantic feeric, întâlnirea dintre Orient şi Occident, de un farmec fără egal, civilizaţia n-a lustruit patina, iar timpul, în preocupările, în mentalitatea, în optica oamenilor, părea să fi stat, să fi rămas în continuare pe loc.
Iubesc străzile unde, făcând abstracţie de antenele de televizor şi Daciile parcate la rigolă, te mai poţi crede în anii ’20 sau ’30, locuinţele – cât de puţine au rămas! – unde ceasul a încremenit într-o zi de ianuarie ori august, când Radio Berlin mai transmitea şi altceva în afară de Wagner (pasiunea lui Adolf) şi marşuri, pe fesul Ducelui nu crescuseră încă floroane, iar vitrinele magazinelor din Roma, Firenze ori Napoli nu erau obsesiv îndoliate de cămăşi negre.
Locuinţa mea constituie o astfel de oază şi mi se pare interesant că oamenii, achizitori înverşunaţi de tehnică domestică de ultimă oră – televizor color nipon, casetofon cu mii de butoane, video, telefon robot („am lipsit un ceas de acasă, să nu scap cumva bussiness-ul secolului!“) şi alte performanţe electrocasnice –, se simt bine la mine. „E o atmosferă de linişte… Ai impresia că nu se poate întâmpla nimic rău, uiţi că există probleme în Golf sau de privatizare.“
În „Calea Mogoşoaiei“ a lui Crutzescu este reprodusă o fotografie care mă impresionează în mod deosebit. În ciuda iconografiei mizerabile, recunoşti o frântură de Calea Victoriei. Instantaneul surprinde felia dintre Biserica Zlătari, CEC şi latura de vis-à-vis. În faţa fostului Grand Hotel, un bărbat între două vârste – evident un monsieur cu melon şi lavalieră – priveşte strada înţesată de trecători şi trăsuri. Instantaneul datează din 1908, realizez că personajul a decedat de cel puţin cincizeci de ani – iar jumătate de secol! – dar pentru mine trăieşte; mi-l imaginez rentier între două marghilomanuri – următorul la Capşa –, cu o amantă opulentă, eventual văduvă de general, nici ea prea tânără, amatoare de cafeluţe dulci şi un pocheraş intim. Nu-l văd încurcat cu une môme, figura e de plaisirist serios, cu bun‑simţ, rente de stat şi probleme de gută…
Mă fascinează grozav – termenul devine obsesiv, dar aceasta este starea de spirit a momentelor pe care le trăiesc – albumele de familie, moda, în vestimentaţie şi expresie, evidentă mai ales în portrete, atmosfera străzii în instantanee. Cele mai multe, în epoca la care mă refer, sunt surprinse în faţa Poştei Centrale sau a Cercului Militar, peste drum de fosta Carte Românească, sau, mai sus, prin dreptul Hotelului Continental. De câţiva ani, în anticariate, după modelul bouquiniştilor de pe malul Senei, poţi cumpăra fotografii vechi, cărţi poştale ilustrate şi chiar dagherotipuri. Preţurile oscilează de la douăzeci şi cinci de lei până la trei sute si mai mult. De pildă, un Princess-Portret Sepia semnat Mandy – celebrul fotograf de dinainte de primul război – costă trei sute de lei… O colecţie a starurilor de cinema din perioada filmului mut ca Maria Corda, să zicem, Pola Negri, Rudolf Valentino, Lya de Putti, Ivan Mosjoukine sau autohtonii Leonard şi Zilly Raşianu (celebri în „Contele de Luxemburg“), cinci mii de lei. O ilustrată expediată din Karlsbad în 1912, cu miozotişti, porumbel şi cununiţe de trandafiri – o sută douăzeci şi cinci de lei… Scrisul e cuminte, rotund, cerneală violet şi aflu de la o oarecare Lili că băile recomandate de dr. Gunther „îi priesc extraordinar lui tante Adéline, au pus-o pe picioare, c'est un vrais miracle…“
…O vedere a Cazinoului din Sinaia (1920) o informează pe o oarecare Natalia că Olga şi-a luat bacalaureatul, s-a logodit, iar la toamnă va deveni doamna maior Ioan Rizescu. În P.S. – o ştire mai tristă: „Papa e destul de ambetat, recolta de orz şi ovăz e mizerabilă…“
Nu bat câmpii! Încerc doar să înţeleg prin trimiteri la trecut, la evocarea propriului Eu, la simţirile mele, o întâmplare ciudată, tulburătoare. Mă simt speriată. Necunoscutul şi inexplicabilul înfricoşează…
Anticarul de pe strada Iuliu Maniu mă luase la ochi. Zăboveam prea mult răsfoind teancurile de ilustrate vechi şi fotografii şi, fireşte, devenise circumspect: poate încercam să subtilizez o mostră sau, eventual, să mă documentez pe gratis. După două-trei vizite m-a întrebat cu zeflemea necamuflată: „Ce anume vă interesează, doamnă? Ce perioadă? Can I help you?“
În realitate, nu te interesează o singură poză, ci toată epoca.. Deci zece – douăzeci – o mie de fotografii. În acest sens, preţul care en détail nu înseamnă mare lucru, când cumperi cu vagonul devine incomod.
Nu sunt o tupeistă (termen auzit la coafor, raportat la unele personalităţi politice de mare vogă) şi, în consecinţă, am schimbat fieful.
Ieri, deci, am intrat în anticariatul de pe Edgar Quinet. Cu ani în urmă, pe când eram preocupată să-mi „construiesc“ un interior rafinat care să mă reprezinte, ziceam eu, îl frecventam adesea. Citisem într-un autor pe care-l consider mai presus de toate un gentleman autentic că, dacă n-ai bani pentru un Rafael ori altă semnătură ilustră, o colecţie elegantă de stampe îţi alungă suspinul, izbutind o ambianţă care ar putea da de bănuit că eşti o persoană de gust. (Exagerările însă nu sunt bune. La un moment dat, ploua cu stampe în casă, umplusem până şi antreul dinspre bucătărie, şi multe dintre cunoştinţe începuseră să se informeze discret dacă nu cumva sunt de vânzare.)
Am aruncat o privire superficială peste mesele ticsite de cărţi şi prin rafturi: sărăcie, romane franţuzeşti, kitschuri de prin anii 1920-1930, penurie de albume de artă şi dicţionare. M-am îndreptat spre masa anticarului, un bărbos tânăr, famelic, cu figură de decembrist. Vezi Dobroliubov, Cernişevski şi încă un tip, cu H…, pe care l-am uitat. Parcă Hertzen.
— Vă pot ajuta cu ceva?
I-am zâmbit evaziv, luând o mână de fotografii, la întâmplare.
— Ce ani vă interesează?
Acelaşi surâs convenţional: „Mă descurc singură!“
Fotografiile mi se păreau neinteresante, din genul celor cu care sunt deja familiarizată sau al celor lipsite oricum de individualitate. Am înregistrat distrată un glas plăcut care se interesa în spatele meu:
— Scuzaţi-mă, aveţi cumva un dicţionar de dialecte polineziene?
Am întors capul surprinsă. Întrebarea nu se asorta deloc cu aspectul persoanei. Era o femeie cam de patruzeci de ani, tip de mămică, bună gospodină, cu două verigi ieftine de aur în urechi şi una dintre acele căciuli odioase aduse de la sovietici. Un castron cu calota din imitaţie de astrahan, încolăcită de oleacă de vulpe. Mă aşteptam la alt aer. Bărbosul însă nu părea deloc surprins şi i-a răspuns cu naturaleţe să mai încerce săptămâna viitoare.
Eram gata să abandonez fotografiile – „nimic interesant azi“ – când am simţit cum, dintr-o dată, la modul cel mai concret, inima mi s-a oprit. Aveam în faţa ochilor portretul sepia al unei femei de circa treizeci de ani: părul scurt, lipit ca o cască; trei accroche-coeururi ţin obrazul prizonier; ochii, cu o expresie inconfundabilă, se uită sau gândesc la bărbatul iubit, rochia de seară, asimetrică, e prinsă pe umărul drept cu o pafta care ar putea fi din diamante; capul uşor aplecat peste umărul stâng, complet gol, îi dă o expresie de abandon graţios.
Am întors fotografia: un scris mare, nervos, nota în 1928 lapidar, cu cerneală neagră: „Laura. Sunt fericită.“ Mi se tăiase răsuflarea şi simţeam nevoia să mă reazem de primul obiect aflat la îndemână, un godin din fericire abia călduţ.
— Vă simţiţi rău, doamnă?
Bărbosul mă aţinea cu o privire îngrijorată. I-am întors-o pe a mea, rătăcită.
— Ce se întâmplă?
N-am putut să răspund. Eram amuţită, înspăimântată. Nu înţelegeam nimic. Ştiam doar că portretul îmi aparţine. Sunt eu. Eu! Fără nici o îndoială, eu. Cu o toaletă şi o pieptănătură pe care nu mi le cunosc. Până şi caligrafia de pe verso îmi aparţine. Şi mă cheamă Laura. Eu, Laura, care trăiesc în anul 1992, mă uit la portretul meu de acum şase decenii, deşi ştiu că e imposibil să-mi aparţină. M-am născut cu douăzeci de ani mai târziu…
Am simţit că-mi pierd minţile.
* * *
Adresa pe care mi-a dat-o anticarul are pentru mine o rezonanţă specială. Strada Austrului, în apropierea Foişorului de foc. Vila cenuşie cu ferestre înalte şi interfon a rămas. Doar Claudia nu mai e… La geamul deschis, o figură necunoscută strânge aşternutul aerisit. Mi se pare o impietate ca între zidurile Claudiei să respire, să se mişte, să viseze altcineva. Toţi prietenii simţim la fel, pentru că toţi identificam casa Claudiei cu persoana ei. E de neconceput ca în încăperile acelea, însufleţite de prezenţa ei unică, unde veselia, deşi uneori cam zgomotoasă, avea autentic şi inepuizabil – o veselie non-stop –, în casa aceea, unde totul, de la stăpână şi oaspeţi până la menajeră şi Veta – căţeluşa cocker cam beţivă –, totul, absolut totul era de un pitoresc festiv şi însorit, e de neconceput ca între aceleaşi ziduri să se consume azi existenţa unor oameni oarecare… O existenţă fără relief, cu rântaşuri atente, ceapă tocată mărunt, scuturătura mare de Paşte şi Crăciun, partide prelungite de televizor… Şi atât.
Încă un fenomen care mă impresionează: faptul că obiectele personale ne supravieţuiesc. O gelozie năprasnică şi, fatal, neputincioasă mă năpădeşte. Un amic, raisonneur de profesie, sugerează practic: „Chestiunea se rezolvă foarte simplu: dă-le foc!“
Bărbatul pe care-l caut locuieşte într-un imobil anonim şi indiferent, ridicat pe colţul străzii. El a depus la anticariat acum două săptămâni cincizeci şi şase de fotografii şi câteva duzini de ilustrate şi cărţi poştale vechi, mai exact patruzeci şi cinci. Sunt datele din registrul de evidenţă al anticarului. Îl cheamă Emil Panait şi se crede crai. Emil, de altfel, ar fi fost de-ajuns, ca să-mi fie antipatic. Detest numele, alături de altele câteva: Eugen, Marcel, Cornel şi corespondentele lor feminine… Nemotivat, desigur. Nu-mi place nici casa lui de becher înrăit şi avar. Totul respiră meschinărie, pedanterie obsedantă, lipsă de imaginaţie. Simetria – adevărată infirmitate – mă îmbolnăveşte. Pot paria că nu există firicel de praf în spatele caloriferului sau al WC-ului.
Tipul e recent pensionat, dar arată şi se socoate încă verde. Intră de la început într-o defensivă agresivă, de parcă încercarea de a comercializa „vechiturile alea“ l-ar declasa, amănuntul în sine acuzând ipso facto sărăcia, dacă nu chiar mizeria.
— Cui au aparţinut de fapt?
— Stimată doamnă, nu ştiu. Le-am găsit în pod, iar în pod nu s-a umblat de peste douăzeci de ani.
— Cum a fost posibil aşa ceva?
Panait ridică din umeri. Încerc să-i descifrez privirea dincolo de ochelarii lupă. Nu desluşesc nimic, dar asta nu mi-l face mai simpatic.
— Eu m-am mutat aici abia acum trei luni. Vă spun ce-am găsit: păianjeni, gunoaie şi o ladă cu nimicuri. M-am interesat prin vecini, dar nimeni n-a putut să-mi dea vreo informaţie. Lada zăcea acolo, curios, zic şi eu, de treizeci‑patruzeci de ani. Pesemne că locatarii n-au avut nevoie de spaţiu. În ultima vreme, nu şi-au mai bătut capul chiar deloc. Se punea problema demolării. Cine să mai stea să facă ordine? Ne-am sfătuit între vecini şi au fost de acord.
— Cu ce au fost de acord?
— Să le duc la anticariat. Au luat totul, cu toptanul, şi fotografii, şi ilustrate. Doar scrisorile nu le-au primit.
Îl întreb cu inima strânsă:
— Ce-aţi făcut cu ele?
— Ce era să fac? La crematoriu.
— Erau multe?
— Destule… Vă trebuiau?
Răspund în doi peri:
— Nişte prieteni din străinăate… I-ar fi interesat…
Mă priveşte concentrat, nu ştiu dacă atent la povestea în sine sau la picioarele mele. Face parte dintre sexagenarii libidinoşi, care scot limba pe stradă când le place o femeie. E îmbrăcat foarte atent, în stilul şicului de provincie al anilor ’50. Mult bej, verzui, culori incerte, jachetă, vestă cu nasturi, pantaloni prea scurţi. Pot să jur că pe dedesubt poartă flaneluţe grosuţe şi izmene băgate în ciorapi. La gândul că m‑ar putea atinge îmi simt stomacul. Mai ales că devine de o amabilitate cleioasă. Vrea să-mi servească o cafea, îşi manifestă încântarea faţă de surprizele plăcute ale vieţii – uite cum nişte vechituri, acolo, i-au prilejuit cunoştinţa cu o doamnă atât de drăgălaşă şi simpatică –, precizează din nou că nu s-a îndurat să arunce „fosilele“, nu ştie nici el de ce. O clipă nu i-a trecut prin minte că ar putea fi comercializate. „Dar, să vezi drăcie!, se iau parale bunişoare.“
— Nu mă deranjam eu pentru câteva sute de lei, acolo. Am pensie bunişoară, mai lucrez la Prono, mulţumesc lui Dumnezeu şi lui Iliescu – râde singur –, mă ajung binişor. Da’ nu m-a lăsat inima să le prăpădesc. Asta e… Clipeşte dulce: Să fi fost o presimţire… Ce ziceţi?
Îşi trece limba peste buze, de parcă i-ar fi rămas zahăr pudră. Nu zic nimic şi mă ridic de pe scaun cam brusc. Simt nevoie de aer. Panait nu face economie la cosmetice. În tinereţe, folosea desigur tone de brillantină, iar umerii îi erau ninşi de mătreaţă. Acum, lavandă ieftină şi trucuri şi mai ieftine. Se aranjează, când iese, să stea rezemat de prag. Atingerea, le frôlement, e inevitabilă. În tramvai, înghesuie probabil toate „domniţele“ nostime.
După-amiază mă duc din nou la anticariat. Bărbosul mă întâmpină cu un surâs de veche cunoştinţă. Acum, când se îndreaptă spre mine, bag de seamă că are o siluetă fragilă, dizolvată, de ftizie. Poate, înşelătoare aparenţă. Braţele, dezgolite până la cot de mânecile suflecate, sunt viguroase, numai fibră. Şi mâinile sunt puternice, cu falange distincte, palmele, precis uscate. Mă întreabă cu amabilitate dacă mă simt mai bine şi o face cu interes sincer, neconvenţional. Sunt destul de surprinsă. Bărbaţii tineri – ăsta cred că are în jur de douăzeci şi cinci de ani – ignoră cu desăvârşire „puriile“, dacă nu le sunt mame, eventual naşă, mătuşă cu niscai lovele. Pur şi simplu nu le văd. Ochii alunecă indiferenţi, neîmpiedicaţi de vreun obstacol. Iar, după treizeci şi cinci de ani, toate suntem purii.
Îi explic în principiu ce mă interesează: orice fotografie sau ilustrată legate de persoana unei anume Laura. Anul de reper 1928. Se oferă să mă ajute cu o spontaneitate încântătoare. Întreb distrată:
— Sunteţi cu toată lumea la fel de amabil?
Începe să râdă. Deşi sunt nervoasă, de douăzeci şi patru de ore trăiesc febril „transcendental“, mai pot încă băga de seamă că are farmec.
— Mă pregătesc pentru privatizare.
— Nu vreau să faceţi eforturi pentru mine.
De fapt, mă enervează. Simt nevoia să fiu singură.
— Nu-i nici un efort. Marfa e sortată pe epoci. Altfel, n-aş vinde mai nimic.
Mă uit la el, fără să înţeleg.
— În principiu, amatorii sunt interesaţi de o perioadă anume, indiferent că sunt colecţionari, scriitori, autori de monografii sau muzeografi. Ăştia ar fi de fapt şi singurii noştri muşterii. Clienţii obişnuiţi care intră aici pentru un dicţionar sau o carte oarecare îi consideră nebuni.
Mă aşază la o măsuţă, lângă intrarea în depozit. După câteva minute îmi aduce un teanc de fotografii şi un pachet de cărţi poştale.
Eu iau la rând portretele – sunt cea mai în măsură să mă recunosc – bărbosul „studiază“ ilustratele. De astă dată, cercetez chipurile cu o emoţie specială, crispată, neplăcută, din cauza nodului pe care-l simt în capul pieptului. Nu mai departe de alaltăieri, dinaintea aceloraşi chipuri, trăiam dulceaţa tristă a imaginilor voalate de vreme, nostalgia ce pastelează privelişti vechi, o anumită strângere de inimă, tot dulce, la gândul acelor răsărituri de soare cărora nimeni nu le va mai zâmbi vreodată.
— Salut!
Un blond confecţionat din cârlionţi şi capse, cu o gură lungă, de paiaţă, dând impresia că râde tot timpul, s-a oprit lângă noi şi se reazemă cu un gest familiar de rafturile cu cărţi. Fularul lung – se poartă iar! – îi atârnă până la genunchi.
— A! Salut, Gigi!
Bărbosul se scuză şi se ridică. Îi aud pe amândoi râzând, vorbind, apostrofându-se în genul acela miştocar, gălăgios –„viaţa-i un banc, iar noi nişte supermani!“ –, specific studenţiei, ultimilor ani de liceu. De altfel, în vreme ce „migălesc“ la fotografii – unele sunt instantanee mai anevoie de descifrat –, înregistrez maşinal cuvinte, frânturi de frază: „Seminar… Ăla de la Orientale, îl ştii… Când am ginit că-i pus pe nasoale, am băgat în marşarier…“ Deduc că bărbosu-i student.
Mai am trei fotografii şi epuizez teancul. Mă apuc de ilustrate. Datează din anii ’25-’30. Cazinoul – cavou somptuos – din Constanţa şi Cazinoul din Sinaia… Gara Râmnicu Vâlcea… Pavilionul de la Călimăneşti… Piaţa Teatrului Naţional, Primăria Tecuci…, multe Champs-Elysées şi Tour Eiffel, Piazza San Marco, Fântâna din Michaelerplatz – Viena, Sfinxul, Cariatidele, Moscheea Albastră… Un singur New York – Empire State Building. Normal, apetitul turistic nu sărise încă gârla. Bărbosul mi se alătură din nou.
— Aţi găsit ceva?
Dau din cap „nu“ şi continui să cercetez cu atenţie grafismul, fiecare dată şi mai ales semnătura. Din cauza respiraţiei precipitate – emoţia mă sufocă – ochelarii mi se aburesc şi trebuie să-i şterg mereu.
Întâlnesc privirea bărbosului – caldă compasiune – şi încep să mă enervez. „Ce dracu’ nu mă lasă puştiul ăsta în pace?“ Mi-a pus un coşuleţ la îndemână, unde arunc ilustratele epuizate.
— Le aranjez eu mai târziu… Din păcate, nu le studiem pe cele mai frumoase…
Ştiu la ce se referă. Splendide, adevărate opere de artă, sunt post-card-urile de dinaintea primului război. Cartonul, suflul de aur de pe margini, acurateţea execuţiei sunt de excepţie, temele – cu semnalizări de sentiment; predomină coşuleţele cu flori, mai ales myosotis şi o risipă de panglici legate artistic cu funde, păsărele, copii – îngeraşi prosperi, precursori ai lui Shirley Temple cu invazie de bucle şi obraji rumeni – demoazele încorsetate zburdând sub umbreluţe cât o ciupercă, de dantelă, lacuri, poduleţe, căsuţe şi mori de vânt… Totul de un estetic sărbătoresc şi de o naivitate înduioşătoare.
— Asta ar putea fi ceva… Ce spuneţi?
Îmi întinde peste masă o ilustrată. Îmi e de ajuns o singură privire, ca să-mi recunosc scrisul. Bărbosul surâde:
— Aud de aici cum vă bate inima.
Tinerii n-au tact, dar asta îl priveşte pe el şi, eventual, pe maică-sa. Nici nu-l ascult.
Ilustrata, datată 20 iulie 1929, e din Balcic. Citesc – ştiu că sunt absurdă – fără să-mi stăpânesc lacrimile. Simt că „suvenirul“ îmi aparţine realmente, ţine de un trecut al meu, necunoscut, totuşi al meu.
Scumpă Pia, câteva impresii în treacăt: o mare magnifică, un soare generos, tătăruşi cu popoul gol şi nebunul de Coco Dimake cu toată banda lui.
Par conséquant, „bains de soleil“ dimineaţa – dancing du soir au matin. E şi biata Ligi aici cu ciuful de bărbatu- său, le grand jaloux! Nu trebuie să-ţi mai descriu son maillot de bain: închis la gât şi lung până la genunchi. Te regretăm cu toţii. Tendresses, Laura.
Privirea mi-e tulbure, fac eforturi să descifrez adresa. Destinatară e doamna Eulampia Paulian – strada Popa Deciu 48, Bucureşti.
Bag cartea poştală în poşetă şi mă ridic:
— Cât vă datorez?
Bărbosul dă din mână: „Fleacuri“ şi declară mai mult decât serviabil, angajat:
— Eu am să mai caut… Ştiţi, nu sunt prea ocupat aici… Dac’ găsesc ceva, v-aş putea da un telefon…
— V-aş fi recunoscătoare.
Îi las cartea mea de vizită.
— Domnul…?
— Nu vă încărcaţi memoria. Călin, de la anticariat…
— Vă rămân îndatorată. Am să mă revanşez.
— No problems, doamnă…
Adaugă evaziv, după o pauză:
— Am căutat şi eu cândva… Pe cineva…
* * *
Fac apel la toate resursele mele de luciditate, îmi mobilizez întreaga capacitate de abstractizare, apoi încerc să mă agăţ de tot ce e concret, cotidian, familiar, pentru a mă desprinde de starea de confuzie – ceaţă şi mai ales spaimă – pe care o trăiesc. Dar nu am argumente. Ideea de coincidenţă, chiar dintre cele mai bizare, nu mă convinge; simplă întâmplare ieşită din comun, nici atât. Nu sunt în genere slabă de înger, dar cred că mi-ar trebui un pozitivism de bronz şi o lipsă de imaginaţie frizând tembelismul pentru a depăşi cu nepăsare ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvânt, o adevărată histoire de fous.
Măcar de-aş putea dormi. Seara, iau un oxazepam şi răsfoiesc ziarele. Nu mă pot concentra şi trec peste articolele „serioase“. Parcurg pe sărite câteva dintre rubricile Micii Publicităţi şi, la „Diverse“, dau peste un anunţ care îmi răscoleşte amintiri vechi. Atât de vechi, încât uneori am impresia că nu-mi aparţin, simple secvenţe de film vizionat cândva.
„Dr. Dănuţ Crişan o caută pe Delia Dumşa, fostă elevă a Liceului Dimitrie Cantemir promoţia 1957. Informaţiile pot fi comunicate la tel. 13.89… sau P.O. Box 25 – Los Angeles –California.“
Dănuţ… Era cel mai pricăjit, mai modest, mai timid din toată clasa. O figură de îngeraş cu ochi albaştri, înfioraţi de timiditate şi un ghem de cârlionţi blonzi. Un îngeraş clasic, pe care îţi venea să-l agăţi în pomul de Crăciun. Toţi profesorii, până şi nebuna de matematică, îl tratau cu îngăduinţă specială, instinctivă. Îmi vine greu să-mi închipui că acel amoraş, un pùtto slăbuţ şi fragil, a îmbătrânit. Din cauza picioarelor foarte scurte îi spuneam Toulouse-Lautrec, sau Fifty-fifty.
E primul dintre noi care a fugit din ţară, cam prin ’60 şi ceva. Pare incredibil, dar, din peste patruzeci de copii care băteam mingea în cartier, să construim socialismul am rămas doar şase.
Las ziarul să-mi cadă din mână: „Încă unul care a iubit-o pe Delia.“
N-am ştiut, n-a ştiut nimeni, dar nu mă surprinde. Cine nu era îndrăgostit de Delia? Cred că a fost cea mai adorată fată din generaţia noastră. Pe atunci nu înţelegeam, nu dibuiam esenţa frumuseţii ei şi, comiţând o eroare frecventă printre tineri, încercam s-o analizez cu compasul şi centimetrul, detailând-o pe felii şi bucăţele, ca într-un joc unde din fragmente disparate trebuie să reconstitui subiectul…
Delia, am înţeles-o mult mai târziu, fascina prin unicat. Se desprindea degajat şi categoric din peisajul frumuseţilor ce le-ai fi putut întâlni pe uliţele Bucureştilor. Desigur, Delia ar fi fost superbă oriunde, mă întreb totuşi dacă ar fi avut aceeaşi cotă pe meridiane unde splendorile lunare autentice platin, sugerând ceva din strălucirea lacurilor glaciale, sunt mai frecvente. Făcea parte din familia Gretei Garbo. Era de o distincţie crăiască, produs migălit de-a lungul multor generaţii. Mi-o amintesc la o premieră la Teatrul Bulandra. Într-o rochie de catifea neagră, cu jabou bogat de horbotă scumpă – noi, mai plebee, ne dădeam pe atunci în vânt după dantela de nylon – părea un portret vechi.
Am cunoscut-o pe bunică-sa, prinţesa Anette R. Avea pe atunci şaptezeci şi doi sau şaptezeci şi trei de ani şi, în ciuda dramei pe care o trăia, drama, uneori tragedia aristocraţiei din cumplitul ev stalinist, îşi păstrase intacte morga, dispoziţia egală, optimismul, inimitabila eleganţă a stilului.
Dur „naţionalizată“ – fusese silită să-şi abandoneze palatul din Iaşi doar cu o simplă trusă de voiaj –, locuia la comun în jumătatea de hol a unuia din fostele sale apartamente din Blocul Adriatica. Holul era despărţit pe diagonală de un ispahan spânzurat ca o cortină pe o frânghie solidă. Într‑unul din triunghiuri locuia bătrâna. Celălalt era folosit ca trecere de celelalte familii. Dar şi spaţiul acela mizer era impregnat de personalitatea prinţesei. Mi-amintesc un divan desfundat, acoperit cu un brocart vechi, un scrin franţuzesc, desigur un radio Philips ascultat îndeobşte în surdină şi la ore fixe, câteva farfurii de perete olandeze, din vechea sufragerie probabil, două fotolii, o măsuţă. Cele câteva obiecte vestimentare dintr-o garderobă mai mult decât săracă atârnau în cuie, pe pereţi. Ca mai toţi urgisiţii din clasa ei, dădea lecţii de limbi străine (doisprezece lei ora!) şi dedusesem din mici scăpări ale Deliei că, uneori, se întâmpla să mănânce o singură dată pe zi. Şi totuşi, nu mi-o amintesc pe prinţesă altfel decât impecabilă, totdeauna coafată, în singura ei rochie, neagră, şi cu un şirag de perle. În orice moment al zilei părea gata pregătită să ia parte la o recepţie. La 10 dimineaţa îşi lua cafeaua cu frişcă, „autoservite“ într‑un minunat serviciu de porţelan Worchester.
Mulţi o credeau într-o dungă sau teatralistă, etichetând drept sminteală ceea ce nu reprezenta din partea Anettei R. decât o reacţie de apărare, o modalitate de a nu se lăsa doborâtă şi înfrântă, de a nu-şi pierde – practicând o strictă disciplină interioară – respectul faţă de ea însăşi.
Era cea mai apropiată rudă a Deliei şi, ţinând seama de mizeria în care se zbăteau toţi ceilalţi membri ai clanului, singurul sprijin financiar.
Poate că acesta a fost şi unul din motivele pentru care s-a căsătorit atât de tânără – la şaisprezece ani, cu un cunoscut scriitor, celebritate sexagenară. Prinţesa era consternată.
— E absolut degradant! Un vieux monsieur, et par-dessus le marché un quelconque!
— Şi dacă era un De Guise? se interesa Delia sarcastică.
Bătrâna decretase:
— Orice îi este pardonabil unui De Guise. Sauf la mort!
Delia era o fată ciudată. Şi destinul ei a fost ciudat. Pentru toţi cei care au cunoscut-o, constituie o legendă.
Sunt foarte mulţi ani de când nu mai ştiu nimic despre ea…
