Ninsoarea începuse pe la prânz. O ninsoare cuminte, cu fulgi mari zăbovind mult în văzduh, o ninsoare care însufleţea amintiri: vacanţele copilăriei, casa bunicilor, parfumul de sărbătoare din bucătăriile încinse şi prietenoase… Alămăria străluceşte, oalele sunt roşii cu buline albe, gospodina îmbujorată înţeapă cu paiul smuls din mătură cozonacii dolofani…
Târziu, spre miezul nopţii, se pornise viscolul. Brusc şi cu înverşunare.
Locotenentul Andrei Dumitraşcu, la fereastra biroului, îşi trecu arătătorul peste buze cu un gest care-i era caracteristic.
— Aş zice că afară-i o vreme creaţă.
Traian Ionescu, la fel de tânăr şi cu acelaşi număr de stele pe epoleţi, se interesă maşinal:
— Crezi?
Andrei se desprinse de geam şi îşi vârî adânc mâinile în buzunarele pantalonilor. Avea douăzeci şi trei de ani, ochi albaştri cu gene frizate – „îţi vine să înnebuneşti! obişnuia să afirme vară-sa, o fată hotărâtă, cu certe vocaţii de căpitan de piraţi; un bărbat nu merită asemenea podoabă“ – bărbia despicată şi mult vino încoa! O anume nelinişte a privirii însă ca şi tremurul buzelor în unele momente mărturiseau observatorului atent mai multe decât înfăţişarea de bărbat care place femeilor, voios şi mereu sigur pe el.
— Cum naiba poţi să-ţi pierzi vremea cu fleacuri din astea?
Traian îşi ridică ochii din revista Rebus şi lăsă pixul să alunece pe sticla biroului.
— Tu ce faci în recreaţii? Îl studiezi pe Kant?
— Cum ai ghicit? Sunt la primul lui comandament major! Scandă: Comportă-te în aşa fel, încât fiecare dintre acţiunile tale să poată deveni o regulă de conduită universal-valabilă.
Traian, scund, oacheş, cu aspect şi temperament tipic meridionale, se strâmbă.
— Să mă scuze papa Kant, dar porunca mi se pare absolut cretină. Imagina probabil o lume în care vieţuitoarele erau trase la xerox. Slavă Domnului, nu toţi au timp să-l conspecteze. Altfel, viaţa ar deveni îngrozitor de monotonă.
Andrei dădu un bobârnac Snagovului de pe birou. O ţigară îşi scoase capul de filtru şi locotenentul îl prinse între buze.
— Am afirmat totdeauna că ignoranţa e mama fericirii.
— Te-aud prima oară enunţând panseul. Oricum, chestia mă lasă rece. Prefer analfabet şi voios ciocârlie decât cult şi nevrozat. Să-mi plouă mereu albastru… Întinse mâna după pix: Ascultă, ce naiba poate să fie chestia asta? „Iniţiale disperate?“ E din trei litere şi…
Îl întrerupse telefonul. Locotenentul Dumitraşcu, în picioare, ridică receptorul.
— Da, miliţia…
Un glas vătuit – „femeie în vârstă şi bolnavă“, califică reflex Andrei – repetă, încercând parcă să se asigure:
— Miliţia…? Ajutor! Salvaţi-mă, oameni buni… ajutor!…
Andrei, tulburat – glasul îi transmisese instantaneu panica – se bâlbâi:
— Ce s-a întâmplat?… Cum vă numiţi?…
Traian Ionescu deveni atent. Când se încrunta, sprâncenele se plisau ca la fustele soleil, moderne acum douăzeci de ani. Ridică al doilea receptor. Vocea continuă, pierzând din intensitate:
— Sunt plină de sânge… mor… Oameni buni… Convorbirea se întrerupse.
Andrei, tulburat peste măsură, rămase cu receptorul în mână. Strigă de câteva ori: „Alo!“ Traian îşi reveni primul.
— A închis.
— Ce facem?
Celălalt ridică din umeri.
— Nimic. Centrala telefonică Sud nu funcţionează. Din cauza demolării tot bulevardul e blocat. Nu putem depista apelul. Andrei strânse spătarul scaunului până i se albiră degetele.
— Şi totuşi ce facem? Femeia e pe moarte.
Traian arboră un aer tonic, dar intonaţiile erau nesigure:
— N-o lua în bernă. S-ar putea să fie un banc.
— Nu! respinse Andrei. Vocea asta nu minţea. Nenorocita e în primejdie.
— S-ar putea să fie o falsă alarmă, bătrânii intră în panică la cea mai mică nevralgie.
Andrei îşi săltă bărbia încăpăţânată.
— Şi dacă nu-i aşa? Dacă femeia e realmente în pericol de moarte?
Traian îi prinse umărul.
— Calm, Andi.
— Calm?!
— Ai altă soluţie? Nu putem face altceva decât să aşteptăm. Cine ştie… poate mai sună…
Andrei îl privi năuc, de parcă n-ar fi înţeles sensul cuvintelor.
„Cât e de sentimental! gândi Traian Ionescu. Şi când te uiţi la el, zici că-i viking. Haleşte gali, nu chifteluţe de peşte la Gospodina, voiajează în corăbii piratereşti, cu nasul cârn, şi nu cu 84 de la Primărie în Crângeni, o iubeşte pe Marabula fiica lui Ochi de Şoim şi nu pe Lili, şoricuţa de la Financiar…“
Andrei începu să râdă. Surprins, Traian se interesă:
— Poate eşti drăguţ să-mi explici, unde-i umorul „cestiei“?
— Cum e definiţia aia din trei litere? Iniţiale disperate… Ei bine, cred că nu trebuie să căutăm prea departe…
— Adică?
Andrei stinse ţigara abia aprinsă. Se interesă sarcastic:
— Ce-ai zice de… SOS?
Traian, rezemat de spătar şi cu picioarele urcate pe masă – poziţia clasică din biroul şerifului, undeva într-o localitate măruntă din Texas ori Michigan – îl cerceta pe Andrei cu o curiozitate în care se amestecau studiu ştiinţific, calm şi o ironie uşoară. Andrei părea neliniştit şi fuma ţigară de la ţigară cu o voluptate şi într-un ritm pe care avea să le regrete peste douăzeci sau treizeci de ani.
Un surâs îngăduitor întindea buzele cu contur hotărât ale lui Traian. „Îi place să treacă drept un dur, dar în fond rămâne o inimă de fecioară…“
Se ştiau încă de la grădiniţă. Pe atunci, Andi purta breton şi la gât un pompon roşu, era ruşinos nevoie mare şi, pus să recite o poezie, îi dădeau lacrimile de timiditate. Anii care urmaseră, copilăria propriu-zisă şi adolescenţa nu-l ajutaseră deloc să-şi înfrângă complexul. Atmosfera din casa Dumitraşcu era greoaie, veşnic tensionată, de cum pătrundeai în vestibulul cu miros de galoşi şi naftalină simţeai o strângere de inimă, iar oaspeţii întâmplători, musafiri sau prieteni, îndreptau priviri disperate spre uşă, aşteptând să se consume timpul convenţional minim destinat unei vizite. Vecinii ocazionali siliţi să bată la uşa soţilor Dumitraşcu mânaţi de necesităţile blocului, refuzau totdeauna să se aşeze: „Aştept un telefon din provincie… Trebuie să vină Sandu de la şcoală… Îmi dă laptele în foc…“ Părinţii lui Andi nu se înţeleseseră niciodată iar băiatul, cumva părtinitor, îşi spusese adesea că fiecare din ei ar fi putut să fie un soţ bun, dar cu alt partener. Sub acelaşi acoperiş însă, unul devenea fiară, iar celălalt catâr îndârjit. Scandalurile continue îl marcaseră pe Andi care devenise nervos, timorat şi de o sensibilitate bolnavă. I se întâmpla să intre în casă şi doar din pustiul camerei de zi să simtă că cei doi se ocăriseră cu nădejde, că pahare, furculiţe, bibelouri zburaseră din încăpere în încăpere. Delicat şi orgolios, spaima, teroarea copilăriei lui fusese ca nu cumva vreun prieten sau coleg să asiste la diurnele scene de familie. Umilinţa pe care ar fi încercat-o în asemenea momente ar fi fost de nesuportat. De aceea, nu invita pe nimeni acasă, deşi avea camera lui complet izolată şi i-ar fi plăcut să asculte împreună cu băieţii casetele cu Julio Iglesias; fusese singurul elev din clasă care nu-şi chemase niciodată colegii de ziua lui.
Traian intuise situaţia încă de pe când aveau paisprezece ani. Bineînţeles, Andi nu se confesase niciodată – şi-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să vorbească despre insultele şi blestemele de care vuia casa – dar Traian avea spirit de observaţie şi o pătrundere a naturii umane cu totul neobişnuite pentru un băieţandru. Observase de exemplu că soţii Dumitraşcu nu ies împreună decât în împrejurări excepţionale şi niciodată de braţ, iar atunci doamna are gura crispată de nemulţumire şi ură. Pe chipul domnului se citeşte o scârbă, o lehămeţeală cutremurătoare. Mai constatase că Andi nu scăpa un prilej să pomenească de „bătrânii“ lui, relatând diverse istorioare hazlii din care se desluşeau două siluete simpatice, afectuoase, trăind într-o armonie deplină. Subiect predilect şi ciudat la un puşti de doisprezece-treisprezece sau paisprezece ani. Colegii, mai puţin atenţi şi lipsiţi de bosa investigaţiilor psihologice, îi tăiau vorba trecând din nou la figura de Karate a lui Charles Bronson din ultimul film, golul marcat de Cămătaru în minutul douăzeci şi nouă sau refrenele formaţiei Savoy.
Când părinţii lui Traian zugrăviseră casa, vrând să fie mai degajaţi în balamucul de boarfe făcute movilă şi cărate de colo-colo, ziare, cearşafuri, găleţi cu var şi ulei, îi sugeraseră băiatului să doarmă câteva nopţi la Andi. Locuiau în blocuri alăturate şi erau prieteni nedespărţiţi.
Traian n-avea să uite niciodată figura lui Andrei. Se albise şi, din cauza spaimei, nu reuşea să scoată un sunet. Apoi, se eschivase îngrozitor de stângaci. Le veniseră rude din provincie, ba chiar şi nişte prieteni. „Da, …ştii, ai mei sunt cam petrecăreţi… S-au mai anunţat nişte şmecheri din Constanţa…“
— Aţi adunat la vreo treij' de inşi, constatase ironic Traian.
— Precis… Ce să-i faci? râsese forţat Andrei… Indivizii-s puşi pe blestemăţii…
Spre şaptesprezece ani, pentru cei care-l observau superficial, Andrei se schimbase. Se dezvoltase fizic în chip neaşteptat dintr-un băieţel sfrijit şi totdeauna mai scund decât colegii lui ajunsese printre cei mai înalţi din clasă – carura deja remarcabilă prefigura viitorul atlet. Noii „fotografii“, Andi îi asortase o tipologie pe potrivă, construindu-şi un gen străin, despre care îşi închipuia că e bărbătesc. Intraseră multe în sosul acela: conversaţie flegmatică, săracă în semne de exclamaţie – vezi, Doamne, tipul blazat, fără emoţii şi deplin stăpân pe reacţiile lui – scepticism ostentativ care uneori tangenta cinismul. O atitudine proprie individului cu experienţă de viaţă tumultuoasă, imun oricărei surprize: nimic nu mai izbuteşte să-l uimească. Philip Lombard, de pildă, al Agathei Christie, constituia pentru Andi un prototip de bărbat fascinant.
Bineînţeles, din inventarul „modelului“ excludea genocidul săvârşit în jungla africană.
„În fond, îşi zicea Traian pe care travestiul lui Andrei nu înceta să-l amuze, a rămas acelaşi băiat bun şi sentimental.“ Iar dacă aerele virile izbuteau să amuze niscai mucoase romantice, cu atât mai bine! Pe undeva, Traian îl asocia cu soră-sa, Livia. Fata avea şaisprezece ani şi îşi schimba identitatea în fiecare zi. Luni se lua drept Liz Taylor, marţi Lili Serghiev, faimoasa spioană din cel de al II-lea război mondial, miercuri Scarlett O’Hara, joi Marguerite Gauthier şi aşa mai departe. Se comporta în consecinţă, compunându-şi facies-ul şi starea de spirit corespunzătoare, adecvându-şi fireşte, în măsura posibilităţilor, pieptănătura şi ţinuta vestimentară. Într-o zi, apăruse la cină cu pipa bunicului ţinută în căuşul palmei. Era goală, fireşte, ceea ce n-o împiedica să tragă din ea cu conştiinciozitate. Taică-său îşi ridicase ochii din ziar aiurit:
„Asta ce drăcovenie o mai fi?“
Livia, care abia aşteptase întrebarea, desluşise important, pe un glas baritonal:
„Cred că până la urmă m-am decis. De fapt e hotărârea mea de-fi-ni-ti-vă!“
„A noua doar în săptămâna curentă şi nu mă îndoiesc, la fel de interesantă.“
„De data asta e foarte serios. Am ajuns la concluzia că trebuie să mă fac detectiv. Simt că am vocaţie şi cred că-i meseria cea mai fascinantă.“
„Aha! pricepuse taică-său. Şi-acum, pesemne, te cheamă Maigret. Hm, adăugase evitând să se uite la Traian, îmi închipuiam că pentru o familie, un singur aiurit e tocmai de‑ajuns…“
„Ce înţelegi tu…?“
„Mult mai puţin decât voi, fireşte…“
Andrei stinse ţigara şi continuă să măsoare cu acelaşi număr de paşi biroul.
Traian strivind mucul lui Andrei, din care se mai prelingea un firicel de fum, se interesă:
— Ce faci? Dai ora exactă?
Andrei răspunse iritat, fără să se oprească:
— Mă dau în vânt după tipii spirituali.
— Şi eu după mocofanii sentimentali.
— Ce vrei să spui?
Traian abandonă pixul şi îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor.
— Te frământă chestia cu bătrâna şi nu înţeleg de ce te ascunzi. E o dovadă de umanism, exemplu de responsabilă atitudine cetăţenească.
Andrei se crispa, roşind până la urechile care, în mod ciudat, rămâneau totdeauna albe. Nu suporta să fie surprins în momente de slăbiciune şi lupta din răsputeri să-şi camufleze emoţiile. Atitudinea aceasta n-avea nimic de-a face cu mentalitatea britanică rigidă care consideră că disimularea, deplina stăpânire a stărilor de spirit excesive reprezintă o chestiune de decenţă şi educaţie cu etichetă de neconfundat – Eton şi Oxford – ci constituia reacţia caracteristică timidului. Acestuia, chiar când se îneacă îi e jenă să strige ajutor.
Andrei afişă un aer degajat.
— Păcatul tău, bătrâne, e că te consideri teribil de iscusit. Mă frământă acum cu totul altă problemă…
Traian râse.
— Cine câştigă alegerile în Gabon. Mie-mi spui?
Trilul telefonului îl întrerupse. Ridică receptorul, Andrei îl urmărea înfrigurat. După schima de plictiseală ivită brusc pe chipul lui Traian pricepu că Solange (o chema de fapt Silica de la Vasilica) a visat iar ceva sau şi-a amintit că au trecut trei sferturi de oră de când i-a spus ultima oară „te iubesc, iepuraşule!“
Îşi privi instinctiv ceasul. Al cincilea apel şi-i abia unsprezece… „Doamne sfinte, ce mâţă pisăloagă! Când vorbeşte parcă miaună. N-aş îndura-o nici zece secunde fără să-i dau un ultimatum.“
Din replicile seci, monosilabice ale lui Traian, îşi imagina lesne „textul“ Solangei:
„Mă mai iubeşti, iepuraş?“
— Bineînţeles.
„Eşti sigur că nu mă minţi?“
— Absolut sigur.
Pixul lui Traian începu să lovească ritmic sticla biroului. Era rândul lui Andrei să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor şi să se amuze privindu-l ţintă.
„Sigur, sigur?“
— Absolut sigur.
„Cât mă iubeşti?“
— Imens.
„Ştii, am visat că mergeam amândoi, înţelegi?“
— Înţeleg foarte bine. Mergeam amândoi…
„Călare pe măgar sau cu tramvaiul, presupuse Andrei, n‑are importanţă…“
— Interesant… Extrem de interesant, Solange, dar crede‑mă, sunt în momentul de faţă extrem de ocupat.
„Îmi închipuiam că mă iubeşti.“
— Dar te iubesc! strigă exasperat Traian şi rămase cu receptorul în mână. Solange închisese.
Andrei rânji:
— Hollywood? Vreau să zic, ultimul stil?
— Ce naiba vrei? îl repezi Traian.
— Altfel îmi închipuiam că arată show-ul cu „te iubesc“, în orice caz, din câte îmi amintesc eu şi mi-au povestit bunii şi străbunii, declaraţia nu semăna cu un răget de măgar fioros.
Traian avu un gest de enervare, „n-ai decât să crezi ce-ţi place“, şi îşi reluă pixul. Dar pătrăţelele îi dansau dinaintea ochilor, degetele îi tremurau uşor. Era un bărbat lipsit de astâmpăr, impulsiv şi, începând de la şaisprezece‑saptesprezece ani, când mai toţi adolescenţii încearcă să-şi modeleze felul de a fi după un anume model sau să se autodepăşească, principalul lui efort fusese acela de a învăţa să se stăpânească mai bine.
„A avea sânge rece“ era o expresie frecventă în conversaţia lui Traian şi-ţi venea să crezi că pentru el aceasta era singura calitate care contează şi determină personalitatea unui individ.
Acum spumega de furie, mai ales împotriva lui însuşi. N-o iubea pe Silica. Îl agasa până la disperare, dispreţuia mofturile ei cu pretenţie de distincţie „sunt o lady“, stratagemele de a-i împleti un laţ extrem de iscusit la capătul căruia se afla o verighetă, şi binecuvântările unui tip jovial cu panglică tricolor şi expresie sărbătorească. Şi totuşi nu avea suficientă tărie de a o trimite la plimbare. Situaţia absurdă era caracteristică pentru felul lui de a fi. Făcea parte dintre bărbaţii cu succese spontane, răpunând fără cel mai mic efort o oaste de inimi şi al căror număr de telefon figurează în douăzeci-treizeci de agende cu miros de pudră şi colonie franţuzească la modă.
Andrei îşi închipuia despre el că ar fi un colecţionar, ceea ce nu era tocmai adevărat. În realitate, Traian, flatat de atenţia constantă a „zânelor“, se simţea incapabil să trieze, dar mai ales să rupă, să renunţe. Chiar când se despărţea de o femeie, continua să-i dea telefoane de politeţe, nu uita s-o felicite de sărbători şi ziua ei, nu ezita să-i facă mici servicii. Pe Solange o cunoscuse la discoteca din Mamaia şi, în seara aceea violet, cu irizări sidefii, fata i se păruse extrem de seducătoare.
Chipul de pisicuţă cu ochii chihlimbarii care văd şi noaptea aproape tot atât de bine ca şi ziua, felul cum îşi ţuguia buzele făcând botişor, trupul fragil – Traian detesta formele generoase („dacă am chef de beef-steack mă duc la birt“) – maniera insinuant-provocatoare, dar deloc vulgară de a dansa, creau o atmosferă particulară, un climat special, inedit, aparţinând îşi zicea Traian, exclusiv Solangei.
După o lună, se săturase până peste cap de „climatul inedit“. Era geloasă, posesivă, sâcâitoare, simţea nevoia în permanenţă să fie asigurată că e adorată. „Pentru fata asta nu există pe lume nimic altceva decât dragostea“, condusese, ignorând însă un adevăr elementar. Spre deosebire de bărbaţi, pentru care chiar dacă sunt extrem de îndrăgostiţi delimitările rămân categorice – iubita, cariera, serviciul, meciurile de fotbal, alte pasiuni, îşi au fiecare compartimentul său şi coexistă – la femei, chiar intelectuale fine, dragostea rămâne preocuparea majoră a existenţei şi se simt afectate când nu constată la partener o atitudine absolut identică. „Auzi, a preferat să se ducă la meci, sau să se umfle de bere împreună cu un fost coleg de la Craiova, alt derbedeu probabil, în loc să stea cu mine…“
Când telefonul sună din nou, Traian aruncă enervat pixul care se ciocni de sticla biroului apoi plonjă spectaculos în coşul de hârtii.
— Fir-ar să fie! A căpiat?!
Surâzând cu o ironie sângeroasă, Andrei ridică tacticos receptorul. Gesturile erau atât de desfăcute, încât ai fi zis că‑i filmat în ralenti. Recunoscu imediat glasul bătrânei:
— Alo, miliţia! Ajutor…
— Numele dumneavoastră! Numele şi adresa, ceru locotenentul sugrumat de emoţie.
— Mor… Sunt plină de sânge…
— Cum vă numiţi? Unde staţi…?
— Mor… Veniţi imediat…
— Unde staţi?! strigă Andrei.
Vocea bătrânei, ostenită, abia se mai desluşea:
— Nu ştiu… am uitat… Ajutor…
Convorbirea se întrerupse din nou. La ferestre, gâfâia viscolul.
