Capitolul 1

Încerc din răsputeri să creez impresia unui călător sofisticat, dar nu sunt deloc convinsă că-mi iese.

Privind retrospectiv, probabil că m-am dat de gol imediat după ce am testat cu entuziasm prea multe parfumuri în duty-free, emanând în cele din urmă o aromă atât de puternică încât ar putea trezi pe cineva din comă.

Sunt dezamăgită şi de topul meu de bumbac în stil etnic, cel despre care credeam că arată ca unul cumpărat din vreun loc fabulos de exotic din Pacificul de Sud – până când am descoperit că eticheta cu preţul ieşea afară, dezvăluind că, de fapt, costase 44,99 de lire la Monsoon.

Şi poate că nici faptul că am ajuns prima la Poarta 65, depăşind un grup numeros de turişti cu cel puţin o jumătate de oră, nu m-a făcut să arăt chiar atât de descurcăreaţă pe cât aş fi sperat.

Acum, că mă aflu în aer la propriu, e la fel: statutul meu de amator într-ale călătoriilor pe distanţă lungă e dezvăluit fără milă la fiecare pas.

În momentul de faţă, încerc să aşez în echilibru toate ambalajele goale rămase de la masa oferită pe o tavă ridicol proporţionată şi o cană cu cafea imposibil de băut, fără să o vărs în poala vecinului meu şi să-i provoc arsuri de gradul trei pe instrument. E o variantă reală de KerPlunk, toate ameninţând să se răstoarne la cea mai mică adiere de vânt.

Spre deosebire de americanul de lângă mine – el şi-a aşezat ingenios pliculeţul cu parfum de lămâie în cana goală de ceai şi a pus unul peste altul pacheţelele de sare şi piper şi cutiuţa de unt în caserola în care fusese friptura delicioasă de vită eu m-am trezit cu un talmeş-balmeş de plastic şi resturi de folie de aluminiu.

— Să vă ajut, doamnă? mă întreabă stewardesa, luându-mi tava înainte să pot să împiedic cuţitul să se răstoarne pe masă.

— Hopa! strig eu, exclamaţie deloc conformă cu statutul de pasager cosmopolit, cum mi-ar plăcea să fiu.

Îl ridic să-l dau stewardesei, dar ea a plecat deja, împingând căruciorul pe culoar şi aproape lovind coatele câtorva pasageri.

Arunc o privire alături şi-mi dau seama că vecinul meu priveşte cu suspiciune spre cuţit.

— Ei bine, cine ştie când o să am nevoie de un cuţit de plastic mânjit cu unt? spun eu ridicând din umeri.

Îmi zâmbeşte.

Nu e un zâmbet conspirativ, ci unul care ascunde o sclipire de amuzament. E compătimitor faţă de biata creatură de lângă el, care, în mod sigur, a primit o zi liberă de la ospiciu.

Mă las pe spate pe scaun, murmurând în gând un cântec care se difuza mereu la radio când eram mică şi mama ardea inevitabil masa de duminică: „Plec cu avionul… la la la… la la la la la la la…”

Nu-i nimic. Sunt sigură că o să-mi aduc aminte versurile. Şi, oricum, senzaţia contează. Cântecul e despre noi începuturi, cred. Despre cum să mergi mai departe. Despre descoperirea unei lumi noi.

Exact ceea ce fac eu acum.

Însă, după cum probabil că v-aţi dat seama, n-am mai zburat până acum la capătul lumii de una singură: un zbor scurt, până la Barcelona, pentru o petrecere a burlăciţelor, da; două săptămâni cu iubitul în Turcia, nicio problemă; o săptămână cu fetele în sudul Franţei, hai, fie!

Dar 6 000 de kilometri peste Atlantic? Şi poate pentru totdeauna?

Nu.

Şi… iată-mă făcând-o. Cu toate că mi-aş dori s-o fac cu mai mult stil.

Capitolul 2

Când eram în şcoala primară, pe prietena mea cea mai bună o chema Elizabeth. Era de origine jamaicană, dar avea cel mai puternic accent de Liverpool – atât de puternic că ar fi putut desfunda o toaletă.

Încă de la zece ani, Elizabeth ştia ce voia să facă în viaţă: să vadă lumea. Dorea să escaladeze munţii, să ia la pas pădurile tropicale şi să vadă cât mai multe locuri diferite, să cunoască cât mai mulţi oameni diferiţi. Am aflat anul trecut că absolvise la Oxford, că a călătorit doi ani şi că acum lucrează pentru Crucea Roşie în Stockholm.

Spun asta doar pentru a sublinia un lucru: dacă ar exista o scală cu care să măsori cât de aventuros ai fost la douăzeci de ani – după înţelepciunea populară – probabil că viaţa lui Elizabeth ar fi la o extremă, şi a mea la cealaltă.

În ultimii şapte ani, mai precis până vinerea trecută, de fapt, am lucrat ca îngrijitoare la o grădiniţă în Woolton, o suburbie a Liverpoolului care se crede elegantă. De fapt, mă subapreciez puţin: în momentul plecării ajunsesem asistent manager (cel mai tânăr pe care îl avuseseră, după cum îi informează mama, în primele treizeci şi două de secunde de conversaţie, pe toţi cei pe care-i întâlneşte).

Această realizare nu reflectă vreo ambiţie nemăsurată, ci simplul fapt că îmi place ceea ce fac. Chiar îmi place. Ceea ce constituie o permanentă uşurare, ţinând cont că am început această carieră după ce am renunţat la Drept în primul an (ceva ce mama le spune tuturor celor pe care-i întâlneşte, în următoarele treizeci şi două de secunde ale conversaţiei).

Adevărul e că grădiniţa Bumblebees se află la exact şase minute de mers pe jos de casa în care am crescut, la douăzeci şi două de minute de mers cu maşina de spitalul în care m-am născut şi atât de aproape de fosta mea şcoală încât, dacă priveşti pe vârfuri din podul maternităţii, încă mai poţi vedea inscripţia care se referea la un pupic pe care cică i l-aş fi oferit lui Christopher Timms în clasa a şasea. (Apropo, asta era o tentativă de ironie! La şaptesprezece ani, Christopher Timms era renumit pentru faptul că-şi aprindea propriile pârţuri cu o asemenea regularitate încât avea nevoie de propria Unitate Specială pentru Combaterea Incendiilor.)

Viaţa liniştită pe care am dus-o în cei douăzeci şi opt de ani ai existenţei mele este – sunt perfect conştientă – uşor tragică, dar am o scuză bună. Ba nu. Două scuze: am găsit o slujbă pe care o iubeam şi un bărbat pe care-l adoram.

Şi, atunci, de ce să vreau să renunţ la ele?

Îmi schimb poziţia pe scaun într-o altă încercare zadarnică de a mă simţi confortabil. E un spaţiu care n-ar frece normele UE nici pentru transportul găinilor, darămite al oamenilor.

Dar nu are rost. Fundul mi-a amorţit de două ore bune şi nu cred că mi se va dezmorţi în curând.

Îmi ridic rucsacul, căutând ceva – orice – de făcut, şi-mi scot oglinda să mă admir. Nu e o experienţă plăcută.

Nu sugerez că, în condiţii normale, aş ameninţa contractul cu L’Oreal al Evei Longoria, dar, până de curând, am fost relativ mulţumită de cum arăt. Am moştenit o structură osoasă bună de la tata, picioare frumoase de la mama şi – după mulţi ani de angoase – am învăţat să trăiesc cu abdomenul scândură pe care, din păcate, nu l-am moştenit de la niciunul. Acum însă, trăsătura mea cea mai evidentă nu sunt ochii negri sau gura plină pentru care mi se făceau complimente, ci tenul, care e atât de palid încât arăt ca şi cum aş avea nevoie de o pensulă şi de puţină culoare.

Acum câteva săptămâni, mi-am luat unul dintre autobronzantele acelea de tip spray, să văd dacă „strălucirea arămie naturală” din reclamă mă ajută. Din păcate, genunchii şi coatele au căpătat o nuanţă atât de portocalie încât sunt convinsă că esteticianei care l-a aplicat îi plăcea să-l tragă şi un pic pe nas. Cireaşa de pe tort a fost că, în mai puţin de o lună, silueta mea 38-40 – pe care o credeam atât de definitivă încât mă plângeam de ea de cel puţin două ori pe zi – a fost cumva înlocuită cu una care e cu exact şapte kilograme şi jumătate mai rotundă (şi continuă să crească).

Da, aţi citit bine: şapte kilograme şi jumătate. Dacă nu v-aţi dat seama până acum că e posibil să te îngraşi atât de mult într-un timp atât de scurt, atunci vă asigur că nici eu nu ştiam. Dar e posibil, iar eu m-am îngrăşat. Probabil pentru că mi-am petrecut ultimele luni mâncând nervos cât pentru doi.

Care a fost cauza tuturor acestor lucruri?

Ce credeţi? Un bărbat, evident. Bărbatul meu. Sau, cel puţin, era bărbatul meu.

Acum pot spune că Jason Redmond – contabil ambiţios, campion de biliard, iubit de prieteni şi de părinţi deopotrivă şi, ah, iubirea vieţii mele – nu mai corespunde acestei descrieri.

Indiferent câte nopţi am stat trează vărsând lacrimi amare în pernă; indiferent câte ore am petrecut ascultând-o pe Leona Lewis la iPod; indiferent de câte ori mi-am însoţit prietenii bine intenţionaţi în barurile de karaoke şi m-am străduit să fiu convingătoare în timp ce cântam din răsputeri I will survive. (OK. „O să mă scufund în adâncurile disperării până când mă sună din nou” nu are aceeaşi rezonanţă.)

Îmi închid oglinda şi o arunc înapoi în rucsac.

— Vă trebuie un formular I-94W, doamnă? mă întreabă stewardesa, răsărind lângă umărul meu.

— Ăăă, de ce nu? răspund eu, luându-l din mâna ei cu relaxarea cuiva care completează aşa ceva la fiecare două săptămâni, când zboară până la Buenos Aires pentru o partidă de polo.

După ce pleacă, arunc o privire pe câmpurile formularului, întrebându-mă dacă e necesar în cazul meu.

— Aveţi paşaport britanic? mă întreabă vecinul american. Aranjându-şi perna în formă de U, un obiect pe care l-am râvnit în ultimele şase ore.

— Ăă… da, răspund suspicioasă.

— Atunci, dacă mergeţi în State doar pentru vacanţă, trebuie să-l completaţi.

Îmi zâmbeşte.

— A, da… ştiu, mint eu. Adică, e mai mult decât o vacanţă, dar…

— Emigraţi în State?

— Am o viză de muncă de un an, îi explic eu, îndesând formularul în buzunarul scaunului din faţă, lângă cuţitul de unt şi cele două pahare de plastic cu resturi de Diet Pepsi pe fund. Aşa că voi sta acolo cel puţin douăsprezece luni; asta dacă nu mă dau afară înainte!

Îmi zâmbeşte din nou, dar de data asta nu mai e nici măcar zâmbetul compătimitor. E genul de zâmbet pe care i-l arunci unui terorist sinucigaş ca să-i insufli o stare de calm în timp ce încerci să-ţi dai seama unde sunt ieşirile de urgenţă.

— Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte căpitanul, anunţă o voce cu accent britanic printr-un difuzor pârâitor. În scurt timp, vom ateriza pe JFK…

Mă îndrept pe scaun şi trag aer în piept.

Viaţă nouă, atenţie că vin!