Capitolul 1
— Londra în august e un iad, anunţă Cherry O’Shann. Îi făcu acest anunţ lui Rupert, motanul negru al restaurantului, care stătea în faţa ei, lingându-şi labele. Era o zi toridă, asfaltul sfârâia de căldură, vântul era uscat şi toţi, în afară de ea, erau la ţară sau la mare.
— Aş dori să fiu şi eu mulţumită ca tine, i se adresă ea lui Rupert. Îl botezase Rupert pentru că semăna în mod comic cu un unchi de-al ei. Mi-aş dori să savurez statul aici până la prânz, văzând aceleaşi feţe cunoscute, alegând din meniu ce e mai ieftin, nu ceea ce aş dori să mănânc. Aş fi vrut să consider vechiul birou de avocatură unde lucrez ca fiind Paradisul, cum crede angajatorul meu, domnul Julian Wright. Aş dori să nu-mi doresc tot timpul să scap de toate. Se spune că mulţumirea e o virtute, dar nu e mai degrabă un fel plăcut de a masca înfrângerea?
Rupert nu răspunse. Se întinse, dădu mânios din coadă şi se aşeză la loc. Cherry oftă şi deschise ziarul. Nu era nimeni la ora aceea în restaurant să o admire, ceea ce era păcat. Cherry O’Shann arăta bine. Părul ei era roşcat-arămiu. Fruntea ei era largă, ochii mari şi depărtaţi erau căprui, buzele pline, bărbia frumos conturată dând impresia de voinţă. Era o faţă atrăgătoare: vie şi expresivă.
Era de înălţime medie, suplă şi avea haine elegante, cât îi permitea salariul.
Cherry citea mereu anunţurile de oferte de serviciu, mai întâi. Nu stiai ce poţi găsi acolo. Vreun fost prinţ misterios putea căuta o secretară. Soţia unui milionar poate dorea o tânără însoţitoare să meargă cu ea în jurul lumii.
Acum optsprezece luni, Cherry se gândea că terminase cu dragostea. Inima i se împietrise. Nu mai putea citi un roman de dragoste cu final fericit fără să vrea să-l arunce în foc.
Dacă ai fi întrebat-o ce gândea despre prietenie, ar fi răspuns:
— Nu există prietenie între două femei, cea mai bună prietenă îţi va fura bărbatul.
Sau dacă ai fi întrebat-o care era părerea ei despre dragoste, ar fi zâmbit misterios şi ar fi răspuns:
— Ce ştiu bărbaţii despre dragoste? Imediat ce pleacă de lângă tine, încep să flirteze cu prima fată frumoasă care le iese în cale.
Cherry fusese părăsită. Probabil cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei fete sensibile. Aruncată ca un palton purtat. Dată la o parte de o inimă care alădată bătea nebuneşte pentru ea.
Cherry crezuse că toată lumea îi cunoştea ruşinea. Dar în cele din urmă simţul umorului o salvase. Acum se gândea că dacă ar fi putut evada din Londra un timp s-ar fi vindecat complet. Să schimbe privelistea, slujba şi oamenii.
Deodată, citind anunţurile, scoase un mic ţipăt. Nu-şi putea lua ochii de la un anunţ.
„Scriitor, călătorind spre Insula Locus în căutarea culorii locale, caută pentru angajare tânără secretară. Trebuie să fie inteligentă şi educată. Prezentaţi-vă la camera 24, Hotel Ritz”.
Numele Insulei Locus o făcuse pe Cherry să tresară. Insula Locus... locul unde cândva credea că îşi va întemeia o familie. Cât de des îşi imaginase asta! Nu doar din descrierile din scrisorile lui Simon, ci şi din propria imaginaţie. Insula Locus, unde el o aşteptase să-i fie mireasă. Acum optsprezece luni, scrisoarea lui îi spusese că se căsătorise cu altă fată. Cu cea mai bună prietenă a lui Cherry, căreia însăşi Cherry îi dăduse o scrisoare de recomandare pentru Simon!
Nina Morris, drăguţă, delicată, înşelătoare. Nina, care era acum soţia lui Simon. Închise ochii şi şi-l imagină, cu părul lui blond, ochii lui veseli, înalt, lat în umeri. Nu e de mirare că i-a plăcut Ninei!
Cherry se hotărâse să nu se mai gândească la ei. Totuşi, văzând numele de Insulei Locus, toată tristeţea îi reveni şi-i venea să se răzbune. Îşi strânse pumnii şi în ochii ei se oglindi mânia şi hotărârea.
Voi obţine neapărat slujba asta, se gândi ea hotărâtă. Voi merge acolo cu acest scriitor şi voi vedea ce au de spus. Nu va fi o zi plăcută pentru Nina când voi sosi!
Puse ziarul sub braţ, ceru nota de plată, se duse la oglinda din partea cealaltă a sălii şi îşi aranjă pălăria. Se va prezenta la interviu imediat. Ce dacă întârzia la biroul de avocatură.
Zece minute mai târziu se prezenta la recepţia hotelului. Se gândea că acela care dăduse anunţul trebuia să fie bogat. Acest hotel era scump. Cherry crezuse că scriitorii locuiau în mansarde. Sau dacă trecuseră de faza asta, aveau vile la ţară, cu mobilă din stejar şi seminee. Dar nu în cel mai scump hotel din Londra. Avu o presimţire rea.
Dacă e un anunţ fals? se gândi ea. Poate că nu e scriitor. Voi afla curând şi dacă se dă la mine, vede el. Ochii ei căprui aveau o strălucire periculoasă.
Ciocăni la uşă şi se auzi o voce bărbătească plăcută.
— Intră.
O clipă mai târziu se afla într-un living modern, în faţa unui birou negru la care stătea un tânăr înalt şi suplu cu părul saten, ochi cenuşii şi ochelari cu rame de baga.
— Aş dori să vorbesc cu domnul... Am venit pentru anunţ.
Tânărul zâmbi. Avea un zâmbet fermecătoar. Prea fermecător, având în vedere că nu se cunoşteau, se gândi Cherry.
— Da, spuse el. Ia loc. Eu am dat anunţul.
Îl privi atentă.
— Dar am crezut... spunea că e vorba despre un scriitor.
— Ei bine, de ce n-aş fi un scriitor?
Nu ştia ce să spună, dar îşi imaginase scriitorii fiind bătrâni, cel puţin scriitorii care aveau bani să călătorească în Indiile de Vest cu o secretară.
— Numele meu, spuse tânărul, e Nicolas Fitzgerald. Se scrie N-I-C-O-L-A-S, nu N-I-C-H-O-L-A-S. Vei ţine minte?
Murmură ceva. Cu greu îşi reveni din uimire.
— Iar numele meu e Cherry O’Shann.
— Un nume frumos, comentă el. Parcă ar fi luat dintr-o comedie muzicală. Eşti secretară?
— De ce n-aş fi? O irita. Nu numai că se purta familiar, dar era şi puţin ironic.
— Ai dreptate. Dar m-am gândit că eşti prea dominantă ca să fii o secretară bună. În plus, arăţi bine. Asta nu distrage atenţia celor pentru care lucrezi?
Cherry se rosi, mânioasă. Era gata să se ridice şi să plece, dar îşi aminti ce însemna slujba pentru ea. Voia să se răzbune pe Simon şi Nina.
Răspunse rece:
— Mulţumesc pentru compliment, dar am ştiut întotdeauna să-mi port de grijă.
Tânărul îşi dădu capul pe spate şi râse.
— Aşa deci. Ştii câte candidate am văzut în dimineaţa asta? Cam cincizeci.
Probabil că era adevărat, se gândi ea. Era o slujbă atrăgătoare. Călătorie, aventură. Plus posibilitatea unei povesti de dragoste.
Dar Cherry nu voia o poveste de dragoste, ci răzbunare.
— Poate că ai văzut cincizeci, dar până acum n-ai angajat niciuna, nu-i aşa?
— Nu, admise el. N-am angajat niciuna până acum. Aşteptam să...
— Ce aşteptai? întrebă ea.
Zâmbi.
— Poate te aşteptam pe tine.
Îi venea să-l pălmuiască, ar fi meritat. Era un tânăr insuportabil. Dacă obţinea slujba, va fi o plăcere să-l pună la locul lui. Se controlă şi răspunse:
— De ce să mă aştepţi pe mine?
Întinse picioarele lungi şi privi tavanul.
— Când m-am hotărât să angajez o secretară să mă însoţească la Insula Locus, îmi imaginam cam cum ar arăta. Niciuna dintre celelalte candidate nu s-a potrivit cu ce-mi imaginasem, în afară de tine.
Cherry se ridică în picioare.
— Evident, anunţul a fost o glumă şi dacă pe tine te amuză, te asigur că pe mine sau pe celelalte fete care şi-au irosit timpul şi au dat banii pe autobuz, nu. Vezi, te rog, să-mi dai doi silingi pe care i-am dat pe bilete şi mă voi întoarce la biroul unde lucrez.
— Hei, se ridică şi el, ce tot spui?
Îşi vârî mâinile în buznare şi o privi enigmatic. Era foarte înalt, cam un metru nouăzeci. Era suplu. Nu te pripesti cu concluziile? Postul există. Merg în Indiile de Vest pentru culoarea locală şi doresc o secretară. E aşa de ciudat?
— Nu, răspunse ea.
— Salariul este de douăzeci de mii de lire pe an plus cheltuielile. Ce ai de spus?
— Nimic, spuse Cherry. Să-ţi trimit recomandările?
— Recomandări? Nu-mi pierd timpul cu aşa ceva. Dacă sunt prea bune s-ar putea să fie false şi dacă nu sunt prea bune nu mi le-ai arăta, nu-i aşa?
Mânia o cuprinse din nou.
— Sugerezi că as falsifica recomandările? întrebă ea.
— Nu înţeleg de ce n-ai face-o dacă nu le-ai obţine altfel. Dar cum văd că te superi, nu insist. Întotdeauna cântăresc oamenii după înfăţişare. Ce bun să fii scriitor dacă nu poţi aprecia caracterul unui om?
— Vrei să-mi dai o probă de dictare?
— O, sunt sigur că poţi stenografia. Nu gândesc prea repede, se scuză el zâmbind.
Se întrebă cu cinism dacă totuşi gândea.
— Ce fel de cărţi scrii? întrebă ea.
— Romane de dragoste. Plaje luminate de lună, palmieri, săruturi pasionate. Cred că-ţi dai seama despre ce e vorba.
— Pare ciudat că un bărbat vrea să scrie aşa ceva, nu se putu ea opri să remarce.
— De ce? întrebă el. La urma urmelor, şi bărbaţii pot fi romantici, nu numai fetele. Dragostea e un subiect plăcut, eşti de acord?
Buzele ei se strânseră.
— Nu ştiu la ce foloseşte, răspunse ea.
— Păcat, oftă el. Am auzit că Insula Locus e plină de romantism. Dar dacă nu eşti romantică, degeaba. Poate că mă vei tempera.
***
Un sfert de oră mai târziu, când Cherry părăsi hotelul, acceptase slujba. Va călători cu el spre Insula Locus pe vaporul Oceanic, peste zece zile. Nu-şi schimbase părerea despre el, dar voia să meargă acolo.
E un prost, se gândi ea, dar pare inofensiv şi ar trebui să-mi pară bine.
Ar fi fost surprinsă să-l vadă după ce plecase ea. Începu să râdă. Râdea din tot sufletul. Îşi scoase ochelarii şi-i aruncă într-un sertar al biroului. Îşi trecu mâna prin păr şi redeveni vioi. Luă telefonul şi formă un număr.
— Totul e în regulă, spune el pe un ton de om de afaceri. Mi-am luat o secretară. E frumoasă. Crede că sunt scriitor, deşi nu are o părere prea bună despre inteligenţa mea. Sper să nu-şi dea seama, asta ar strica tot.
Cherry îl anunţă în acea seară pe patronul ei, domnul Julian Wright, că pleacă.
— Dar draga mea, nu-ţi dai seama ce faci. Citise dintr-o carte juridică groasă, pe care o lăsă pe masă.
— Ba da, îl asigură ea. E genul de slujbă pe care mi-o doream. Am ocazia să călătoresc, să văd locuri noi, să ies din rutină.
— Dar rutina e plăcută, remarcă el serios.
Era un avocat slab, cu părul de culoarea nisipului, cu trăsături regulate, o frunte înaltă, o gură binevoitoare şi ochi căprui.
— Urăsc rutina, protestă Cherry vehement. Această nouă slujbă e aventuroasă.
— Aventuroasă, spuse domnul Wright. Şi cum rămâne cu siguranţa ta? Nu-ţi dai seama că siguranţa e cel mai important lucru în viaţă?
— Nu cred, obiectă ea. Cred că majoritatea oamenilor lasă viaţa să treacă pe lângă ei pentru că se ţin cu unghiile de siguranţă.
— A, oftă el, eşti tânără!
— Nici dumneavoastră nu sunteţi prea bătrân. Aveţi doar douăzeci şi şapte de ani!
Era uimită că spusese asta. Ieri nu i-ar fi vorbit aşa. Dar de când primise noua slujbă, parcă era alta. Simţea că Soarta intervenise în viaţa ei. Soarta o trimitea spre Insula Locus ca să se poată răzbuna pe cei care-i distruseseră viaţa.
Julian o privi gânditor.
— Îmi pare rău, spuse ea. Dar plec. De fapt, am acceptat deja cealaltă slujbă. Vă sunt recunoscătoare, domnule Wright, pentru că aţi fost bun cu mine cât am lucrat pentru dumneavoastră.
— Presupun că nu mai e nimic de spus, remarcă el trist. Se mai înveseli. Ce-ai zice să luăm cina diseară?
Cherry era atât de surprinsă încât acceptă. Se întrebase adesea ce făcea el seara. Până acum şi-l închipuise petrecându-şi serile în vreun club. Dar în seara aceasta, Julian Wright se purtă neaşteptat. Nu numai că o duse la un restaurant scump, dar comandă sampanie. Ca efect al băuturii, vorbi despre el însuşi. Îi povesti când locuise la ţară, de studenţia de la Cambridge, de lunile când aşteptase să fie angajat prima oară.
— Mi-e teamă că nu sunt chiar un avocat de succes, admise el. Dispreţuiesti pe cei care n-au succes, Cherry?
Era prima dată când îi spunea Cherry.
— Nu ştiu, spuse ea. Cred că majoritatea fetelor aşa fac. Dar e ridicol să spui că eşti un ratat. Eşti abia la început.
— Cred că aş avea succes dacă... Lovi cu pumnul în masă. Dacă aş putea să-mi depăşesc timiditatea asta absurdă, acest complex. Când sunt singur ţin pledoarii strălucite, dar imediat ce am public, chiar şi o singură persoană, nu pot să mai spun nimic.
— Ai un singur ascultător în seara asta şi pari elocvent, remarcă ea zâmbind.
— Da, dar în seara asta e prima dată în viaţa mea când am putut spune ce voiam. As putea să-mi depăşesc emoţiile stupide dacă... Făcu o pauză, fărâmiţă o felie de pâine şi spuse: dar tu pleci.
— Ce legătură are cu mine? întrebă ea, surprinsă.
— Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Cherry. Asta m-ar ajuta, nu-i aşa? Să mă facă să am încredere în mine şi să spun ce am în minte în sala de judecată.
Se schimbase atât de brusc încât nu putea decât să-l privească. Era jenată că şi ceilalţi oameni din sală îl priveau. Vocea lui, de obicei blândă, răsuna în restaurant.
— E ridicol, spuse ea. Dacă voiai să te îndrăgostesti de mine, o făceai până acum.
— Poate, fu el de acord. Îşi dădu capul pe spate şi râse. Vorbim prostii! M-am îndrăgostit de tine acum un an, dar timiditatea mea blestemată m-a oprit să-ţi spun, presupun că n-are sens să-ţi cer să te măriţi cu mine şi să rămâi în Anglia?
— Să mă mărit cu tine? La fel de bine şi-ar fi închipuit că era soţia chelnerului! Să mă mărit cu tine? repetă ea. E ridicol.
— De ce ar fi ridicol? întrebă el mânios. Eşti logodită cu altcineva?
Dădu din cap că nu. Lampa de pe masă îi făcea părul să arate ca arama.
— Nu, sigur că nu! spuse ea. Dar e absurd să mă ceri aşa în căsătorie. Nu avem nicio poveste de dragoste...
— Dar ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine. Poveştile de dragoste sunt prostii.
— Nu cred, răspunse ea rece.
Uita că în ultimele otsprezece luni avusese acelaşi punct de vedere.
— Poveştile de dragoste, spuse Julian sunt refugiul celor slabi cărora le e teamă să dea piept cu viaţa. De acea, îşi fac visuri. Nu credeam că eşti aşa, Cherry. Credeam că eşti curajoasă, de aceea aveam nevoie de tine.
Îi venea să râdă.
— Sunt flatată de cele ce ai spus, domnule Wright, dar nu te iubesc.
Se lăsă tăcerea. Cherry se simţea jenată. Julian încercă să prindă în furculiţă o bucată de brânză, apoi o privi.
— Poate mă vei iubi într-o zi, s-au întâmplat şi lucruri mai puţin probabile.
— N-aş vrea să-ţi faci speranţe, spuse ea.
— Prostii! exclamă el. Toţi îndrăgostiţii speră, degeaba îi previi. Speră până se satură. Cât timp vei fi plecată?
— Domnul Fitzgerald e scriitor. Intenţionează să se stabilească pe Insula Locus un timp, pentru a scrie un roman despre ea.
— Ce cărţi a mai publicat până acum?
Întrebarea o luă pe nepregătite.
— Nu ştiu.
— Care e numele lui complet?
— Nicolas Fitzgerald. Nicolas fără h.
Julian se încruntă.
— N-am auzit de el şi am citit toate recenziile de carte. O privi. De unde ştii că e un scriitor adevărat?
N-avea de unde să ştie, de fapt bănuia că nu era scriitor, dar nu voia să-i vorbească domnului Wright despre suspiciunile ei. Ar fi putut s-o convingă să nu plece. Dar ea voia să plece.
Se întrebă cum ar fi să-l reîntâlnească pe Simon. Pasiunea cu care făcea dragoste cu ea o vrăjise. Probabil şi pe Nina! sau Nina îl vrăjise pe Simon? Oare ce va simţi când îl va revedea? îl va mai iubi? Dacă îl voi reîntâlni nu voi simţi decă ură. Sau mai curând indiferenţă, se gândi ea.
Julian o readuse cu picioarele pe pământ:
— Cherry, de unde ştii că bărbatul ăsta e cinstit? Ai făcut cercetări? De unde ştii că nu e un impostor, sau chiar mai rău?
— Ce ar putea fi mai rău? Vocea ei era slabă.
— Ar putea fi un infractor. Circumstanţele în care te-a angajat par dubioase.
Izbucni în râs.
— Te asigur că n-are destulă minte să fie infractor!
— N-aş fi atât de sigur. Chiar trebuie să pleci? Dădu din cap că da.
— Nu înţelegi. De un an de zile visez să vizitez Insula Locus. Acum am această şansă şi n-o voi pierde pentru nimic în lume!
O privi ciudat. Atunci, nu mai am ce spune. Dar dacă vei fi în necaz şi vei avea nevoie de un prieten, contează pe mine. Ştiu că sunt un om şters, că nu sunt romantic, dar te voi putea ajuta. Promiţi că mă vei anunţa dacă vei avea nevoie de mine? Vocea ei tremura.
— Sigur, domnule Wright. Îţi sunt recunoscătoare.
— Julian, o corectă el solemn. Hai să batem palma.
Bătu palma cu el, gândindu-se că situaţia era comică. Totuşi, când să adoarmă, se gândi că asta o liniştea.
