Cuibul de vipere de Francois Mauriac
„… Dumnezeule, ţine seamă de faptul că nu ne înţelegem noi înşine şi că nu ştim ce vrem şi că ne îndepărtăm ia nesfţrşit de ceea ce dorim.*
SFANTA THRSE D’AVILA
în pofida josniciei sale, doresc ca acest duşman al semenilor săi, acest suflet ros de ură şi’ de zgârcenie să vă trezească milă, să vă încălzească inima. De-a lungul vieţii sale cenuşii, patimi întristătoare îi ascund lumina, foarte apropiată, din care, câteodată, o rază îl atinge, e gata să-l pătrundă / patimile sale… înainte de toate însă îl împiedică s-o vadă creştinii mediocri, care-l pândesc şi pe care el însuşi îi chinuie. Câţi dintre noi nu descurajează astfel pe cel ce păcătuieşte, îndepărtându-l de la un adevăr, care, trecut prin cugetul lor, îşi pierde strălucirea!
Nu, nu banii îi îndrăgea acest avar, nu de răzbunare era înfometat acest om îngrozitor. Obiectul adevărat al iubirii sale îl veţi cunoaşte dacă veţi avea forţa şi curajul de a-l asculta până la ultima mărturisire, întreruptă de moarte…
Vei fi mirată când vei descoperi această scrisoare în casa mea de bani, deas-upra unui pachet de acţiuni. Poate că ar fi fost mai bine dacă aş fi încredinţat-o notarului, care ţi-ar fi înmânat-o după moartea mea, sau dacă aş fi lăsat-o în sertarul de la birou, – primul pe care copiii îl vor forţa înainte ca trupul meu să se fi răcit. Dar, vezi, ani şi ani de zile m-am tot gândit la scrisoarea asta, mi-am închipuit-o mereu în nopţile mele albe, ieşind la iveală pe raftul casei de hani, al unei case de bani goale şi 111 care nu s-ar fi aflat nimic altceva decât răzbunarea aceasta, pusă la cale timp de aproape o jumătate de secol. Nu-ţi fie teamă; de altfel, eşti de pe-acum liniştită. „Acţiunile sunt acolo.” Parcă îţi aud ţipătul, răzbătând încă din vestibul, la întoarcerea de la bancă. Da, voalul tău de doliu nu te va împiedica să strigi copiilor: „Acţiunile sunt acolo”.
Eram aproape hotărât să nu le las acolo şi-mi luasem toate măsurile. Dacă aş fi vrut, nu v-ar mai fi rămas nimic, afară de casă şi de terenuri. Aţi avut norocul ’că am dat uitării ura mea. Am crezut mult timp că tot ceea ce fusese mai viu în mine era ura. Şi iată că, astăzi cel puţin, n-o mai simt. Bătrânul de acum cu greu şi-l poate închipui pe bolnavul furios ide odinioară petrecându-şi nopţile, nu urzind răzbunarea (această bombă cu întârziere era pregătită cu o migală de care eram mândru), ci căutând posibilitatea de a se bucura de ea. Aş fi vrut să trăiesc atât cât să pot vedea mutrele voastre la întoarcerea de la bancă. Aveam de gând să nu-ţi dau prea curând procura pentru a deschide casa de bani, să ţi-o dau destul de târziu ca să am această din urmă bucurie de-a auzi întrebările voastre disperate: „Unde sunt acţiunile?” Mi se părea atunci că cea mai cumplită agonie nu va izbuti să-îmi fure o asemenea plăcere. Da, am fost în stare de asemenea calcule. Cum am ajuns aici, eu care nu eram un monstru?
E ora patru, şi tava cu dejunul meu, farfuriile murdare în care roiesc muşte mai zac încă pe masă. Degeaba am sunat. La ţară soneriile nu funcţionează niciodată. Aştept, fără să-mi pierd răbdarea, în camera în care am dormit când eram copil şi în care cu siguranţă voi muri. Atunci, primul gând al fiicei noastre Genevieve va fi să ceară camera pentru copii. Ocup singur camera cea mai mare, cea mai luminoasă. Recunoaşteţi că am vrut să i-o cedez Genevievei şi că aş fi făcut-o, dacă n-ar fi fost doctorul Lacaze, care se teme, pentru bronhiile mele, de umezeala de la parter. Fără îndoială că aş fi consimţit, dar cu atâta necaz, încât e foarte bine că am fost împiedicat. (Toată viaţa am făcut sacrificii a căror amintire mă otrăvea, hrănind, îngrăşând acel soi de venin care devine mai puternic o dată cu trecerea timpului.)
Veşnicul meu chef de ceartă e o moştenire de familie. Tatăl meu, am auzit-o deseori pe marna povestind, era certat cu părinţii lui, care, la rândul lor, au murit fără să-şi fi revăzut fiica, pe care o alungaseră cu treizeci de ani mai înainte (din ea se trag verii aceia din Marsilia, pe care noi nici nu-i cu. Noaştem). N-am ştiut niciodată de ce au existat aceste zâzanii, dar aveam încredere în ura înaintaşilor noştri; chiar şi astăzi, dacă i-aş întâlni, aş întoarce spatele oricăruia dintre verişorii aceia din Marsilia. Se poate întâmpla să nu-ţi mai vezi rudele depărtate; nu-i însă acelaşi lucru cu copiii, cu soţia. Desigur, familii unite există; dar când te gândeşti lanumărul căsniciilor în care două fiinţe se întărită, se scârbesc una de alta la aceeaşi masă, în aceeaşi baie, sub aceeaşi plapumă, e extraordinar cât de puţini divorţează. Se urăsc şi nu pot fugi departe una de alta în fundul acestor case…
De unde o asemenea febră a scrisului, care mă cuprinde azi, la aniversarea zilei mele de naştere? împlinesc şaizeci şi opt de ani şi numai eu singur o ştiu. Genevieve, Hubert, copiii lor, întotdeauna şi-au primit, de fiecare aniversare, torta, lumânărelele, florile. Dacă de ani de zile nu-ţi dăruiesc nimic de ziua ta, să nu-ţi închipui că uit; o fac ca să mă răzbun. Ajunge… Ultimul buchet pe care l-am primit de ziua mea, sărmana maică-mea l-a cules cu mâinile ei tremurânde; se târâse pentru ultima dată până în aleea trandafirilor, cu toate că suferea de inimă.
Unde rămăsesem? Da, te întrebi de ce această subită furie a scrisului, „furie”, chiar ăsta e cuvântul. Îţi poţi da seama de ea după scrisul meu, după literele aplecate în aceeaşi direcţie, ca pinii de către vântul de vest. Ascultă: ţi-am vorbit mai întâi de-o răzbunare îndelung plănuită şi la care renunţ. Totuşi există ceva în tine, ceva din tine, ce trebuie înfrânt, e tăcerea ta. Ah! înţelege-mă: eşti bună de gură, poţi discuta ore întregi, cu Cazau despre păsările din curte sau despre grădina de zarzavat. Cu copiii, chiar cu cei mai mici, flecăreşti şi te îndobitoceşti zile întregi. Ah! Prânzurile acelea, de la care plecam năuc, frământat de afacerile, de grijile mele, despre care nu. Puteam vorbi nimănui… Mai ales începând cu procesul Villenave, când am devenit deodată, cum se spune în limbaj gazetăresc, un mare avocat la Curtea ou juri. Cu cât eram mai pornit să cred în însemnătatea mea, cu atât mai mult îmi dădeai sentimentul nimicniciei mele… Dar nu, nu despre asta-i vorba, pe-un alt soi de tăcere, vreau să mă răzbun.: tăcerea încăpăţânată cu care ai împresurat căsnicia noastră, neînţelegerea noastră profundă. De câte ori, la teatru sau citind un roman, nu m-am întrebat dacă există în viaţă amante sau soţii care fax: „scene”, care îşi deschid sufletul, care îşi găsesc o alinare explicându-se!
în timpul acestor patruzeci de ani, în care am suferit unul alături de altul, ai fost, în stare să, ocoleşti orice vorbă pornită din inimă, ai curmat orice încăput de discuţie.
Mult timp am crezut că o făceai dinadins, că e vorba de o idee preconcepută, al cărei fir îmi scapă, până în ziua când am înţeles că, pur şi simplu, mă ignorai. Eram atât de în afara preocupărilor tale, încât te fereai 1111 din groază, ci din plictiseală. Aveai abilitatea" să mă ghiceşti, să mă simţi de departe; şi dacă te luam prin surprindere, ştiai să scapi uşor, sau mă mângâiai pe obraz, mă sărutai şi fugeai.
M-aş putea teme, fără îndoială, că ai să rupi scrisoarea după ce vei fi citit primele rânduri. Nu, n-ai s-o faci, pentru că de câteva luni te uimesc, te pun pe gânduri. Oricât de puţin te uiţi la mine, n-ai observat o schimbare în felul meu de-a fi? Da, de data aceasta am încredere că nu-mi vei scăpa. Vreau să ştii, vreau să ştiţi, tu, fiul tău, fiica ta, ginerele tău, nepoţii tăi, cine era omul care trăia singur, faţă în faţă cu grupul * vostru compact, avocatul peste măsură de obosit, care trebuia cruţat pentru că el avea în mână banii, dar care părea să sufere pe-o altă planetă. În care planetă? N-ai vrut niciodată să te duci s-o vezi. Caimează-te: nu e vorba aici nioi de necrologul meu, scris dinainte de mine însumi, nici de un rechizitoriu împotriva voastră. Trăsătura dominantă a firii mele, şi care ar fi impresionat pe oricare altă femeie în afară -de tine, e o luciditate îngrozitoare.
Iscusinţa de-a te autoamăgi, care ajută majorităţii oamenilor să trăiască, mi-a lipsit totdeauna. N-am încercat niciodată un sentiment josnic, fără să-îmi fi dat seama de el…
A trebuit să mă întrerup… nimeni n-aducea lampa; nimeni nu venea să închidă obloanele. Priveam acoperitul cramelor ale căror ţigle erau viu colorate, ca florile sau gâtlejul păsărelelor. Auzeam sturzii în iedera căţărată pe plop, zgomotul unui butoi rostogolit. Aveam norocul să pot aştepta moartea în unicul loc din lume în care totul rămâne aidoma amintirilor. Numai huruitul motorului înlocuieşte scârţâitul noriei\ pe care-o învârtea altădată măgăriţa. (Mai e şi îngrozitorul avion poştal, care anunţă ora gustării de după masă şi murdăreşte cerul.)
Nu le e dat multor oameni să regăsească în realitate, cu propriii lor ochi, această lume, pe care cei mai mulţi n-o descoperă decât în ei înşişi, când au curajul şi răbdarea să-şi aducă aminte. Pun mâna pe ipi-ept, îmi palpez inima. Privesc dulapul cu oglindă, mi care se găsesc, într-un colţ, seringa Pravaz, fiola de nitrit de amil, tot ce-ar fi necesar în caz de criza. M-ar auzi cineva oare dacă aş striga? Toţi pretind că nu e altceva decât o falsă angină pectorală; puţin le pasă dacă sunt convins sau nu de acest lucru, ţin mai mult s-o creadă ei înşişi, ca să doarmă liniştiţi. Acum respir. Simt parcă o mână care mi-ar apăsa umărul stâng, ţintuindu-l într-o poziţie anormală, aşa cum ar face cineva care ar vrea să nu-l uit. Pe mine moartea nu mă va lua prin surprindere. De mulţi ani îmi dă târooale, o aud, îi simt răsuflarea; e răbdătoare cu mine, pentru că n-o înfrunt şi mă supun disciplinei pe care o impune apropierea ei. Îmi sfârşesc viaţa în halat, cu ceremonialul celor grav bolnavi, incurabili, înfundat în fotoliul cu pefnuţe în care mama şi-a aşteptat sfârşitul; aşezat, ca şi ea, lângă o măsuţă plină de doctorii, nebărbierit, mirosind urât, sclavul mai multor manii dezgustătoare. Să nu vă închipuiţi însă că aţi scăpat; de la o criză la alta mă simt din nou în putere. Notarul Bourru, care mă credea mort, mă vede din nou apărând, şi ore întregi, în pivniţele instituţiilor de credit, am puterea să tai eu însumi cupoanele.
Trebuie să mai trăiesc destul de mult timp pentru a sfârşi această spovedanie, pentru a te obliga în sfârşit să mă asculţi, tu care, ani de zile, cât am împărţit acelaşi pat, nu uitai niciodată să-mi spui, seara, îndată ce mă apropiam de tine: „Pic de somn, dorm de pe-acum, dorm…”
îndepărtai astfel mult mai puţin mângâierile decât cuvintele mele.
E adevărat că nenorocirea noastră a început o dată cu discuţiile acelea nesfârşite, de care ne lăsam furaţi oând eram tineri căsătoriţi. Doi copii: eu aveam douăzeci şi trei de ani, tu optsprezece; şi poate că dragostea pălea în faţa unor asemenea destăinuiri, a elanului unei dăruiri totale. Ca î. N prieteniile din copilărie, făcusem jurământ să ne spunem totul. Eu care aveam atât de puţine să-ţi mărturisesc, încât eram silit să înfrumuseţez nişte aventuri mărunte, nu mă îndoiam că şi tu erai tot atât de nevinovată ca şi mine; nici nu-mi închipuiam că ai fi putut rosti vreodată un alt nume de băiat înaintea numelui meu; n-o credeam până în seara…
Ne aflam în această cameră în care îţi scriu astăzi. Tapetul de pe pereţi a fost schimbat; dar mobilele de mahon au rămas în acelaşi loc, paharul de apă, de culoarea opalului, se afla pe masă, alături de ser-, viciul acela de ceai câştigat la loterie. Luna strălucitoare lumina covoraşul de trestie. Vântul de sud, ce străbate landele, aducea până la patul nostru mirosul unui incendiu.
Prietenul acela, Rodolphe, de care mi-ai vorbit adeseori şi întotdeauna pe întuneric, ca şi cum fantoma lui ar fi trebuit să fie prezentă între noi, în clipele noastre de cea mai profundă armonie, i-ai pronunţat din nou numele în seara aceea – ai uitat? Dar asta nu-ţi era de ajuns.
— Există lucruri, dragul meu, pe care ar fi trebuit să ţi le spun înaintea logodnei. Îmi pare rău că nu ţi le-am mărturisit. A!… Nimic grav, linişteşte-te…
Nu eram neliniştit şi n-am făcut nimic pentru a te îndemna la destăinuiri. Dar tu le risipeai cu o plăcere care la început m-a stingherit. Nu te mustra cugetul, nu te supuneai unui sentiment de delicateţe faţă de mine, cum mi-o spuneai, şi cum, de ’altfel, tu o credeai.
Nu, te tăvaleai într-o dulce amintire, nu te mai puteai stăpâni. Poate că presimţeai o ameninţare împotriva fericirii noastre; dar amintirea era mai puternică decât tine. Voinţa ta nu mai putea împiedica umbra acestui Rodolphe să plutească în jurul patului nostru.
Să nu crezi cumva că nefericirea noastră s. E trage – din gelozie. Eu, care mai târziu am ajuns să fiu teribil de gelos, nu simţeam nimic care să amintească de o asemenea patimă în noaptea de vară de care-ţi vorbesc, o noapte din anul ’85, când mi-ai mărturisit că, la Aix, în timpul vacanţei ai fost logodită cu băiatul acela necunoscut.
Când mă gândesc că abia după patruzeci şi cinci de ani mi-e dat să am cu tine o explicaţie în privinţa aceasta! Vei citi oare scrisoarea mea? Te interesează atât de puţin toate astea! Tot ce e în legătură cu persoana mea te plictiseşte. Chiar şi copiii te împiedicau să mă vezi şi să mă auzi; dar de când au apărut şi nepoţii… Atâta pagubă! îmi încerc norocul pentru ultima oară. Poate că, mort, voi avea asupra ta o putere mai mare decât viu. Cel puţin în primele zile. Câteva săptămâni voi recăpăta un loc în viaţa ta. Dacă n-ar fi decât din datorie, vei citi paginile acestea până la capăt; simt nevoia s-o cred. O cred.
Nu, în timp ce te destăinuiai, nu încercam nici un sentiment de gelozie. Cum să te fac să înţelegi ceea ce se distrugea în mine? Fusesem unicul copil al văduvei pe care ai cunoscut-o, sau mai bine zis lângă care ai trăit mulţi ani fără a o cunoaşte. Dar, cu siguranţă, chiar dacă te-ar fi interesat, ţi-ar fi fost greu să înţelegi ce însemna legătura dintre două fiinţe, mamă şi fiu, tu, părticică a unei familii burgheze puternice şi numeroase, ierarhizată, organizată. Nu, nu ţi-ai putea închipui câtă grijă poate avea văduva unui funcţionar modest, şef de serviciu la
Prefectură, pentru un fiu care reprezintă tot ce i-a mai rămas pe lume. Succesele mele la şcoflă o umpleau de mândrie. Ele reprezentau şi singura mea bucurie. În vremea aceea nu mă îndoiam că eram foarte săraci. Ca să mă conving, era de ajuns să văd viaţa noastră strâmtorată, cumpătarea din care mama făcuse lege. Desigur, nu-mi lipsea nimic. Azi îmi dau seama cât eram de răsfăţat. Fermele mamei de la Hosteins ne asigurau o masă ieftină şi aş fi fost extrem de mirat dacă mi s-ar fi spus că era foarte rafinată. Găinuşele îngrăşate cu mei, iepurii, pateurile cu, sitari nu trezeau în mine nicio idee de lux. Auzisem întotdeauna spunându-se că terenurile acelea nu aduceau decât un venit modest. Şi, de fapt, când mama le moştenise, erau nişte întinderi neroditoare, unde bunicul, de copil, dusese el însuşi turmele la păscut. Dar nu ştiam că prima grijă a părinţilor mei fusese să le însămânţeze şi că la douăzeci şi unu de ani voi fi proprietarul a două mii de hectare de pădure tânără, care furnizau de pe-atunci lemn de mină., Mama economisea şi din veniturile ei modeste. În timp ce trăia încă tatăl meu, rupându-şi pâinea de la gură, cumpăraseră proprietatea din Calese (patruzeci
- de mii de franci, via pe care n-aş da-o din mână nici (pentru un milion!). Locuiam în strada Sfânta Ecaterina, la etajul al treilea al unei case ce ne aparţinea (casa fusese zestrea tatei, împreună cu nişte terenuri virane). De două ori pe săptămână sosea un coş de la ţară: mama intra foarte rar la măcelar. Trăiam cu ideea fixă a Şcolii Normale, unde voiam să mă înscriu. Mama se zbatea să mă scoată la aer joia şi duminica. Nu semănăm de fel cu acei copii care sunt întotdeauna primii în clasă, având aerul că nu le e de loc greu. Eram un „tocilar” şi mă mândream: un tocilar, şi-atât. Nu-mi amintesc ca la liceu să fi avut cea mai mică plăcere studiindu-l pe Vergiliu sau pe
Racine. Totul nu era decât materie de învăţătură. Din operele otftenirii alegeam pe acelea care erau înscrise în program, singurele care aveau importanţă în ochii mei, şi scriam despre ele ceea ce trebuie să scrii ca să placi examinatorilor, adică ceea ce fusese deja spus şi scris de generaţii întregi de normalişti. Eu eram idiotul ăsta, şi-aş fi rămas poate la fel fără hemoptizia ce-a îngrozit-o pe mama şi care, două luni înain-" tea concursului de admitere la Şcoala Normală, m-a silit să părăsesc totul. Era tributul dat unei copilării prea cufundate în studii, a unei adolescenţe nesănătoase; un băiat în plină creştere nu trăieşte nepedepsit, aplecat asupra unei mese, până la o -oră târzie din noapte, cu umerii aduşi, dispreţuind orice exerciţiu fizic.
Te plictisesc? Mi-e teamă că te plictisesc. Nu. Sări însă niciun rând. Fii sigură că mă mulţumesc numai cu ceea ce e strict necesar: drama celor două vieţi ale noastre zăcea ascunsă în evenimentele acelea, pe care nu le-ai cunoscut sau pe care le-ai uitat.
De altfel, vezi de pe-acum, din primele pagini, că nu mă voi cruţa. Ai cu ce să-ţi aţâţi ura… Nu, nu protesta: imediat ce te gândeşti la mine, duşmănia ta se înteţeşte.
Mi-e teamă totuşi că sunt nedrept faţă de băiatul acela plăpând de atunci, aplecat peste dicţionarele sale. Când citesc amintirile din copilărie ale altora, când văd paradisul spre care se întorc cu toţii, mă întreb cu nelinişte adâncă: „Şi eu? De ce pustiul acesta chiar dela începutul vieţii mele? Poate că nu mai ţin minte ceea ce alţii îşi amintesc; poate că am cunoscut aceeaşi vrajă…” Din păcate, nu zăresc nimic altceva decât o crâncenă îndârjire, decât lupta pentru primul loc, decât rivalitatea plină de ură cu un anume Henoch şi un anume Rodrigue. Din instinct respingeam orice simpatie. Îmi amintesc că prestigiul succeselor şi până şi arţagul meu atrăgeau pe câte unii. Eram un copil îngrozitor faţă de cei ce pretindeau că mă iubesc. Mi-era groază de „sentimente*1.
Dacă aş fi scriitor, n-aş putea scoate din toată viaţa mea de licean o singură pagină înduioşătoare. Stai… un singur lucru, totuşi, o nimica toată. Mi se întâmpla câteodată să mă conving că tata, de care abia îmi aminteam, nu murise, că un concurs de împrejurări stranii îl făcuseră să dispară. La întoarcerea de la liceu, urcam strada Sfânta Ecaterina, alergând prin mijlocul ei, strecurându-mă printre trăsuri, căci înghesuiala de pe trotuare m-ar fi oprit din goană. Suiam scara câte patru trepte deodată. Mama cârpea rufăria lângă fereastră. Fotografia tatei atârna în acelaşi loc, la dreapta patului. Mă lăsam îmbrăţişat de mama, de-abia îi răspundeam şi deschideam imediat cărţile.
După hemoptizia care mi-a schimbat destinul s-au scurs luni sinistre în vila aceea de la Arcachon, unde prăbuşirea sănătăţii punea capăt ambiţiilor mele universitare. Mama, sărmana, mă enerva, deoarece pentru ea asemenea ambiţii n-aveau nicio importanţă şi mi se părea că-i pasă prea puţin de viitorul meu. În fiecare zi trăia în aşteptarea „orei termometrului”. Toată durerea şi toată bucuria ei atârnau de cât cântăream în fiecare săptămână. Eu, care m-am chinuit mai târziu atâta din cauză că, atunci când eram suferind, boala mea nu interesa pe nimeni, recunosc că am fost pedepsit pe drept pentru purtarea mea aspră, nepotolită de băiat răsfăţat.
O dată cu primele zile frumoase „am fost mai tare ca boala”, cum zicea mama. Am renăscut, în sensul strict al cuvântului. Am devenit mai lat în spate, mai puternic. Trupul, ce suferise atâta din cauza regimului la care-l supusesem, înflorise în pădurea acum uscată, plină de grozamă şi de pomişoară de pe vremea când Arcachon nu era decât un sat.
Am aflat tot atunci de la mama că nu trebuie să mă îngrijoreze viitorul. Aveam o avere frumoasă, care creştea an de an. Nimic nu mă grăbea; mai ales că, fără îndoială, urma să fiu scutit de serviciul militar. Eram un bun vorbitor, şi această calitate impresionase pe toţi profesorii mei. Mama voia să urmez dreptul şi nu se îndoia că, fără să mă obosesc prea mult, aş putea deveni uşor un mare avocat, afară de cazul că m-ar atrage politica… Vorbea, vorbea, îmi dezvăluia dintr-o dată toate planurile. Iar eu o ascultam îmbufnat, cu duşmănie, cu privirea îndreptată spre fereastră.
începusem sa fac pe craiul. Mama mă urmărea cu o indulgenţă temătoare. Am văzut mai târziu, trăind printre ai tăi, importanţa pe care asemenea apucături o capătă într-o familie religioasă. Mama, însă, se gândea numai la ceea ce mi-ar fi putut primejdui sănătatea. Când şi-a dat seama că nu abuzam de asemenea escapade, a închis ochii asupra ieşirilor mele nocturne, cu condiţia să fiu înapoi la miezul nopţii. Nu, nu-ţi fie teamă, n-am să-ţi povestesc aventurile mele de-atunci! Ştiu că ţi-e groază de asemenea lucruri şi, de altfel, erau nişte aventuri atât de mărunte!
Eram de pe-atunci destul de necăjit din cauza lor. Sufeream. Sufeream că aveam atât de puţin farmec, încât nici tinereţea nu mă ajuta cu nimic. Nu pentru că eram urât, aşa cred. Trăsăturile mele sunt „regulate”; şi Genevieve, care seamănă perfect cu mine, a fost o fată frumoasă. Dar aparţineam acelei specii de fiinţe despre care se spune că n-are tinereţe: an adolescent posomorit, fără prospeţime. Numai privindu-mă, oamenii îngheţau. Cu cât îmi dădeam seama mai bine de asta, cu atât deveneam mai ţeapăn. N-am ştiut niciodată să mă îmbrac, să-mi aleg o cravată, să-i fac nodul. N-am ştiut niciodată să-mi dau drumul, să râd, să fac pe nebunul. Era de neînchipuit că m-aş fi putut alătura miei bande vesele: aparţineam acelui soi de oameni care prin prezenţa lor ratează totul. De altfel, susceptibil, îmi era cu neputinţă să suport cea mai uşoară zeflemea. În schimb, când voiam să glumesc, aplicam altora, fără să vreau, lovituri pe care nu mi le iertau niciodată, îi ridiculizam, ţinteam defectul ce trebuia trecut sub tăcere. Cu femeile, din timiditate şi din orgoliu, foloseam un ton superior şi doctoral, pe care ele nu-l pot suferi. Nu ştiam să le observ rochiile. Cu cât simţeam că le displac, cu atât accentuam tot ceea ce în mine le provoca repulsie. Tinereţea mea n-a fost altceva decât o sinucidere prelungită. Mă grăbeam să devin antipatic dinadins, de teamă că voi displace în mod firesc.
Pe drept sau pe nedrept, o învinovăţeam pe mama de ceea ce ajunsesem. Mi se părea că ispăşesc nenorocul de-a fi fost, din copilărie, prea alintat, ţinut sub pulpană, slujit… Pe atunci m-am purtat faţă de ea îngrozitor de aspru. O învinuiam că mă iubeşte prea mult. Nu-i iertam că mă copleşeşte cu ceea ce numai ea, singura în lume, era în stare să-mi dăruiască, cu ceea ce n-am mai cunoscut niciodată decât din partea ei. Lartă-mă că revin iarăşi, dar numai în gândul acesta găsesc puterea de-a suporta izolarea în care mă laşi. E drept, trebuie să plătesc. Sărmana femeie, adormită în veci de atâţia ani, a cărei amintire mai supravieţuieşte doar în inima obosită a bătrânului de acum, cât ar fi suferit dacă ar fi prevăzut cum o va răzbuna destinul!
, Da, eram înfiorător: în mica sufragerie din vilă, sub lampa ce ne lumina la masă, nu răspundeam decât monosilabic întrebărilor ei timide; sau mă înfuriam cu brutalitate la cel mai mic pretext şi chiar fără motiv.
Ea nu încerca să înţeleagă; nu cerceta cauzele izbucnirilor mele furioase; le îndura cum înduri mânia lui Dumnezeu: „Boala e de vină, spunea ea, trebuie să-şi descarce nervii…” Adăuga că e prea neştiutoare pentru a mă înţelege: „Recunosc că o bătrână ca mine nu e o tovarăşă prea plăcută pentru un băiat de vârsta ta…” Ea, care era atât de econoamă, ca să nu spun zgâr. Cită, îmi dădea mai mulţi bani decât îi ceream, mă îndemna să-i cheltuiesc, îmi aducea de la Bordeaux cravate caraghioase, pe care nu voiam să le port.
Ne împrietenisem cu nişte vecini şi făceam curte fetei lor, dar nu pentru că-mi plăcea. Deoarece fata stătea iarna la Arcachon pentru a-şi îngriji sănătatea, mama era cuprinsă de panică la gândul că m-aş putea molipsi sau se temea să n-o compromit şi să mă căsătoresc fără voia mea. Sunt sigur azi că m-am agăţat, de altfel în zadar, de această cucerire pentru a o nelinişti pe maică-mea.
Ne-am întors la Bordeaux după o absenţă de un an. Ne mutasem. Mama cumpărase o casă mare pe bulevard, dar nu-mi spusese nimic, pentru a-mi pregăti o surpriză. Am încremenit de mirare când un valet ne-a deschis uşa. Primul etaj era al meu. Totul părea nou. Uluit în sinea mea de luxul care, cred acum, trebuie să fi fost de-un îngrozitor prost gust, am fost în stare să fiu crud, să nu fac decât critici şi să mă arăt îngrijorat de banii cheltuiţi.
Atunci, mama, triumfătoare, îmi dădu socoteala, pe care, de altfel, nu mi-o datora (căci cea mai mare parte a averii provenea de la familia ei;. Cincizeci de mii de franci rentă, fără a mai pune la socoteală vânzarea lemnelor din pădure, constituiau în vremea aceea, şi mai ales în provincie, o avere „frumuşică’1, de care orice alt tânăr s-ar fi folosit pentru a-şi croi drum, pentru a se ridica până la cea mai înaltă treapta a societăţii. Ambiţia nu-mi lipsea; dar mi-ar fi fost foarte greu să le ascund colegilor de la Facultatea de drept sentimentele mele duşmănoase.
Aproape toţi erau băieţi de familie bună, crescuţi la iezuiţi şi cărora eu, licean şi nepot de păstor, nu le iertam sentimentul îngrozitor de invidie pe care mi-l inspira felul lor de-a se purta, cu toate că, spiritual, îmi apăreau inferiori. Să invidiezi fiinţe pe care le dispreţuieşti, o asemenea patimă ruşinoasă îţi poate otrăvi toată viaţa.
îi invidiam şi-i dispreţuiam; şi aroganţa lor (poate închipuită) îmi aţâţa şi mai mult ura. Aveam o asemenea fire, că nu mă gândeam nicio clipă să le devin simpatic şi treceam în fiecare zi şi mai mult de partea adversarilor lor. Ura faţă de religie, care a fost timp îndelungat pasiunea mea dominantă, din cauza căreia ai suferit atât şi care ne-a făcut duşmani pentru totdeauna, această ură a luat naştere la Facultatea de drept, în 1879 şi în 1880, din clipa votării articolului 7, anul faimoaselor decrete şi al expulzării iezuiţilor. Până atunci fusesem nepăsător faţă de aceste probleme. Mama, vorbind de ele, nu-mi spunea decât: „Sunt foarte liniştită; dacă oameni ca voi nu vor fi mântuiţi, atunci nimeni nu va fi mântuit”. Mă botezase. Prima comuniune la liceu mi s-a părut a fi o formalitate plicticoasă, care nu mi-a lăsat decât o amintire confuză. În orice caz, nu i-a mai urmat alta. Neştiinţa mea în acest domeniu era deplină. Când eram copil, preoţii, pe stradă, îmi apăreau ca nişte personaje costumate, ca nişte oameni mascaţi. Nu mă gândeam niciodată la asemenea probleme şi când, în sfârşit, m-am preocupat de ele, am făcut-o din motive politice.
Am înfiinţat un cerc de studii, care se întrunea ia Cafeneaua Voltaire, unde făceam exerciţii de oratorie. Atât de timid în viaţa particulară, deveneam alt om în dezbaterile publice. Aveam adepţi, mă mândream că eram şeful lor, dar, în realitate, nu-i dispreţuiam mai puţin decât pe burghezi. Mi-era ciudă pe ei că-şi manifestau atât de naiv ţelurile lor meschine, care erau şi-ale mele şi de care mă obligau să fiu conştient. Fii de mici funcţionari, foşti bursieri, băieţi deştepţi şi ambiţioşi, dar plini de venin, mă linguşeau fără să mă iubească. Le ofeream câte-o masă memorabilă, despre care vorbeau mult timp după aceea. Dar apucăturile lor mă dezgustau. Se întâmpla să-mi scape o glumă ce-i rănea de moarte şi pe care nu mi-o iertau.
Totuşi, ura mea împotriva religiei era sinceră. Mă frământa şi o anumită dorinţă de dreptate socială. Am obligat-o pe mama să dărâme casele de chirpici în care locuiau ţăranii noştri prost hrăniţi cu fiertură de porumb şi cu pâine neagră. A fost prima dată când a încercat să-mi reziste: „Pentru recunoştinţa care ţi-o vor purta…”
Dar n-am făcut nimic mai mult. Sufeream dându-mi seama că aveam, adversarii mei şi cu mine, o pasiune comună: pământul, banii. Există clasele posedante şi există celelalte. Am înţeles că voi fi întotdeauna de partea bogaţilor. Averea mea era egală sau superioară faţă de averea tuturor acestor băieţi ţanţoşi, care, aşa credeam eu, întorceau, capul când mă vedeau şi care, fără îndoială, nu mi-ar fi întors spatele dacă le-aş fi întins mâna. De altfel, se găseau şi unii, la dreapta sau la stânga, care în întrunirile publice. Să-mi arunce în faţă cele două mii de hectare de păduri şi podgoriile mele.
lartă-mă ca zăbovesc atât. Fără toate amănuntele acestea poate că n-ai înţelege ceea ce a însemnat întâânirea noastră pentru băiatul chinuit de atunci, ce-a însemnat dragostea noastră. Eu, fiu de ţăran, a cărui mamă „purtase basma”, să mă însor cu o domnişoară Fondaudege! întrecea orice vis, era de neînchipuit…
