MISTERUL LUI MAURIAC
Chipul lui François Mauriac pare să nu se fi schimbat demult. Un cap prelung, cu oasele craniului vizibile sub pielea subțire, pleoapa căzută peste ochiul stâng, șanțuri bine săpate de o parte și de alta a gurii împodobite cu o mustață scurtă… Portretele din diverse timpuri și anotimpuri ale vieții sale – între care acela atât de fin desenat de Raymonde Heudebert – fotografiile – Mauriac surâzător, sosind la Academia Franceză în ziua recepției sale, Mauriac gânditor, în 1949, la Aix-en-Provence, împreună cu André Gide, Mauriac în biblioteca sa pariziană contemplând rafturile cu cărți, ori șezând într-un fotoliu, sub un stejar, la proprietatea sa din Malagar, toate aceste imagini surprind prin identitatea lor. S-ar părea că omul acesta nu s-a schimbat deloc, din clipa în care a atins vârsta bărbăției, până în zilele bătrâneții sale actuale, atât de active.
Numai măștile pot să înfrunte atât de bine timpul, să reziste corupției, pentru că sunt rigide, fixate o dată pentru totdeauna. Să fie, oare, chipul lui Mauriac o mască impusă sieși, odinioară, și menținută în ciuda timpului, marele corupător? Am vrea să descoperim adevăratul Mauriac, să-l aducem, cu alte cuvinte, în fața Adevărului. Dar, poate, în urmărirea și încercuirea acestui romancier al tenebroaselor destine, nu este calc mai potrivită de urmat decât aceea pe care el însuși o ia, atunci când pornește să-și deseneze un personaj. Nu mărturisea el, o dată, că își supune eroii, pe care vrea să-i plăsmuiască unui adevărat asediu, că voind să surprindă un destin, caută să străpungă „valurile de apă”, „bastioanele” cu care se înconjoară o existență, caută să descopere „itinerariile secrete ale celui asediat”, „sursele sale de apărare” pentru ca, astfel, să dea de nodul vital al personajului căruia vrea să-i dea ființă? Creația romanescă devine, astfel, echivalentul unei cuceriri militare.
Adevărul unei făpturi se surprinde asediind-o în ea însăși. La un om a cărui viață, ca și aceea a lui Mauriac, alcătuiește un amalgam cu destinul ficțiunilor sale, adevărul existenței se revelează privind deopotrivă omul și opera, aventura trăită și aventurile născocite.
Dar Mauriac nu e un aventurier decât în măsura în care orice destin e o aventură. S-ar părea că nu e nimic tenebros, nu e nimic neprevăzut în viața sa. Și totuși! Când, cu ani în urmă, prieteni apropiați l-au îndemnat să-și scrie memoriile, el i-a refuzat. Ce eroare, într-adevăr, să ceri unui om atât de discret, confesiuni publice! El este un obișnuit al confesionalului, da, dar al celui privat, tainic, auricular. Un om închis? Nu. Mai degrabă ascuns, ca acele case izolate din landă unde se pot petrece crime despre care nimeni nu află multă vreme, ori poate niciodată, nimic.
Dar Mauriac – care publicase cinci volume de Jurnal intim – își va scrie Memoriile interioare (Mémoires intérieurs – 1959 – și Nouveaux mémoires intérieurs – 1965). Refuzând o narațiune autobiografică, va dezvălui totuși multe lucruri. De ce acel refuz inițial? Poate pentru că – romancier iscusit – își dădea prea bine seama că n-a trăit o viață prea dramatică. Viața sa este o linie ascendentă aproape continuă într-o vreme care a frânt dreapta multor existențe. Viața calmă a unui burghez înstărit – o! nu aceea a lui Pascal, alt fiu de burghezi. Poate o anumită rușine, sau o conștiință proastă, încărcată, să-l fi oprit de a da în vileag amănunte privind propria sa persoană. Într-adevăr, a trăit el, oare, conform moralei, conform credinței sale?
Devotații – cunoscându-l prea bine – l-au îndreptat chiar în acest sens. I-au cerut, adică, să-și consemneze biografia spirituală, să istorisească „diversele mișcări ale naturii și harului” care și-au disputat persoana sa. De fapt, Memoriile interioare nu ne prezintă decât puține amănunte asupra vieții interioare a acestui credincios. Fără îndoială, o delicată sfială, o pudoare care te oprește să vorbești despre cele mai intime maree interioare ale pasiunilor, l-a împiedicat pe Mauriac să-și spovedească cele mai secrete gânduri.
Și apoi, acest scriitor care s-a oprit nu o dată asupra unor figuri detestabile, detestate de cei din jurul lor și de ei înșiși (egoism convertit în self-disgust), nu se place pe sine. Nu e nicio complezență a scriitorului față de eroul Memoriilor sale, adică față de sine însuși, după cum autorul romanelor sumbre nu pare să aibă prea multă îndurare față de progeniturile imaginației sale.
Ne cunoaștem azi, după Freud, mai bine decât se cunoșteau pe sine un Benjamin Constant, un Stendhal? Ne putem îndoi. Dar Mauriac, care a trecut prin experiența descoperirilor freudiene privind inconștientul, care a cunoscut și practicat examenul de conștiință reclamat de practica morală a religiei sale, nu putea să evite o anumită luciditate în cunoașterea de sine însuși, nu putea să păstreze prea multe iluzii în legătură cu propria sa persoană. În Memoriile sale el nu-și va dezgoli inima – după formula lui Rousseau din preambulul Confesiunilor sale – dar nici nu se va amăgi pe sine ca și bietul Jean-Jacques, ale cărui mărturisiri sunt o adevărată apologia pro vita sua. Mauriac știe prea bine că: „Autorul unei autobiografii e condamnat la a spune tot sau nimic. Nu spune nimic dacă nu ai de gând să spui tot: monologul tău trebuie să fie expresia unei magme.” Aceste cuvinte cu care scriitorul își introduce Memoriile interioare sunt expresia unei dileme din care el însuși va ieși printr-un compromis. Va vorbi despre sine dar nu va spune totul. Va vorbi pentru că mai mult decât prietenii care l-au incitat să-și scrie memoriile, prietenii morți, existențele ratate, eșuate, din jurul său, îl îndeamnă să se mărturisească. Printre aceștia, un oarecare Philippe Borell, mort în primul război mondial, tulbură conștiința romancierului care a avut o viață atât de împlinită. Conștiința turmentată îl obligă să se cerceteze „să mă interoghez – spune el – asupra vieții mele prezervate și copleșite de favoruri…” Eșecul tragic al altor vieți îl determină să se examineze pe sine: „cum de eu am trecut prin viață fără să naufragiez”.
Nu i-a fost prea greu să evite un naufragiu de vreme ce valurile l-au cruțat ca pe puțini fii ai acestui secol. Mauriac mărturisește, nu fără oarecare ironie prefăcut-mirată, că n-a făcut un singur război adevărat, o singură călătorie autentică. Sub pinii de la Malagar, în biblioteca sa pariziană, zilele și anii au trecut calmi, imperturbabili. N-a fost atins de boli interminabile, incurabile, ca Proust, n-a cunoscut mușcătura adâncă a viciului ca Gide, nu și-a tulburat propriile ape ca Caline, n-a fost un chinuit al duhului și creației ca Bernanos. Nicio mare zguduire. Ocrotit de soartă, a trecut domol din casa sa pariziană unde ierna, la proprietatea sa din regiunea bordeleză unde-și petrecea verile, dintr-un salon de acaju într-altul de palisandru. În timpul primului război mondial, când Péguy e ucis și Apollinaire grav rănit, Mauriac e reformat, apoi înrolat în formațiunile sanitare, își pierde timpul, pentru ca, în sfârșit, să fie trimis cu un detașament la Salonic, unde o febră salvatoare îl reține într-un spital, după care nu-i mai rămâne decât să guste o dulce convalescență în patrie. Cel de-al doilea război (la care participă publicând la Éditions de Minuit celebrul Cahier Noir – Caietul negru – sub pseudonimul Forez) nu-i aduce niciun prejudiciu. Doar glorie, glorie continuă, crescândă, satisfacții peste satisfacții.
Și totuși, Mauriac nu este un simplu burghez satisfăcut. Nu este, desigur, niciun jansenist auster. E departe de el ascetismul vieții unui Pascal, ori al domnilor de la Port-Royal de care – pe de altă parte – este atât de aproape. Satisfacția implică o conștiință împăcată cu sine; epicureul, nu se îndoiește de sine, nu regretă voluptățile pe care le gustă. Mauriac nu e nici fariseul care se preface, care se dă drept altul. Îl vom vedea mărturisind deficiențe grave ale culturii sale, tare morale. Hedonismul său – pe care îl mărturisește fără falsă smerenie – nu e acela al estetului. Viața pentru acest scriitor iubind cu patimă concretul, pentru acest om public preocupat de realitățile temporale, pentru acest credincios preferând realitatea umană fumegândelor evaziuni mistice, pentru acest mare burghez, moștenitor al respectului strămoșilor săi pentru lumea dată, viața pentru François Mauriac e o dură realitate.
O realitate pe care, în aspectele ci intime, memorialistul nu o poate mărturisi pentru că e legat de o anumită pudoare foarte specială. Pudoarea generațiilor dinaintea unui Gide. Mauriac nu va destăinui lucruri despre familia sa, pe care părinții săi nu le-ar fi dat în vileag. Autorul unui Jurnal și al unor Memorii interioare tace în privința celor mai intime evenimente ale vieții sale, pentru că istoria să nu poate fi detașată din contextul unui neam, al unei familii. „E deja prea mult cât a trecut din morții noștri, fără voia noastră, în ficțiunile pe care le-am născocit” – declară scriitorul în Memoriile sale. Într-adevăr, romancierul a istorisit drame familiare petrecute acum un secol, tulburând – crede el – pacea sufletelor de care s-a folosit. A violat, astfel, o lege a tribului care era de a nu trăda nimic din ceea ce se petrece înăuntrul comunității. Riscul scriitorului este de a se descoperi pe sine, descoperindu-și eroii. Romancierul se expune pe sine. Or, familia atât de burgheză din care provine Mauriac se închide în sine. Vlăstarul scriitor rămâne o parte a tribului expusă neîncetat atingerilor lumii. Prin el, tainele familiei încetează de a fi taine. Cât timp scriitorul se exercită pe planul ficțiunilor, riscul de a arăta lumii făpturi croite după chipul și asemănarea doamnelor care au fost înmormântate în cavourile familiei, cu pălării mari în cap și cu cartea de rugăciuni în mână, nu este prea mare. Dar riscul e mai mare – socoate el – când trebuie să-ți numești mătușile și unchii, bunica ori mama într-o operă memorialistică. Mauriac este el însuși, în întregime, în aceste scrupule pe care le are de a-și aduce „rasa” – cum își numește el familia – sub focurile literaturii. „O operă… este o rană deschisă prin care o întreagă rasă continuă să sângereze.” Nu orice operă și nu orice rasă. Opera lui Mauriac este însă, cu adevărat, o asemenea rană pe care scriitorul a adus-o în trupul neamului din care se trage, pe care îl demască.
Unii scriitori burghezi – un Thomas Mann ori un John Galsworthy – au scris cronica familiei lor, a unei mari familii burgheze. Familia Budenbrook, ori neamul Forsyte sunt asemănătoare, în multe privințe, cu acele familii care apar în romanele lui Mauriac (cu familia Frontenac, de pildă) și cu familia Mauriac ea însăși. Thomas Mann a simțit și el că a săvârșit – dintr-o anumită perspectivă – o trădare față de cei din care se trage, livrându-i publicului. Mauriac e și mai conștient, că „monstrul literar”, cum îl numește el pe scriitorul care-și extrage substanța operei dintr-o stirpe, face un fel de subversiune a familiei. El știe că, în ceea ce-l privește, la rădăcina sa nu este el însuși, ci o comunitate restrânsă, legată împreună, ca o țesătură peste timp și spațiu. Legătura sa cu „neamul”, cu o întreagă genealogie este esențială pentru creația sa, ca și pentru întregul său destin. Mauriac e omul care își simte existența, ființa, scufundată în magma unei comunități – a morților, a familiei, a sfinților – ca și un iceberg cu șase părți ale sale scufundate în apă și cu o șeptime, doar, plutind deasupra oceanului.
Din magma aceasta originară, Mauriac a scos la suprafață imagini, scene, făpturi. Casa din Génitrix este casa bunicului, din partea mamei, a bunicului care în 1870 s-a speriat de război, și-a lichidat afacerile (import de lemne din Austria) și a rămas doar cu 1000 hectare pădure în lande, cu viile din Malagar și Saine-Croix-du-Mont și cu casa mare din oraș. Despre Louis, unchiul și tutorele copiilor Mauriac (cinci, ca și în Misterul Frontenac), scriitorul va spune: „M-am inspirat după el în Misterul Frontenac”. Familia sa a fost, așadar, prima sa sursă de inspirație. Cu toate că – în Le jeune homme – scriitorul arată că între părinte și copii se ridică un zid de timiditate, de rușine, de incomprehensiune și de tandrețe rănită, el se simte plămădit de cei care l-au iubit: „noi suntem opera lor, operă pe care de altfel ei nu o recunosc și care nu e aceea pe care au visat-o.”
Înainte de toate, François Mauriac e opera mamei sale, a aceleia pe care o va descrie cu atâta căldură în Misterul Frontenac, femeie rămasă, de tânără, văduvă cu cinci copii. François avea doi ani când a murit tatăl său. El s-ar putea numi Fiul Femeii, nu al Omului. Al mamei, în umbra căreia și-a petrecut copilăria, de la care a dobândit credința religioasă. De fapt, această credință – esențiala în portretul moral al lui Mauriac – e identică, în cazul său cu nevoia de protecție, de cuib. Scriitorul va rămâne fidel credinței mamei sale, după cum o viață întreagă va încerca să reconstruiască primul cuib al vieții sale, acela în care și-a petrecut copilăria prezervată, ocrotită, cuibul matern. Dar tentativele de întoarcere în acea vatră originară nu sunt lipsite de o anumită ambiguitate. În iubirea filială pentru mamă, sursă a sensibilității lui Mauriac, poți descoperi elementele unui resentiment. În Viața lui Iisus pe care o scrie romancierul catolic, el insistă, surprinzător de mult, asupra severităților lui Iisus față de mama lui. Iar portretul mamei din Misterul Frontenac, așa cum îl prezintă, la înmormântarea ei, în convorbirea dintre doi intimi ai ei, nu este lipsit de echivocuri. Grijile femeii – creșterea copiilor, bolile, prosperitatea casei, proprietățile – i-au dat un aer sever, i-au inculcat un egoism familiar, o aviditate impersonală în cele materiale, care o apropie de alte eroine pătimașe ale lui Mauriac. Cât despre mama sa adevărată (ficțiunile, oricât ar urma contururile realității, rămân ficțiuni), știm că ea a urmărit, cu îngrijorare, cariera literar-artistică a fiului ei. Credincioasă practicantă, foarte zeloasă, avea o teamă nespusă ca François să nu se piardă pe sine și prin sine pe alții, să nu scandalizeze. „Vai de cei prin care vine sminteala în lume!” Cuvintele acestea l-au obsedat, desigur, pe Mauriac, și adeseori îl vor fi tulburat. Atunci când, în Memoriile interioare, se gândește să-i evoce pe morții familiei sale, să intre în amănuntele vieții lor, el se teme – cu o conștiință îndoită – că actul literar le va pângări memoria. „Nu, nu îi voi trezi din nou la viață.”
Nu-i va trezi, căci ar însemna să-i ucidă din nou. Dar nu se poate opri să nu privească necontenit în urmă, spre ei, spre părinții și strămoșii săi, spre propriul său trecut și mai ales spre copilăria sa în care a trăit în contact direct, nemijlocit, cu ai săi. A privi în urmă nu este la Mauriac un apanaj al bătrâneții care se complace în retrospecțiuni. Încă din copilărie prefera locul din spatele căruței, acela din care putea să privească înapoi drumul care se desfășura ca o panglică, de sub roți, și întinderile lăsate în urmă. Ceea ce va continua să devore din ochi, în timpul vieții, nu va fi viitorul către care se proiectează, ci trecutul pe care l-a trăit și pe care l-a părăsit. Sau pe care, mai bine zis, nu-l poate părăsi, de care nu se poate rupe cu totul. Aceasta nu e la Mauriac o nostalgie a timpului pierdut. Un alt vlăstar al unei familii burgheze, mai în vârstă decât el, Marcel Proust, a plecat în căutarea paradisului pierdut al copilăriei. Pe Mauriac îl fascinează nu timpul trecut, ci puritatea pierdută. Paradisul din care a fost izgonit nu este doar acela al îmbrățișării materne, acordate ritual ca o cuminecătură, ci acela al unei nevinovății care luminează totul, care sfințește lumea. „Dorința noastră nu cunoaște împăcare” – spunea Tereza de Avila. Dorința tainică a lui Mauriac (ca și a altora) rămâne o nepotolită sete a purității pierdute.
Ce voluptate simte scriitorul la simplul gând al întoarcerii! Copilăria, ca o flamură albă îl cheamă de departe, ori ca o sursă nealterată, singura care îl poate dezaltera. „Vom pleca împreună pentru a regăsi izvorul” – își propune el în primele pagini ale Memoriilor interioare. „Vom urca până la cauza primă a bucuriei noastre”. Aceasta poate fi găsită numai în copilărie. Autorul atâtor drame sumbre, scriitorul care e obsedat de cele mai sinistre imagini ale patimilor – imaginația sa fiind literalmente bântuită de monștri – se întoarce iarăși și iarăși spre copilărie, ca spre țărmul binecuvântat. În credința sa mistică el speră să redobândească puritatea pierdută după moarte, prin contopirea sa cu „eterna copilărie a lui Dumnezeu”. Dar, cu adevărat, tărâmul fermecat al copilăriei este acela pe care-l are în urmă. E prea lucid pentru ca să nu-și dea seama că acea încântare pe care a trăit-o (sau pe care o proiectează asupra anilor săi de început) ținea de o stare specială, o grație a vârstei infantile care îl făcea „să respire și să se miște într-un univers transfigurat”.
André Malraux mărturisește în Antimemoriile sale că-și detestă copilăria. El nu s-a întors niciodată spre trecutul acela inform al universului transfigurat de harul copilului. Mauriac, dimpotrivă, e perfect conștient că a scrie, pentru el, înseamnă a încerca neîncetat să recreeze acea lume a încântării. „Opera mea… a rămas fixată într-însa. Eu n-am ieșit niciodată, cu totul, din copilăria mea.” Acest univers a fost (el însuși o recunoaște) destul de mediocru. Acel culoar al apartamentului pe care familia Mauriac – văduva cu cei cinci copii ai săi – îl ocupa în casa bunicii, acel culoar în care mama lui François se plimba în amurg, făcându-și rugăciunile, îi apare scriitorului bătrân drept un loc sacru. Dar cât de hâde erau unele aspecte ale vieții în acele odăi burgheze ale sfârșitului de veac. „Am transfigurat o copilărie sumbră” – va spune Mauriac în Noile Memorii. Sumbră în rigorile din jur, în tipicul, în veninul ascuns al intereselor sordid-materiale, urmărite cu înverșunare. Sumbră în moartea mereu prezentă în casa din Langon. Hagiografia familiară transfigura morțile. Bunicul, necredincios, ar fi spus – după mama lui Mauriac – pe patul de moarte: „Credința ne mântuiește”. Tatăl – de asemenea agnostic – ar fi întins mâna după crucifix: pentru ca să-l sărute, spunea mama, pentru ca să se scarpine, spunea bunicul.
Mauriac știe că în valea verde a copilăriei sale, lucrurile și făpturile nu erau exclusiv pure și luminoase. Chiar și viața lui în acei primi ani, așa cum și-o amintește, avea atâtea umbre. La călugării Marianiți care conduceau școala pe care o frecventa, el avea în permanență o „conștiință nefericită”. Umbrele, însă, dispar, sau, mai exact, devin nori de lumină atunci când bărbatul pășind prin viață își revede copilăria transfigurată. Mauriac ca și Proust regretă tandrețea, iubirea pierdută. Niciodată nu va mai fi iubit ca atunci. Dar, încă o dată, nu bucuriile copilăriei, ci nevinovăția ei îi dau acea grație transfiguratoare de neuitat.
Ce fel de experiență infantilă l-a marcat pe Mauriac pentru întreaga sa existență? „Copilăria e totul într-o viață, de vreme ce ea ne oferă cheia acesteia.” Romancierul știa aceasta încă înainte de a-l citi pe Freud care a aflat cheia devenirii umane în experiențele copilăriei. Știm că nu toate cheile sunt la fel. Un examen psihanalitic ar revela anumite aspecte ascunse ale relațiilor dintre micul Francois și mama lui, ori tatăl său mort, ori frații și rudele sale. Un fapt e cert: copilăria sa este atât de legată de comunitatea familială încât nașterea sa se va petrece târziu, o dată cu ruptura cordonului ombilical care multă vreme l-a ținut legat de matricea familială. Și ne putem îndoi, chiar, că o asemenea ruptură s-a petrecut vreodată, cu totul. Mauriac a fost un copil crescut într-o seră – „Copilărie prezervată” – astfel va numi el timpul acela dinaintea rupturii. Copilul nu era ținut departe numai de furtuni – ceea ce era firesc – oi și de orice curent de aer. El era apărat de orice imagine a răului. Copilărie petrecută la umbra Bisericii, „in hymnis et in canticis” – în imnuri și cântări."
O adevărată simfonie pastorală, mai ales atunci când copilul o trăiește la țară. Mauriac îl iubește pe Pascal incomparabil mai mult decât pe Rousseau. Dar în ce privește natura (nu natura umană, firește) el o vede bună, binecuvântată. Deloc pascalian, deloc jansenist, natura – flori, copaci, animale – îl încântă. „Ce har…” – exclamă el, amintind izvorul natural. Ne miră faptul că – după știința noastră – Mauriac nu-l amintește niciodată în opera sa pe Teilhard de Chardin, fiu al aceleiași eclezii din care făcea și el parte, marele naturalist și îndrăgostit al cosmosului. Pentru romancierul nostru ca și pentru omul de știință, natura este, în esența ei, bună, divină. Ziaristul de la Figaro și Express care se ocupă cu evenimentele zilei, pe care le comentează cu atâta asiduitate, e oricând gata să nege istoria, să o șteargă. Aceasta pentru că, după el, singura istorie curată este „aceasta pastorală mereu reînnoită”, viața naturii. „Ea singură nu este răul.” În lumea dinafara omului, vietățile se devorează între ele, ca și în lumea oamenilor, „dar fără crimă”. E ciudată această observație a lui Mauriac. Nu numai pentru privilegiul nevinovăției pe care-l acorda firii, ci pentru că scriitorul care a înfățișat în romanele sale o lume în care ființele se devoră între ele (ca și în natură) înclină să-și absolve creaturile, așa cum face cu viețuitoarele ce mișună în natură.
Romanele lui Mauriac abundă în vânători de porumbei, la țară, în ținutul său de baștină, în lande. Stejarii bătrâni din Malagar îi regăsește foșnind în Misterul Frontenac. De asemenea, pinii și ferigile și tufele de tot soiul. Cybele l-a alăptat în timpul vacanțelor copilăriei. Boii au într-însul ultimul lor fidel. Țăranul dintr-însul i-a auzit vorbind pe limba lui Vergiliu: „Mugitusque bous molesque sub arbore somni…” Animalele sunt pure și copilul nevinovat comunică cu ele, „Din această viață rurală eu n-am ieșit, niciodată. Nici eu și nici opera mea…”
Desigur, nu poți decât să-i dai dreptate scriitorului care în Memoriile sale a notat aceste rânduri. Dar nu te poți împiedica să nu constați că natura, în romanele sale, ca și copilăria sa nu sunt niciodată la fel de vii ca sufletele bântuite ale eroilor săi maturi, închiși în pasiunile, în păcatele lor. Deși Mauriac socoate că artistul dintr-însul s-a născut în copilărie, în timpul sărbătorilor Crăciunului, când fantezia sa a început să proiecteze feerice viziuni, când a prins să vadă semne miraculoase peste tot, credem că mai degrabă saloanele închise ale casei, cu lumina lor incertă izvorând din feștila fumegândă a lămpilor cu petrol, saloanele în care cei mari vorbesc despre tainice lucruri ale lor, au însemnat pentru inspirația celui care va scrie Misterul Frontenac locul de origine, izvorul dintâi. Uzura sufletelor închise într-un spațiu exiguu, cu elanul vital al naturii și copilăriei, constituie – paradoxal – fenomenul original al ficțiunilor lui Mauriac.
La bătrânețe, scriitorul a păstrat ritmul vieții elevului de altădată: iarna la oraș, muncă ordonată, vara la țară, în vacanță. Toamna când se pleca de la proprietatea rurală a familiei, copilul vedea satul închizându-se în urma trăsurii domnilor ce se depărtau. Satul se retrăgea în misterul său. În landă, în regiunea bordeleză, societatea pare – și părea mai ales, cu șapte-opt decenii în urmă – mai apropiată de lumea dinaintea Revoluției Franceze, de acel Ancien Régime pentru care marea burghezie (care contribuise la doborârea Vechiului regim) a păstrat o mare simpatie. Căminul auster, jansenist, al familiei Mauriac era ermetic închis față de orice trivialitate care ar fi încercat să-l violeze. Scriitorul care deplânge azi „insurecția obscenă a refrenelor și imaginilor”, care poluează căminurile franceze a fost ocrotit la începuturile sale, ferit de orice ispită. Întrucât răul – în concepția pedagogică a acelor timpuri – trebuie ținut cât mai departe, cuvântul amour, cunoscut în sensurile sale domestic-familiare și mistic-religioase, era necunoscut în semnificațiile sale profane. Maleficiile amorului trebuiau exorcizate cu grijă. A-ți opri gândul, fie și o clipă, asupra plăcerilor trupului, însemna să sucombi în fața răului. În „copilăria prezervată” a unei asemenea odrasle burgheze se găsea astfel un loc gol, se isca o lipsă teribilă. Crescuți de parcă ar fi urmai să trăiască printre îngeri, cu trupul și sângele ignorat, ascuns cu pudiciție, în copiii aceștia – micul François printre alții – creștea dorul nelămurit obscur după ținutul „fără nume” al iubirii. O așteptare vagă, speranța unei fericiri necunoscute era cea mai mare fericire a acestei copilării.
Fericire tulbure a unor suflete curate prin ignorarea răului. Iubirea toată se îndrepta, firesc, spre magna mater, spre câte o génitrix, o mamă atotputernică. „Copilăria noastră ne apare ca o nebuloasă al cărei nucleu tandru și radios era mama”, va spune Mauriac în amintirile sale. Matriarhatul se pare că era o adevărată instituție socială și o ordine morală în acea societate provincială. Nu e de mirare că Mauriac a scris romanul Génitrix. Femeile în regatul copilăriei sale slujeau sau domneau. Servitoarele cu „surâs docil”, fete din landă, ca și mamele cu zâmbet imperios aminteau doamnele și suivantele din lumea Vechiului regim, curtea de la Versailles. Bunica lui Mauriac era o adevărată regină-mamă, cu cele trei fiice, doi gineri, cincisprezece nepoți, cu proprietăților ci întinse, imobilele ei, femeie enormă, atinsă de fulger, temută, venerată, slujită de o călugăriță, de preoți, trăind cu amintirea dureroasă a pierderii unui fiu iubit și cu frica de un Dumnezeu nemilos cu păcătoșii, inexorabil în cele ale trupului. Fiii se temeau de câte o asemenea regină; ei rămâneau adeseori celibatari, pradă docilă câte unei asemenea „atotputernice génitrix”. „Peste tot în jurul meu – mărturisește Mauriac – găseai câte o asemenea Génitrix, blânda și înfricoșătoare, exercitându-și puterea și ținând frânele în mână”.
Femeile domină în acea lume nu prin cros ci prin avere. Ele sunt posesoare, moștenitoare, dispunătoare. În universul romanesc al lui Mauriac dramele morale au întotdeauna mirosul banului. Patrimoniul e sacru, intangibil, dar pretendenți sunt mulți. Sub numele virtuților – modestie, economie, temperanță – se ascunde zgârcenia cea mai sordidă, lăcomia cea mai intemperantă. Cât de bine cunoștea Mauriac, încă din cea mai fragedă vârstă, atrocitățile acestei vieți cotidiene în care banul, interesele primează. „Banul era aliajul comun al tuturor acestor particule umane”. Boala unui părinte e dureroasă, dar bolnavul care zace în patul său cu baldachin nu e doar deplâns și ajutat, fiii nu se roagă numai pentru el, ci, socotindu-l mort, calculează veniturile ce urmează să le primească pe calea unei moșteniri. Imobile, proprietăți, acțiuni vor apare adeseori în povestirile lui Mauriac. Aceasta pentru că s-a trezit la o viață conștientă nu sub pinii bine-mirositori, ci în alcovul rău-mirositor al bunicii moarte, când a observat pentru întâia oară măștile membrilor familiei deranjate de fiorul pe care-l trezea în toți prada pe care urmau să și-o împartă.
Măștile sunt esențiale în această lume burgheză. Sentimentele care sunt arătate, pe care indivizii le arborează, sunt singurele de care se simt răspunzători. De celelalte, ascunse, neexprimate, numai cei scrupuloși din motive religioase fac caz. Totul pare să fie licit dacă are ca scop transmiterea intactă ori sporită a unui patrimoniu. Căsătoriile din interes, furtul în avutul obștesc, înșelăciunea, toate aceste tare ale unei societăți în care și-a petrecut partea cea mai mare – și mai însemnată – a vieții, Mauriac „le-a simțit înainte de a le cunoaște” (Memorii interioare). Nu este aici, câtuși de puțin acea „rèveuse bourgeoisie” („burghezie visătoare”) a lui Drieu la Rochelle. Societatea din landa bordeleză este prea lucidă pentru ca să-și permită să viseze dincolo de adolescență. Dar nu tot ce este trebuie exprimat sau manifestat. Între cuvinte și gânduri e o discrepanță uneori enormă. Tot astfel între gesturile vizibile și dorințele ascunse. Despre toate acestea, autorul Memoriilor interioare va spune într-o zi că au constituit una din sursele povestirilor pe care le va scrie.
Căci copilul care a participat la dispute secrete ale celor „mari” în materie de bani, care a văzut chipurile nefardate ale celor lacomi și zgârciți, acel „copil liniștit, tandru, afectuos, care plângea cu ușurință” (Raymond Mauriac despre fratele său François), acel copil va folosi luciditatea burgheziei pentru a o demasca în realitatea ei.
Nu va rămâne însă el un burghez autentic, nu va fi influențat de atmosfera în care s-a format? În zadar ne spune că „natura profundă a unei ființe secretă universul de care ea are nevoie”, că natura aceasta profundă a omului este cea care ne impune decorul vieții noastre și nu abundența sau lipsa banilor, statutul nostru economic sau social. François Mauriac mai mult decât alți scriitori care provin din înalta burghezie (Gide, Proust, Aragon mai ales) și-a avut decorul vieții impus de averea pe care a posedat-o. Decorul dar nu și conținutul ei. Iar sufletul nu piere chiar și atunci când pare strivit sub povara materiei. Printre avizii societății de la estuarul Garonnei se aflau făpturi de o mare delicatețe. Astfel era acel tutore al copiilor Mauriac, fratele tatălui lor mort, magistrat care îi vizita la cincisprezece zile o dată, pentru a se ocupa de proprietățile moștenite, celibatar nereligios al cărui portret îl va desena în culorile cele mai calde în Misterul Frontenac.
