PROLOG

 

 

Nu mă îndoiesc deloc, domnule abate, de groaza pe care v-o inspir. Deşi nu am stat niciodată de vorbă, mă cunoaşteţi – sau, mai degrabă, credeţi că mă cunoaşteţi, pentru că dumneavoastră aţi îndrumat-o pe Mathilde Desbats, verişoara mea... Să nu cumva să vă închipuiţi că acest lucru mă face să sufăr. Dacă există în lumea asta un om în faţa căruia aş vrea să-mi deschid inima, dumneavoastră sunteţi acela. Îmi amintesc de privirea dumneavoastră, când am venit ultima oară la ţară, atunci când ne-am întâlnit în vestibulul de la Liogeats. Aveţi ochii unui copil (cam câţi ani să aveţi, douăzeci şi şase?), un copil nevinovat dar care parcă ştie, dintr-o învăţătură primită de la Dumnezeu, până unde îi este dat omului să se înjosească, înţelegeţi-mă: nu din cauza odăjdiilor sau a ceea ce reprezintă costumul pe care-l purtaţi vreau să mă justific în faţa dumneavoastră. Ca preot, pentru mine nu prezentaţi interes. Pur şi simplu am convingerea că numai dumneavoastră mă puteţi înţelege. Sunteţi un copil, cum spuneam, chiar un copilaş, însă sunteţi prevenit. Şi îmi dau seama că şi ceea ce ocrotiţi înăuntrul dumneavoastră a fost supus ameninţărilor.

Vedeţi, înainte de a va spune ceea ce mă preocupă, vă dezvălui impresia pe care mi-o faceţi, aşa cum s-a format în puţinul timp în care v-am privit la Liogeats, în acea parohie sărăcăcioasă, umil slujitor legat de stâlp, înconjurat de acei ţărani sângeroşi... Dar nu vă temeţi, nu am dat crezare calomniilor. Sunt lucid, domnule abate şi fără să vă cunosc, vă citesc în suflet ca într-o carte. Biet nevinovat, am înţeles din primul moment câte necazuri o să vă aducă stabilirea surorii dumneavoastră la Liogeats! Pe această Tota Revaux am recunoscut-o imediat: o întâlneam deseori, împreună cu bărbatul ei, în Montparnasse, în Montmartre... O dată am şi dansat cu ea, fără să ştiu cum o cheamă.

Dacă la început m-am mirat văzând că, după ce s-au despărţit, o primiţi la dumneavoastră pe această persoană cu părul vopsit, cu sprâncenele smulse, am înţeles apoi foarte repede că încă o priveaţi cu ochii fratelui mai mic, orbit de iubire. Dar enoriaşii dumneavoastră imbecili au crezut că voiaţi să-i înşelaţi; acum răspândesc zvonuri cum că n-ar fi sora dumneavoastră. Chiar la noi, verişoara mea Mathilde şi fiica ei Catherine, vechile dumneavoastră pocăite, au început să vă ocolească şi merg până la Lugdunos ca să se spovedească. Aceste suflete milostive repetă mârşăviile care circulă pe seama dumneavoastră, fără să creadă o iotă. Închipuiţi-vă aerul dezolat cu care suspină: „Desigur, nu fac cine ştie ce rău...”

Poate că au presimţit că sunteţi, cum să spun, capabil să înţelegeţi această putere de a se înjosi care acţionează tot timpul la anumiţi oameni... Nu vă revoltaţi: cu toate că sunt vârât în noroi până la gât, deja un cadavru, iar dumneavoastră plutiţi deasupra apelor, cu tălpile de-abia atingând spuma valurilor, da, aş jura că nu veţi fi surprins de felul în care am trăit până acum.

Un confident în acelaşi timp angelic şi frăţesc... îl căutam de foarte multă vreme. Nu ne desparte nimic: nici virtutea dumneavoastră, nici crimele mele! Nici măcar sutana dumneavoastră, pe care era cât pe-aci s-o port şi eu, nici măcar credinţa dumneavoastră.

Am să-mi dau silinţa să ating limita extremă a sincerităţii, fără să dau vreun motiv îngerului care sunteţi să rupă acest caiet: am să evit orice concesie, n-am să insist, am să las să se înţeleagă ceea ce nu se poate spune.

Dacă vi s-a întâmplat vreodată să primiţi mărturisirea unei vieţi întregi, nu v-aţi mulţumit cu o simplă trecere în revistă a crimelor; aţi pretins o privire de ansamblu asupra acelui destin; i-aţi urmărit liniile de forţă; aţi proiectat lumina în văile cele mai întunecate. Ei bine, eu, care nu aştept să mă iertaţi, care nu cred în puterea dumneavoastră de a absolvi de păcate, mă deschid în faţa dumneavoastră până în străfunduri, fără nicio umbră de speranţă. Şi mai ales, nu vă temeţi că veţi fi scandalizat: această istorisire are cu ce să vă întărească credinţa în acea lume invizibilă pe care o slujiţi, căci se poate pătrunde în supranatural şi pe dedesubt.

Să nu credeţi că prin naştere aparţin burgheziei: căsătoria mi-a deschis porţile castelului Liogeats. Sunt fiul unui om de afaceri din Péloueyre, un vechi fermier foarte inteligent dar cu desăvârşire incult. Mama a murit când aveam optsprezece luni. Ei îi semăn. Avea pielea albă, delicată, din altă rasă decât soţul ei... Cred că ştiu despre ea unele lucruri care mi-au fost ascunse vreme îndelungată: un om care a trăit într-un mediu foarte modest simte nevoia de a căuta un vinovat printre proprii lui înaintaşi. Simţim atât de mult că această putere de a ne înjosi depăşeşte limitele individului umil şi că, pentru a intra în acest ritm, e nevoie de o viteză dobândită şi sporită din generaţie în generaţie. Câţi morţi se împlinesc în noi şi prin noi! Câte pasiuni ancestrale se dezlănţuie! Pentru acest gest pe care ezităm să-l facem, oare câte altele ne îmboldesc? (Dar imediat o să-mi spuneţi: câte sunt cele care ne reţin, care ne ajută în lupta contra întunericului? Experienţa noastră diferă asupra acestui punct, asta e tot!).

Faptul care mi-a hotărât viaţa a început să acţioneze din fragedă pruncie. Da, din câte îmi amintesc, plăceam; sau mai exact figura mea plăcea iar eu mizam pe ea. Sper că n-o să mă bănuiţi de mândrie prostească. Trebuie să insist serios asupra a ceea ce a determinat reuşita mea aparentă, a ceea ce m-a pierdut. De altminteri, judecaţi dumneavoastră: la aproape cincizeci de ani mi-am păstrat aceleaşi trăsături ca la terminarea şcolii, când femeile mă opreau pe stradă să mă sărute. Astăzi am părul alb, dar nuanţa lui argintie scoate în evidenţă bronzul pielii; n-am luat un kilogram în douăzeci de ani. Mai port şi astăzi costume şi mantale de călătorie cumpărate la Londra în tinereţe.

Din copilărie, am simţit în mine un fel de curiozitate rece, o atenţie asupra acelui farmec pe care îl vedeam lucrând; mai întâi instinctivă, pe urmă din ce în ce mai conştientă, dorinţa de a-l folosi. Da, din fragedă pruncie: în sala aceea a azilului care mirosea a clor – în care sora Scholastique striga şi izbea în pupitru cu linia – îmi amintesc ziua aceea de vară: s-a deschis uşa. „Ridicaţi-vă, copii, în cinstea binefăcătoarei voastre”. S-a produs un zgomot uriaş de bănci împinse şi a apărut o bătrână grasă, cu capul acoperit de o bonetă de dantelă, aşa cum avea regina Victoria în portrete, urmată de stareţă şi de o altă călugăriţă care se învârteau, gângureau în jurul ei şi se minunau auzind lucrurile pe care le zicea şi pe care noi nu le înţelegeam.

 

— Întindeţi mâinile! poruncea sora Scholastique.

Şi în fiecare dintre mânuţele murdare binefăcătoarea depunea trei pastile minuscule: una albă, una roz şi una albastră.

— Ah! a strigat bătrâna doamnă Péloueyre, punându-mi pe cap o mână noduroasă (era mama acelui Jérôme Péloueyre pe care l-aţi înmormântat acum un an). Ah! Iată-l pe micuţul Gradare!

— Este pe cât de mic, pe atât de inteligent, a spus sora.

— Gabriel, recită-i binefăcătoarei „Je crois en Dieu”[1].

Am rostit rugăciunile pronunţând fiecare cuvânt, fără a înceta s-o fixez pe doamnă cu privirea. Cred că atunci, în ziua aceea, mi-am dat seama de puterea ochilor mei. Ea mi-a dat o a patra pastilă.

— În ochii acestui copilaş se reflectă cerul.

Ea schimbă câteva vorbe în şoaptă cu surorile. Am auzit-o pe stareţă care spunea:

— Ba da, seminarul... domnul abate la asta se gândeşte. E foarte liniştit, foarte blând, dar încă foarte tânăr... Şi apoi costă bani nu glumă...

— M-aş ocupa eu bucuros... dar trebuie să aşteptăm prima împărtăşanie. Vom vedea dacă are chemare... Nu vreau să ajungă un declasat...

Din ziua aceea, am devenit foarte pios şi am asistat la slujbă în fiecare dimineaţă. La catehism eram dat exemplu. Nu era de loc o joacă, liturghia mă impresiona cu uşurinţă. Luminile acelea, cânturile, miresmele acesta era fastul meu, tot ce puteam căutam să sorb din acel fast necunoscut de care mi-era foame fără să ştiu. Ah! domnule abate, când compar omul de acum cu băiatul aparent cucernic de odinioară, mi se pare că sunteţi încă prea indulgent în sinea voastră faţă de o devoţiune căpătată cu uşurinţă. E puţin spus că ea nu dovedeşte nimic: în anumite cazuri, la anumiţi oameni, ea este semnul celui mai mare rău.

Deşi relaţiile dintre biserica Franţei şi stat erau deja foarte încordate, tata a consimţit în cele din urmă să merg la seminar, dar nu fără o prealabilă împotrivire. Aproape întotdeauna părinţii doresc să fie întrecuţi de copii... nu pot să-mi explic acest sentiment ciudat la tatăl meu, acest soi de gelozie preventivă. Ceea ce ura la mine era superioritatea mea viitoare. La treisprezece ani am fost angajat la un fierar. Eram încă atât de slab încât nu puteam să ridic „barosul”. Trebuia să-l sprijin de burtă şi încasam o groază de lovituri.

Cu câţiva ani mai înainte sora mea cea mare murise, ofticoasă, răpusă de muncă şi de un tratament nemilos: tata i-a găsit o slujbă de când era mică, la nişte fermieri ca femeie la toate: servitoare la oameni şi animale.

Aşadar, a cedat totuşi insistenţelor preotului şi ale doamnelor Du Buch; de îndată ce preotul stătea cu spatele la noi îmi spunea: „Instruieşte-te, o să ai timp berechet să uiţi restul...” Mai întâi am devenit unul dintre cei mai străluciţi elevi şi, fără îndoială, cel mai iubit. Dar de ce oare eu, puiul de ţăran, ucenicul stâlcit în bătăi, am fost atât de sensibil la izul de murdărie care domnea acolo? Cunoaşteţi casa în care stă actualul administrator din Péloueyre? Nu s-a schimbat de cincizeci de ani. Înainte de a lucra la fierărie mi-am trăit primii ani într-o mare mizerie fizică, fără mamă; mâncarea de la seminar ar fi trebuit să mi se pară delicioasă... De unde venea acest dezgust de copil burghez?

Mi se întâmplase să intru deseori în casa Péloueyre, aidoma unei pisicuţe pe care o ştie toată lumea; dar nu treceam niciodată de bucătărie. În schimb, la familia Du Buch mă strecuram până în salon şi domnişoarele acelea mă ţineau pe genunchi. În ultimii ani ai secolului trecut casa Du Buch, căreia cei din Liogeats îi spun „castel”, era aşa cum o vedeţi acum, la intrarea în orăşel, la o sută de metri de drum, înconjurată de pini, iar în faţa intrării această împreunare de pajişti brăzdate de ape, având drept fundal copacii impunători de la Frontenac. În vremea aceea, în ea locuiseră la început cele două bătrâne doamne Du Buch pe care nu le-aţi cunoscut, două surori, una văduvă, cealaltă despărţită de soţ. Cea mai în vârstă avea o fată, Adila, care se apropia de optsprezece ani când eu aveam doisprezece. Şi sora mai tânără avea o fată, ceva mai mică decât mine, această Mathilde care mai târziu avea să se mărite cu Symphorien Desbats. În timpul vacanţelor, cele două verişoare, Adila şi Mathilde, se certau cu privire la mine: cea mai mare voia să-mi citească, îmi corecta temele; iar cea mică, Mathilde ar fi vrut să-i fiu tovarăş de joacă. Ce copil ciudat eram, domnule abate! Preferinţele mele s-au îndreptat la început către învăţătoarea voluntară care, totuşi, nu-mi dădea răgaz de loc. Fără îndoială că posedam un spirit ager, curios, avid, nu-mi displăcea nicio activitate intelectuală. Dar de la cincisprezece ani, în preajma Adilei, am cedat unei alte ispite. Chipul ei ar fi părut acceptabil dacă nu ar fi avut ochii aceia bulbucaţi, ca de broască, o gură cărnoasă deschisă mereu şi dând la iveală dinţii strâmbi şi grămada aceea de păr pe care o aranja într-o pieptănătură complicată; însă capul i se lipea direct de umeri, fără nicio urmă de gât. Corsetul abia îi cuprindea pieptul. Braţele, picioarele, înfăţişarea, totul părea nemăsurat, diform. Cu toate acestea, la început nu mi-a displăcut. Cred că aţi remarcat cât de mulţi ţărani tineri, bine clădiţi, se însoară cu fete îngrozitoare. Ei se supun mobilurilor simple ale animalităţii care lucrau şi asupra mea în adolescenţă. Mai târziu, când Adila Du Buch a devenit soţia mea, mi s-ar fi râs în nas dacă aş fi susţinut că, într-o anumită perioadă a vieţii, am iubit-o. Şi totuşi, este adevărat că pentru mine a avut farmec... dar aceasta nu a fost deajuns ca să mă reţină lângă ea.

Iertaţi-mă că vă port prin asemenea ocolişuri către izvorul întregului meu destin, sau mai degrabă (căci ar trebui să mergem mai mult în trecut) până la acel moment din viaţa mea în care am început să fac rău cu bună ştiinţă, cu o grijă şi cu o sârguinţă incredibile. Adila Du Buch era o fată foarte cucernică, deosebit de milostivă, de tipul Eugeniei de Guérin. Îi îmbrăca pe săraci, îi îngrijea pe bolnavi, îi îngropa pe morţi. Mila sa se îndrepta mai ales spre bătrâni, pe care în epoca aceasta i-am dat prea repede uitării şi câteodată i-am tratat atât de rău... Străbătea toată ţara în brişcă pe care singură o conducea, înfăşurată într-o pelerină de flanelă roşie, cu glugă.

Mă adora, eram slăbiciunea ei. Multă vreme făcea pe mămica în faţa mea. În timpul şcolii venea special de la Bordeaux ca să mă vadă. De la Liogeats primeam colete cu mezeluri şi dulciuri. Vă scutesc, domnule abate, de şiretlicurile mai savante de la an la an pe care le foloseam împotriva Adilei. Deşi o asemenea perversitate este menită să surprindă la un om atât de tânăr, fără îndoială că ea nu este cu totul excepţională: multor adolescenţi le place să tulbure; dar cel mai ciudat e că am reuşit să o conving fără eforturi de nevinovăţia mea totală şi că nu a avut nici cea mai mică bănuială în privinţa mea.

Închipuiţi-vă ce lupte sfâşietoare se dau în conştiinţa unei fete foarte cucernice care-şi imaginează că este singură răspunzătoare nu numai pentru ceea ce simte, ci şi pentru ceea ce trezeşte într-un copil pe care îl are în grijă. Şi nu în primul copil venit, ci într-un elev de la seminar, un viitor levit. Ah! cum am putut să urmăresc cu asemenea curiozitate lacomă evoluţia incendiului pe care eu însumi l-am aprins? Nu-mi scăpa nimic din bietele strădanii ale Adilei, nici din pretextele pe care le inventa ca să nu se găsească la Liogeats atunci când vacanţele de Anul Nou sau de Paşte mă aducea acolo. Urma să se retragă la o mănăstire de unde rugăminţile mele o făceau aproape mereu să se întoarcă înainte ca eu să plec. Nu m-am lăsat păcălit de gândurile potrivnice credinţei, de care a pretins că este hărţuită ca să aibă un motiv de a evita sfintele taine.

Faptul că aveam conştiinţa acestei drame, iată ce era monstruos. Niciodată nu am avut un chip atât de curat ca în anii aceia. În mijlocul seminariştilor prost îngrijiţi eu mă ridicam ca un crin. „Micul Gradère? un înger...” Dacă aş fi credincios v-aş spune că toate spovedaniile mele şi toate împărtăşaniile erau sacrilegii. Dar credinţa mi-o pierdusem deja... Şi fără credinţă sacrilegiul nu se poate înfăptui, nu-i aşa, domnule abate?

Nu mai aveam nici scuza dragostei – asta se înţelege de la sine – dar nici măcar scuza acelei prime atracţii care foarte repede pentru mine slăbise foarte mult. Nu că aş fi fost incapabil de afecţiune însă, pe măsură ce creştea, mica Mathilde îmi plăcea din ce în ce mai mult şi îi făceam Adilei confidenţe aparent naive. Nu-i era de-ajuns bietei fete că era sfâşiată de scrupule, o mai ardea şi focul geloziei – o gelozie de care îi era ruşine, care o îngrozea. Cred că în perioada aceea şi-a dorit să moară; cine ştie dacă nu cumva chiar acesta era scopul dorit, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple? (Ah! asta nu trebuia să v-o spun!). Cine putea spune că nu mă făceam singur unealta acelei morţi căutate, dorite de cineva? Cel puţin aşa încercam să mă conving pe mine... Adila ar fi trebuit să se omoare, în ciuda credinţei, în ciuda fricii de iad... Dar ea se ruga, se ruga tot timpul, se ruga chiar şi atunci când păcătuia. Mătăniile bătrânelor... Noroc că lumea le dispreţuieşte, nu le bănuieşte puterea...

La şaptesprezece ani am obţinut diploma de bacalaureat. Ministeriatul lui Combes dădea serioase lovituri bisericii Franceze. Deodată am avut îndoieli mari asupra vocaţiei mele. Preotul din Liogeats şi doamnele Du Buch nu numai că nu mi-au adresat cel mai mic reproş dar chiar s-au hotărât să-şi asume ei cheltuielile studiilor pe care aveam ambiţia să le urmez la universitate. În timpul acestei ultime vacanţe nu am părăsit deloc castelul. Acolo luam toate mesele. Adila îşi pierduse înfăţişarea tinerească. Obeză, astmatică, nu înceta să ne copleşească, pe Mathilde şi pe mine, cu o supraveghere de sub care reuşeam totuşi să scăpăm, biata fată fiind deseori chemată în diverse case ale parohiei. Începea să-mi înţeleagă limpede jocul dar eu eram opera ei, ea aşa credea: nu i-ar fi venit vreodată ideea că ar putea avea dreptul să-mi adreseze cel mai mic reproş.

Am plecat la Bordeaux şi m-am înscris la facultatea de litere. Cu ce primeam de la binefăcătorii mei abia puteam să-mi plătesc casa şi masa. Eu, care visasem o viaţă liberă şi fericită, m-am văzut deposedat de tot, într-o cameră sărăcăcioasă din strada Lambert în cartierul Mériadeck. Mi s-ar fi părut normal să primesc un ajutor din partea Adilei; dar bani de buzunar nu i se dădeau de loc şi tot ce îmi parvenea de la ea era ciupit de la săracii ei.

Trebuie să fiţi drept, domnule abate, şi să nu neglijaţi în treacăt circumstanţele atenuante. Nu puteţi şti cum suferă de frig şi de foame un student de optsprezece ani fără familie. Unei prostituate care locuia în aceeaşi casă i s-a făcut milă de mine. O chema Aline. Din când în când schimbam două vorbe pe scară. Am avut gripă şi ea m-a îngrijit. Aşa a început. Îşi nota tot ce cheltuia. Dar n-aveam niciodată destui bani ca să scap. Aline era foarte tânără şi încă fragedă. Patronul unui bar s-a îndrăgostit de ea şi a instalat-o într-una din căsuţele acelea fără etaj care la Bordeaux se numesc „échoppes”[2]. Fără portar. Niciun motiv să te temi de indiscreţii: era situată pe partea dinspre docuri, în faţa depozitelor unui negustor de lemn.

O parte din zile mi le petreceam acolo iar restul timpului la biblioteca oraşului, unde totul mi se părea bun... (Oare ce nu citisem în vremea aceea?) Seara mă duceam la cafeneaua din faţa Teatrului Mare. În ochii mei acesta era cel mai luxos loc din lume. Orchestra cânta Werther (fragment) şi La Berceuse de Jocelyn[3]. După primele săptămâni de chin simţeam nevoia de căldură, de mâncare, de băutură. Mai târziu am învăţat să nu-mi fie ruşine ci să înţeleg ceea ce poţi simţi atunci când o femeie îţi plăteşte toate cheltuielile. Totul a durat până în primăvară. Într-o zi patronul, prevenit de o scrisoare anonimă, ne-a surprins. Pe Aline a iertat-o. Pe mine m-a azvârlit în stradă, după o chelfăneală ale cărei urme le-am păstrat multă vreme după aceea.

Aş vrea să sar peste aceste etape. Şi totuşi trebuie să spun tot însă fără să insist, în stilul unui proces verbal, de teamă ca dezgustul să nu vă împingă să aruncaţi foile acestea. Vacanţa de Paşte m-a dus iarăşi la Liogeats. Mathilde, rămasă orfană, îşi termina studiile la un colegiu din Brighton. Îmi petreceam zilele singur cu Adila. Este suficient ca să înţelegeţi în ce a constat crima mea. Una e să ademeneşti o tânără şi alta să încerci să o corupi. După ce am plecat, Adila atât de sinceră până nu demult, născocea minciuni şi găsea pretexte ca să plece la Bordeaux şi să-mi aducă bani. O făceam să aştepte mult ceea ce dorea. În ciuda rugăminţilor mele refuza să revendice partea care i se cuvenea din averea tatălui ei. Acum mă cunoştea, era singura care mă cunoştea şi se străduia să joace cât mai subtil. Biata grăsană Adila! La Liogeats fugea de toată lumea. Doamna Du Buch se tânguia şi făcea slujbe la biserică „pentru ca Adila să-şi regăsească credinţa”. Totuşi, asupra unui punct anume biata fată îmi ţinea piept: îmi era imposibil s-o fac să ceară banii pe care mama ei îi deţinea pe nedrept. Câteodată a trebuit chiar să strâng hăţurile, într-atât era de aproape să-mi scape.

 

Într-adevăr, deşi o înjosisem în asemenea hal, nu era disperată. În măsura în care un om nu este disperat, nu-i aşa, domnule abate, toate crimele nu aşază între el şi Dumnezeu decât spaţiul unui cuvânt, al unui suspin. Asta ştiam. Ştiam şi că aştepta să-mi satisfac stagiul militar, că se bizuia pe această despărţire forţată:

— Atunci chiar va trebui să renunţ la tine, îmi spunea. Am să mă ascund şi nu într-o mănăstire ci în cocina unei mănăstiri, sau chiar la „Les Filles Repenties”[4]...

— Nu, îi răspundeam, oricât de departe ar fi garnizoana o să vii iar şi o să te ţii scai de mine şi...

Dar nu vă reproduc aceste cuvinte care-mi ieşeau din gură de parcă nu eu le-aş fi rostit.

Ştiam dinainte că nu o să fac stagiul militar: asupra multor puncte îmi fuseseră date avertismente, asigurări interioare, niciodată dezminţite. Şi într-adevăr, la douăzeci de ani am fost atins de o pleurezie fără gravitate reală, ale cărei urme le-am păstrat mult timp. Aşa am scăpat de cazarmă. Cam în aceeaşi perioadă a murit tata. În fiecare an de vacanţă, le anunţam cu pompă binefăcătorilor mei imaginare reuşite la examene. În realitate, nici măcar nu mă mai duceam să mă înscriu. Niciun băiat din Liogeats nu frecventa facultatea şi astfel am putut să joc această comedie până la capăt, fără să fiu demascat.

Într-o bună zi m-am simţit destul de stăpân pe Adila ca să mă prefac că o părăsesc dacă ea n-ar fi consimţit să-şi revendice moştenirea. Rupsese definitiv legăturile cu ai ei şi trăia singură la Bilbao. Nici chiar eu nu ştiam că fusese însărcinată. Săraca fata aranjase această ruptură ca să poată naşte în străinătate. Îmi era uşor să mă lipsesc de ajutorul ei din momentul în care o scrisoare a Alinei îmi aducea la cunoştinţă moartea subită a cafegiului ei şi faptul că era liberă, îi lăsase el direct o parte din avere? Oare contribuise şi ea la acest lucru? Am avut proasta inspiraţie să mă arăt discret asupra acestui punct într-o perioadă în care ea nu punea la îndoială nimic şi ar fi înghiţit momeala. Mai târziu, când am înţeles ce interes aveam s-o păstrez, a fost în gardă şi n-am putut să mai scot nimic de la ea.

Am regăsit o Aline îmburghezită, stând într-un apartament, având în serviciu o femeie şi făcând pe doamna. Mi-a subînchiriat la etajul trei o cameră în care nu stăteam cine ştie ce. Chirie nu-i plăteam. Aline devenise femeie de afaceri. Avea interese în mai multe „case”. Liniştiţi-vă, şi peste asta o să trec repede. Ajunge să ştiţi că m-a făcut asociatul ocupaţiilor şi beneficiilor ei. Mai mult ca oricând în viaţa mea, peste această perioadă trebuie să trec în goana mare. Nu întoarceţi capul, domnule abate, dacă nu vreţi să fiţi preschimbat într-o statuie de sare. Aline avea geniul şantajului: era un joc periculos însă aveam destule înţelegeri cu poliţia. Tocmai asta ne-a obligat să renunţăm în 1914: prietenii noştri erau lihniţi de foame şi au omorât găina care făcea ouă de aur.

Între timp, în ianuarie 1913 Adila, singura fiinţă care mă cunoştea cu adevărat (şi poate tocmai de aceea îmi arăta o milă care făcea să-mi îngheţe sângele în vine), Adila deci mi-a anunţat naşterea fiului nostru Andrès şi mi-a vorbit de căsătorie. Se făcea luntre şi punte să obţină consimţământul mamei sale, foarte şubrezită în perioada aceea.

Însă atâta timp cât puteam să duc o viţă îmbelşugată lângă Aline îmi refuzam această căsătorie care era totuşi măreaţă. Ideea unei vieţi în comun cu Adila mă îngrozea: nu că nu aş fi fost foarte ataşat de ea în fond; dar lângă ea mă cuprindea o ruşine fără margini, tocmai pe mine căruia nu-i mai era ruşine de nimic! Îmi apărea mereu aşa cum o cunoscusem odinioară, fata trupeşă, sănătoasă şi fericită din Liogeats, slujitoarea lui Dumnezeu, prietena săracilor, pe care eu o umilisem – o umilisem dar n-o făcusem să dispere. Nu a disperat niciodată.

Căsătoria a avut loc mai târziu, în plin război. Am fost într-o anumită măsură obligat la acest lucru ca să scap dintr-o situaţie din care nu exista altă ieşire. O comisie de revizie mi-a prelungit scutirea şi la începutul lui 1915 am plecat la Paris cu Aline. Acolo am câştigat mulţi bani datorită unor operaţii de care n-am curaj să vă vorbesc. Niciodată traficul de stupefiante nu a fost mai înfloritor: cantităţi mari de cocaină veneau din Germania prin Olanda... Ce trebuie să ştiţi ca să înţelegeţi tot ce va urma este că anumite poveşti care ar fi putut să mă ducă foarte departe m-au predat Alinei legat fedeleş. Da, din 1915 acţionez doar sub comanda ei: din anul acela ea nu a mai fost numai fata îndrăgostită care mă îngrijise într-o cameră pe strada Lambert, în Mériadeck. N-a mai fost nici măcar patroana chibzuită care mă făcuse partener de afaceri. Alcoolul a fost viciul ei din totdeauna şi în voia lui se lăsa de la o zi la alta din ce în ce mai mult. Ajunsese chiar să nu se mai ocupe de propria ei întreţinere. Pe mine conta. Iar dacă eu vă jur că avea mijloace prin care să mă pună în mişcare o să mă credeţi pe cuvânt, nu-i aşa? Nu o să cereţi precizări?

Exista deci – şi există şi astăzi – în viaţa mea o femeie care îşi ducea zilele culcată în pat, cu o sticlă de Pernod şi un pahar la căpătâi, ocupată cu cititul romanelor poliţiste. Nu se mai spăla, treaba nu i-o mai făcea nimeni. Nu o să vă descriu cum arătau cearceafurile sale brodate, cămăşile de mătase rupte, acoperite de pete. Pretutindeni pahare murdare, sticle goale; şi ea... Şi tocmai mie trebuia să mi se întâmple. Cum fusesem tras pe sfoară, domnule abate! Cu toate acestea primisem o promisiune, o asigurare interioară; totul trebuia să-mi reuşească pe pământ (o să mă credeţi nebun). Şi este adevărat că într-un fel anume totul îmi reuşise până atunci, trăisem o viaţă privilegiată. Într-o perioadă în care atâţia băieţi de vârsta mea sufereau şi mureau în noroiul de pe front eu eram la adăpost, câştigam bani... „Dar nu e vina mea, îmi spunea această voce, că te-ai lăsat prins între aceste două femei. Însoară-te cu cea bogată şi o să poţi să te descotoroseşti de cea săracă, cea de care depinzi...” Şi ştiu prea bine că numai noi ne vorbim nouă înşine...

 

O scrisoare scurtă a prevenit-o pe Adila că eram hotărât să mă însor cu ea. Către Paşte am părăsit Parisul. Îmi amintesc sosirea la Liogeats, într-o seară. Nu mă aştepta nimeni. Bucătăreasa mi-a spus că Adila îşi petrecea noaptea la căpătâiul unui muribund, în punctul medical pe care familia ei îl ţinea în vechea şcoală liberă.

A doua zi dimineaţă, după ce a bătut la uşa camerei mele, a intrat. Slăbise mult şi sub boneta de infirmieră părea mai puţin urâtă. Dar îmbătrânise atât de mult femeia aceasta care se apropia de patruzeci de ani încât am rămas şocat. În primul moment m-a cuprins groaza gândindu-mă la căsătoria noastră căci, deşi aveam treizeci şi doi de ani pe atunci, nimeni nu mi-ar fi dat mai mult de douăzeci. Adila mă privea fără să spună nimic. Eram culcat şi mă vedeam în oglindă aşa cum îi apăream acestei femei bătrâne cu care trebuia să mă însor. Stătea în picioare, cât mai departe cu putinţă, şi nici măcar nu încercase să mă sărute. Mi-a spus că îl lăsase pe micul Andrès la Bilbao cu o doică şi că era tare drăguţ. Ce mă interesa acest copil! Îmi aduc aminte că fereastra era larg deschisă; soarele de Paşte îmi scălda patul şi în stejarii desfrunziţi se chemau piţigoii: atâta tinereţe şi bucurie afară, în ciuda masacrului organizat, o lume plină de dragoste; iar eu o priveam pe femeia acesta, ceea ce mi-a hărăzit soarta. O şuviţă de păr aproape cărunt îi ieşea de sub bonetă. Avea ochii plecaţi şi o expresie pasivă, cu intenţia evidentă de a nu mă privi. N-am mai putut să mă abţin. Am bâiguit:

— Ţi-ai atins scopul... Crezi că m-ai cumpărat... îţi închipui că îţi aparţin... O să vezi tu! O să vezi!

Şi-a ridicat ochii. Am avut întotdeauna puterea de a citi în sufletul oamenilor: privirea aceasta nu exprima nicio poftă nemăsurată şi de altfel niciun sentiment violent. M-am dat jos din pat fără ca ea să-şi coboare pleoapele. Am înaintat către ea; era sprijinită de uşă şi-şi mişca buzele. Devenise atât de palidă încât am întrebat-o dacă îi era frică de mine. A aprobat din cap.

— Atunci de ce te măriţi cu mine?

— Trebuie. Din cauza lui Andrès.

— Cu toate acestea, nu mă mai iubeşti?

A făcut un gest vag.

— Ţi-e groază de mine?

— Nu, a protestat ea, de ceea ce se află în tine.

— De ceea ce se află rău în mine? E opera ta, o ştii prea bine!

Ah! Lovisem în sfârşit acolo unde trebuia. A scos un geamăt.

— Eram încă un băieţandru, adu-ţi aminte, un copil nevinovat, Adila... un seminarist...

Ochii i s-au umplut de lacrimi... Această biată figură blândă exprima groaza. Şi dintr-o dată am văzut-o cum se prăbuşeşte pe parchet. Iar eu în picioare în pijama – vă daţi seama, nu? – o priveam. Îşi ascunsese capul în mâini. Corpul ei masiv era scuturat de hohote de plâns. Dacă există un sentiment cu desăvârşire străin de mine, acela e milă, chiar faţă de o fiinţă de care mă uneau atâtea legături... Ei bine, în momentul acela simţeam pentru ea o milă... cum să vă spun, domnule abate? o milă supranaturală. Şi nu o numesc aşa la întâmplare. Am protestat fără voia mea:

— Nu, nenorocito, nu, nu mă crede. Ce? Ce tot spui acolo?

M-am aplecat spre ea, îndepărtând cu mâna acea şuviţă căruntă lipită de frunte şi am încercat să desluşesc cuvintele care îi scăpau între două hohote. În cele din urmă am auzit: „Cu piatra de moară de gât...”

Îşi repeta ameninţarea lui Isus către cei care l-au revoltat pe unul din copiii care credeau în el: „Ar merita să li se agaţe de gât o piatră de moară...” O pornire de care nu m-am putut apăra m-a aruncat în genunchi, lângă ea. Am cuprins-o în braţe:

— Nu fată dragă, ameninţarea nu e pentru tine. Căci eu nu am fost unul din copiii ai căror îngeri îl privesc pe Atotputernicul în faţă. Niciodată nu am fost unul din acei copii. Oricât de departe aş privi în trecut, descompunerea e instalată în mine şi mă amuzam trezind în tine o tulburare... Vârsta pe care o ai nu înseamnă nimic... Ceea ce mi-a fost dat de când am venit pe lume nu este inocenţa, ca la atâţia alţi oameni, ci masca inocenţei. Printre genele mele de copil observam atent ispita pe care o trezeam în carnea ta, în inima ta. Cu desfătare, mă simţeam de temut pentru bietul tău suflet. Aveam conştiinţa faptului că eram o momeală. Gustul propriei mele otrăvi îmi umplea gura. Te apropiai de carnea acesta blestemată. Te învârteai în jurul acestei false nevinovăţii. Avansurile tale şovăitoare, felul în care dădeai înapoi, felul în care te întorceai spre mine, nimic nu-mi scăpa. Copil cu inima de gheaţă, mă jucam cu tine, biată fetiţă. Prin urmare, nu te nelinişti. Dintre noi doi eu am fost ispititorul, eu am fost cel mai puternic şi cel mai în vârstă. Ce bătrân eram la şaisprezece ani! Bătrân de când lumea! Iar tu, în ciuda celor şapte ani cu care erai mai mare decât mine, ce suflet de copil aveai!

Ea se ridicase şi stătea rezemată de perete. Văd şi acum chipul acela tumefiat, şuviţele care ieşeau de sub boneta albă. Aud şi acum cântecul păsării căţărătoare, piuitul piţigoilor, sturzii care în trecere se încurcaseră în iederă... Era o dimineaţă din săptămâna sfântă... Un moment din viaţa mea în care n-am făcut rău, domnule abate, în care am făcut bine, în care am oprit acel suflet aflat pe marginea prăpastiei... Contrar voinţei mele, desigur, contrar voinţei mele... şi a altcuiva, deasemeni.

— Trebuie să fugi, trebuie să scapi de mine! îi repetam. Profită de clipa asta. Salvează-te!

Clătina din cap privindu-mă cu o dragoste profundă. Din când în când o scutura câte un fior dar nu mai plângea. Pe când repeta într-una „imposibil” mi-am regăsit vocea obişnuită şi i-am spus:

— Nu te-ai vindecat de mine?

S-a îndreptat ca şi cum aş fi înţepat-o. Am insistat:

— Dacă te-ai fi vindecat, ai fi plecat în lumea largă, ai fi fugit de mine. Oare ştii ce te aşteaptă?

Mi-a răspuns că ştia.

— Crezi că mă cunoşti... habar n-ai de ce sunt în stare... (ca şi cum eu aş fi vrut, ca şi cum trebuia ca Adila să devină soţia mea în cunoştinţă de cauză).

— Cum să nu ştiu?

Pusese această întrebare cu o vece surdă în care mi s-a părut că disting o nuanţă de dezgust. Am devenit furios:

— N-o să mai fii aşa de mândră după ce o să se întâmple.

Mă privea fix, cu capul sprijinit de perete.

— Abia aştept să se îndeplinească, a murmurat. Cel mai greu o să fie să o previi...

Şi după ce am întrerupt-o brutal a continuat:

— Nu, nu e vorba de mama, pe ea am pregătit-o de multă vreme; vestea n-o s-o uimească. Nu, mă gândeam la Mathilde...

De ce îmi vorbea de Mathilde?... întotdeauna evitaserăm amândoi să-i rostim numele. Mi-am amintit că era în Anglia. Ce ne interesa pe noi Mathilde? Am fi pus-o în faţa faptului împlinit. Adila reluă în şoaptă:

— Se întoarce mâine.

Privea în gol. Lacrimi îi şiroiau pe obraji.

— Ar trebui să-i spunem...

— Ce-o priveşte pe ea? Nu e decât verişoara ta. Aţi trăit în aceeaşi casă, se înţelege... ştii că o să te iau cu mine la Paris?

Mi-am muşcat buzele, supărat că m-am dat de gol şi că n-am aşteptat să ne căsătorim ca s-o anunţ pe Adila că voiam să plec din Liogeats. Dar mi-am dat seama că vestea o lăsa rece. Privea căsătoria ca şi cum ar fi trebuit să se arunce în mare. A murmurat:

— La Paris sau altundeva...

— Da, ai dreptate: la Paris sau altundeva, o să fii cu mine, o să fii soţia mea, soţia acestei fiinţe pe care o ai în faţa ochilor, carne din carnea mea.

Şi în timp ce ea spunea pe un ton încet „Sunt deja...” am insistate

— Dăruită toată mie, Adila. Proprietatea mea. Singură. Iar între tine şi mine nimeni.

Am avut sentimentul că nu o dominam. Mi-a susţinut privirea şi a protestat cu fermitate:

— Nu, nu voi fi singura. Nici acum nu sunt. Dacă aş fi, de mult timp aş fi plecat de lângă tine la celălalt capăt al lumii sau pe lumea cealaltă.

Nu am găsit niciun răspuns. După o pauză a vorbit din nou:

— Am să vorbesc cu mama... Cât despre Mathilde, e peste puterile mele. O să-i dai vestea chiar tu... şi cât mai degrabă... chiar şi mâine. Trebuie ca totul să se termine repede... De ce nu la Paris, din moment ce domiciliul tău legal acolo e?

— Nu, am protestat. Vreau o căsătorie cu pompă aici. Vreau să treci prin Liogeats în rochia albă. Vreau să asiste toată lumea de aici la triumful meu... Un triumf de pomină, nu? Unii încă se mai îndoiesc de ce s-a întâmplat. Trebuie să te aştepţi la jigniri, draga mea. Cu atât mai rău! Vreau o nuntă frumoasă în biserica din Liogeats.

— O s-o ai, o s-o avem.

Nu mă scăpa deloc din ochi şi respira repede.

Nu am mai văzut pe nimeni toată ziua. Nu îndrăzneam să mă aventurez în satul plin de văduve, de mame care-şi pierduseră copiii. Toate casele erau în doliu, toate familiile trăiau în încordare. În vremea aceea oamenii nu puteau suporta să vadă un civil tânăr şi întreg. Într-adevăr, reformarea mea era legală; aşa cum se observa din auscultare şi din radiografie, starea unuia dintre plămâni înlătura orice dubii. Însă ciudat era că nu simţeam nicio tulburare, nicio oboseală; mă bucuram de o sănătate de fier. Găsiţi ce explicaţii doriţi, domnule abate. Eram apărat în mod straniu, trebuie să recunosc, eram la adăpost... Şi totuşi, pe măsură ce destinul mi se contura, mă înspăimânta.

Mi-am petrecut ziua hoinărind prin grădină. Adila se dusese înapoi la spital. Mama ei nu mai cobora la masă de vreo câţiva ani. Numai ferestrele bătrânei, dinspre faţa principală a castelului, aveau obloanele deschise; toate celelalte erau închise. În partea de vest am văzut o servitoare care spăla geamurile de la camera Mathildei, care comunica cu cea a Adilei.

La prânz am primit de la Aline o scrisoare poruncitoare şi ameninţătoare; dar eram liniştit. Avea tot interesul să nu-mi ratez căsătoria şi nu aveam de ce să mă tem din partea ei atâta timp cât nu pusesem mâna pe biştari. Numai atunci ar fi atacat. Tremuram la gândul acesta încă dinainte. Oamenii ca dumneavoastră, domnule abate, se întreabă cum oare ajung cei de teapa mea la ideea de a lichida o fiinţă care-i deranjează. Totuşi, chiar din perioada aceea una din preocupările mele constante era să descopăr un mijloc de a mă descotorosi de Aline. Aveam o imaginaţie fertilă: mi-am petrecut viaţa lichidând-o în gând; câte romane poliţiste aş fi putut scrie cu tot ceea ce născocisem! Dar crimă perfectă nu există. Şi pe uimă Aline, călită de mult timp în jocul periculos al şantajului, era mereu neîncrezătoare. Îmi vorbea deseori de ispita care mă muncea ca de un lucru care mergea de la sine şi-mi explica de ce nu o voi ucide, de ce nu puteam s-o ucid: după patruzeci şi opt de ore aş fi fost bănuit şi arestat; totul mă învinuia. De altminteri, îmi repeta adeseori, lăsase în mani de încredere documentele care urmau să atragă de la început atenţia justiţiei asupra mea. Căţeaua mă convinsese în cele din urmă că aveam tot interesul să rămână în viaţă şi că, dacă i s-ar fi întâmplat vreo nenorocire, aş fi un om pierdut chiar dacă aş fi fost nevinovat.

Ziua aceea s-a scurs prin codrii sălbatici şi desfrunziţi care nu ştiau cine sunt deşi mă cunoşteau din copilărie. Numai un om ca mine poate iubi cu patimă acest univers adorabil care n-are nici priviri şi nici conştiinţă cu care să ne judece... Această lume înmiresmată, plină de animale şi de stele, care nu ştie că există sfinţi şi blestemaţi, fiinţe salvate şi fiinţe pierdute. Îmi amintesc că în ziua aceea, pe la ora trei, m-am întins la soare pe un pin doborât al cărui trunchi uriaş ciuntise stejarii în cădere. Chircit în mirosul acesta de scoarţă jupuită mă încălzeam nevinovat ca o vulpe, ca un jder. Natura nu-mi cerea socoteală: tot ceea ce trăieşte împotriva ei, tot ceea ce se amestecă în viaţa sa cea mai intimă se sfâşie reciproc. Eram unul din miile de devoratori care la aceeaşi oră îşi încălzeau la soare penele, blana, elitrele. Nu sufeream; suferinţa mea se oprise prin minune... Pentru că trebuie să ştiţi, domnule abate, durerea aceasta atroce, conştiinţa permanentă a unei detenţii veşnice nu se întrerupe niciodată. Cu toate acestea, în aceea perioadă nu-mi ajunseseră la urechi vorbele pe care mi le-a spus într-o bună zi unul din confraţii dumneavoastră, un preot bătrân cu gură de sfânt, pe care îl întâlneam câteodată pe serpentinele de la Super-Bagnères, în anul în care mi-am făcut cura la Luchon. Da, vorbeam împreună de „prinţul acestei lumi”, cum îl numea el... mi-a spus cu o siguranţă care m-a îngheţat: „Există suflete care îi sunt dăruite lui...” Avea aerul că ştie acest lucru din Sursă sigură. Nu îndrăzneam să-i pun întrebări şi mă grăbeam să schimb vorba. De atunci l-am căutat pe acest bătrân peste tot ca să-l oblig să se explice. În cele din urmă l-am găsit: murise împăcat cu toată lumea, într-un azil de bătrâni, la Vanves, ducând cu el în mormânt îngrozitorul secret: „Există suflete care îi sunt dăruite lui...”

Mathilde a sosit a doua zi după prânz, fără ca eu să fiu acolo s-o primesc. Toată ziua am auzit-o strigând-o pe Adila, râzând şi cântând, în camera ei în care îşi desfăcea bagajele. Trântea uşile. Mititica, nu se schimbase, la trecerea ei totul se trezea la viaţă. Eu citeam ziarele la soare când o mână iute mi-a luat pălăria de pe cap. Am auzit un râs pe care l-am recunoscut, dar la început n-am recunoscut decât râsul. Fata aceea înaltă, zveltă, cu talie de rândunică nu semăna de loc cu copilul măsliniu şi pricăjit care îmi fusese tovarăş dejoacă. Însă cu atât mai mult nu semăna cu acea Mathilde Desbats în care se transformase, cu doamna Symphorien Desbats, a cărei conştiinţă nu mai aveţi cinstea s-o îndrumaţi în ziua de azi. Nimic mai puţin tragic, domnule abate, decât Mathilde din perioada aceea. Nu avea înfăţişarea impunătoare pe care o ştiţi dumneavoastră dar speriată da, speriată era: rândunică intrată deodată într-o odaie şi care se loveşte de toate. Prea subţire, colţuroasă... Stând în mijlocul aleii, ca o pasăre care nu rămâne acolo decât o clipită, îşi legăna pălăria şi mă privea fix, cu mişcări ale căpşorului cu părul strâns. Aş putea să vă spun cum era rochia, braţele goale în ciuda vremii încă reci, bilele mari de mărgele din jurul gâtului bronzat. Nu mai eram eu însumi, nu mai ştiam cine sunt: o duioşie tainică se ridica din străfundurile fiinţei mele şi se întindea asupra vieţii mele criminale. Iată-mă redevenit tânăr în faţa unei tinere. Nu, nu poate fi cu putinţă toată această existenţă trăită în vis. Era încă vremea când ne ascundeam în întinderile acoperite de lemn-câinesc. Adila ne căuta, ne striga pe nume iar eu o ţineam în braţe fără s-o strâng şi ea îşi încolăcea braţele pe după gâtul meu. Toată murdăria unei vieţi întregi a durat cât un coşmar; mă trezesc brusc, eşti încă acolo, mă iubeşti... Şi rămânem în tensiune, Fiecare se străduieşte să nu se grăbească... Şi deodată ea vorbeşte:

— Cum nu te-ai schimbat deloc, dragul meu Gabriel! Roşeşti la fel ca altădată...

Cuvinte fatale: brusc ceaţa se destramă şi îmi revăd viaţa.

Deci nimic nu lăsase urme asupra mea? Dar în realitate Mathilde nu se înşela deloc: pe vremea când ne jucam împreună eram la fel de pierdut ca astăzi; mă masca doar nevinovăţia vârstei... Nu, nu mă schimbasem: orice aş fi putut îndeplini după aceea, nu adăugasem nimic chipului meu adevărat, chipului meu veşnic.

— Nu pari bolnav... şi totuşi probabil că eşti... Da, ştiu, mi-au arătat radiografia când am făcut ultima călătorie... Acum sunt tare în medicină! Cu toate acestea, e extraordinar cât de bine arăţi.

Mi-a controlat temperatura şi a părut contrariată că nu mi-o luam în fiecare seară. Am plecat împreună. Fuseseră doborâţi mulţi pini; defrişările distruseseră ascunzătorile pe care le ştiam. Apa Balionului, la care odinioară trebuie să ajungem prin desişuri şi care curgea pe sub ramurile îngemănate ale arinilor şi stejarilor, rămăsese acum fără acoperiş: se înfiora străbătând un teren plat plin de butuci şi semănată cu resturi de scoarţă.

— Balionul, cel puţin, nu s-a schimbat, spunea Mathilde. Crezi oare că bombardamentele sau gazele au vreo putere în faţa pâraielor? Împotriva apei vii nu poţi nimic...

— Ba da, fetiţa mea (întotdeauna îi spusesem fetiţa mea), poţi s-o otrăveşti... Uite, am adăugat, „cazemata”[5] noastră e tot acolo!

Ştiţi ce înseamnă o cazemată la noi la Liogeats: un adăpost din care se vânează cu puşca porumbei guleraţi. Am intrat în ea ca pe vremuri. Nici eu nu mai voiam să profit de singurătate şi nici Mathilde nu se mai gândea la nimic rău. Ne regăsiserăm aidoma copiilor care din totdeauna şi-au petrecut vacanţa în aceeaşi regiune: stăteam pur şi simplu umăr lângă umăr. Şi iarăşi mi-am pierdut conştiinţa identităţii, în liniştea absolută şi în mirosul de ferigi moarte. În ziua aceea aş fi putut să cred despre faptele mele, care nu-mi lăsaseră nicio urmă pe chip, că nici în suflet nu mă însemnaseră cu nimic. Poate că această micuţă Mathilde era ea singură nevinovată pentru amândoi? Câteva clipe am fost fericit... da, ştiu totuşi ce este fericirea... până în momentul în care Mathilde a spus:

— Pe Adila, de exemplu, am găsit-o foarte schimbată... de nerecunoscut: o bătrână.

Nu am răspuns. Picăturile de ploaie duruiau pe acoperişul nostru de ferigi şi frunze. În imediata noastră apropiere o pasăre ţipa foarte strident. Să nu mă gândesc la Adila! Să nu mă gândesc la Adila! Însă, în ciuda eforturilor mele, de acum înainte se găsea între noi. Mathilde mă întreba cu ce mă ocupam şi voia să ştie de unde aveam bani. Răspundeam cu prudenţă şi cu un tremur secret. Era o fetiţă practică, abilă în afaceri, cum sunt atâtea pe la noi şi pe care le depistam cu destulă greutate. Din fericire, o parte din aranjamentele mele puteau fi dezvăluite. În vremea aceea puteai să cumperi orice, depozitai şi vindeai peste o lună, cu un profit serios. Mathilde strâmba din nas; era ceea ce ea numea „a trăi din expediente”.

— Nu te-ai gândit niciodată, m-a întrebat, să pleci din Paris şi să vii înapoi la Liogeats?

— Şi la Liogeats ce-aş face?

— Ştiu şi eu! Caută…

Privirile ni s-au încrucişat în întunericul din cazemată.

Ploaia se oprise. Pământul îmbibat ne învăluia în mirosul şi în răcoarea sa... Dar ne ţineam de cald reciproc. Ştiam ce îmi oferă. Înţelegeam... Prea târziu! Doar sacrificând-o pe Adila... De fapt nici n-ar însemna un sacrificiu: Adila nu mă mai iubea, în ochii ei căsătoria nu mai era decât un fel de reparaţie, împotriva mea nu avea nicio putere...

— Ai putea, de pildă, să te ocupi de proprietăţile mele?

— În ce calitate?

A ocolit întrebarea, a vorbit aiurea despre Brighton, despre două prietene australiene ai căror părinţi pieriseră la bordul unui vas torpilat. Deodată m-a întrebat dacă ştiam de ce se întorsese în Franţa. Era vorba de un proiect de căsătorie cu unul din verii lor, Symphorien Desbats, mai mare decât ea cu douăzeci de ani dar care se ocupa de proprietăţile Mathildei de pe vremea când trăiau părinţii ei.

— Încă nu ne-am hotărât, a reluat ea. Dar dacă răspunsul va fi „nu”, aşa cum cred, n-o să pot să anunţ un om căruia îi datorez atât de mult printr-o scrisoare...

Reîncepuse ploaia. Am alergat către casă. Am luat-o de mână cum făceam în copilărie; dar acum era mai iute decât mine. Aşa am intrat în vestibulul întunecos. Furtuna bubuia slab. Am văzut un mantou de infirmieră aruncat pe un fotoliu.

— S-a întors Adila, a spus Mathilde. Eu nu îndrăznesc s-o strig. Are aerul că fuge de mine... Ştii tu cumva dacă are vreun motiv să fie supărată pe mine? Poate crede că nu i-am scris destul...La urma urmei, nu eram chiar atât de intime! După ce o să mă mărit o să pot să am şi eu viaţa mea...

— Castelul este în coproprietate?

— Sper să ies din povestea asta. De altfel nu ţin la castel... Dacă vrea Adila să-l păstreze...

— Locuinţa domnului Desbats din piaţă e sinistră...

Mi-a răspuns cu o voce tremurătoare „că nu era vorba să stea la domnul Desbats”. Ca de fiecare dată când era furtună, curentul electric era întrerupt. Stăteam în picioare şi în jurul nostru se făcea simţită scurgerea în amurg. Am auzit paşi la primul etaj. Eram pradă unei dorinţe nebune, absurde: să vorbesc chiar atunci cu Adila şi să o azvârl imediat peste bord. Îmi era imposibil să mai rămân fie şi pentru o clipă în nesiguranţă: voiam să am în sfârşit cale liberă, să pot în sfârşit să fiu fericit! Aş înlătura toate piedicile; deja mă aruncam asupra lor cu gândul, ca un nebun. Ah! şi Aline? Însă Mathilde era la fel de bogată ca Adila... Puteam să sustrag suma care trebuia ca să-i închid gura Alinei... Dar nu: ştiam prea bine că nimic nu o va împiedica pe ticăloasă să mă şantajeze până în mormânt. Odată căsătoria încheiată, aş avea timp să mă gândesc şi la asta. Numai fericirea, fericirea asta nesperată mi-ar da curajul să o reduc pe Aline la tăcere, la tăcere veşnică. Da, dintr-o dată, chiar în secunda aceea, în acel hol de castel de la ţară, lângă fata aceasta care respira repede, eram hotărât să comit această ultimă crimă: o ultimă crimă prin care să-mi câştig dreptul de a nu mai comite altele. Încă o crimă şi s-ar fi terminat.

Ploua zgomotos, furtuna răbufnea şi totuşi nu auzeam nimic altceva decât gâfâitul uşor al Mathildei. Mâinile mele şovăitoare s-au întins în întuneric.

— Dintotdeauna, a murmurat. Şi tu?

O ţineam în braţe, atent la paşii grei de deasupra capetelor noastre: Adila... Să scap de Adila imediat... Nu mai puteam să trăiesc în nesiguranţă nicio clipă. Am îndepărtat-o cu blândeţe pe Mathilde şi i-am spus să meargă să mă aştepte la ea în cameră.

Am intrat la Adila fără să bat la uşă, ca un hoţ. Se plimba de-a lungul şi de-a latul camerei, rugându-se totodată: era acel du-te-vino pe care îl auzeam în hol. Pe cămin erau aprinse câteva lumânări. A părut speriată când m-a văzut şi s-a oprit, cu mătăniile încolăcite în jurul încheieturii.

— Voiam să-ţi vorbesc înainte de cină (ce voce blândă aveam! Blândeţea ei mă mira şi pe mine). M-am gândit mult după discuţia noastră de ieri. Ţi-am făcut destul de rău, biata mea Adila. Căsătoria acesta ar fi o nebunie...

A făcut un gest de lehamite:

— Ce rost are să mai vorbim despre asta? Ce-am avut să ne spunem ne-am spus.

Am îngăimat, deja cuprins de mânie:

— Şi eu ce fac? Cu mine cum rămâne? Cum rămâne cu fericirea mea?

Adila se întorsese şi mă privea cu o atenţie profundă.

— Fericirea ta? Înseamnă averea mea... proprietăţile mele...

Pe ce ton degajat a rostit cuvintele acestea! Am protestat spunând că puţin îmi păsa de banii ei. În zadar am încercat să mă stăpânesc:

— Pot să am şi eu o proprietate la fel de frumoasă şi chiar mai frumoasă decât a ta. Şi în acelaşi timp să mă însor cu o femeie care să nu fie... (urma un cuvânt care îmi scapă din când în când, unul din acei termeni obsceni pe care nu-mi stă în fire să-i rostesc, căci prin natura mea am oroare de ei. Şi totuşi, în anumite ocazii nu vă închipuiţi ce îmi vine la gură...)

Adila m-a întrebat cu voce tremurătoare:

— Care femeie? Mathilde? Aveam unele dubii. Simţeam însă că o să vină şi asta, a adăugat cu un aer îndurerat. Şi apoi, foarte calmă: Ei bine nu, dragul meu, la asta o să trebuiască să renunţi. Şi pe când eu bolboroseam „cine mă obligă?”, mi-a răspuns că avea ea suficiente mijloace...

— Hai, fii serioasă! o să te pierzi şi pe tine...

Atinsesem apogeul unei crize ale cărei consecinţe le suportase deseori. Însă nu ceda deloc şi îmi susţinea privirea:

— Nu mă mai înspăimânţi, mă aştept la orice. Ascultă-mă bine daca trebuie o să iau cu plăcere asupra mea sarcina salvării Mathildei. Dar tot n-ai înţeles că nu mai am nimic de pierdut şi nimic de câştigat, că am pierdut sau am câştigat totul... că nu mai poţi să-mi faci niciun rău?

Mi-am ridicat mâinile spre gâtul său mare şi alb:

— Şi de asta ce zici, nici de asta nu ţi-e frică?

A clătinat din cap:

— Nu Gabriel, pentru că ţi-e prea frică ţie însuţi...

Am ezitat să mă arunc asupra ei când ieşea. A mers până la scară însă nu ca să scape de mine, aşa cum crezusem la început; căci am auzit că o strigă pe Mathilde cu o voce puternică.

Pasul uşor al fetiţei făcea să scârţâie treptele. Mă ţineam cât mai departe de fereastră şi Mathilde nu m-a zărit imediat după ce a intrat. I-am auzit vocea:

— Eşti acolo, Gabriel?

În acest timp Adila închisese uşa din nou.

— Gabriel şi cu mine nu mai putem amâna să-ţi anunţăm o veste mare. Îmi promiseseşi că o să-i comunici chiar tu Mathildei, Gabriel...

Probabil că la început tânăra fată a crezut că i-am povestit verişoarei sale ce se întâmplase între noi şi că Adila răspunsese anunţându-şi propria logodnă.

— Am întâlnit fericirea, a spus Mathilde râzând, fiecare în felul ei... Dar spune-mi imediat cum îl cheamă, Adila... îl cunosc?

— Draga mea, nu ghiceşti? Este aici în cameră...

Vorbea prudent. Ca prin vis am auzit-o pe Mathilde repetând:

— Cum? Ce glumă-i asta?

Aşteptam să se termine totul când, deodată, tânăra fată m-a întrebat:

— Nu-i adevărat, nu-i aşa, Gabriel?

Am bâiguit:

— Sper că nu...

Atunci Adila, ca şi cum ar fi repetat o lecţie, a conchis pe un ton neutru că nu puteam să neg, că eram promişi unul altuia. Mathilde îmi şoptea:

— Îşi bate joc de tine? Răspunde! Răspunde, ce mai stai!

Am făcut un gest vag de refuz. Auzeam cuvintele gâfâite ale Mathildei fără să le dau nicio semnificaţie