CAPITOLUL I

— Chiar l‑ai bătut pe prinţ? a spus domnişoara Quinlan cu voce slabă. Unicul fiu al şeicului. Chiar l‑ai bătut, nu?

Storm a încuviinţat posacă.

— Da, domnişoară Quinlan. A fost numai o palmă la fund totuşi. Nu ştiu de ce au făcut atâta caz. S‑a mişcat incomodată pe scaun; agenţia de angajări a domnişoarei Quinlan nu dispunea de lucruri atât de rafinate precum nişte scaune confortabile. Şi mai ales nu pentru angajaţii recent concediaţi. S‑a uitat sfidătoare în ochii răutăcioşi ai domnişoarei Quinlan. Pe de altă parte, a adăugat ea, a meritat‑o cu prisosinţă.

— Era un prinţ de sânge regesc! a cârâit domnişoara Quinlan jignită.

— Era un mic monstru, a spus Storm. Domnişoara Quinlan s‑a înfrânat:

— Datoria ta ca guvernantă a copilului, a spus ea cu răceală, era să‑l educi, nu să‑i administrezi pedepse corporale! Zău că nu‑mi pot închipui ce te‑a apucat…

Storm a aşteptat cu răbdare ca domnişoara Quinlan să termine. Din cele trei luni petrecute în Arabia Saudită, singurul moment luminos fusese atunci când l‑a pus pe genunchi pe prinţul mirat – în vârstă de zece ani – şi i‑a tras palma controversată. La prima vedere, cu trei luni înainte, serviciul de guvernantă la singurul copil al unui şeic bogat în petrol păruse o absolută mană cerească. Domnişoara Quinlan descrisese cariera viitoare a lui Storm în termeni favorabili – distracţie, vrajă, soare auriu, program comod, salariu splendid, şansa de a lucra într‑un palat oriental – totul sunase atât de minunat!

Ceea ce domnişoara Quinlan nu‑i menţionase era că Storm era a cincea guvernantă pe care o trimisese aceleiaşi familii în doi ani.

Şi nu i‑a trebuit mai mult de o zi ca să‑şi dea seama că serviciul ei în Arabia Saudită nu era o mană cerească.

Da, palatul era luxos şi nimeni nu se putea plânge de salariu. Şi dacă te conformai codului strict de etică al Arabiei Saudite, era o ţară suficient de plăcută. Însă tânărul prinţ Majeed Hassan Hussein, moştenitorul milioanelor de pe urma petrolului şeicului şi singura grijă a lui Storm, era mai curând un demon cu înfăţişare omenească, din câte văzuse Storm.

— Mă asculţi, domnişoară Calderwood? a dojenit‑o domnişoara Quinlan.

— Da, domnişoară Quinlan, a spus Storm calmă. Nu era dispusă să fie deosebit de amabilă faţă de domnişoara Quinlan. Ar fi trebuit s‑o prevină, să‑i fi spus ceva cel puţin.

Răsfăţat de când se născuse, satisfăcându‑i‑se toate hatârurile şi capriciile, micul prinţ reacţiona la orice opoziţie cu istericale şi izbucniri spectaculoase. Când era în asemenea dispoziţii, servitorii palatului pur şi simplu fugeau. Nu însă şi Storm. Ca o biată proastă ce era îşi luase serviciul în serios, încercase să controleze mica brută, încercase să‑l facă să‑şi mănânce legumele, să‑şi facă lecţiie la aritmetică şi să se culce când se cuvenea.

Se împăcase cu loviturile de picior în glezne, cu zgârieturi şi muşcături, cu pumnii mici ascuţiţi pe care Majeed Hassan era atât de expert să‑i tragă.

Dar două luni de constrângeri cucernice le erodaseră răbdarea celorlalte patru guvernante care o precedaseră. Când prinţul a împuns‑o într‑o zi cu capul în stomac, făcând‑o să se încovoaie complet, lui Storm! s‑a umplut paharul răbdării. Îndată ce şi‑a recăpătat suflul s‑a îndreptat spre Majeed Hassan Hussein cu un licăr de bătălie în priviri. Îi dăduse numai o palmă.! s‑a făcut inima cât un purice după aceea – Storm nu era capabilă să vrea cu adevărat să facă rău vreunei fiinţe. Era sigură că, oarecum, chiar prinţul o minţise; însă lovitura dată mândriei sale princiare a fost severă şi atrăsese după sine o furie de asemenea dimensiuni, încât Storm s‑a trezit escortată afară din palat cu o grabă aproape indecentă, în câteva ore.

Lucrul ciudat era că micului prinţ îi păruse rău văzând‑o că pleacă şi i‑a oferit o cutie de curmale lipicioase, să le mănânce în drumul spre casă cu avionul.

Salaam aleikum, domnişoară Calderwood, îi spusese el cu timiditate. Ei bine, Allah să o ajute pe următoarea biată guvernantă care nu bănuieşte nimic şi se va duce acolo.

— M‑ai dezamăgit foarte rău, a conchis domnişoara Quinlan, sigură pe ea.

— Dar, domnişoară Quinlan, a spus Storm într‑o doară, cred că ar fi trebuit să‑mi spuneţi că eram a cincea guvernantă trimisă acolo. M‑ar fi avertizat la ce să mă aştept…

— Cum îndrăzneşti? a răsuflat greu domnişoara Quinlan. Ai venit la mine fără nici un fel de referinţe, domnişoară Calderwood! Te‑am luat după aparenţe, crezând că vei ţine la înălţime numele de Quinlan…

— Ştiu, a întrerupt Storm, însă nu m‑am aşteptat ca prinţul să fie atât de dificil. Cred că aţi fi putut să‑mi sugeraţi… S‑a oprit, luptând împotriva dorinţei de a fi mai fermă. Nu se făcea, de altminteri, să o ofenseze pe bătrâna domnişoară Quinlan. Storm spera că poate va fi în stare să‑i găsească un alt serviciu. Vistieria Calderwood va avea nevoie de fonduri de acum înainte.

— Ei, nu se mai poate face nimic acum, a ripostat domnişoara Quinlan. Mi‑ai produs o mare dezamăgire. Când te‑am luat, practic de pe stradă – Storm a scrâşnit din dinţi – mi‑am pus cele mai mari speranţe în cariera ta. Nu pot să‑mi dau seama ce te‑a apucat să te comporţi atât de stupid. Ai dezamăgit rău firma Quinlan, domnişoară Calderwood – foarte rău!

— Însă…

— Şi n‑are nici un rost să încerci să spui că Quinlan te‑a dezamăgit, a adăugat domnişoara Quinlan cu un contraalto tremurat. Consider că e o foarte mare ingratitudine.

— Îmi pare rău, domnişoară Quinlan, a oftat Storm.

— Ai avut noroc că te‑ai ales numai cu o simplă concediere. A fixat‑o pe Storm cu ochii ei galbeni. Te‑ai gândit – a spus ea cu o plăcere feroce – că şeicul ar fi putut da ordin să ţi se taie mâinile?

— Nu, a recunoscut Storm privindu‑şi mâinile cu adevărat frumoase, acest aspect nu mi‑a trecut prin minte.

— Nu. Şi presupun că nu te‑ai obosit să te gândeşti nici la reputaţia Agenţiei de angajări Quinlan înainte de a începe să‑l baţi pe acel copil?

— Nu l‑am bătut de fapt, a corectat Storm, începând să se simtă sâcâită, i‑am tras numai o palmă uşoară. La urma urmei, mi‑a făcut o vânătaie serioasă pe stomac, ştiţi?

— Nu mă interesează stomacul tău, a spus domnişoara Quinlan glacial, A ridicat cu o mână, supărată dosarul de pe birou şi i‑a dat drumul în coşul de hârtii. Pe copertă scria „S.L. Calderwood”. Storm a clipit îngrozită.

— Asta e, domnişoară Calderwood. Trebuie să te informez că Agenţia Quinlan nu angajează persoane care au obiceiul să lovească copiii. Ai prejudiciat o dată reputaţia acestei agenţii, domnişoară Calderwood. Să sperăm că putem salva ceva din epavă. Domnişoara Quinlan lăsă impresia că Storm pilotase un Concorde prin acoperişul micului birou murdar (dar monden)

— Vreţi… vreţi să spuneţi., că sunt dată afară?

— Mă gândeam că e perfect evident, a spus domnişoara Quinlan ridicându‑se.

Storm s‑a ridicat încet, clipind.

— Domnişoară Quinlan…

— Cu asta s‑a terminat, a spus domnişoara Quinlan cu răceală. Dacă şeicul se hotărăşte să te acţioneze în justiţie, voi şti unde să te găsesc. La revedere.

— Dar, domnişoară Quinlan…

— Nu mai e nimic de spus, domnişoară Calderwood, a răspuns ea şi a împins‑o pe Storm cu fermitate spre uşă.

Zăpăcită, Storm a ieşit în culoarea şi zgomotul de pe Bond Street şi a încercat să se gândească la situaţia ei. Mai avea pe piele bronzul auriu din Orientul Mijlociu, iar chipul ei plăcut şi oval şi ochii verzi atrăgeau o mulţime de priviri masculine în timp ce mergea pe trotuar. Erau, a calculat ea, aproape cincizeci de lire în contul de la bancă. În câteva zile ‑ dacă şeicul nu stopa plata – ar mai trebui să vină încă două sute, prin Banca Arabiei. Stătea destul de bine. Deocamdată. Şi avea şi apartamentul. Deocamdată. Storm a întrat într‑un mic cafe-bar şi s‑a aşezat să mediteze lângă un cappuccino. Ei bine, era din nou pe drumuri. Două luni ca guvernantă şi mai luase sfârşit încă un vis. Ultimul serviciu dinainte fusese de chelneriţă într‑un cafe-bar ca acesta. Cât de îngrozitor de anost fusese. Durase şase luni, totuşi, nu prea rău pentru o bătăuşă de copii. Şi înainte de serviciul de chelneriţă fusese – ce fusese? A fost serviciul tentant pentru agenţia de secretare? Sau magazinul de fructe unde bărbatul o ciupise de fund?

Situaţia era că dacă erai foarte drăguţă, înclinată să fii impetuoasă, şi dacă un tată aiurit te botezase Storm^[1], începeai orice carieră cu un dezovantaj.

Absolvind o universitate de provincie la vârsta absurdă de douăzeci de ani, fără părinţi care s‑o îndrume, fără avere care să o susţină şi fără un soţ în perspectivă care s‑o îmblânzească, Storm Calderwood s‑a angajat într‑o mini-odisee de servicii. Surprinzător de frumoasă, cu un păr într‑adevăr auriu şi ochi cu adevărat ca smaraldul fusese totuşi prea scundă pentru a concura ca manechin. Şi nu suficient de înfumurată pentru a face teatru, a lucra la reclame sau în publicitate. Primul serviciu pe care l‑a avut, la firma de electricitate, prevestise în mod ameninţător dificultăţile care aveau să urmeze. Şeful ei direct zâmbise batjocoritor la diploma ei în literatură şi italiană şi o pusese să îndosarieze hârtiile şi să bată la maşină, O muncă de mortificare a sufletului, care fusese o amară deziluzie după trei ani de universitate când spera că lumea aştepta ca pur şi simplu să! se arunce la picioare după ce va absolvi. Purul adevăr era că nu existau locuri de muncă. Nu erau posturi pentru femei tinere care nu ştiau nimic altceva decât câteva zeci de cărţi bune de citit şi cunoşteau literatura italiană din secolul XX. Nici chiar pentru tinere surprinzător de frumoase cu ochi verzi. Erau numai servicii plicticoase, care îţi distrugeau mintea, locuri de muncă pe care nu le voia nimeni şi care ţineau numai şase săptămâni, până ce se întorcea titulara doamnă Simpson, sau unde şeful era maniac sexual sau unde…

Storm începea să regrete acea palmă care îi mersese la suflet, aplicată la fundul mic şi răutăcios al prinţului Majeed. Privind în urmă – şi când te trezeşti deodată fără loc de muncă într‑o toamnă cu burniţă la Londra – chiar şi Prinţul Majeed era o perspectivă mai bună decât nimic. Toate acele dineuri magnifice! S‑a lăsat pe spate şi au trecut‑o fiorii în stomac, acolo, unde o lovise capul regal cu o precizie demonică. Nu, dacă se gândea mai bine, nimic era o perspectivă mai bună decât prinţul Majeed. Însă trebuia să se pună în mişcare din nou şi asta repede. Banii pur şi simplu se evaporau când nu exista o sursă constantă de venit.

A plătit pentru cappuccino şi s‑a dus direct la cel mai apropiat automat din afara băncii a introdus fişa şi a apăsat pe butonul care să arate soldul. SOLD LA DOUĂZECI OCTOMBRIE 29,05 LIRE a spus automatul impasibil. Vai, mai puţin decât se aştepta. Şi mai abătută, Storm a luat un autobuz înapoi spre Maida Vale, a făcut ceva cumpărături la magazinul local, s‑a uitat înapoi la tânărul din spatele tejghelei care mesteca gumă şi s‑a urcat la ea în apartament.

Înghesuiţi nu era un cuvânt frumos. Din această cauză proprietarul îl descrisese ca fiind „compact”. Şi totuşi, s‑a gândit ea punând ouăle şi costiţa în frigider (care duduia şi mârâia noaptea ca o fantomă electrică), era acasă la ea. Literalmente acasă. După ce muriseră părinţii ei lăsând‑o pe Storm uluită la şaisprezece ani, se dusese şi casa. Acest apartament era ultima dintr‑o serie de asemenea locuinţe în care trăise. Şi era departe de luxul palatului şeicului.

A verificat cât e ceasul. Era timpul să‑i telefoneze lui Kelly Oates, cea mai bună prietenă a ei şi să‑i spună că se întorsese la Londra. A format numărul florăriei unde lucra Kelly şi vocea uşor gâfâită a lui Kelly a răspuns la a patra ţârâitură a telefonului.

— Kelly? Mă bucur să te aud din nou!

— Storm! De unde suni?

— Din apartamentul meu din Maida Vale.

— Maida Vale? Credeam că mai eşti încă în Arabia. Ce s‑a întâmplat cu serviciul? Nu, nu ai fost din nou concediată, nu‑i aşa?

— Mi‑e teamă că da, a spus Storm posacă.

— Ce ai făcut, neroado? Ai furat bijuteriile coroanei?

— I‑am tras una prinţului, a mărturisit ea.

— Vai, e atât de grav?

— Se pare că da, a surâs Storm. M‑au dat afară din ţară exact în douăzeci şi patru de ore. Dar spune‑mi despre tine — ce noutăţi ai?

— Ei, sunt noutăţi mari, a râs Kelly misterioasă, dar pot aştepta până te văd. I‑ai spus domnişoarei Quinlan despre dezastru?

— Da, a oftat adânc Storm.

— Şi ce‑a spus?

— Ghiceşte, a replicat Storm tristă. A refuzat să mai încerce să‑mi găsească alt serviciu – a spus că le‑am distrus reputaţia.

— Prostii, a spus Kelly cu fermitate. Care ţi‑e situaţia financiară? Au venit portăreii la uşă?

— Nu chiar atât de rău, a gemut Storm. O să‑ţi spun când te văd. Ce părere ai de costiţă şi ouă la prânz, în apartamentul meu?

— Sunt acolo într‑o jumătate de oră.

— Abia aştept să te văd, Kelly!

— Şi eu. Iau nişte prăjituri de la magazin. La revedere!

Aşteptând‑o pe Kelly, Storm şi‑a petrecut timpul uitându‑se la oferte de serviciu în jurnalul de dimineaţă. Era aceeaşi veche poveste – o sută şi douăzeci de cuvinte pe minut la maşina de scris aveau o importanţă infinit mai mare decât o diplomă de licenţiat în litere. Şi cele şaptezeci de cuvinte pe minut ale luî Storm erau prea puţin chiar şi pentru cea mai modestă muncă de birou. Provizoriu a încercuit două anunţuri, a ezitat, apoi a sunat la primul. Postul fusese deja ocupat.

— Deja? a bolborosit Storm.

— Timpurile sunt dificile, a spus vocea între două vârste cu compătimire şi a închis. Storm s‑a uitat la al doilea anunţ pe care îl încercuise. Un alt post de vânzător în magazin, Cu excepţia că acesta promitea „o muncă interesantă şi plină de satisfacţii pentru persoana potrivită”. A format numărul plictisită. Era un magazin profilat pe sex din Soho.

— Nu cred că sunt persoana adecvată, l‑a asigurat ea pe bărbatul cu vocea răguşită şi a închis. Era pierdută în gânduri negre când Kelly a ciocănit la uşă. Prietenele s‑au îmbrăţişat cu afecţiune. Kelly şi Storm corespondaseră cu regularitate în timpul serviciului lui Storm din Orientul Mijlociu deşi, îşi amintea cu vinovăţie Storm, înfrumuseţase mult situaţia ei în scrisorile către casă.

— Mai ai încă apartamentul, a spus Kelly cu sufletul la gură, aşezându‑şi persoana curată pe o sofa extrem de prăfuită, cu băgare de seamă.

— Am semnat contractul pe un an, a explicat Storm, şi am făcut plăţile la zi în timp ce eram în Orientul Mijlociu. Presupun că aş fi putut să‑l închiriez cuiva, însă într‑un fel nu m‑am putut obişnui cu gândul că altcineva ar putea să locuiască aici.

— Oricum, toate astea nu au importanţă! Storm, arăţi fabulos, draga mea. Ai putea să apari direct pe un afiş care face reclamă pentru concedii în Spania însorită! Aşa că spune‑mi ce n‑a fost în regulă de data asta?

Storm i‑a explicat cât de concis a putut, în timp ce frigea costiţa şi prăjea ouăle. Pe când şedeau împreună la masă, Kelly şi‑a scuturat părul şaten cu părere de rău.

— Ca să fiu sinceră, Storm, încep să cred că nu eşti angajabilă. Ce naiba te‑a apucat să loveşti mica brută?

— Nu l‑am lovit, nu sunt un monstru, pentru numele lui Dumnezeu, i‑am tras numai o palmă. Şi pariez că m‑a durut mâna mai mult decât l‑a durut pe tânărul Majeed…

— Şi presupunând că şeicul cum-îl-cheamă îşi punea în minte să fii biciuită în public? Sau să fii omorâtă cu pietre pentru că ai atins persoana regală?

— Asta a spus şi bătrâna domnişoară Quinlan. Dă‑mi sosul Worcester, te rog. Nu, nu ştiu, a continuat Storm, lovind sticla cu palma. Presupun că ar fi putut face aşa ceva. Pur şi simplu mi‑am pierdut cumpătul.

— Totdeauna îţi pierzi cumpătul, Storm.

— Nu e adevărat! Ei, la dracu’! Un dop oribil de sos congelat a ieşit pe gâtul sticlei şi un lichid de culoare maronie s‑a revărsat în farfurie, peste ouă. Kelly s‑a uitat la rezultat cu un dezgust prost mascat.

— Sosul ăsta e aici de când ai plecat tu în Orientul Mijlociu, acum două luni? a întrebat ea.

— Aşa bănuiesc. Cum ţi‑ai dat seama? a întrebat Storm răzuind puţin din lichidul care picase pe faţa de masă.

— E mucegai verde pe etichetă, după asta ştiu, a replicat Kelly. Şi‑a împins în lături farfuria şi a privit‑o pe prietena ei cu o răbdare resemnată, Storm, lasă mâncarea. Mai bine să bem o cafea şi să vorbim, E în regulă?

— Da, a oftat Storm. A privit‑o pe Kelly cu afecţiune în ochii ei verzi. Sunt totdeauna „în ceaţă” Kelly, nu? Şi îmi pare rău pentru prânz.

— Nu face nimic, a surâs Kelly scuturând cu grijă sofaua de această dată înainte de a se aşeza. Kelly arăta foarte bine, şi‑a dat seama Storm. Părul ei închis la culoare era lucios şi des şi tenul ei de obicei palid strălucea, ca şi cum ar fi avut o viaţă interioară. Vreun bărbat era pe firmament, s‑a gândit ea în timp ce făcea cafeaua. Abia când i‑a dat ceaşca lui Kelly a remarcat scânteierea de pe degetul prietenei ei,

— Kelly! Te‑ai logodit!

— Mă întrebam când o să observi, a râs Kelly, acceptând sărutul. Numai de săptămâna trecută.

— Şi cine e?

— Paul Phillips. Lucrează la Spitalul Guy.

— Doctor?

Kelly a încuviinţat din cap cu ochii strălucind.

— Cel mai chipeş doctor din Londra. Şi cel mai amabil.

— Ești fericită? a întrebat inutil Storm, aruncând o privire nostalgică spre faţa radioasă a prietenei ei.

— Sunt în al nouălea cer! Ne căsătorim după Crăciun.

— Fantastic! Presupun că a fost o dragoste vijelioasă!

Kelly a dat din cap.

— Îl cunosc numai de şase săptămâni. Dar sunt atât de sigură că el e omul, Storm, n‑am mai întâlnit în viaţa mea pe cineva ca el… e… e… A inspirat adânc, ochii strălucirdu‑i. Vai, e pur şi simplu minunat, asta e tot.

— Cât te invidiez, a spus Storm calmă, surâzându‑i destul de trist lui Kelly.

— Nu, nu mă invidiezi, a zis Kelly cu vioiciune. Totdeauna ai spus că nu e pentru tine căsătoria şi chiar nu e. Nu încă, oricum. Ceea ce ai nevoie, fata mea, este să te linişteşti şi să‑ţi pui în ordine eul tău confuz.

Storm i‑a luat mâna pentru a‑i examina piatra scânteietoare.

— Ceea ce îmi trebuie e un serviciu. E un inel frumos, Kelly, i‑a dat drumul la mână prietenei ei cu admiraţie. Ard de nerăbdare să‑l întâlnesc pe Paul al tău, E frumos? Deştept?

— E o încrucişare între Einstein şi Cary Grant, a surâs Kelly. O să‑ţi placă.

— Sunt sigură de asta. Au trecut secole de când n‑am mai întâlnit un bărbat realmente atrăgător – norocoaso!

— Da, Paul e minunat, a răsuflat Kelly şi Storm şi‑a ascuns zâmbetul. Dragostea l‑ar face pe Paul să‑i pară lui Kelly minunat chiar dacă ar fi cel mai urât bărbat de pe pământ. Şi tu? a sondat‑o Kelly. Ai întâlnit vreun Rudolph Valentino bogat acolo în deşert?

— Uf! Singurul mascul pe care l‑am văzut vreodată a fost prinţul şi era mai mult ca o miniatură a lui Boris Karloff.

— De asta ai nevoie, a decretat Kelly cu infatuare. Dragoste. Un bărbat minunat, sigur de el, care să te aprecieze la justa ta valoare… .

— Dragostea este o aberaţie mentală, a zâmbit Storm. E dăunătoare pentru creier, Kelly. Oricum, am prea mult scaun la cap ca să vreau să fiu dominată de vreo brută de mascul şoim, vreun porc. Oricum, a oftat ea, am nevoie de un serviciu, nu de un bărbat. Deşi trebuie să recunosc că gândul de a merge înapoi la muncă mă îngrozeşte. N‑am mai avut o vacanţă de ani de zile. Am impresia că muncesc încontinuu.

Kelly a dat din cap cu înţelegere.

— Spui că ai suficient să te descurci? Paul şi cu mine te‑am putea împrumuta…

— Mulţumesc, Kelly, a surâs Storm, însă mă descurc pentru moment. Dacă voi ajunge să fac foamea, am să ţin seama de ofertă.

— Mă întreb, a cugetat Kelly, dacă tu eşti cu adevărat făcută pentru posturile care se găsesc azi pe piaţă. Nu eşti o persoană de duzină. Poate că…, da, poate că în loc să cauţi tu servicii, ar trebui să te caute ele pe tine?

Ochii verzi ai lui Storm i‑au privit pe ai lui Kelly nedumeriţi.

— Cum?

— Dând un anunţ în ziar. În definitiv, n‑ai găsit deloc un serviciu potrivit. Aşa că de ce să nu dai un anunţ? Ceva în genul „Fată, 22, caută angajament interesant şi profitabil”. Ce zici?

— E o idee, a spus Storm surâzând, arătându‑şi dinţii foarte albi şi foarte egali. Şi ce fac cu toţi nebunii şi aiuriţii care vor răspunde?

— Nu îţi vei da numele în anunţ, ci numai un număr de căsuţă poştală. Apoi faci o selecţie de una singură şi pe îndelete. Nu ştii niciodată ce se poate ivi.

Ochii lui Storm au început să scânteieze de interes. A sărit în sus să ia un caiet şi un creion.

— Cred că ai avut o inspiraţie bună, Kelly. Ajută‑mă să redactez.

— Dar aş încerca cu „Fată, 22” – nu, mai bine pune „Persoană tânără, 22…”

— Îmi place „Fată, 22”, a surâs Storm.

— Ce zici de doamnă? a făcut Kelly un compromis.

— Bun, a spus Storm scriind de zor, Doamnă, 22, caută angajament. E necesar să fie neobişnuit şi interesant. Nimic ilegal. Ce spui?

— Nu‑i rău, zise Kelly zâmbindu‑i cu afecţiune lui Storm. Aş da anunţul mai curând în ziarele de seară, decât în cele de dimineaţă.

— Nu‑mi pot permite să‑l dau în mai mult de unul sau două ziare, a spus Storm, analizându‑şi critic textul. Ce zici de un ziar de seara şi unui de dimineaţă?

— Standard şi Times?

— Standard şi Times să fie, a zis Storm. A ridicat ochii spre Kelly privind‑o fericită, Ştii, Kelly, cred că ai avut o idee teribila cu asta!

— Mă străduiesc să produc satisfacţie, a spus Kelly zâmbind şi s‑a uitat la ceas. O, dragă, trebuie să fug Ce faci în seara asta?

— Stau şi lâncezesc. De ce?

— Vino cu mine şi Paul, mor să‑l întâlneşti,

— Şi eu abia aştept să‑l întâlnesc, a zis Storm conducându‑şi prietena la uşă. Vin la tine?

— Nu, te luăm noi. Pe la opt? Excelent! Acum dă telefoane la cele două ziare!

Storm s‑a uitat după silueta grăbită a lui Kelly şi a zâmbit în sinea ei, apoi a închis uşa şi s‑a întors la anunţ şi la o a doua ceaşcă de cafea. Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea de a da un anunţ la ziar i se părea mai atrăgătoare. Şi‑a ros creionul o jumătate de oră şi în cele din urmă s‑a hotărât la:

Doamnă virtuoasă, 22, caută angajament neobişnuit sau interesant Pregătită să ia în considerare orice ocupaţie care nu e ilegală sau plicticoasă. Se garantează răspunsul imediat.

Şi‑a luat caietul la telefon şi a făcut două apeluri, unul pentru The Times şi celălalt la Standard. Secretara de la The Times nu s‑a angajat în discuţie, Femeia de la Standard a spus cu suspiciune: O mulţime de trăzniţi îţi vor răspunde la acest anunţ, dragă. Pentru câteva lire, ambele ziare au fost de acord să‑i permită să folosească un număr de căsuţă poştală şi a aranjat să‑şi ridice corespondenţa de la birourile ziarelor. Apoi s‑a aşezat.

A cuprins‑o un sentiment ciudat, familiar. Ce era? Ceva din copilăria ei… Da, asta era. Era sentimentul pe care‑l căpăta când, cu prietenele ei şi Katey, vara, se aşezau în jurul mesei de spiritism. Cât de clar îşi amintea, camera întunecoasă, micuţa masă rotundă cu toate literele alfabetului pe margini (aparţinând mamei lui Katey, şi interzis fetelor mici). Şi cele cinci sau şase fete stând într‑o teroare delicioasă pe lângă ea, fiecare cu un deget tremurător pe pahar, aşteptând ca acesta să‑şi facă drumul misterios de la literă la literă în întunericul emoţionant, fantomatic.

Ceilalţi erau de obicei prea emoţionaţi ca să înceapă şi Storm era aceea care punea primele întrebări cu degetul arătător murdar aşteptând pe pahar – e cineva acolo? Şi după aceea urma pauza răbdătoare, chicotelile nervoase, înainte ca paharul să zgârie şi să alunece în jurul literelor.

Era această senzaţie de aşteptare pe care şi‑o amintea acum, anticipare, nervozitate. S‑a dus la fereastră şi s‑a uitat afară la străzile ude de ploaie, lucitoare, Şi se întreba cine din acea lume mare, necunoscută, avea să‑i răspundă la anunţ.