I

Terenul era perfect. Corespundea exact dorințelor lui Alice care căuta un loc pe care să‑și construiască noul ansamblu comercial multifuncțional. Era bine plasat, nu prea departe de centrul orașului, destul de mare pentru a ridica mai multe clădiri, prevăzute și cu parcare. În plus, după câte aflase, prețul era absolut rezonabil. Situat la baza colinelor care împrejmuiau orașul San José, într‑un cartier recent construit, reprezenta în mod sigur o bună investiție.

În această frumoasă zi de august, soarele își revărsa cu dărnicie razele arzătoare.

Amețită de lumina orbitoare, Alice își puse ochelarii de soare înainte de a se apropia de întinderea împărțită în parcele de diferite mărimi. Apoi începu să străbată locul în lung și‑n lat, încercând să‑și facă o idee de ansamblu, despre felul cum va arăta totul când lucrările se vor termina. Remarcă totodată câțiva arbori la una din extremitățile terenului. Nu erau încă destul de înalți și stufoși ca să facă umbră, dar în viitor vor înfrumuseța decorul.

Pierdută în gânduri, Alice continuă să inspecteze minuțios fiecare colțișor. Merse îndelung printre bălării înainte de a se opri în fața tăbliței care indica datele persoanei pe care trebuia s‑o contacteze pentru vânzare. Scoase un carnet și un stilou din poșetă și‑și notă la iuțeală numele și numărul de telefon. Era o căldură atât de înăbușitoare, încât abia aștepta să părăsească acest loc unde soarele ardea nemilos.

Ceva mai încolo, în spatele ferestrelor biroului său, un bărbat îi observa, fără știrea ei, fiecare gest. Prezența acestei tinere seducătoare, pierdută în mijlocul ierburilor sălbatice îi atrăsese atenția și îi trezise curiozitatea. Acum nu se mai putea hotărî să‑și dezlipească privirea de pe silueta suplă și elegantă, de la chipul cu trăsături delicate, de la părul castaniu ciufulit de vânt.

Cu un surâs amar, se gândi la persoana care‑i bântuia în fiecare noapte visurile agitate, De atâta timp nu mai ținuse o femeie în brațe… Avea în ea ceva care îl fascina și îl îngrozea totodată. Totuși rămânea aici, nemișcat, s‑o privească.

Încă un renghi al destinului aruncase în calea lui o femeie care‑i amintea de Tina. Într‑o zi sau alta va fi obligat să se apropie de ea, să‑i vorbească, să‑i asculte vocea. Chiar dacă ar aștepta ca ea să fie aceea care să facă primul pas, nu putea evita… inevitabilul. Se decise atunci să termine înainte de a fi prea târziu.

Alice tocmai își vâra carnețelul în poșetă, când o voce aspră o făcu să tresară.

— Știți că vă aflați pe o proprietate particulară?

Alice se întoarse repede spre bărbatul care i se adresase. La câțiva pași de ea, o fixa rece cu privirea lui întunecată.

— Este de vânzare, cred. Nu bănuiam că accesul ar putea fi interzis, răspunse ea calm. Am intenția să cumpăr.

— A, da? Și de ce?

Întrebarea lui neașteptată o enervă. În fond cine se credea? Politețea nu era punctul lui tare. Hotărâtă să‑i țină piept, își scoase ochelarii și își ridică bătăioasă bărbia.

— N‑am înțeles prea bine? lansă ea pe un ton glacial, arătând în mod deschis că nu‑i aprecia deloc manierele.

— De ce țineți să cumpărați această proprietate? repetă el iritat.

Ea îl observă cu mirare. Ce vroia de la ea?

— Trebuie să vă dau socoteală?

— Într‑un fel da… Se întâmplă că tocmai eu am pus în vînzare acest teren.

Alice își duse mâna la ochi și examină cu atenție chipul adversarului ei.

— Sunteți Paul Denver? îl întrebă, amintindu‑și de numele pe care‑l văzuse pe tăbliță.

Nu‑i răspunse. Îl văzu cît era de preocupat să‑i studieze silueta pusă în valoare de îmbrăcămintea mulată pe corp. Totuși se simți incapabilă să‑i descifreze expresia feței. Apoi, brusc, el aprobă printr‑un semn din cap.

Nici un cuvânt. De ce atâta ostilitate la adresa ei? Ar fi putut fi un bărbat seducător, fermecător chiar, dar din nefericire nu surâdea deloc. Părul închis la culoare și încurcat îi dădea un aer de sălbatic. Trăsăturile chipului erau regulate, dar încordate. Alice se întreba care putea să fie motivul. Părea să aibă în jur de treizeci de ani și, judecând după ținuta lui, avea o bună situație materială. Cu toată arșița, purta un costum gri, iar o cravată din mătase viu colorată dădea o notă veselă cămășii albe încheiate la toți nasturii. În această perioadă a anului, cea mai mare parte a bărbaților nu‑și mai îmbrăcau haina. Nu era și cazul lui Paul Denver. Poate căldura îl făcuse să fie prost dispus? Cine știe? În orice caz era posomorât și avea precis un motiv pentru asta.

Gânditoare, Alice îi întinse mâna și se prezentă.

— Ei bine, domnule Denver, presupun că trebuie să stabilim cât mai repede cu putință o întâlnire pentru a discuta contractul, îi sugeră ea. Mă numesc Alice Quinn.

Paul ezită un moment înainte de a‑i cuprinde mâna într‑a lui. Îl străbătu un fior la atingerea pielii ei catifelate și îi mângâie mâna cu un gest visător. Când își dădu seama ce face, își retrase brusc mâna și o băgă în buzunarul pantalonilor. Abia o întâlnise și visa s‑o strângă în brațe. Era foarte periculos! Nu avea nimic să‑i ofere unei femei, mai ales unei femei ca ea, care nu s‑ar fi mulțumit cu câteva ore de plăcere, care ar aștepta mult mai mult de la bărbatul cu care și‑ar împărți viața. Nu trebuia s‑o mai revadă, n‑avea de ales.

— Inutil, spuse el sec. Putem discuta imediat.

Alice ar fi preferat s‑o facă într‑un loc mai agreabil și mai puțin călduros. Dar dacă el vroia să abordeze acest subiect pe nepusă masă, în mijlocul ierburilor sălbatice și tufișurilor neîngrijite, nu vedea nici un inconvenient. Ridică din umeri și acceptă politicos propunerea. Începu prin a‑l întreba de preț. I‑l comunică scurt.

— Perfect, răspunse ea imediat. Cine trebuie să facă formalitățile, avocatul dumneavoastră sau al meu?

O privi, surprins de atâta grabă, de o hotărâre atât de rapidă. Pielea ei era luminoasă și catifelată, ochii mari de un albastru ca lacurile de munte. Părea atât de fragilă, vulnerabilă, cu tot aerul ei sigur… Dintr‑odată dori s‑o strângă în brațe și s‑o protejeze. Îl enervă peste măsură această idee nebunească și, cu o voce dură, îi răspunse în sfârșit.

— Perfect? Este tot ce găsiți de spus? Nu știu cine v‑a trimis dar s‑a înșelat încredințându‑vă această sarcină. Sunteți incapabilă. Niciodată nu se acceptă prima ofertă, domnișoară Quinn. Ea servește în general ca punct de plecare pentru a permite părților în cauză să discute înainte de a face un aranjament. Se pare că nu vă pricepeți deloc la afaceri.

Alice nu dorea să se lase antrenată în discuții contradictorii.

— Nu văd de ce aș irosi timpul meu și al dumneavoastră, domnule Denver, îi explică ea calm. Oferta pe care mi‑ați făcut‑o este mult mai scăzută decât mă așteptam. De ce să ne mai tocmim dacă prețul dumneavoastră îmi convine perfect? Și apoi, adăugă ea, pentru ca totul să fie clar între noi, să știți că nu m‑a trimis nimeni. Am intenția să cumpăr pentru mine această proprietate. Pentru mine personal, nu pentru altcineva.

Paul își încrucișă brațele și o observă cu un aer sceptic.

— Adevărat? mormăi el continuând s‑o studieze. Mă întreb de ce v‑o fi interesând acest teren. Este situat în zona comercială și dacă v‑ați gândit să construiți aici o locuință, v‑ați înșelat.

— Sunt la curent cu asta; m‑am interesat deja. Am nevoie de acest teren pentru motive pur comerciale.

— Da? Și ce fel de comerț faceți? Alice nu dădu atenție la întrebare, căci, în aceeași clipă zări ceva care se așezase pe umărul interlocutorului ei.

— Nu mișcați! îi ordonă ea apropiindu‑se încetișor de el.

Surprins de neașteptata poruncă, el rămase țintuit locului.

Ajungând lângă el, își ridică cu prudență mâna stângă și îndepărtă cu vârful degetelor insecta enormă… Întâi se auzi un bâzâit, apoi se lăsă tăcerea.

Cu un surâs satisfăcut pe buze, se dădu înapoi.

— Am aranjat‑o! strigă ea râzând ștrengărește.

Fascinat de figura ei atrăgătoare, Paul rămase fără glas. Când reuși să‑și revină, își arboră din nou mina posomorâtă.

— Ce‑a fost?

— O albină enormă. Vă aterizase pe umăr.

— Putea să vă înțepe, îi reproșă el încruntându‑se.

Recunoștință! În mod evident, era încă un cuvânt care îi lipsea din vocabular.

— Da, bineînțeles, dacă mi‑ar fi scăpat, admise ea simplu.

— N‑ar fi trebuit…

— Este adevărat, interveni sec Alice, exasperată de atitudinea lui. Dacă aș fi știut, n‑as fi făcut‑o…

Oricum, dacă o albină s‑ar fi decis să se mai apropie de el, n‑ar mai fi mișcat un deget să‑i vină în ajutor. Să‑l înțepe, dacă asta îi făcea plăcere!

— Și acum, dacă nu vedeți nici un inconvenient, să reluăm discuția de unde am rămas, spuse el pe un ton sarcastic. Păreți maestră în arta prinderii albinelor, dar mă îndoiesc că asta este principala dumneavoastră ocupație.

Alice se simți dintr‑odată foarte obosită. Ca și cum arșița n‑ar fi fost de ajuns, trebuia să mai suporte în plus și remarcile neplăcute făcute de tipul ăsta la adresa ei. Asta era deja prea mult!

— Să vedem dacă aveți și dumneavoastră o specialitate, bombăni ea printre dinți. Poate reanimarea insectelor? Vă previn, dacă nu găsiți foarte repede o soluție, fie pentru a amâna pentru o altă zi această conversație, fie pentru a‑mi propune un loc ceva mai răcoros, o să mă topesc în mijlocul frumoasei dumneavoastră proprietăți. Și atunci, n‑o să știți ce să faceți cu mine.

O umbră de surâs se schiță pe buzele bărbatului, dar se grăbi s‑o gonească.

— Haideți să discutăm în biroul meu, acceptă el indicându‑i imobilul învecinat.

Alice zărise rictusul apărut pe chipul lui. Nu era încă un surâs adevărat, dar cel puțin cazul lui nu era chiar disperat. În spatele aparenței lui solemne, părea a avea și un oarecare simț al umorului. Dar pentru moment nu era pregătit să‑i lase cale liberă.

Îl urmă docilă până în birou. O tăbliță prinsă pe ușa de la intrare anunța: Paul Denver et Companie — Arhitect. Deci era arhitect. Nu se putu împiedica să zâmbească. Dacă, din nenorocire, stilul lui semăna cu personalitatea omului, construcțiile trebuiau să arate cât se poate de neprimitoare.

Când intră în hol, răcoarea care domnea acolo o făcu să se simtă imediat mai bine. Se sprijini un moment de ușă pentru a‑și trage răsuflarea. Paul dispăru într‑o altă încăpere dar ea nu‑l urmă. Nu era atât de grăbită să se găsească din nou în preajma lui.

Tânăra salariată instalată la unul din birouri îi întinse o cutie plină cu șervețele de hârtie.

— Măcar o dată buletinul meteorologic a fost adevărat, spuse ea cu o voce compătimitoare. Trebuie să fie cel puțin patruzeci de grade.

Alice luă câteva șervețele și se șterse de transpirație pe față si mâini.

— Mulțumesc… În sfârșit respir, suspină ea surâzând. E un timp potrivit pentru piscină, nu credeți?

— Mie‑mi spuneți? se strâmbă tânăra din spatele unei grămezi de dosare. Dar mai bine nici nu mă mai gândesc, altfel aș fi incapabilă să mă concentrez asupra lucrului.

Vocea nerăbdătoare a lui Paul Denver le întrerupse conversația.

— Domnișoară Quinn, dacă continuați să‑i distrageți atenția secretarei mele, nu va reuși să‑și termine lucrul la timp și va fi nevoită să stea peste program. Poate dumneavoastră nu aveți nimic de făcut, dar ea are treabă și eu la fel. Mai avem câteva detalii de pus la punct. Dacă vreți, haideți să terminăm.

Apoi se întoarse cu spatele și se îndreptă spre biroul său. Alice avu chef să‑i riposteze, apoi se răzgândi. Îi făcu complice cu ochiul secretarei, înainte să‑l urmeze. În biroul lui Paul totul era foarte ordonat, fiecare obiect pus la locul lui ca și cum nimeni nu lucra acolo. Nici o plantă, nici o fotografie de familie nu înveseleau decorul sobru și pur funcțional.

Fără să mai aștepte vreo invitație din partea lui, Alice își dădu drumul într‑unul din fotolii. Căldura înăbușitoare o obosise, fără a mai vorbi de înfruntarea cu acest bărbat care părea grăbit s‑o dea afară. În mod vădit nu‑i aprecia compania și dorea să scape de ea cât mai repede cu putință.

Îl observă cu coada ochiului în timp ce se apropie de biroul lui, unde se instală cu fața la ea. Parcă era ceva inuman la el. Nu transpira, nu părea să sufere de căldură. Ce fel de om era, oare?

Paul se așeză comod în scaunul lui și apoi își întoarse privirile spre Alice. Rănile profunde cu care îl marcase trecutul nu erau încă vindecate complet și risca să le zgândăre din nou dacă nu era atent. Această femeie pe care tocmai o întâlnise îl intriga, îl atrăgea mai mult decât oricare alta până acum. Prin simpla ei prezență trezea în el emoții pe care le credea complet uitate. Ce s‑ar întâmpla dacă ar continua s‑o vadă, dacă ar încerca s‑o atingă?

Blestema trecutul care îl transformase în bărbatul care era astăzi. Refugiat în singurătate și proastă dispoziție, nu avea nimic de oferit acestei femei frumoase și vesele, deschisă vieții, soarelui și luminii. Nu avea de ales. Nu trebuia s‑o mai revadă. Trebuia s‑o îndepărteze din drumul lui, înainte de a fi prea târziu. Remarcase o lumină de interes în ochii ei când li se încrucișaseră, pentru prima oară, privirile. În mod evident se simțea atrasă de el. Dar el nu‑și putea permite riscul de a se împrieteni cu ea. Trebuia s‑o respingă deși n‑ar fi dorit asta.

Totuși în ciuda hotărârii pe care tocmai o luase, continuă discuția.

— În ce gen de comerț v‑ați lansat, domnișoară Quinn? o întreba el prudent.

— Am un magazin de croitorie în centrul orașului. Confecționăm în principal lenjerie de pat. Vindem diverse articole și organizăm cursuri pentru începătoare sau stagii de specializare pentru avansate.

Paul o privi stupefiat.

— Un magazin de croitorie? se miră el, de parcă n‑ar fi auzit niciodată de așa ceva.

— Da… este foarte folositor cîteodată, știți, interveni ea pe un ton ușor sarcastic. Ce credeați! Că mă ocup cu niște lucruri pe care mi‑e rușine să le mărturisesc?

Dar el nu ridică mănușa aruncată.

— Cum se numește magazinul? continuă el cu simplitate.

— Patchwork.

— De ce ați ales tocmai acest colț retras? Nu înțeleg.

— Am intenția să mă extind și am nevoie de mult spațiu. Una din clientele mele mi‑a vorbit de această proprietate și, cum nu găseam ceva care să‑mi convină, m‑am decis s‑o vizitez. Terenul dumneavoastră corespunde perfect proiectelor mele: să construiesc mai multe clădiri pentru magazin, săli de cursuri și atelier. De altfel planurile sunt gata. Când actele vor fi încheiate, lucrările vor începe imediat.

— Știți cât vă poate costa un astfel de moft? o întrebă el clătinând din cap.

— Nu e un moft… Și sunt la curent cu suma pe care trebuie s‑o pun la bătaie pentru finalizarea unui asemenea proiect.

O examină cu atenție un moment, apoi reluă:

— Câți ani aveți?

— Douăzeci și șase, răspunse sec.

— Cam prea tânără să vă lansați într‑o afacere de o asemenea anvergură, nu găsiți?

Tonul lui condescendent o enervă. Îl privi pieziș și replică cu o voce mieroasă.

— A trecut mult timp de când nu mă mai joc cu păpușile!

Apoi îi expuse pe scurt calculele pe care și le făcuse: suma la care se gîndise pentru achiziționarea terenului, cheltuielile prevăzute pentru construcții, decorațiunile interioare, dotarea atelierului și sălilor de clasă. Fu încântată să constate că Paul nu încerca s‑o întrerupă, mulțumindu‑se s‑o urmărească în tăcere. Părea impresionat. Era oare posibil?

— Acum e momentul să vă hotărâți, mormăi ea, iritată de comportarea lui. Vreți să vindeți terenul? Da sau nu? Vă asigur că nu aveți de ce să vă neliniștiți. Am cu ce plăti!

Nu credea nimic din ceea ce‑i spusese dar nu vroia s‑o contrazică. Avocații lor vor avea tot timpul să facă asta. Își luă un bloc notes și scrise numele avocatului ei. Apoi, mai jos pe o altă pagină, mai zmângăli câteva linii înainte de a‑i da coala de hârtie.

— Iată datele avocatului meu. O să‑i anunț vizita dumneavoastră și o să‑i cer să ia legătura cu avocatul pe care mi l‑ați indicat. Acum mai am o singură întrebare să vă pun.

Alice aruncă o privire asupra numelui înscris pe hârtie, apoi o îndoi și o băgă în poșetă.

— Vă ascult.

— Mi‑ar place să consult planurile, dacă asta nu vă deranjează. Înțelegeți că, fiind arhitect, trebuie să verific proiectul înainte de a aviza începerea lucrărilor. Reputația firmei noastre depinde de asta, spuse el cu un aer ironic.

Alice reflectă o clipă și sfârși prin a accepta. În fond cererea era rezonabilă.

— O să fac în așa fel ca o copie a planurilor să se afle pe masa dumneavoastră până la sfârșitul săptămânii. Sau, o să le aduc chiar eu, presupunând că mai aveți și alte întrebări de pus.

Umbra unui surâs îi trecu fugar pe chip.

— Inutil să vă deplasați până aici. Sunteți desigur foarte ocupată și nu vreau să abuzez de timpul dumneavoastră. Trimiteți‑mi pe cineva cu ele!

De data asta era mai mult decât limpede. Inutil să mai insiste, nu dorea s‑o revadă. De ce? Ce făcuse ca să merite un asemenea tratament? Nu era obișnuită să fie astfel îndepărtată. Se purta întotdeauna plăcut cu oamenii din anturajul ei și aceștia îi apreciau amabilitatea, zâmbetul și spontaneitatea. În afaceri, întâlnise diverse persoane, mai mult sau mai puțin dificile, dar niciodată pe cineva ca Paul Denver.

Rănită în amorul propriu, ripostă.

— Domnule Denver, am ciudata impresie că n‑aveți deloc chef să‑mi cedați această proprietate. De vreo oră, vă observ, încerc să vă înțeleg, dar mărturisesc că încă nu am găsit un motiv valabil pentru a‑mi explica reținerea pe care o aveți în privința mea. Nu poate fi vorba de natura preocupărilor mele. Sunt respectabile și nu vă vor crea nici o neplăcere, dacă de asta vă e teamă. Poate, pur și simplu, nu mai vreți să vindeți? Vă propun atunci să scoateți imediat tăblița. Veți evita astfel să mai fiți deranjat. Din contră, dacă eu sunt obiectul reținerii dumneavoastră și preferați să cedați altcuiva terenul, atunci spuneți‑mi ca să știu la ce să mă aștept.

Paul nici nu se clinti. Chipul îi rămase ca de gheață ca și cum discursul ei n‑ar fi avut nici un efect asupra lui.

De data asta Alice simți că‑i sare muștarul. Își înșfăcă poșeta agățată de speteaza scaunului și se ridică dintr‑un salt.

— Ei bine, domnule Denver, încântată de a vă fi cunoscut. Acum trebuie să plec. Sunt dezolată că v‑am făcut să vă pierdeți timpul.

Și îi întoarse spatele îndreptîndu‑se spre ușă.

Sentimente contradictorii îl încercau pe Paul. În fond ce dorea? Ca ea să plece? Să mai rămână? Nu mai stătu să se gândească. Sări din scaun și fugi după ea.

Alice tocmai se pregătea să iasă când el o ajunse din urmă. Apucînd‑o violent de mână, o împiedică să mai facă vreo mișcare. Era o greșeală, bineînțeles, de a se apropia de ea, de a‑i atinge pielea catifelată, de a‑i simți căldura trupului, parfumul părului… Totuși nu se putea desprinde; o forță necunoscută îl împingea spre ea, și cu toate eforturile lui, nu‑i putea rezista.

Cînd își ridică ochii spre el, privirile lor se încrucișară pentru o clipă.

— Nu plecați atît de repede… Lăsați‑mi măcar timpul necesar să‑mi cer scuze. Proprietatea e a dumneavoastră, dacă nu v‑ați răzgîndit între timp.

Alice îl privi drept în ochi. Apoi, după o clipă de tăcere, îi răspunse:

— Nu… Cred că e mai bine să caut un alt teren. Slavă Domnului, sunt destule la vânzare. Ceva vă displace la mine și n‑aș vrea…

La aceste cuvinte Paul o atrase brusc spre el.

— Să‑mi displacă? o întrerupse în șoaptă. Dar nu înțelegeți… Unde este intuiția dumneavoastră feminină? Nu vedeți ce îndur ca să mă țin departe de dumneavoastră?

Apoi o lăsă și se dădu imediat înapoi. Dacă mai rămânea mult timp lângă ea, l‑ar face să‑și piardă capul, să cedeze dorinței care îl înfierbântase. Îi întoarse spatele și închise ochii, strângându‑și pumnii de necaz. Ce i se va întâmpla? Abia o cunoscuse pe această femeie și murea de dorința de a o îmbrățișa, de a se pierde în ea. Niciodată o femeie nu‑l mai tulburase într‑un asemenea mod.

Alice îl privi, atinsă profund de cele ce auzise. N‑o mințea. O dorea și o respingea totodată. De ce?

Se hotărî să găsească pe loc răspunsurile la această întrebare.

— Sunteți căsătorit? întrebă ea încercând să destindă atmosfera.

— Nu, mormăi el.

— Logodit, poate?

— Nici măcar.

— Grav bolnav, atunci? De o boală rușinoasă care vă condamnă pentru totdeauna la singurătate?

Un surâs ușor îi lumină pentru o clipă trăsăturile.

— Nu, o asigură el, cu o voce plăcută.

— Poate sunteți homosexual?

De data aceasta nu mai știu ce să‑i răspundă. Își holbă ochii la ea cu un aer neîncrezător.

Alice îl cântări din cap până în picioare.

— Nu, nu cred, încheie ea examenul, izbucnind în râs. Ei bine, nici eu! Mi‑ar place totuși să știu de ce ideea că mă doriți vă sperie atât. Înțelegeți‑mă bine, nu caut să vă schimb părerea. Dar aș vrea să cunosc motivul, în caz că un asemenea incident s‑ar repeta.

— Întotdeauna sunteți la fel de sinceră? se miră el, clătinîndu‑și capul.

— Da… Nu sunt din cele care se învârtesc în jurul oalei de smântână.

Paul se apropie de birou și se așeză din nou în scaun.

— Uitați tot ce v‑am spus. Mi‑am pierdut capul… Din cauza căldurii, poate?

Peretele invizibil pe care‑l ridicase în jurul lui reapăruse. Chipul său se întunecă și ea înțelese că, indiferent care ar fi fost motivul lui, era hotărât s‑o excludă din universul personal. Când își ridică în sfârșit ochii spre ea, privirea lui o impresionă. Atâta durere și amărăciune… De ce? Un bărbat atât de tânăr, seducător și viril… De ce atâta disperare, acest refuz în fața plăcerilor vieții?

Alice suspină, apoi își trecu cureaua genții peste umăr.

— Desigur, murmură ea și deschise ușa, știind bine că de data asta el nu va mai încerca s‑o rețină. O să‑l sun pe avocatul meu ca să ia legătura cu al dumneavoastră. La revedere, domnule Denver, adăugă ea surâzându‑i slab.

Cum ieși afară, căldura care domnea pe străzi era s‑o sufoce. Alergă spre mașina parcată lângă terenul de vânzare și se refugie în ea, departe de razele dogoritoare ale soarelui, departe de ochii lui Paul Denver. Nu se întoarse să privească înapoi dar se simțise permanent urmărită. Se instală la volanul mașinii, demară cu nervozitate și rulă în direcția centrului, îndepărtându‑se cât mai repede posibil de ciudatul Paul Denver. Poate, într‑o zi, va reuși să înțeleagă ce se petrecuse. O simplă discuție de afaceri transformată foarte repede în ceartă. De ce?

În timpul după‑amiezii i se întâmplă destul de des să se gândească la Paul Denver și de fiecare dată îi fu necaz. Până acum fusese întotdeauna atrasă de bărbații care luau numai părțile bune ale vieții, ca și ea de altfel. Paul Denver, cu privirea lui întunecată și misterioasă, cu comportamentul distant, era atât de diferit de ceilalți. Totuși se simțise imediat atrasă de el și un fior o străbătuse la atingerea degetelor lui, o senzație pe care n‑o mai încercase niciodată până atunci.

Cu inima bătând își reaminti în întregime scurta lor întâlnire, apoi se hotărî s‑o șteargă din memorie. Avea mult de lucru și nu‑și putea permite să‑și piardă timpul gândindu‑se la comportamentul ciudat al tipului ăsta.

Odată ajunsă acasă, luă teancul de scrisori îngrămădite în cutie. Aruncă o privire numeroaselor plicuri înainte de a le îndesa în poșetă. În afara unei scrisori de la mama ei, nu era nimic urgent.

Încărcată de pachete se apropie de intrare, încântată că se va regăsi în curînd în atmosfera răcoroasă a apartamentului ei. De cealaltă parte a ușii se făcu auzit lătratul nerăbdător al cățelușei ei. Când intră în casă, aceasta o primi nebună de bucurie, ridicându‑se în două labe și frecându‑se de picioarele ei.

— Bună, Plumeau, o salută ea îndreptân‑du‑se spre bucătărie. Numai un minut, te rog. Aranjez cumpărăturile și mă ocup de tine. Îți promit!

Și făcu precum zisese. După ce îi dădu să mănânce, o lăsă să se joace în grădină. Apoi își prepară un pahar mare de ceai cu gheață și se duse și ea la aer. Lungită pe șezlong se bucură în sfârșit de un moment de liniște. Lânga ea, Plumeau se tăvălea prin iarbă, mirosea florile ca și cum le vedea pentru prima oară. Grădina, separată de celelalte proprietăți printr‑un zid înalt, era paradisul cățelușei. Îi inspectă fiecare colț, asigurându‑se că nici un intrus nu‑i încălcase teritoriul.

Casa lui Alice, în stil spaniol, era relativ mică dar bine concepută. Se compunea dintr‑un dormitor, o cameră de zi împodobită de un șemineu uriaș, o bucătărie, un birou și o încăpere transformată în atelier de croitorie. În afară de magazin și de cursurile de croitorie, mai îndeplinea și funcția de consilier financiar al unor firme; își organizase de așa manieră timpul încât să‑și poată bine îndeplini numeroasele sarcini. După o zi obositoare, îi plăcea să se refugieze la ea și uita în liniștea căminului, problemele datorate multiplelor ei activități.

În această seară, ca și în altele, lenevea în grădină savurîndu‑și ceaiul cu gheață. În timp ce citea scrisoarea primită de la mama ei, surâzând adesea la frazele amuzante, soneria telefonului se făcu auzită din bucătărie. Lăsând ușa deschisă pentru Plumeau, se repezi înăuntru.

— Bună, Alice. Ce faci?

Vocea avocatului ei, de la celălalt capăt al firului, o făcu să tresară.

— Bună, Stan. Leneveam. Tu ce faci?

— Și eu bine. Scuză‑mă că te sun atât de târziu, dar a trebuit să trec pe la tribunal și să reglez niște afaceri urgente. N‑am avut o clipă liberă toată ziua.

— Nici o problemă. Vroiam să te rog să‑l contactezi pe un oarecare Johnstone în privința unei proprietăți pe care intenționez s‑o cumpăr.

Îi indică rapid adresa terenului scos la vânzare. Tocmai îi menționase numele lui Paul Denver, când interlocutorul ei o întrerupse.

— Ce coincidență! exclamă el. Paul Denver tocmai mi‑a telefonat, înainte să te sun.

— Paul Denver ți‑a telefonat? Nu înțeleg…

Stan izbucni în râs, văzând‑o atât de mirată.

— Pentru că mă cunoaște personal, presupun că a preferat să ia legătura direct cu mine, decât să apeleze la intermediul avocatului său. De ce nu?

— Îl cunoști pe Paul Denver?

— Sigur. Ce‑i așa de surprinzător în asta, Alice? Știi bine ca în profesiunea mea sunt nevoit să întâlnesc o mulțime de oameni, o tachină el. Pe unii i‑am avut clienți, pe alții parteneri de joc la club, alții, cum a fost tatăl tău, colegi de barou.

Alice închise pentru o clipă ochii, hotărâtă să nu se pripească. Cu puțină răbdare, nu va întârzia să afle adevărul.

— Și din ce categorie face parte Paul Denver?

— În fond, din nici una din cele enumerate, continuă Stan. Paul ne‑a desenat planurile vilei din Boulder Creak și a urmărit personal lucrările. Ca urmare, Patsy și cu mine, l‑am invitat de mai multe ori să petreacă week‑end‑ul cu noi. Un bărbat fermecător, foarte discret în privința vieții lui particulare, dar inteligent și plăcut… Patsy îl pomenește mereu, adăugă el amuzat. Îi place foarte mult compania lui și abia îl lasă să plece când trece pe la noi.

— Ești sigur că vorbim de aceeași persoană? întrebă Alice stupefiată. Înalt, brunet, cu ochi căprui… și care nu surâde niciodată?

— Da, sigur este el. Dar nu sunt de acord cu tine asupra ultimului punct. Sunt sigur că nici Patsy. Nu și‑ar crede urechilor dacă ar auzi ce mi‑ai spus. Nu‑i poate uita surâsul, irezistibil, călduros.

— Poate așa este, admise ea cu un aer gânditor. Probabil l‑am întâlnit într‑o zi proastă.

Lătrăturile lui Plumeau îi atraseră un moment atenția. O observă cu coada ochiului. Instalată în fața ușii de la bucătărie, se înverșunase pe biata salteluță pe care o târnuia cu dinții. Alice o lăsă în pace, preocupată de conversația cu Stan.

— Văd că Paul Denver este plin de calități. Dar înainte să te lansezi în enumerarea lor detailată, mi‑ar place să‑mi spui dacă ați căzut de acord asupra vânzării terenului.

— Ei bine, drept să‑ți spun… Am impresia că Paul Denver se interesează mai mult de viitoarea proprietăreasă decât de vânzarea terenului.

Alice rămase cu gura căscată.

— Ce vroia să știe? îngăimă în cele din urmă.

— Propriu‑zis nu mi‑a pus nici o întrebare directă. Mi‑a cerut să‑i furnizez niște date mai ample asupra unei domnișoare Alice Quinn. Și‑a ratat cariera, adăugă el, râzând. Ar fi fost un avocat perfect.

— Ce fel de date? se interesă nerăbdătoare Alice.

— Știi că nu‑ți pot spune nimic. Secret profesional.

— Stan, uiți că nu suntem la tribunal.

— De acord, de acord… Ești prea dură cu mine. Și eu care încercam să mă amuz, jucându‑mă de‑a Cupidon… Nu mă lași nici măcar să‑mi joc rolul până la capăt.

Alice scoase un suspin văzând‑o pe Plumeau în mijlocul bucătăriei. Cățelușa îi furase un pantof și părea hotărâtă să‑l facă bucăți. Pentru a scăpa de represaliile stăpânei, făcu un salt și fugi să se ascundă în fundul grădinii, departe de privirea ei contrariată.

— Stan, reluă ea pe un ton sever, adresându‑se nașului ei. N‑am mult timp la dispoziție. Plumeau e în stare să‑mi întoarcă casa pe dos și dacă nu intervin imediat o să‑mi petrec noaptea în grădină. În plus, am mult de lucru: corespondență de sortat, dosare de studiat, livrări la client… Încetează să mă porți cu vorba și răspunde‑mi la obiect.

Stan nu se lăsă rugat.

— La început, când Paul m‑a sunat, am crezut că dorește să se asigure că ești în stare să plătești proprietatea. I‑am vorbit așadar de investițiile tale anterioare, l‑am convins că ești expertă în materie și că n‑are motive de neliniște. Apoi mi‑am dat seama că, în fond, îl interesează persoana ta. Ce să‑ți mai spun?… Crede‑mă, am fost foarte scurt, spuse el râzând. Este doar la curent că ți‑ai terminat în mod strălucit studiile, că ești nemăritată și că trăiești singură. I‑am mai spus în trecere că sunt avocatul, dar și nașul tău, și că tatăl tău era judecător, asta în cazul că ar avea intenții rele în privința ta.

Alice bombăni printre dinți. Mai bine ar fi tăcut. Ar fi preferat ca Paul să nu știe nimic despre ea. Dar acum ar fi dorit să știe adevăratul motiv al telefonului lui Paul Denver. De ce luase contact cu avocatul ei? De ce îi pusese atâtea întrebări?

— Nu înțeleg, la ce i‑ar putea servi atâtea informații inutile, remarcă ea cu calm.

— Inutile? Nu‑i înțelegi deloc pe bărbați, micuța mea, interveni Stan cu un suspin resemnat. L‑ai făcut praf! Nici o umbră de îndoială asupra acestui fapt.

Făcut praf? Alice era să izbucnească în râs. Nu era deloc impresia pe care și‑o făcuse azi dimineață în biroul arhitectului.

— Patsy și cu tine încercați mereu să‑mi găsiți un bărbat. M‑aș fi mirat dacă ați fi abandonat așa repede. Ei bine, dezolată că trebuie să te contrazic, dragul meu nas, dar Paul Denver nu este deloc făcut praf, departe de asta. Astăzi, în timpul întrevederii noastre, s‑a arătat foarte grosolan.

— Grosolan? Foarte interesant… Povestește‑mi ce s‑a întâmplat.

— Nu, refuz să‑ți dezvălui ceva. După părerea mea, ai cam multă imaginație pentru un avocat… și ai fi în stare, cum te știu, să deformezi lucrurile. Acum, dragul meu, trebuie să încheiem convorbirea, continuă ea, auzind lătrăturile cățelușei. Plumeau mai face cine știe ce năzbâtie. Dacă nu o opresc imediat, Dumnezeu știe ce se mai alege de casa mea.

— Vino să cinezi cu noi într‑una din serile astea, încheie Stan, apoi adăugă râzând. Nu uita să‑l inviți și pe Paul. Patsy va fi încântată să‑l revadă.

Alice se făcu că n‑a auzit ultima remarcă. Îl salută și se grăbi să închidă. Fugi imediat în căutarea lui Plumeau, înainte să mai facă alte stricăciuni. Dar nu reuși să‑și ia gîndul de la Paul, de la neașteptatul lui telefon.