Celtii si extraterestrii de E. Coarer-Kalondan
INTRODUCERE
TOTUL DESPRE CELŢI
De câtăva vreme, cercetători ai scrisului şi-au propus să demistifice şi să demitifice personajele stranii şi fabuloase care bântuie legendele, tradiţiile, mitologiile şi chiar religiile popoarelor apuse sau prezente. Zei, giganţi, îngeri, spirite ale binelui şi ale răului, zâne şi walkirii, au fost supuse unui examen aprofundat, printr-un raţionalism perfect anticartezian. Spunem anticartezian, pentru că Descartes, el însuşi, cunoscând în mare măsură aceste entităţi legendare, în mod sigur nu a văzut niciodată, în ciuda logicii metodei sale, sau poate tocmai din cauza asta, aceste personaje în carne şi oase, care, în ciuda nemuririi lor, au trăit totuşi, cândva, la fel ca muritorii obişnuiţi.
Aceşti scotocitori ai textelor antice şi ai credinţelor populare au ajuns la concluzia surprinzătoare că marea majoritate a acestor creaturi, mai mult sau mai puţin divinizate, nu au fost decât, pur şi simplu, un soi de colonişti veniţi din cine ştie ce continent dispărut: Mu, Lemuria, Atlantida, etc., poate chiar extratereştri, apăruţi de pe planete îndepărtate, la bordul carelor lor zburătoare, sau a O.Z.N.-urilor, cum le numim noi astăzi.
Fără cea mai mică ezitare, fără umbră de respect pentru aceste opere de artă aflate în pericol, aceşti iconoclaşti dau cu ciocanul, fără să se gândească, în cele mai sfinte texte, cu riscul de a surpa totul. Nu a scăpat nimic observaţiei, pipăirii, zgârierii, – mitologia greacă, egipteană, sumeriană, iraniană, Biblia ebraică, Vedele şi Mahabharata hindusă, Popol-Vuh-ul mayaşilor, – totul, în afară de tradiţia celtică. În ciuda acestei scăpări, Tradiţia celtică pare, dacă nu cea mai bogată, cel puţin cea mai clară şi mai precisă.
Serge Hutin a atins acest subiect în lucrarea sa consacrată personajelor şi civilizaţiilor fantastice. Depăşind ţinta, el a fost interesat mai cu seamă de templul solar de la Stonehenge, care este mult anterior sosirii celţilor în Extremul-Occident european.
Pe de altă parte, Robert Charroux, care a intuit că ar putea descoperi ceva în Tradiţiile celţilor, ne-a scris şi chiar a făcut efortul de a veni să discute cu noi. La epoca respectivă nu ne interesa decât aspectul filosofic al religiei druizilor.
Interesul său ne-a făcut însă atenţi asupra aspectului, încă neexplorat până atunci, al Tradiţiei celtice.
La început din curiozitate, ulterior cu certitudinea de a întreprinde descoperiri pasionante, ne-am asumat riscul scotocitorilor de vestigii literare. Rezultatul cercetărilor a depăşit de departe aşteptările.
Astăzi, suntem în măsură să îi dăm domnului Charroux răspunsul la întrebările sale şi, pentru că datorită lui am întreprins această cercetare, îi dedicăm cu mare plăcere lucrarea de faţă.
De asemenea, putem afirma că Tradiţia celtică confirmă tot ceea ce colegii noştri au descoperit în alte tradiţii.
Se fac precizări extrem de interesante asupra cunoştinţelor ştiinţifice ale celor pe care strămoşii noştri îi considerau zei, asupra naturii lor stranii, uneori asemănătoare, alte ori diferită de a noastră şi mai cu seamă ceva ce nu a fost găsit în nicio tradiţie – asupra coordonatelor spaţiale ale acelora care, acum câteva milenii au colonizat Pre-Celţia şi regiunile ei de mijloc.
În virtutea regulei de înăbuşire sistematică, de conspiraţie a tăcerii şi de ostracizare a culturii celte, instaurate o dată cu cuceririle lui Cezar, aproape nimeni nu a încercat să lămurească misterul fiinţelor civilizate ce au existat înaintea apariţiei omului.
În prezent, forţând barierele care încercau să instaureze uitarea şi indiferenţa, celţii se impun prin relevarea culturii şi textelor lor, excluzând coincidenţa şi dându-ne posibilitatea de a le pune cap la cap.
Fomorii, Dagda, Lug, Nuada şi Cuchulan erau voinici la fel de vajnici ca şi Yhave, Auramazda, Zeus, Cronos, dervişii din India şi constructorii Porţii Soarelui. Emer, Derder, Scazarc’h reprezintă încarnarea femeii eterne, asemenea Evei, Isis, Orejona şi Afrodita.
Vom căuta să găsim adevărul mitologiei celtice în cuptorul lui Dagda, îl vom balansa în vârful lăncii solare a lui Lug şi ne vom plimba în carul cu emanaţii radioactive al lui Badb.
PRIMA PARTE
PROTAGONIŞTII
Capitolul I
O Proprietate De Închiriat
Tradiţia celtică reprezintă mina din care am extras preţioasele date ce constituie baza tezei noastre. Ca urmare este necesar să precizăm care au fost popoarele celtice din antichitate şi care sunt încă cele actuale. Păcatul este că la şcoală copiii învaţă unde trăiesc patagonezii, zuluşii sau kalmucii, dar se păstrează o tăcere ruşinoasă în ce ceea priveşte celţii, pentru a nu întina gloria divinului Iulius, generalul zăpăcit şi pederast, care a întreprins cucerirea acestora.
Pentru a umple această regretabilă lacună este cazul să se cunoască faptul că, după ce ocupaseră cea mai mare parte a Europei, celţii se găseau grupaţi, în epoca lui Cezar, în următoarele regiuni:
- partea de nord a Italiei, Elveţia, Galia (ce cuprindea actuala Belgie şi Olanda);
- o mare parte a peninsulei Iberice;
- Marea Britanie, cuprinzând şi Scoţia şi insulele Hebride;
- insula Man şi Irlanda.
În zilele noastre, partea de nord a Italiei a fost în totalitate latinizată, Elveţia şi Galia (cu excepţia regiunii Armorique) şi Iberia (cu excepţia Galiciei) şi-au pierdut caracterul celtic, ca urmare a invaziilor germanice şi arabe, dar mai cu seamă datorită culturii latine, care le-a fost impusă, fără preget, timp de două milenii.
Parte din Elveţia, Flandra şi Ţările de Jos au fost în totalitate germanizate. Zona Marii Britanii, cunoscută sub numele de Anglia, a fost saxonizată în aceeaşi măsură ca şi ţinuturile de jos ale Scoţiei.
Nu au mai rămas deci celţi curaţi decât în Irlanda, în ţinuturile Scoţiei de Sus şi în Hebride, în ţara Galilor, în Cornwal-ul britanic, în Galicia spaniolă şi în Bretania armoricană.
Unele regiuni, cum ar fi comitatele engleze limitrofe ţării Galilor şi Cornwal-ului şi în Franţa, – Auvergne, Berry, Poitou şi Limousin, au păstrat un substrat relativ important din punct de vedere celtic. Costumele şi tradiţiile celtice s-au menţinut, degenerate, la populaţiile din Berrichon, Auvergne, Poitevin, Limousin, ca şi la englezii din vest.
Dar Tradiţia cu „T” nu este de găsit decât acolo unde a fost apărată de o limbă celtă, luptând pas cu pas contra invaziei spaniole, devenind gallego, cu franceza – pentru bretonă, cu engleza pentru comic şi galeza – pentru zona galică scoţiană şi irlandeză.
Cu toate că a existat o Tradiţie comună apreciabilă, la bretoni la cei din Cornic şi la galezi, trebuie să recunoaştem – şi acest lucru se va vedea în lucrarea de faţă – Tradiţia irlandeză se dovedeşte a fi de departe cea mai bogată. În mod paradoxal, creştinarea precoce a interzis barzilor irlandezi, cunoscuţi sub denumirea de fili, să îşi scrie poemele. Poate tocmai ca urmare a acestei interdicţii ei au recurs la pergamente, fapt ce a permis culegătorilor de folclor accesul la tradiţia neîntinată. Cea mai mare parte a acestor pergamente se găseşte la British Museum, englezii punând stăpânire pe ele o dată cu ocuparea Insulei Verzi de către trupele lor şi neavând nici cea mai elementară onoare de a le restitui la Eire, o dată cu independenţa acesteia.
Prin urmare, cea mai mare parte a materialului documentar de care am dispus, are un fond irlandez. Am găsit însă şi în alte părţi excelente trimiteri, cum ar fi de pildă comorile tradiţionale galice, comice şi bretone şi chiar galeze. Cititorul nu va trebui deci să se mire atunci când se va găsi, aproape tot timpul, pe teritoriul irlandez, la pre-celţi şi în momentul sosirii acestora, deci aproximativ între patru mii şi o mie de ani înainte de creştinism.
În această epocă apusă, Irlanda a fost supusă câtorva invazii foarte ciudate. După pergamentele de inspiraţie strict păgână, traduse în franceză şi studiate de specialişti de marcă în domeniul celticii, Irlanda, în timpurile cele mai îndepărtate era o insulă lipsită de cultură, în care se găseau două lacuri, iar populaţia era constituită din două popoare:
- Luchrupanii, care în engleză înseamnă „pitici”, erau fiinţe fantomatice, greu definibile, semi-transparente, fiind considerate arhetipurile spiriduşilor şi zânelor din basmele populare;
- Fomorii, – giganţi, dintre care unii erau ciclopi, având un singur braţ şi un singur picior.
Dacă luchrupanii păreau a fi descendenţii populaţiei primordiale autohtone, scăpaţi în urma unui cataclism dezastruos şi refugiaţi sub pământ, fomorii, din contră, nu păreau a proveni din insulă, ci apăreau aici întâmplător. Locul lor de baştină era Toriniz (actualmente Tory), adică insula Tour (Tor Tour; iniz sau enez insulă).
Aceşti giganţi care trăiau din pescuit şi vânătoare au constituit un soi de garnizoană, la adăpostul unei fortăreţe de necucerit, de unde vegheau asupra Irlandei dar şi asupra largului oceanului. S-ar fi putut să fi venit de pe mare, dinspre nord-vest. Este deci posibil ca undeva să fi existat un pământ septentrional, mai spre occident, care să fi fost pământul lor natal, un punct strategic, la fel cum pentru britanici este actualmente Gibraltarul.
În ciuda situării geografice ambigui a aşezământului fomorilor, gândul ne duce la acea faimoasă Hyperboree, care se regăseşte în toate poveştile antice ale civilizaţiilor apuse. Ceea ce este mai interesant este faptul că această legiune fomoriană era dotată cu un armament stupefiant, faţă de ce exista în acea vreme: arcuri, săgeţi, lănci, – căci este vorba de arme şi tehnici pe care până şi în secolul XX le considerăm secrete, ţinând cont de caracterul lor ştiinţific şi eficacitatea remarcabilă.
Neamul lui Partholon
Aceasta era deci Irlanda, atunci când a fost ocupată de invadatorii conduşi de regele Partholon. Acesta descindea din Cichol, care ar fi putut fi acelaşi cu zeul Cythroll, căruia tradiţia britanică îi conferă un caracter destul de malefic!
Imediat ce au ocupat noile teritorii, partholonienii s-au pus pe treabă. Erau agricultori şi crescători de vite, aşa că au defrişat terenul, l-au cultivat şi l-au transformat în mare parte în păşuni. De aici prezenţa uneltelor agricole şi a cirezilor, care şi-au făcut apariţia.
Ştiau să găsească apă, acolo unde nu existase până atunci, de aici numărul mare de lacuri pe care le întâlnim astăzi în Irlanda, iniţial aici fiind doar două întinderi de apă dulce, provenite în urma cataclismelor.
Partholonienii, prin muncile şi construcţiile pe care le-au făcut, ca urmare a perpetuării lor rapide, ne duc fără să vrem cu gândul la coloniştii francezi din Algeria, care, în secolul al XIX-lea, plantau vii la adăpostul fortăreţelor ocupate de soldaţii Legiunii străine, dând naştere populaţiei locale.
Dar, din păcate, lucrurile nu au mers bine! Fomorii, cu mentalitatea lor cazonă, nu s-au putut aco moda cu psihologia ţăranului legat de glie. Nu puteau fi în acelaşi timp şi ţărani şi legionari şi astfel partholonienii, neantrenaţi în luptă şi neînarmaţi, au fost cu timpul înfrânţi de fomori, în ciuda inferiorităţii numerice a acestora. Înfrânţi, aceştia s-au refugiat în adâncul pământului, în vreme ce fomorii s-au retras în Toriniz.
Atunci a pierit poporul lui Partholon, victimă a unei epidemii ce a izbucnit, fără ca nimeni să poată să o prevadă.
Cadavrele au umplut câmpia. Toţi coloniştii au murit, în afară de unul. „Eu”, va spune cu modestie poetul, care astfel îşi acordă o viaţă ce a durat câteva milenii.
Pentru cine cunoaşte frazeologia barzilor, aceasta se traduce cam aşa: „Toţi au murit, în afara unui clan din care provin eu”.
Şi a trecut o vreme, două secole va spune din nou poetul, când a fost linişte, timp în care legionarii din Toriniz au pescuit şi au vânat fără grijă.
Neamul lui Nemed
Totul are un sfârşit, chiar şi liniştea unui soldat într-o garnizoană, pe timp de pace.
O nouă invazie avu loc, sub conducerea lui Nemed. Ca şi precedenţii şi aceştia veniră tot dinspre nord-vest şi începură tot cu agricultura ca şi predecesorii lor. În plus, după cum se povesteşte, au construit şi două fortăreţe rotunde.
Pare relativ uşor să construieşti un zid din blocuri de piatră, dar atunci când înalţi construcţii destinate să reziste la foc, la lupte şi proiectile folosite de popoarele primitive e una şi ce avea să se demonstreze ulterior e alta.
În plus, însăşi forma acestor fortăreţe te pune pe gânduri. Acestea sunt rotunde, ceea ce trădează o arhitectură deja foarte evoluată. Din instinct, primitivul construieşte rectangular, având ca bază un pătrat, care este cel mai uşor de realizat, zidurile sprijinindu-se astfel unul de celălalt. Pe de altă parte, această geometrie arhitecturală, pe cât este de simplă, pe atât este de puţin rezistentă. Suprafeţele plane sunt cele mai vulnerabile la şocuri brutale şi repetate. Este suficient ca un colţ să cedeze şi întreg eşafodajul este pus în pericol. Forma rotunjită este cu totul altceva. Ne mai fiind unghiuri, nu mai apar suprafeţe plane, totul demonstrând calcul şi ingeniozitate din partea constructorului.
Pentru a îngreuna şi mai mult apropierea de fortăreţe, Nemed le-a înconjurat cu şanţuri pline cu apă. La acestea au fost puşi să sape patru fomori. Lucrul a fost terminat în două zile. Nemed, înspăimântat de forţa şi vigoarea săpătorilor, i-a condamnat la moarte.
Din acest fapt, anodin în aparenţă, putem trage trei concluzii:
1) Nemed şi oamenii lui se temeau de fomori;
2) dacă patru asemenea giganţi, cât se poate de periculoşi, au fost puşi la o astfel de muncă, asta dovedeşte că erau prizonieri, fapt ce explică conflictele armate dintre fomori şi nemedieni;
3) condamnarea la moarte a celor patru săpători nu a avut în niciun caz darul să stabilească pacea între cele două tabere.
Cichol sau Cythroll, care era şef la Toriniz pe timpul partholonilor, nu mai exista, devenind Rege al morţilor. Să nu ne ambalăm însă în legătură cu aceasta şi să nu ne grăbim să credem că Cichol ar fi murit cumva. O să mai avem ocazia să vorbim din plin de Regatul morţilor. Istoria citează numeroase formaţiuni militare sau civile ce poartă numele de Brigăzi ale sinucigaşilor sau alte denumiri apropiate. Acest atribut nu îi obliga pe şefii acestor falange să îşi caute moartea aruncându-se în foc, sau să facă în alt fel încât să-şi merite numele.
Important este faptul că în aceste circumstanţe, noul guvernator al Torinizului era un fomor, pe nume Conan, care nu era câtuşi de puţin blajin. Ca urmare, ceea ce era de aşteptat a avut loc. Între Conan şi Nemed izbucni conflictul.
De necrezut, dar Nemed fu biruitor. Comandantul fomorilor, care a încercat să ocupe teritoriul irlandez, s-a întors de la Toriniz mai repede decât ar fi trebuit, dar o dată cu întoarcerea sa, surpriza nu se lăsă aşteptată. Să notăm din nou acest detaliu: În vreme ce Nemed şi războinicii săi sărbătoreau cu bucurie victoria, o epidemie cumplită se abătu asupra lor. Pieriră toţi, inclusiv Nemed.
Ceilalţi nemedieni, foarte afectaţi de dispariţia brutală a şefului lor şi a apărătorilor lor curajoşi, s-au întors la lucru, din acel moment fiind supravegheaţi îndeaproape de fomori.
Aceştia din urmă le percepeau un singur tribut pe an: la fiecare Saman (1 noiembrie), nemedienii erau obligaţi să dea un copil din trei, născuţi în cursul anului respectiv şi în plus, o treime din producţia de lapte şi grâu.
În afară de acestea, pentru a face din Irlanda un puternic cap de pod, servind drept garnizoană trupelor capabile să intervină în cazul unei debarcări, Conan a pus să se construiască un turn în Leinster, în care s-a mutat el însuşi.
Nemedienii suportau greu situaţia; mai cu seamă impozitul în copii le părea de nesuportat, lucru de altfel de înţeles. Ca urmare, puseră la cale o revoltă, şi în cursul nopţii, războinicii lor, conduşi de trei căpetenii, luară cu asalt turnul lui Conan, masacrând toţi fomorii, inclusiv pe şeful acestora. Auzind de acest dezastru, Morc, care în absenţa lui Conan era comandantul Torinizului, porni el însuşi în fruntea unei armate, cu care spulberă armata rebelilor, după care reveni în grabă în insulă.
În vremea aceasta, cei mai înverşunaţi nemedieni se constituiră într-un comando, decis să îi înfrângă pe fomori în propriul lor bârlog. Războinicii se îmbarcară pe corăbii şi porniră spre Toriniz. Răul însă îi lovi. Le fu imposibil să se apropie de insulă, căci o furtună magică îi luă pe sus. Azvârliţi pe coastele irlandeze, corăbiile s-au sfărâmat de stânci, sau au eşuat pe ţărm.
Doar treizeci de nemedieni au scăpat cu viaţă, dar pentru puţin timp, căci, pe când se retrăgeau, o epidemie se abătu asupra lor. Fu însă virusul mai puţin virulent? Sau războinicii erau poate parţial imuni?
Cine poate şti, cert este că doar doi dintre ei pieiră. Ceilalţi, bolnavi, dar încă în viaţă, se întoarseră la ai lor şi dădură alarma. Nemedienii se retraseră spre nord şi dispărură pentru totdeauna, cu excepţia celor care, în mod inevitabil rămaşi în urmă, au îngroşat rândurile descendenţilor partholonienilor care trăiau înfricoşaţi în păduri şi cărora le povestiră întâmplările care au marcat sfârşitul colonizării nemediene.
Furtuna magică o vom mai reîntâlni pe parcursul studiului nostru. Oare prin ce procedeu savant putea fi produsă? Nu ştim nimic despre acest lucru. Chiar şi ştiinţa modernă mai are încă multe de învăţat. În ceea ce priveşte epidemiile care s-au abătut cu regularitate asupra rebelilor, dacă ar fi fost doar una, trecea neobservată, două erau poate o coincidenţă, trei însă este deja prea mult. În mod indiscutabil, fomorii deţineau secretul armei bacteriologice şi nu numai al acesteia.
Precizări
Să profităm de plecarea nemedienilor, pentru a puncta ceea ce am aflat: Irlanda, în acea epocă tulbure, părea o proprietate particulară, aparţinând unor conducători din această parte necunoscută, situată undeva în nord-vest şi care ar fi putut fi poate Hyperborea.
Această proprietate ar fi fost închiriată periodic unor colonişti expatriaţi din zona necunoscută, pentru a pune în valoare Insula Verde. Sosirile şi plecările acestor colonizatori coincid totdeauna datelor Beldan (1 mai) şi Saman (1 noiembrie).
Irlanda deci, închiriată sau de închiriat, se găseşte însă sub supravegherea fomorilor, care sunt în posesia unor arme tradiţionale, dar şi a unor procedee ştiinţifice secrete. Aceştia sunt giganţi, unii dintre ei ciclopi.
Oare toţi fomorii sunt grupaţi în Toriniz? Şi în Tradiţiile britanice şi galice ne întâlnim cu giganţi. De pildă în cartea galică Mabinogion se povesteşte despre un gigant numit Bendiget Vran. În cursul luptelor cu irlandezii, acest uriaş a venit în ajutorul trupei sale, oprită lângă un râu imposibil de trecut, făcând din trupul sau un pod şi permiţând astfel trupei să treacă apa.
În Bretania armoricană circulă numeroase legende cu privire la un oarecare Rannou, care arunca megaliţii ca pe nişte pietre, pentru a face linişte între femeile din Tregor.
În Galia, apare în legende Gargantua, cunoscut şi sub numele de Gorgantia, Cargant sau Gigant, pe care Rabelais l-a ales în fruntea eroilor săi.
Flandra, în ciuda germanizării sale, a păstrat tradiţia giganţilor, deveniţi semi-carnavaleşti şi care an de an îşi vizitează poporul, mergând în vizită şi în oraşele vecine. Nu mai sunt decât amintiri, dar orice amintire se bazează pe un fapt real.
Fomorii noştri sunt în realitate verii titanilor şi ai ciclopilor mediteraneeni, ai coloşilor egipteni şi ai celor care au servit drept model pentru statuile din Insula Paştelui. În Biblie apare Goliath, a cărui statură ne duce cu gândul la Ogre din Tom Degeţelul.
Apare însă o întrebare: oare ce se întâmpla cu copiii nemedienilor, luaţi de către fomori în fiecare sărbătoare de Saman? Nicăieri în Tradiţia celtică nu apare vreo referire cum că fomorii ar mânca copii. Pe de altă parte, aceşti copii nu erau păstraţi în Toriniz, deci erau trimişi altundeva. Apare ca probabil că aceşti copii luau drumul ţinutului necunoscut din nord-vest, pentru a fi instruiţi şi educaţi după obiceiurile şi tradiţiile acestei regiuni, laptele şi grâul luat ca bir servindu-le ca hrană pentru drum. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, vom avea ocazia să-i reîntâlnim.
După plecarea nemedienilor, datorată altercaţiilor violente cu gazdele fomoriene, Irlanda a rămas din nou „de închiriat”.
Celţii
Şi iată că sosiră „cercetaşii”. Aceştia nu veneau dinspre nord-vest, ci din Marea Britanie. Aparţineau a trei familii diferite, dar toţi erau celţi:
- Fir Bolg, conduşi de Rudraig. Bolgii sunt celţi care o perioadă de timp au locuit în Belgia (Belge francizarea termenului Bolg) şi în Ţările de Jos pe care le-au părăsit, ca să migreze în Marea Britanie;
- Fir Domnan de unde denumirile de Devonshire şi mai târziu Domnonee (denumire ce desemnează partea de nord a Bretaniei armoricane;
- Galioinii, foarte asemănători galezilor.
Contrar tuturor aşteptărilor, celţii s-au înţeles bine cu fomorii, dându-şi reciproc cadouri şi făcând mezalianţe şi schimburi mutuale de fete, ceea ce a dus la un amestec de sânge celto-fomoric.
Aceasta a fost, fără îndoială, cea mai mare greşeală a giganţilor din Toriniz. Cei din ţara necunoscută de la nord-vest nu au fost câtuşi de puţin de acord cu iniţiativa fomorilor, în ceea ce priveşte ocuparea Irlandei de către nişte fiinţe necunoscute, care nu le ceruseră acceptul.
Ce era deci de aşteptat? Mai întâi expulzarea „cercetaşilor”, apoi chemarea la ordine a paznicilor. Acest lucru dură ceva timp şi implică lupte homerice: prima şi cea de a două bătălie de la Mag Tured. Totul se produse cu o mare desfăşurare de forţe şi aplicaţii militare, ce demonstrau cunoştinţe ştiinţifice pe care poate doar tehnica secolului XX ar fi în stare să le înţeleagă. Traducerile acestei epopei în engleză sau franceză, realizate de specialiştii în celtică din secolul XIX păreau pure născociri, dar de fapt erau înşiruirea fidelă a evenimentelor ce avuseseră loc, ca urmare a însuşirii unor ştiinţe pluridisciplinare, faţă de care cunoştinţele ştiinţifice actuale în domeniu sunt încă inferioare.
Să nu anticipăm însă şi mai înainte de orice să facem cunoştinţă cu cei ce se considerau proprietarii legitimi ai Irlandei, acţionând în consecinţă.
Capitolul II
Aceşti Zei Muritori
Înainte de a merge mai departe, este necesară o precizare în ceea ce priveşte numele personajelor care populează acest folclor, care nu este nimic altceva decât pură istorie.
Atât barzii care au cântat aceste evenimente, poeţii care le-au compus, cât şi numele personajelor evocate, toate sunt nume galice. Pe de altă parte, fomorii şi Tuatha de Danann-ii reprezintă denumiri relevante în această limbă deosebită. Galilor, ultimii protagonişti ai acestei tragedii semi-fantastice puţin le-a păsat însă, motiv pentru care i-au numit în fel şi chip.
Ca urmare, sunt mai puţine nume şi mai multe porecle, la fel cum au procedat africanii cu albii veniţi să-i colonizeze. La fel cum negrul îl numea „vraci alb” pe misionarul venit să-i evanghelizeze poporul, tot aşa galul îl numea druid pe super-savantul venit din Hyperborea sau de aiurea, pentru că-i recunoştea superioritatea în domeniul cunoaşterii, rege, pentru cel ce comanda, fil, pentru cel ce era maestru în versificaţie, etc.
În acelaşi sens, populaţia existentă pe teritoriul irlandez, înainte de instalarea aici a galilor, era reprezentată de Tuatha de Dananni, care sosiseră din ţara misterioasă din nord-vest, din pădurile irlandeze în care se refugiaseră cei rămaşi din invaziile precedente, sau de aiurea. Doar fomorii au purtat un nume specific, talia lor de giganţi excluzând ori ce fel de confuzie cu alte popoare.
*
Într-o zi de sărbătoare a Beldanului (1 mai), nu se mai ştie în ce an, o flotă puternică a aruncat ancora în apele coastelor irlandeze. Ea purta un corp de armată, bine înarmat. În spatele acestora urma intendenţa, care însă, surprinzător, nu-şi încărcase navele nici cu unelte de agricultură, nici cu instrumente de lucrat terenul, sau cu scule de zidărie, dar avea în schimb dotarea pentru fabricarea, montarea şi repararea unor maşini de război extrem de perfecţionate.
De ce oare se oprise această flotă la o distanţă respectabilă de coastă (gesta precizează: la o distanţă de nouă valuri)? Mai întâi pentru că era prudent a se evita o eventuală contaminare masivă, în cazul în care fomorii ar fi stabilit o barieră bacteriologică. Pe urmă, pentru că expediţia nu era încă completă. Lipsea tocmai statul major.
Poeţii galici au avut grijă să precizeze că poporul Tuatha de Danann a sosit pe mare. În aceeaşi măsură însă, aceştia au venit şi din cer. Cei ce se scoborau din cer au fost numiţi zei, primind fiecare câte un nume; ceilalţi, nu purtau niciun titlu particular, puţini dintre ei fiind desemnaţi nominal.
La ora „H”, marinarii de strajă de pe catargele navelor zăriră o ceaţă deasă, ce se ridica din pământul insulei, formându-se astfel o perdea de nepătruns între zona de debarcare şi restul ţărmului. Atunci când ceaţa fu suficient de groasă, statul major a coborât din cer, iar vasele au primit dreptul să acosteze, urmând debarcarea.
*
Vom da în continuare lista numelor şi a particularităţilor acestor zei, listă păstrată până în zilele noastre. Până şi cei mai sceptici vor putea astfel să se convingă că era vorba de un corp expediţionar în toată legea.
În fruntea tuturor se găsea zeul Dagda, sau Dagde, considerat de Ruad Ro Flessa drept seniorul ştiinţei complete.
În timpul acestuia au venit zeii specializaţi, savanţi sau tehnicieni, care conduceau echipele de specialişti. Aceşti şefi nu se puteau compara însă cu zeul Dagda, care era unic.
- Gobniu, al cărui nume însemna stăpânul forjelor, îşi asuma răspunderea metalurgiei, fiind în acelaşi timp şi armurier;
- Ogme sau Ogma, campionul, viteazul vitejilor, cel care lansează provocarea şi nu refuză niciodată lupta, preluase comanda acestei trupe de „copii pierduţi”, care vor da naştere irlandezilor, descendenţi ai partholonienilor şi ai nemedienilor (care de cine ştie cât timp trăiau ascunşi în păduri);
- Creidne era fierar şi specialist în lucrări de precizie;
- Diancecht, medicul şef, forma o echipă cu discipolii săi Octriuil, Airmed şi Miach chirurgul – (este de remarcat importanţa pe care organizatorii expediţiei au arătat-o faţă de corpul sanitar, unde prezidau patru specialişti coborâţi din cer);
- Luchtain – dulgherul;
- Regele Nuada sau Nuadu, avea funcţia de generalisim al armatelor;
- Regele Bress, generalul comandant al corpului expediţionar sosit de pe meleagurile necunoscute din nord-vest şi ai cărui ofiţeri de stat major erau cei trei fii ai lui Nemed;
- Corpre, căruia i s-a dat titlul de fil (bard), avea sarcina să vegheze asupra moralului trupelor de pe cele două câmpuri de luptă, scandând elogii ditirambice la adresa generalilor de valoare ai Tuatha de Danann şi ridiculizându-i pe şefii şi luptătorii din tabăra adversă, cu alte cuvinte, în limbajul actual, fiind şeful serviciului psihologic.
*
Nu trebuie să uităm că printre aceşti zei coborâţi din cer se găsea Bress şi cei trei fii ai lui Nemed, care erau însă „tereştri”. Bress era fiul lui Elatha, regele de atunci al fomorilor. Cât despre cei trei fraţi, locotenenţii săi, aceştia erau prinţi nemedieni. Acest fapt confirmă teza noastră conform căreia copiii nemedienilor, luaţi ca tribut de fomori, ca şi unii din propriii lor copii, erau trimişi spre meleagurile din nord-vest, sau poate chiar la zei, pentru a primi o educaţie aparte. Această educaţie i-a permis fomorului Bress să ajungă conducător al trupelor ce se vor lupta cu propriii săi fraţi, comandaţi la rândul lor de părinţii lor.
Istoria se repetă; oare zeii mitologiei greceşti nu procedau la fel? Zeus nu s-a luptat cu Cronos, propriul său tată?
*
La adăpostul ceţii artificiale, a cărei prezenţă dovedeşte că zeii cunoşteau utilizarea fumigenelor, armata s-a pregătit şi au fost organizate instalaţii speciale. Gobniu şi Creidne şi-au instalat atelierele. Diancecht a descoperit un izvor cu ape tămăduitoare în tratamentul răniţilor, în vreme ce Ogme se ocupa cu antrenamentul comandourilor din pădurile irlandeze.
Atunci când totul a fost bine pus la punct, ceaţa artificială s-a risipit iar bolgii şi fomorii, stupefiaţi, s-au trezit brusc în prezenţa unei armate căreia nu-i lipsea nimic.
Protocolul extrem de strict al războaielor antice nu permitea însă ca luptătorii să se repeadă unii contra altora, fără să se anunţe motivul luptei. Ca urmare, doi parlamentari şi-au dat întâlnire la Tara. Reprezentantul bolgilor purta numele de Streng, iar cel al poporului Tuatha de Danann, Breath. Acesta din urmă a rostit ultimatumul emis de Nuada: „jumătate din insulă va fi cedată noilor sosiţi”.
De îndată ce a auzit cererea regelui generalisim, Streng a refuzat cu indignare propunerea avansată.
Breath a întrebat atunci dacă se poate acorda un răgaz până la începerea operaţiunilor, pentru a permite armatei să se pregătească.
Celălalt nu a fost de acord. Fericit de a-şi surprinde adversarul nepregătit, sau conştient de ceaţa artificială, el refuză categoric orice amânare.
Ca semn de supremă curtoazie, cei doi parlamentari au făcut schimb de arme: Bolgul avea un soi de ghioagă, celălalt o lance de fier, ascuţită cu grijă. Şi s-au pregătit de luptă.
*
Bătălia începu pe 5 iunie. De această dată am beneficiat de precizări cronologice, ceea ce ne-a permis să calculăm că armata Tuatha de Danann se bucurase de un răgaz de peste o lună, pentru a-şi consolida poziţiile avansate şi a se pregăti de luptă. Lupta se desfăşură în câmpia Mag Tured (actualul comitat Sligo din nord-nord-vestul Irlandei) şi dură patru zile, terminându-se prin victoria completă a tuathanilor. Bolgii, în plină derută, se refugiară în Connaught, în vreme ce regele lor era vânat de cei trei fii ai lui Nemed. Pacea fu semnată.
Din păcate însă, două motive grave umbriră bucuria învingătorilor:
1) nu fuseseră înfrânţi decât bolgii. Fomorii, aliaţii lor, nu participaseră la luptă;
2) în timpul luptei, Nuada şi-a pierdut mâna dreaptă, fiindu-i retezată de o sabie vrăjmaşă. Această mutilare nu îi mai dădea dreptul să-şi menţină poziţia de conducător. Diancecht a propus însă înlocuirea braţului pierdut, cu o proteză de argint, la care au lucrat Gobniu şi Creidne.
*
Aşteptând să fie gata această minunată proteză, asupra căreia vom mai reveni, era necesară asigurarea interimatului. În mod firesc, Bress fu acela care îi urmă predecesorului său, conform ierarhiei.
Pe durata acestei domnii, Bress domnind şi Nuada suferind, a apărut un nou zeu (şi ce zeu!), Lug. Acesta avea să fie cel mai cunoscut şi cel mai renumit personaj al mitologiei celtice. Lug este prezent atât în tradiţiile galilor cât şi în ale bretonilor din Marea şi Mica Britanie şi chiar din Galia. El a fost întemeietorul cetăţii galice ce avea să rămână timp de secole, adevărata capitală a Galiei şi faţă de care Luteţia nu era decât o subprefectură. Această cetate avea să fie Lugodunon, devenită prin latinizare Lugdunum şi apoi prin francizare Lyon.
Între Lug şi Bress s-a realizat o legătură. Lug, cu toate că era zeu şi se scoborâse din cer, avea în vine sânge fomor, bunicul său, pe nume Balor, fiind în acea vreme unul dintre cei mai redutabili şefi ai fomorilor din Toriniz.
Suntem din nou în faţa unui caz în care o fiinţă de origine terestră a fost formată, educată şi instruită, mai întâi pe meleagurile necunoscute din nord-vest, pentru ca apoi să ajungă între zei. Este evident şi faptul că ajungând zeu i-a fost încredinţată o misiune. El era similar unui soi de inspector general al armatei, fiind la fel de polivalent ca şi însuşi zeul Dagda. Pentru a vă convinge este suficient să-i auziţi expunerea, cu privire la multiplele sale competenţe, făcută gardianului de la poarta cetăţii Tara, unde Lug intenţiona să între.
În Ciclul mitologic irlandez d’Arbois de Jubainville prezintă acest episod, adaptându-i termenii după traducerea originalului, care se găseşte păstrat la British Museum. Traducerea a fost făcută de O’Curry.
„Când Lug s-a prezentat la poarta Tarei, portarul l-a oprit:
— Cine eşti? l-a întrebat acesta.
— Sunt un tâmplar, răspunse Lug.
— N-avem nevoie de tâmplari. Avem deja unul foarte bun, Luchta, fiul lui Luchaid.
— Dar eu sunt şi un foarte bun fierar.
— Nici de fierari nu avem nevoie, căci avem deja unul care e bun: Colum Cuaellemeach.
— Sunt campion, luptător profesionist.
— N-avem nevoie de campioni, atâta vreme cât îl avem pe unul ca Ogmen, fiul lui Ethniu.
— Bine, dar ştiu să cânt şi la harpă.
— N-avem nevoie de harpişti, pentru că Ahean, fiul lui Becelmas este foarte bun.
— Sunt fil şi istoric.
— N-avem ce face cu oameni cu asemenea meserie, avem un om care este maestru desăvârşit în poezie şi istorie, acesta este En, fiul lui Ethoman.
— Sunt vrăjitor.
— N-avem nevoie de vrăjitori, pentru că avem mulţi druizi printre noi.
— Atunci află că sunt medic.
— N-avem nevoie de medici, pentru că avem unul foarte bun: pe Diancecht.
— Ei bine, sunt un bun paharnic.
— N-avem nevoie de paharnici. Sunt deja nouă în oraşul nostru.
— Mai sunt şi un foarte bun lucrător în bronz.
— N-avem ce face cu lucrători în bronz, atâta timp cât îl avem pe faimosul Creidne.
— Acum du-te la stăpânul tău, enumeră-i câte meserii diferite ţi-am spus că pot face şi întreabă-l dacă printre tovarăşii lui de arme este vreunul care să cunoască şi să poată practica toate profesiunile pe care eu le pot practica”.
