Ellia

ZIUA CÂND TOŢI AU ŞAPTE ANI

—  Ziceam că eu eram un avion, şi era noapte, şi nu vedeam unde să cobor ca să iau castanele, care ziceam că erau portocale. Tu aprindeai lanterna şi făceai aşa, uite aşa cu ea, şi atunci eu vedeam lumina, şi coboram, şi încărcăm portocalele, şi tu făceai aşa ca lanterna, şi pe urmă eu plecam să duc portocalele undeva. E bine ?

Era foarte bine. La asta se gândea şi el. Când e seară şi ai o lanternă sau, mai bine-zis, când tata nu se supără că i-au luat lanterna pentru că bunica nu-i pe aproape ca să-i spună : „De ce îl laşi s-o ia ? O s-o ţină în gură, asta o să se întâmple“, cel mai bine este să te joci de-a aeroportul. Aprinzi lanterna, faci cu ea semnale şi avionul le vede şi ştie că acolo e aeroportul.

Dar tocmai atunci îl strigă mama să vină acasă şi el, în loc să-i spună fetiţei că e bine, îi răspunse mamei că vine îndată.

—  Ne jucăm mâine dimineaţă ? întrebă aviatoarea.

—  Mâine dimineaţă nu se poate, răspunse comandantul aeroportului.

Fetiţa crezu că nu se poate pentru că dimineaţa e lumină şi spuse că nu-i nimic, o să se joace şi pe lumină : deşi n-o să mai fie aşa de frumos, ea o să vadă şi pe lumină ca să coboare.

—  Nu, spuse el. De altceva nu se poate mâine dimineaţă. O să vezi. Să te scoli devreme şi să ieşi în faţa blocului.

—  De ce ?

—  Aşa. O să vezi.

Şi fugi spre casă. Fugi şi fetiţa, dar n-ar fi putut să-l prindă dacă nu s-ar fi oprit el o clipă ca să aprindă lanterna. O îndreptă spre faţa fetiţei şi întrebă :

—  Tu ştii cum mă cheamă pe mine ?

—  Ştiu cum îi cheamă pe toţi copiii din bloc.

—  Lasă-i pe ceilalţi. Spune cum mă cheamă pe mine.

—  Ducu.

—  Nu mă mai cheamă aşa. Ce-mi dai să-ţi spun ?

—  Ducu te cheamă. Nu-ţi dau nimic.

—  Gata, s-a terminat cu Ducu. De mâine mă cheamă altfel.

—  Îţi dau castana aceea mare, ştii tu care.

El râse :

—  Nu-mi trebuie nimic. Am vrut să te încerc. Vino şi-ţi spun la ureche. Ţine lanterna.

Fetiţa luă lanterna şi el făcu din palme o pâlnie, apropie pâlnia de urechea fetiţei şi suflă în ea ceva care încălzi urechea şi suna aşa :

—  Dumitrescu Radu.

Pe urmă luă repede lanterna şi întrebă :

—  Ai înţeles ?

—  Da.

—  E frumos ?

—  Da.

—  Şi lung, nu-i aşa ? Du-mi-tres-cu Ra-du. Spune şi tu!

—  Du-mi-tres-cu Ra-du.

—  Ei, cum e ?

—  E bine.

—  E grozav, spuse el.

Şi iar fugi, dar nu se opri până în casă.

Toată casa era luminată. Era lumină până şi în baie, până şi în cămară. Şi era o forfotă cum nu mai fusese din ziua când se pregăteau să plece la mare. În bucătărie, mama călca şi vorbea cu tata, care nu era acolo şi, de bună seamă, se bucura că nu era acolo, pentru că mama îi spunea că de o mie de ori l-a rugat să repare cordonul de la fierul de călcat, dar nici până azi nu l-a reparat şi ea de fiecare dată se chinuie când calcă. Hai, ar mai înţelege, s-ar fi dus la o cooperativă ca să-i repare cordonul, ar fi rugat pe un vecin să îl repare, dar îi e ruşine să facă unu ca asta pentru că bărbatul ei nu-i muzicant, nici actor ca să nu se priceapă la nimic, e maistru, m-a-i-s-t-r-u şi ea trebuie să-i spună de o mie de ori ca să-i repare un fleac de fier electric. Tata era însă departe, într-a treia cameră. Îmbrăca nişte caiete în hârtie albastră şi se sfătuia cu mătuşa Niculina unde să lipească etichetele : la mijloc sau în colţul de jos ?

—  În colţul de sus, spunea mătuşa Niculina.

N-are nici un rost în colţul de sus, spunea tata.

Ba, tocmai acolo are rost, spunea mătuşa Niculina.

Bunica era în baie şi potrivea apa în cadă.

—  Dezbracă-te repede şi treci la spălat. Lasă lanterna aceea şi treci la spălat, îi spuse ea. Şi pe urmă strigă spre mama : îl spăl şi pe cap ?

—  Sigur, spală-l bine, bine, îi strigă mama.

—  Să ştii că omul are şi urechi ! strigă şi bunicul din cămară.

—  Lasă, dumneata nu te mai amesteca, îi strigă bunica. Stai la locul dumitale, citeşte-ţi „Informaţia" şi nu te mai amesteca.

—  Sunt în cămară, strigă bunicul, cum vrei să citesc ziarul în cămară ? Unde aţi pitit cutia aia de aluminiu ? În ce-o să-şi ia băiatul mâncarea ? !

—  N-ai dumneata grijă, n-o să rămână el flămând, îi strigă bunica.

Toată casa forfotea.

—  Şi asta s-a întâmplat seara. Dar să vedeţi a doua zi dimineaţa !

E târziu, daţi-i zor, zicea bunicul. E şapte şi paisprezece !

—  Nu, zicea tata, e numai şi unsprezece. L-am pus aseară după radio. M-am învoit şi eu de la uzină până la opt şi jumătate.

—  N-o să-l bată ghiozdanul în spate ? se întreba mătuşa Niculina.

—  Guleraşul nu-i prea bine călcat, zicea mama. Dacă-i stricat cordonul şi nimeni nu-l repară...

—  I-am făcut tartine şi cu brânză şi cu dulceaţă, să fie, zicea bunica.

—  Pune-i o batistă în buzunar, zicea bunicul.

—  Lasă, dumneata nu te mai amesteca, zicea bunica. I-am pus şi batistă şi de toate.

—  Cred că ar fi mai bine să facem două buchete, zicea mătuşa Niculina. Trandafirii într-o parte şi crizantemele în altă parte. Aşa e prea varză.

—  Cum adică varză ? întrebă bunicul supărat că mătuşii nu-i plăcea buchetul făcut de el.     

—  Aşa, spuse mătuşa Niculina. Varză !

—  Pentru varza asta am alergat toată piața! spuse bunicul. Şi dacă vreţi să ştiţi, este şapte şi treizeci şi două.

—  Nu, spuse tata, e numai şi douăzeci şi nouă. Al dumitale e înainte. Dar tot trebuie să ne grăbim.

Numai el, Du-mi-tres-cu Ra-du, stătea în mijlocul camerei, îmbrăcat în uniformă, cu ghiozdanul în spate şi mirosind a săpun şi nu spunea nimic;

—  Gata, zise mama, haidem !

Şi plecară grăbiţi. Bunicul în frunte, după el bunica, apoi mătuşa Niculina, mama, şi la urmă tata. Se apropiau de uşă, când mama dădu un ţipăt :

—  Am uitat băiatul !

Lui Du-mi-tres-cu Ra-du îi veni să râdă, dar cum nu mai râdea nimeni, nu mai râse şi spuse doar zâmbind :

—  Aţi uitat tocmai ce era mai important !

—  Da, spuse şi tata, mi se pare că el este cel care începe azi şcoala. Noi, dacă ne gândim bine, numai îl conducem...

Şi îl lăsară toţi să treacă înainte, cu ghiozdanul în spate, în uniformă nouă şi mirosind a săpun.

Din uşa blocului se vedea şcoala şi era curios că se vedea mult, mult mai aproape ca altădată. Era foarte curios, foarte, foarte curios.

Fetiţa cu care se jucase aseară stătea în mijlocul trotuarului.

—  Te duci la şcoală, îi spuse fetiţa. Şi eu o să merg, la anul!

—  La anu’ cine nu poate ! Acum să te văd ! râse el.

—  Dacă n-am şapte ani! spuse fetiţa. Numai cei care au şapte ani merg la şcoală !

—  E adevărat, spuse el şi începu să râdă pentru că îi veni în minte că, mergând odată cu el la şcoală şi bunicul, şi bunica, şi mătuşa Niculina, şi mama, şi tata, toţi aveau în ziua aceea şapte ani.