PARCĂ ÎŢI MAI RĂMÂNE CEVA...

Se poate întâmpla oricui. Oricine se poate lovi sau înţepa la un deget.

Doare un pic şi trece.

Mai neplăcut este că un ceas, două, ori o zi, două, îţi vine mereu să ţii degetul în sus. Un ceas, două, ori o zi, două, parcă mereu ai vrea să arăţi ceva cu degetul acela. Vine la tine Violeta şi te întreabă :

—  Ce ?

Te uiţi la ea şi nu înţelegi nimic.

— Ce să văd ? spune Violeta.

— Cum, ce să vezi ?

—  Ce-mi arăţi cu degetul ?

—  Nu-ţi arăt nimic.

—  Atunci de ce îl ţii aşa ?

— Nu-l ţin eu. Stă singur.

— Vrei să ţin şi eu un deget aşa ?

— N-ai decât.

— Crezi că e mare lucru să ţii un deget în sus ?

—  Cine a spus că-i mare lucru ?

—  Văd că te făleşti cu el.

Ce să-i răspunzi ? Ce poţi să-i mai răspunzi ? Cu Violeta asta n-o scoţi la capăt. E destul să ţii un deget în sus ca să vrea şi ea să ţină un deget în sus, ori ca să-ţi arunce în faţă că te făleşti cu degetul tău ţinut în sus. Te duci la mama şi o rogi să-ţi bandajeze degetul.

—  Te doare ? se sperie mama.

—  Nu.

—  Nu-i nevoie atunci să-l bandajez. Nu curge nici sânge. Nu-i nevoie.

—  Îmi vine mereu să-l ţin în sus.

—  Foarte bine. Ţine-l în sus şi nu mă mai plictisi, vezi că am destulă treabă.

—  Pot să mi-l bandajez singur ?

—  Fă ce vrei, numai nu întoarce casa cu dosul în sus. Abia am strâns după tine.

Intri în baie, deschizi dulăpiorul alb şi găseşti un bandaj. Începi să-l răsuceşti pe deget, dar nu merge. Cu o singură mână nu merge.

Te duci cu bandajul la mama.

—  Nu pot singur.

—  N-am timp de fleacuri, spune mama.

—  Te rog să mă ajuţi numai un pic.

Până la urmă îţi leagă degetul. Face la sfârșit chiar şi o funduliţă. Dar ca să ajungi să vezi şi funduliţa făcută, trebuie să asculţi în tăcere nişte lucruri care numai plăcute nu-s.

—  Mereu mă sâcâi cu câte ceva, spune mama ; ai jucării, ai creioane, mai spune mama, poţi să te duci afară să te joci cu copiii, spune mai departe mama, dar tu nu mă laşi să-mi văd de treburi, spune şi spune mama şi tu taci, trebuie să taci, că altfel rămâi fără deget bandajat. Cine a mai văzut joacă cu bandaje, spune mama, îţi trec prin minte tot felul de năzdrăvănii, spune mai departe mama, numai taică-tu e de vină că-ţi caută în coarne, spune şi spune mama şi tu taci, că altfel rămâi fără deget bandajat.

Dar totul are un sfârșit, mama face fundiţa, tu spui mulţumesc, mama se preface că nu te-a auzit şi nu-ţi răspunde „pentru puţin”. Ieşi din bucătărie cu degetul bandajat. Eh ! Altă viaţă !

Suni la tanti Maria de la parter. Nici nu apuci să deschizi gura că ţi-a şi văzut degetul bandajat.

—  Vai de mine, ce-ai păţit ?

—  Nimic.

—  Te doare tare ?

—  Nu.

—  Las’ că-ţi trece. Intră să mănânci o dulceaţă de vişine.

Mănânci dulceaţa, dar oricum ai ţine degetul bandajat, nu se poate să nu intre puţin în farfurioară. Nu-i nimic. Aşa e chiar mai interesant.

Pe scară, după ce pleci de la tanti Maria, te întâlnești cu nenea Manole.

—  Ce-ai la deget ?

—  Un bandaj.

—  Asta se vede. Cu ce te-ai tăiat ?

—  Nu m-am tăiat.

—  Totuşi văd că-ţi curge sânge. A străbătut prin bandaj.

—  Nu-i sânge. E un pic de dulceaţă de vişine.

—  Parcă mi-ai cerut nu ştiu când nişte bile.

—  Ţi-am cerut, dar nu mi le-ai mai dat, nene Manole.

—  Hai să ţi le dau acum.

Ieşi de la nenea Manole cu un pumn de bile şi suni la tanti Lia. Tanti Lia nu vede prea bine, poartă ochelari, dar tot nu vede prea bine, aşa că te întreabă de ce ai sunat.

—  Uite ce am !

Tanti Lia se apleacă şi vede bilele.

—  Sunt frumoase, spune, dar acum am treabă, vino după masă ca să vezi papagalii.

Şi vrea să închidă uşa.

Vrea să închidă uşa, dar nu poate pentru că tu eşti în uşă.

—  Nu de bile vorbeam. Am un deget bandajat !

Iar se apleacă tanti Lia şi acum vede şi degetul bandajat.

—  Vai, ce-i cu degetul tău ?

—  M-am lovit.

—  Hai să te joci cu papagalii.

Poţi să refuzi ? Cum să refuzi când pentru papagali ai venit ?

Un papagal e galben cu verde şi se numeşte Coco. Alt papagal e galben cu verde şi cu puţin albastru la gât şi se numeşte Moco. Unul stă într-un colţ al coliviei şi ţine un ochi închis, altul ciuguleşte o coajă de măr. Încerci să bagi degetul bandajat printre sârmele coliviei ca să atingi coada lui Moco, dar degetul nu intră. Noroc că omul are zece degete ! Pe urmă îi înveţi pe Coco şi pe Moco să vorbească. Cauţi un cuvânt caraghios, de pildă conopidă, sau galoş, sau ostropel şi îl repeţi de un milion de ori. Coco şi Moco îl învaţă. Aşa spune tanti Lia.

Coco şi Moco tac. Învaţă în tăcere. Niciodată nu spun ce-au învăţat.

Pe urmă te întorci acasă şi scoţi bandajul. Nu-ţi mai vine să ţii degetul în sus. Uiţi chiar că ai avut un deget la care te-ai lovit. Te joci cu bilele, te gândești la papagali şi simţi în gură un gust dulce-acrişor de vişine.

Asta-i tot ?

Nu. Parcă nu.

Parcă îţi mai rămâne ceva de la degetul lovit. Foarte greu de spus. De fapt nici nu se poate spune. Sau, se poate spune numai altfel. De pildă aşa : tare ar fi greu să trăieşti undeva, într-o căsuţă din mijlocul unei păduri, şi nimeni să nu fie pe aproape, şi nimeni să nu te întrebe nimic şi nimeni să nu vadă la tine nimic...