Ellia

CASTANA DIN POVESTE

 

Astă toamnă, într-o dimineaţă, am plecat de acasă supărat. Băiatul meu cel mic rupsese o filă dintr-o carte, o făcuse ghemotoc şi începuse să se joace cu el. Câteva clipe după ce am ieşit pe poartă, în urma mea, din castanul nostru a căzut o castană. A căzut pentru că îi venise vremea să cadă şi nu cum ar putea unii să creadă, pentru că s-a căţărat în castan iar de acolo a alunecat şi a căzut. Nu. Castana nu şi-a julit genunchii şi nu şi-a rupt pantalonii. Ajungând pe pământ, ea s-a întrebat doar ce era firesc să se întrebe :

—  Ce-o să se întâmple cu mine, aici, pe pământ ? Nu cunosc pe nimeni. N-am nici un prieten şi fără prieteni e tare greu să trăieşti ! Apoi, nu pot să stau aşa, fără să fac nimic...

—  Da... ai dreptate. Aşa nu se poate ! îi răspunse cineva.

—  Poftim ? ! se miră castana. Cu cine am onoarea să vorbesc ?

—  Cu mine ! îmi dai voie să mă prezint: Sunt ghemotoc. Un ghemotoc de hârtie !

—  Încântată... Şi tu de unde ai căzut ? Din ce copac ?

Deşi aşa cum se vedea — era tare necăjit, ghemotocul râse :

—  A ! Eu nu cresc în copac. N-am căzut. Am fost aruncat!

—  Aruncat ? Interesant... zise castana. Şi de unde ai fost aruncat ?

—  De la o fereastră. Şi adăugă : N-aş vrea să crezi că mă laud, dar n-am fost dintotdeauna un ghemotoc oarecare...

—  Îmi închipui, îmi închipui... se grăbi să-l întrerupă castana. La început ai fost o sămânță de ghemotoc...

Ghemotocul râse iar, deşi — aşa cum s-a văzut — nu avusese când să-i treacă necazul :

—  A, nu... La început am fost o filă dintr-o carte. O carte foarte interesantă. Dar fila a fost ruptă şi... Eh, mai bine să nu mai vorbim... Sunt în felul meu un înţelept. Ştiu multe, cunosc multe...

—  Ce bine ! se bucură castana. Înseamnă că tu ai putea să-mi fii prieten, ai putea să-mi dai un sfat...

—  Bucuros. Ce anume ai vrea să afli de la mine ?

—  Nu pot să stau aşa, fără să fac nimic. Ce sfat îmi dai ?

—  Dar ce ştii să faci ?

Castana răspunse repede :

—  Când am căzut din castan, am făcut „pac !“ Se pare că, deocamdată, asta ştiu să fac : „pac !“

—  „Pac !“ repetă ghemotocul. „Pac !", după câte ştiu, face puşca. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată unuia care pleca adeseori la vânătoare şi avea o puşcă. Iar puşca, ţin minte, făcea „pac !“ Dacă şi tu ştii să faci „pac !“ cred că ar fi bine să te întovărăşesc la vânător şi să-l rogi să te ia la vânătoare...

—  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Ieşiră din curte, o luară la dreapta, apoi la stânga — şi nu mai ţin minte dacă pe urmă o luară din nou la dreapta sau din nou la stânga. Important este că nimeriră casa vânătorului.

—  Uite, aici stă, spuse ghemotocul. Sună la uşă şi... seară bună ! Castana sună şi după câteva clipe îi deschise un ogar uşa.

—  Dumneavoastră sunteți vânătorul ? întrebă castana.

—  Nu, e o mică neînţelegere. Eu sunt câinele lui de vânătoare... Vânătorul nu e acasă. Puteţi însă să-mi spuneţi mie ce doriţi...

—  Ştiţi... Începu castana... eu sunt o castană ! Am căzut din castan şi când am căzut, am făcut „pac !“

—  Ca puşca ! zise ogarul.

—  Întocmai ! Şi cum nu vreau să stau de pomană, v-aş întovărăşi cu bucurie la vânătoare... Ce părere aveţi ?

—  Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu cred că o să puteţi. M-am cam pripit. Dumneavoastră nu ştiţi să faceţi „pac !“ ca puşca. Poate n-aţi auzit bine...

—  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ? Mi s-a părut că am auzit bine : „Pac !“

—  Eu, zise ogarul, am auzul foarte bun, dar şi mie mi se întâmplă să mă mai înşel câteodată... Puşcă, vă repet, nu puteţi fi... Mai gândiți-vă, mai încercaţi în altă parte...

Şi uşa se închise. (Eram gata-gata să scriu că se închise în nasul castanei.)

—  Ei ? Ce-ai făcut ? o întrebă ghemotocul.

—  Nimic... Mi se pare că m-am înşelat. Când am căzut din castan, n-am făcut „pac !“

— Dar cum altfel ?

—  Nu-mi dau seama...

—  Poate ai făcut „boc !“

—  „Boc ?“ se gândi castana. Se poate să fi făcut „boc !“... Dacă e aşa, ce sfat îmi dai ?

—  „Boc !“, după câte ştiu, face ciocanul fierarului. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată şi unui fierar. El avea un ciocan care, ţin minte, făcea „boc !“ Dacă şi tu ştii să faci „boc !“, cred că ar fi bine să-l rogi pe fierar să te ia în atelier...

—  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Şi plecară spre casa fierarului. O găsiră îndată. Castana bătu la uşă şi un papagal îi răspunse :

—  Cine e acolo ? Cine e acolo ?

—  Dumneavoastră sunteți fierarul ? întrebă castana.

—  Eu, fierar ? Ha ! Ha ! Eu sunt un papagal. Dar tu cine eşti ? Tu cine eşti ?

—  Sunt o castană. Am căzut din castan şi când am căzut am făcut : „boc !“

—  Ca ciocanul! Ca ciocanul! zise papagalul.

—  Întocmai ! De asta am şi venit : am venit să-l rog pe fierar să mă ia şi pe mine în atelier.

—  Nu se poate ! Nu se poate ! Tu nu ştii să faci „boc !“ ca ciocanul. Poate n-ai auzit bine.

—  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ?...

—  Şi mie, mai zise papagalul, mi se întâmplă câteodată să mă înşel şi să pocesc câte un cuvânt. Mai gândește-te ! Mai încearcă în altă parte ! În altă parte !

Şi, când mai târziu o întrebă din nou ghemotocul :

—  Ei ? Ce-ai făcut ? castana răspunse :

—  Nimic. Cred că iarăşi m-am înşelat. Când am căzut, n-am făcut „boc !“...

—  Dar cum ?

—  Habar n-am...

—  Poate ai făcut : „toc !“

—  „Toc ?“ Nu ştia ce să mai creadă castana. Se poate să fi făcut „toc“ ? Dacă e aşa ce sfat îmi dai ?

—  „Toc“, după câte ştiu, fac tocurile ghetelor atunci când merg. Dar „toc“ se mai numeşte şi unealta care la vârf are peniţă şi cu care povestitorii scriu poveşti.

Adresa cizmarului n-o ştiu. Ştiu însă adresa povestitorului. De la fereastra lui am căzut eu. Băiatul lui cel mic, pe vremea când eram o filă, m-a rupt din carte, m-a făcut ghemotoc şi a început să mă arunce prin casă. Cred că ar fi bine să te întovărăşesc la povestitor şi să-l rogi să scrie şi despre tine poveşti.

—  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Şi uite aşa, a ajuns castana la mine. De data asta a intrat cu ea şi ghemotocul. N-a mai aşteptat-o afară. Eu însă nu eram acasă. L-a întrebat pe băiatul meu cel mic.

—  Tata nu-i acasă, le-a spus el. E la grădiniţă !

—  Curios... rosti ghemotocul. Firesc ar fi ca tu să fii la grădiniţă şi tata acasă.

—  La noi, acum e invers. Eu stau acasă, pentru că sunt răcit, şi tata s-a dus la grădiniţă ca s-o anunţe pe tovarăşa educatoare...

—  Aha ! se dumeri ghemotocul.          

—  Dar ce doriţi ? întrebă băiatul.

—  Eu, vorbi castana, am căzut din castan şi când am căzut, am crezut că am făcut „pac apoi „boc !“, dar până la urmă se pare că am făcut „toc !"...

—  Toc ? Cu tocul scrie tata poveşti !

—  Întocmai ! Am venit să-l rog să scrie şi despre mine poveşti...

—  A, nu, clătină din cap băiatul, asta nu se poate. Tu n-ai peniţă şi nici n-ai încăpea în călimară. Poate că atunci când ai căzut ai spus altceva...

—  Tot ce se poate... răspunse castana. Dar ce altceva puteam să spun ?

—  Eu, se gândi băiatul, când cad spun : „eh, lasă că trece !“ dar nu cred că tu ai spus aşa...

—  Nu, intră în vorbă ghemotocul. N-a spus aşa. A spus ceva care seamănă cu „pac !“, cu „boc!” cu „toc!” ...

Băiatul se uită mai atent la ghemotoc şi-l întrebă :

—  Dar tu cine eşti ? Parcă te-am mai văzut !

—  Mă cunoşti chiar bine, zise morocănos ghemotocul. Sunt fila pe care ai rupt-o din carte. Tu m-ai făcut ghemotoc şi ai început să mă arunci ca pe o minge.

—  Am vrut să mă joc cu ceva... îl văzu băiatul supărat şi încercă să se scuze.

—  Cărţile nu sunt făcute pentru joacă ! zise tăios ghemotocul. Cărţile sunt făcute ca să fie citite !

—  Atunci o să te iau, o să te îndrept şi o să te lipesc la loc, în carte... căută băiatul să-l îmbuneze.

—  Mulţumesc. Mi-ai face un mare serviciu ! zise ghemotocul cu un glas ceva mai blând.

Băiatul luă ghemotocul, îl îndreptă şi cu gumarabică lipi fila acolo unde trebuia, în carte. Era bucuros, dar în acelaşi timp şi niţel necăjit.

—  Acum, zise el, nu mai am cu ce să mă joc !

—  Cum ai spus? îl auzi castana. Ai spus „joc"?

—  Da...

—  Oare nu s-ar putea ca...

—  Ba da ! Ba da ! îi luă vorba fila din carte, care fusese un ghemotoc. Aici rămâi, castano ! Aici trebuia să te aduc de la început... Când ai căzut, n-ai spus nici „pac !“, nici „boc !“, nici „toc !" Cum de nu m-am gândit ! Ai spus aşa cum spune orice castană care cade într-o curte cu copii. Ai spus „joc !“

Aşa s-a făcut că, atunci când am venit acasă, am găsit cartea întreagă şi la locul ei, iar pe băiat

jucându-se cu o castană !